CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA TRSTENJAK

prezentate la 22 septembrie 2011(1)

Cauza C‑411/10

N. S.

împotriva

Secretary of State for the Home Department

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Court of Appeal of England and Wales (Regatul Unit)]

„Regulamentul nr. 343/2003 – Transferul solicitanților de azil în statul membru responsabil de examinarea cererii de azil – Obligația statului membru care efectuează transferul de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 – Compatibilitatea transferului unui solicitant de azil cu Carta drepturilor fundamentale, cu CEDO și cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților – Domeniul de aplicare al Cartei drepturilor fundamentale – Raportul dintre Carta drepturilor fundamentale, Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și CEDO – Dreptul la o cale de atac eficientă – Protocolul (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit”

Cuprins

I –   Introducere

II – Cadrul juridic

A –   Dreptul Uniunii

1.     Carta drepturilor fundamentale

2.     Protocolul (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit

3.     Dreptul derivat

a)     Regulamentul nr. 343/2003

b)     Directiva 2001/55

c)     Directiva 2003/9

d)     Directiva 2004/83

e)     Directiva 2005/85

B –   Dreptul internațional public

1.     Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților

2.     Convenția europeană a drepturilor omului

III – Situația de fapt și cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare

IV – Procedura în fața Curții

V –   Argumentele părților

VI – Apreciere juridică

A –   Prima întrebare preliminară

B –   A doua, a treia și a patra întrebare preliminară

1.     Măsurile în materie de azil din dreptul derivat și raportul acestora cu Carta drepturilor fundamentale, cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și cu CEDO

a)     Baza de abilitare din dreptul primar

b)     Directivele 2001/55, 2003/9, 2004/83 și 2005/85

c)     Regulamentul nr. 343/2003

d)     Concluzie intermediară

2.     Saturarea sistemului elen de azil

3.     Cu privire la luarea în considerare a saturării sistemelor de azil ale statelor membre în cadrul aplicării Regulamentului nr. 343/2003

a)     A patra întrebare preliminară: obligația de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 în cazul unui risc serios de încălcare a drepturilor fundamentale în urma transferului solicitantului de azil către statul membru responsabil în mod normal

i)     Cu privire la problematica unui risc serios de încălcare a drepturilor fundamentale în cazul transferului unui solicitant de azil către statul membru responsabil în mod normal

ii)   Cu privire la obligația de a‑și asuma responsabilitatea prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003

iii) Concluzie intermediară

b)     A doua și a treia întrebare preliminară: recurgerea la prezumții irefragabile în cadrul exercitării dreptului de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003

C –   A cincea întrebare preliminară: raportul dintre protecția solicitanților de azil garantată de Carta drepturilor fundamentale și protecția acestora potrivit CEDO

D –   A șasea întrebare preliminară: controlul jurisdicțional al respectării Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților și a CEDO în statul membru responsabil în mod normal în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003

1.     Articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale și riscul unei încălcări a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO după transferul unui solicitant de azil efectuat în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003

2.     Incompatibilitatea cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a faptului că o instanță aplică o prezumție irefragabilă potrivit căreia în statul membru responsabil în mod normal solicitantul de azil nu ar fi expus riscului unei returnări incompatibile cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților sau cu CEDO

E –   A șaptea întrebare preliminară

VII – Concluzie

I –    Introducere

1.        Una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă autorii sistemului european comun de azil este repartizarea echitabilă, însă în același timp eficientă, a constrângerilor pe care imigrarea le impune sistemelor naționale de azil ale statelor membre ale Uniunii Europene, fapt ilustrat în mod deosebit de clar de prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, prin care instanța de trimitere solicită Curții clarificări cu privire la efectele pe care saturarea unui sistem de azil al unui stat membru le poate avea asupra normelor privind determinarea statelor membre responsabile de examinarea cererilor de azil formulate pe teritoriul Uniunii.

2.        Criteriile care permit determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil formulate pe teritoriul Uniunii sunt prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate în unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe(2). Sistemul de repartizare a competențelor în materie de azil instituit de acest regulament are drept caracteristică esențială faptul că, în principiu, un singur stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate pe teritoriul Uniunii. Atunci când un resortisant al unei țări terțe solicită azil într‑un stat membru care, potrivit Regulamentului nr. 343/2003, nu este responsabil în mod normal pentru examinarea acestei cereri, acesta prevede o procedură de transfer al solicitantului de azil către statul membru responsabil în mod normal.

3.        Criza traversată în prezent de sistemul elen de azil obligă totuși celelalte state membre să se întrebe dacă, în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, solicitanții de azil pot fi transferați către Grecia pentru examinarea cererilor acestora, în condițiile în Grecia nu se poate garanta că solicitanții de azil vor fi tratați, iar cererile lor vor fi examinate într‑un mod conform cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta drepturilor fundamentale”) și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”). Articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 conferă unui stat membru dreptul de a deroga de la reglementările normale privind competența și de a examina el însuși o cerere de azil prezentată pe teritoriul său în locul statului membru responsabil în mod normal, astfel încât se ridică în plus întrebarea dacă așa‑numitul „drept de a‑și asuma responsabilitatea” al statelor membre se poate transforma într‑o „obligație de a‑și asuma responsabilitatea” atunci când drepturile omului și drepturile fundamentale ale solicitantului de azil ar risca să fie încălcate în situația în care acesta ar fi transferat către statul membru responsabil în mod normal.

