—

pentru SC Volksbank România SA, de D. Ciubotariu, de G. Murgulescu și de G. Vintilă, precum și de M. Clough, QC, și de B. Papandopol, avocat;

—

pentru guvernul român, de R.‑H. Radu și de I.‑R. Hațieganu, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu, de M. Owsiany‑Hornung și de M. van Beek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul și doamna Matei (denumiți în continuare, împreună, „împrumutații”) și SC Volksbank România SA (denumită în continuare „Volksbank”), cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzelor incluse în contracte de credit de consum care prevăd, pe de o parte, un „comision de risc” perceput de Volksbank și care o autorizează, pe de altă parte, pe aceasta din urmă, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii.

3

Al doisprezecelea, al nouăsprezecelea și al douăzecilea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât […] în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului [CEE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;

[…]

întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze; […]

întrucât contractele ar trebui redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele […]”

4

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.”

5

Potrivit articolului 3 din directiva menționată:

„(1)   O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

[…]

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

6

Articolul 4 din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

7

Articolul 5 din această directivă prevede:

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. […]”

8

Articolul 8 din directiva menționată prevede:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de […] directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

9

Anexa la aceeași directivă, referitoare la clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3) din aceasta, cuprinde, la punctul 1, o listă neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive. La acest punct 1, la litera (j), figurează clauzele având ca obiect sau ca efect „autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”. La punctul 1 litera (l) figurează clauzele care au ca obiect sau ca efect „acordarea posibilității […] unui furnizor de servicii să crească prețul [său] fără să îi acorde cumpărătorului […] dreptul corespondent de a anula contractul, în cazul în care prețul final este prea ridicat în comparație cu prețul convenit la încheierea contractului”.

10

Punctul 2 din anexa menționată se referă la domeniul de aplicare al punctului 1 literele (g), (j) și (l) din aceasta. Punctul 2 litera (b) precizează printre altele că punctul 1 litera (j) din anexa menționată „nu aduce atingere clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator sau datorate acestuia din urmă, sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără notificare, în cazul în care există un motiv întemeiat, cu condiția ca furnizorul să aibă obligația de a informa cealaltă parte contractantă sau celelalte părți contractante în această privință cu prima ocazie și ca acestea din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul de îndată”. La punctul 2 litera (d) din aceeași anexă se menționează că punctul 1 litera (l) din aceasta „nu aduce atingere clauzelor de indexare a prețurilor, în cazurile în care acestea sunt conforme cu legea, cu condiția ca metoda în conformitate cu care variază prețurile să fie descrisă în mod explicit”.

11

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40 și în JO 2011, L 234, p. 46) prevede o obligație generală în sarcina creditorului de a‑i indica consumatorului, atât în etapa precontractuală, cât și în contractul de credit, anumite informații, printre care dobânda anuală efectivă (denumită în continuare „DAE”). Anexa I la această directivă prevede o metodă de calcul armonizată a DAE.

12

Potrivit articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2008/48:

„Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte:

[…]”

13

Articolul 3 din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

14

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în versiunea republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”), urmărește să transpună în dreptul intern Directiva 93/13.

15

Articolul 1 alineatul (3) din Legea nr. 193/2000 prevede:

„Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

16

Articolul 4 din această lege prevede:

„(1)   O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei‑credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2)   O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3)   Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4)   Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5)   Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

(6)   Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într‑un limbaj ușor inteligibil.”

17

Punctul 1 litera (a) din anexa menționată la articolul 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000 preia în mod literal punctul 1 litera (j) și punctul 2 litera (b) din anexa la Directiva 93/13.

18

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, denumită în continuare „OUG nr. 50/2010”) urmărește să transpună în dreptul intern Directiva 2008/48.

19

Articolul 2 alineatul (1) din OUG nr. 50/2010 prevede:

„Prezenta ordonanță de urgență se aplică contractelor de credit, inclusiv contractelor de credit garantate cu ipotecă sau cu un drept asupra unui bun imobil, precum și contractelor de credit al căror scop îl constituie dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui bun imobil existent sau proiectat ori renovarea, amenajarea, consolidarea, reabilitarea, extinderea sau creșterea valorii unui bun imobil, indiferent de valoarea totală a creditului.”

20

Articolul 36 din OUG nr. 50/2010 prevede:

„Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”

21

Articolul 95 din OUG nr. 50/2010 are următorul cuprins:

„(1)   Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2)   Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

[…]”

22

Potrivit articolului I primul paragraf punctul 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010):

„Articolul 95 [din OUG nr. 50/2010] se modifică și va avea următorul cuprins:

Articolul 95 – Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor articolului 371, ale articolelor 66-69 […], ale articolelor 50-55, ale articolului 56 alineatul (2), ale articolului 57 alineatele (1) și (2), precum și ale articolelor 66-71.”

23

Articolul II din Legea nr. 288/2010 prevede:

„(1)   Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile [OUG nr. 50/2010] își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.

(2)   Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

24

Împrumutații au încheiat două contracte de credit cu Volksbank. Primul contract, încheiat la 4 martie 2008 și destinat să acopere cheltuieli personale curente, are ca obiect un credit în valoare de 8000 de euro. Acest credit, care trebuie rambursat într‑o perioadă de cinci ani, a fost acordat la o rată a dobânzii anuale curente fixe de 9 % și o DAE de 20,4 %.

25

Al doilea contract, încheiat la 7 martie 2008, are ca obiect un credit în valoare de 103709,18 franci elvețieni (CHF) care vizează finanțarea achiziționării unui bun imobil și care este garantat prin instituirea unei ipoteci asupra acestui bun. Dat fiind că respectivul credit este rambursabil într‑o perioadă de 25 de ani, rata dobânzii anuale curente a acestuia fost stabilită la 3,99 %, iar DAE la 19,55 %.

26

Potrivit clauzei 3 litera (d) din condițiile speciale ale celor două contracte, referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii, „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

27

Clauza 3.5 din condițiile generale aplicabile contractelor de credit în discuție în litigiul principal, intitulată „comisionul de risc”, prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutații datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului.

28

Clauza 5 din condițiile speciale ale contractelor menționate, intitulată de asemenea „comision de risc”, precizează că acest comision este calculat prin utilizarea formulei: 0,74 % aplicat la soldul creditului contractat în euro, respectiv 0,22 % aplicat la soldul creditului contractat în franci elvețieni. Valoarea totală datorată în temeiul acestui comision este de 1397,17 euro pentru creditul contractat în euro și de 39955,98 CHF pentru creditul contractat în franci elvețieni.

29

După data de 22 iunie 2010, data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, Volksbank a întreprins demersuri în vederea alinierii contractelor de credit în discuție în litigiul principal la dispozițiile ordonanței menționate. Această bancă a propus astfel înlocuirea, în proiectele de acte adiționale la aceste contracte de credit, a denumirii clauzelor referitoare la „comisionul de risc” cu cea de „comision de administrare credit”, perceperea acestui comision fiind autorizată în mod expres de articolul 36 din ordonanța menționată, fără a modifica însă conținutul acestor clauze. Împrumutații s‑au opus acestei propuneri și au refuzat, în consecință, să semneze actele adiționale respective.

30

Considerând că o serie dintre clauzele contractelor de credit în discuție în litigiul principal, printre care figurează clauzele referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii și la „comisionul de risc”, aveau un caracter abuziv în sensul articolului 4 din Legea nr. 193/2000, împrumutații, după ce s‑au adresat Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care nu a dat curs demersului lor, au sesizat Judecătoria Cluj‑Napoca, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizate și, prin urmare, constatarea nulității acestora.

31

Printr‑o hotărâre din 12 decembrie 2011, instanța amintită a admis în parte acțiunea formulată de împrumutați.

32

Instanța menționată a statuat că anumite clauze prezintă un caracter abuziv și trebuie, în consecință, să fie considerate ca fiind nule. Acest lucru este valabil, potrivit aceleiași instanțe, în ceea ce privește clauza referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii întrucât, noțiunea „schimbări semnificative pe piața monetară” fiind prea vagă, aceasta permite băncii să modifice rata dobânzii în mod discreționar.

33

În schimb, instanța a considerat că clauzele referitoare la „comisionul de risc”, precum și propunerea de clauză referitoare la „comisionul de administrare credit” nu pot fi calificate ca fiind abuzive întrucât, printre altele, nu îi revenea acesteia sarcina să aprecieze riscul concret asumat de bancă și nici eficacitatea garanțiilor contractuale.

34

Sesizat atât de împrumutați, cât și de Volksbank cu recurs împotriva acestei hotărâri, Tribunalul Specializat Cluj arată că, deși Curtea nu a soluționat încă problema dacă clauze contractuale precum cele referitoare la „comisionul de risc” în discuție în litigiul principal fac parte din „obiect” și/sau din „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, o serie de instanțe românești au statuat deja că asemenea clauze nu intră sub incidența noțiunilor menționate, astfel cum figurează acestea la articolul 4 alineatul (6) din Legea nr. 193/2000, această dispoziție preluând în mod literal textul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, motiv pentru care clauzele respective nu ar fi excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv.

35

Aceste instanțe au considerat că excluderea respectivă nu se aplică unor astfel de clauze întrucât, printre altele, creditorul nu furnizează niciun serviciu care constituie o contraprestație care să justifice perceperea acestui comision și întrucât, în plus, redactarea acestor clauze este lipsită de claritate.