4.        Acestea sunt problemele cu privire la care trebuie să se pronunțe instanța de trimitere în acțiunea principală, în care un solicitant de azil afgan se opune returnării sale în Grecia de către Regatul Unit. În acest context, instanța menționată solicită să se stabilească în esență dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții Regatul Unit, într‑o situaţie precum cea din acțiunea principală, poate fi obligat de normele dreptului Uniunii să examineze el însuși cererea de azil, cu toate că, în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, Grecia este în mod normal responsabilă de examinarea acesteia.

5.        Întrucât Carta drepturilor fundamentale prezintă o relevanță deosebită în acest context, instanța de trimitere solicită de asemenea precizări cu privire la conținutul și la domeniul de aplicare al Protocolului (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit.

6.        Pentru a răspunde la întrebările preliminare, trebuie să se țină seama, în plus, de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei din 21 ianuarie 2011(3), pronunțată ulterior formulării cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare. În această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s‑a pronunțat în sensul că, transferând un solicitant de azil afgan către Grecia, Belgia a încălcat articolele 3 și 13 din CEDO.

7.        În plus, prezenta cauză și cauza C‑493/10, M. E. și alții, în care ne vom prezenta concluziile în aceeași zi cu concluziile în prezenta cauză, se află în strânsă legătură. Cauza M. E. și alții privește problema transferului unor solicitanți de azil din Irlanda către Grecia în condițiile Regulamentului nr. 343/2003. Aceasta a fost conexată cu prezenta cauză prin ordonanța președintelui Curții pentru buna desfășurare a observațiilor scrise, a procedurii orale și în vederea pronunțării unei hotărâri comune. Totuși, din motive de claritate, am decis să prezentăm concluzii distincte în prezenta cauză și în cauza M. E. și alții.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii

1.      Carta drepturilor fundamentale

8.        Articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Demnitatea umană”, prevede că:

„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.”

9.        Articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”, prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

10.      Articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Dreptul de azil”, prevede următoarele:

„Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.”

11.      Articolul 19 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare”, prevede:

„(1)      Expulzările colective sunt interzise.

(2)      Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”

12.      Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, prevede:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a‑i asigura accesul efectiv la justiție.”

13.      Articolul 51 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede următoarele:

„(1)      Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.

(2)      Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.”

14.      Articolul 52 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, prevede următoarele:

„(1)      Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

(2)      Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

(3)      În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

[…]

(7)      Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării prezentei carte.”

2.      Protocolul (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit

15.      Protocolul nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit, care este anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare „Protocolul nr. 30”), conține două articole, al căror text este următorul:

„Articolul 1

(1)      Carta nu extinde capacitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene și a niciunei alte instanțe a Poloniei sau a Regatului Unit de a considera că actele cu putere de lege și actele administrative, practicile sau acțiunile administrative ale Poloniei sau ale Regatului Unit sunt incompatibile cu drepturile, libertățile și principiile fundamentale pe care aceasta le reafirmă.

(2)      În special și pentru eliminarea oricărei îndoieli, nicio dispoziție din titlul IV al Cartei nu creează pentru Polonia sau pentru Regatul Unit drepturi care să poată fi invocate în fața unei instanțe decât în măsura în care Polonia sau Regatul Unit a prevăzut astfel de drepturi în legislația sa națională.

Articolul 2

Atunci când o dispoziție a cartei face trimitere la legislațiile și practicile naționale, aceasta se aplică Poloniei sau Regatului Unit numai în măsura în care drepturile și principiile pe care le conține sunt recunoscute de legislațiile sau practicile din Polonia ori din Regatul Unit.”

3.      Dreptul derivat

16.      La întrunirea sa specială de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, Consiliul European a convenit să acționeze pentru instituirea unui sistem european comun de azil, bazat pe aplicarea deplină și globală a Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților”), afirmând astfel principiul nereturnării, asigurându‑se că nicio persoană nu este trimisă acolo unde există riscul de a fi persecutată din nou. În cadrul acestei întruniri speciale, Consiliul European a confirmat în plus că, în ceea ce privește problema protecției temporare a persoanelor strămutate, este necesar să se ajungă la un acord pe baza solidarității între statele membre.

17.      Rezoluțiile întrunirii de la Tampere au fost transpuse, între altele, prin intermediul regulamentului și al directivelor următoare(4):

–        Regulamentul nr. 343/2003;

–        Directiva 2001/55/CE a Consiliului privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri(5);

–        Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre(6);

–        Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate(7);

–        Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat(8);

18.      În detaliu, regulamentul și directivele menționate prevăd următoarele:

a)      Regulamentul nr. 343/2003

19.      Articolul 1 din Regulamentul nr. 343/2003 stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe.

20.      Articolul 3 din Regulamentul nr. 343/2003 este formulat după cum urmează:

„(1)      Statele membre examinează cererea de azil prezentată de un resortisant al unei țări terțe oricăruia dintre ele, la frontieră sau pe teritoriul statului membru în cauză. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.