36

În aceste condiții, Tribunalul Specializat Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Având în vedere faptul că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu se poate raporta nici la definirea obiectului contractului, nici la caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, și dat fiind faptul că, în conformitate cu articolul 2 alineatul [2] litera (a) din Directiva 2008/48, definiția dată de Directiva 2008/48/CE prin articolul 3 litera (g) noțiunii de cost total al creditului pentru consumator, care include toate comisioanele pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit de consum, este inaplicabilă pentru determinarea obiectului unui contract de credit garantat printr‑o ipotecă, atunci noțiunile de «obiect» și/sau «preț» din cuprinsul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE pot fi interpretate în sensul că aceste noțiuni – «obiectul» și/sau «prețul» unui contract de credit garantat printr‑o ipotecă – cuprind, printre elementele ce formează contraprestația instituției de credit, și [DAE] a acestui contract de credit garantat printr‑o ipotecă, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, comisioane bancare și alte costuri incluse și definite în contractul de credit?”

37

Volksbank susține că, în urma încheierii unei tranzacții cu împrumutații, litigiul principal a fost soluționat. Întrucât în fața instanței de trimitere nu se mai află niciun litigiu pendinte, răspunsul la întrebarea preliminară nu ar mai fi necesar, iar Curtea ar trebui să constate, în aplicarea articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că nu mai sunt îndeplinite condițiile care atrag competența sa.

38

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că, în cazul în care aceasta constată că un litigiu nu rămâne efectiv pendinte la instanța de trimitere, astfel încât un răspuns la întrebarea preliminară nu ar prezenta nicio utilitate pentru această instanță în vederea soluționării unui litigiu, Curtea constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului cererii de decizie preliminară (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Djabali, C‑314/96, EU:C:1998:104, punctele 16, 21 și 22, Hotărârea García Blanco, C‑225/02, EU:C:2005:34, punctele 23 și 29-31, și Ordonanța Mohammad Imran, C‑155/11 PPU, EU:C:2011:387, punctele 14 și 19-21).

39

În prezenta cauză, este necesar să se arate că, printr‑o scrisoare din 14 februarie 2014, instanța de trimitere a informat Curtea că un contract de tranzacție a fost încheiat între Volksbank și împrumutați.

40

Cu toate acestea, în aceeași scrisoare, instanța amintită a precizat că nu a luat în considerare acest contract în ceea ce privește problema caracterului pretins abuziv al clauzelor contractuale referitoare la „comisionul de risc” perceput de Volksbank, dat fiind că această problemă trebuia considerată ca fiind o chestiune de ordine publică, ce nu poate face obiectul unei tranzacții între părți, și că, în consecință, un răspuns al Curții la întrebarea preliminară adresată continua să prezinte pentru instanța menționată o importanță primordială în vederea soluționării litigiului principal.

41

În aceste condiții, nu se poate constata, în aplicarea principiului consacrat de jurisprudența citată la punctul 38 din prezenta hotărâre, că niciun litigiu nu rămâne efectiv pendinte la instanța de trimitere. Dimpotrivă, din indicațiile furnizate de aceasta reiese în mod expres că un răspuns al Curții la întrebarea adresată este în continuare nu doar util, ci și determinant pentru soluționarea litigiului principal.

42

Prin urmare, trebuie să se respingă excepția de inadmisibilitate ridicată de Volksbank și să se statueze asupra fondului cererii de decizie preliminară.

43

Cu titlu introductiv, este necesar să se stabilească domeniul de aplicare al întrebării adresate.

44

Potrivit conținutului acestei întrebări, ea privește problema dacă noțiunile „obiect [principal]” și/sau „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, pot fi interpretate în sensul că includ, printre elementele care formează contraprestația datorată instituției de credit, DAE aferentă acestui contract de credit, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, din comisioane bancare și din alte costuri incluse și definite în acest contract.

45

Textul întrebării amintite menționează în plus că ea privește includerea în aceste noțiuni de obiect principal și/sau de preț a tuturor clauzelor unui contrat de credit de consum garantat printr‑o ipotecă, care cuprind o contraprestație datorată de consumator creditorului și care fac parte din noțiunea „costul total al creditului pentru consumatori”, astfel cum este definită la articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, și, prin urmare, din noțiunea de DAE.

46

Or, este necesar să se constate, pe de o parte, că din ansamblul motivelor deciziei de trimitere reiese că litigiul principal, astfel cum este pendinte în stadiul recursului introdus în fața instanței de trimitere, privește cel mult două tipuri de clauze referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului și care sunt incluse în contractele de credit în discuție în litigiul principal, și anume clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor și clauze care îl autorizează pe acesta, în anumite condiții, să modifice rata dobânzii. Se pune, în cadrul acestui litigiu, problema dacă asemenea clauze intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (6) din Legea nr. 193/2000, care urmărește transpunerea în dreptul român a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

47

Pe de altă parte, domeniul de aplicare exact al noțiunilor „obiect [principal]” și „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48.

48

Această din urmă noțiune este, așadar, definită într‑un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă.

49

În schimb, întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 42).

50

Totodată, termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, și serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul acestei prevederi și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 37 și 38).

51

În jurisprudență, Curtea a formulat de altfel criterii pentru interpretarea noțiunilor menționate care țin seama tocmai de obiectivul propriu al Directivei 93/13, și anume cel care vizează obligarea statelor membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecției care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 39 și 40).

52

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” acoperă tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.

53

În această privință, deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea acestor clauze în funcție de împrejurările proprii speței, nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să desprindă din dispozițiile Directivei 93/13, în speță cele ale articolului 4 alineatul (2), criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unor clauze contractuale în raport cu acestea (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 45).

54

Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

55

Curtea a considerat de asemenea că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55).

56

Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor.

57

În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție.

58

Astfel, trebuie amintit mai întâi că Curtea a statuat deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C‑472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

59

Apoi, este necesar să se constate că clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii figurează în mod expres la punctul 1 litera (j) din anexa la Directiva 93/13, care, conform articolului 3 alineatul (3) din aceasta din urmă, conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Punctul 2 litera (b) din această anexă precizează condițiile în care punctul 1 litera (j) nu aduce atingere unor asemenea clauze.

60

Ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o „listă gri” a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la bun început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

61

Acest lucru este valabil și în privința legislației românești aplicabile și în special în privința articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000, care urmărește să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 și anexa vizată de această dispoziție pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive. În definitiv, un astfel de mecanism intră sub incidența dispozițiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte sau să le mențină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta.

62

În plus, poate să constituie și un indiciu privind caracterul accesoriu al unor asemenea clauze împrejurarea că acestea, întrucât cuprind în esență un mecanism de ajustare care permite creditorului să modifice clauza de stabilire a ratei dobânzii, nu par totuși să poată fi separate de această clauză de stabilire a ratei dobânzii, care poate să facă parte din obiectul principal al contractului.

63

În sfârșit, aceste clauze par să rămână și în afara domeniului de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, din moment ce, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din dosarul pus la dispoziția Curții pare să reiasă că caracterul lor abuziv nu este invocat din cauza unei pretinse inadecvări între nivelul modificat al ratei și o oarecare contraprestație furnizată în schimbul acestei modificări, ci din cauza condițiilor și a criteriilor care permit creditorului să efectueze această modificare, în special pentru motivul întemeiat pe „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”.

64

În ceea ce privește, în al doilea rând, clauzele care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, mai multe elemente permit să se considere că acestea nu intră în niciuna dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

65

Se pune mai întâi problema dacă asemenea clauze pot intra sub incidența excluderii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) menționat, dat fiind că s‑ar considera că ele fac parte din clauzele contractuale care definesc „obiectul [principal]” al contractului, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, după cum s‑a arătat deja la punctul 54 din prezenta hotărâre.

66

Astfel, va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual.

67

În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de „comisionul de risc”, care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului.

68

Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13, amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a DAE și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului.

69

Apoi, revine în egală măsură instanței de trimitere sarcina de a examina dacă clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, pot fi incluse în a doua categorie de excluderi prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Or, anumite elemente din dosarul de care dispune Curtea par să indice mai degrabă contrariul.

70

Astfel, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, unele dintre elementele menționate par să indice că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 58).

71

În schimb, elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr‑o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13.

72

În sfârșit, este necesar să se considere că, în cazul în care instanța de trimitere va ajunge la concluzia că, având în vedere elementele furnizate de Curte ca răspuns la întrebarea adresată, clauzele vizate fac totuși parte din obiectul principal al contractului sau că sunt efectiv contestate pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 61).

73

În această privință, este necesar a aminti că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dispoziții care au de altfel un conținut identic, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 69 și 71).

74

Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 73).

75

Această chestiune trebuie examinată de instanța de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut și ținând seama de nivelul de atenție care poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 74).

76

Or, în ceea ce privește clauzele contractuale în discuție în litigiul principal și, în primul rând, cele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, trebuie să se ridice problema previzibilității pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcție de criteriul, la prima vedere puțin transparent, referitor la „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical.

77

În al doilea rând, în ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea, în contractele în discuție în litigiul principal, a motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul, amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora.

78

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.

79

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.