(2)      Prin derogare de la alineatul (1), fiecare stat membru poate examina o cerere pentru azil care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor prezentate de prezentul regulament. În acest caz, acel stat membru devine statul membru responsabil în sensul prezentului regulament și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. După caz, acesta informează statul membru anterior responsabil, statul membru care conduce o procedură pentru determinarea statului membru responsabil sau statul membru căruia i‑a fost solicitat să preia sau să reprimească solicitantul.

(3)      Orice stat membru își rezervă dreptul, în conformitate cu legislația sa internă, de a trimite un solicitant de azil către o țară terță, în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Geneva.

(4)      Solicitantul de azil este informat în scris într‑o limbă pe care se presupune, în mod rezonabil, că o înțelege cu privire la aplicarea prezentului regulament, termenele și efectele acestuia.”

21.      Articolul 4 din Regulamentul nr. 343/2003 este formulat după cum urmează:

„(1)      Procesul de determinare a statului membru responsabil în temeiul prezentului regulament începe imediat ce cererea de azil este prezentată pentru prima oară într‑un stat membru.

(2)      O cerere de azil se prezumă că a fost prezentată odată ce un formular depus de solicitantul de azil sau un proces‑verbal întocmit de autorități a ajuns la autoritățile competente ale statului membru în cauză. Atunci când o cerere nu este făcută în scris, perioada dintre declarația de intenție și întocmirea procesului‑verbal ar trebui să fie cât mai scurtă cu putință.

[…]”

22.      Articolul 5 din Regulamentul nr. 343/2003 prevede că:

„(1)      Criteriile pentru determinarea statului membru responsabil sunt aplicate în ordinea în care acestea sunt prezentate în acest capitol.

(2)      Statul membru responsabil în conformitate cu aceste criterii este determinat pe baza situației existente în momentul în care solicitantul de azil a prezentat prima oară cererea sa de azil unui stat membru.”

23.      Articolul 10 din Regulamentul nr. 343/2003 este formulat după cum urmează:

„(1)      Atunci când se stabilește, pe baza probelor sau a dovezilor circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3), inclusiv datele la care face referire capitolul III al Regulamentului (CE) nr. 2725/2000, că un solicitant de azil a trecut ilegal frontiera într‑un stat membru pe uscat, pe mare sau pe calea aerului venind dintr‑o țară terță, statul membru în care s‑a intrat astfel este responsabil de examinarea cererii de azil. Această responsabilitate încetează la 12 luni de la data la care a avut loc trecerea ilegală a frontierei.

(2)      Atunci când un stat membru nu poate sau nu mai poate fi responsabil în conformitate cu alineatul (1) și atunci când se stabilește, pe baza probelor sau a dovezilor circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3), că solicitantul de azil – care a intrat ilegal pe teritoriile statelor membre sau în împrejurări de intrare care nu pot fi stabilite – la momentul prezentării cererii a locuit anterior pentru o perioadă continuă de cel puțin cinci luni într‑un stat membru, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil.

În cazul în care solicitantul a locuit pentru perioade de timp de cel puțin cinci luni în mai multe state membre, statul membru al ultimei șederi este responsabil de examinarea cererii.”

24.      Articolul 13 din Regulamentul nr. 343/2003 prevede că:

„Atunci când niciun stat membru responsabil de examinarea cererii nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de azil este responsabil de examinarea acesteia.”

25.      Articolul 16 din Regulamentul nr. 343/2003 este formulat după cum urmează:

„(1)      Statul membru responsabil de examinarea cererii de azil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să:

(a)      preia, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolele 17-19, un solicitant de azil care a prezentat o cerere într‑un stat membru diferit;

(b)      finalizeze examinarea cererii de azil;

[…]

(3)      Obligațiile specificate la alineatul (1) încetează atunci când resortisantul țării terțe a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni, cu excepția cazului în care resortisantul țării terțe este titularul unui permis de ședere valabil eliberat de statul membru responsabil.

[…]”

26.      Articolul 17 din Regulamentul nr. 343/2003 prevede că:

„(1)      Atunci când un stat membru în care s‑a prezentat o cerere de azil consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil și în orice caz în trei luni de la data la care a fost prezentată cererea în sensul articolului 4 alineatul (2), sesiza celălalt stat membru să preia solicitantul.

Atunci când cererea de preluare a unui solicitant nu este făcută în termenul de trei luni, responsabilitatea pentru examinarea cererii de azil aparține statului membru în care s‑a prezentat cererea.

[…]”

27.      Articolul 18 din Regulamentul nr. 343/2003 este formulat după cum urmează:

„(1)      Statul membru solicitat face cercetările necesare și hotărăște asupra cererii de preluare a solicitantului de azil în termen de două luni de la data la care cererea a fost primită.

[…]

(7)      Absența răspunsului la expirarea termenului de două luni menționat la alineatul (1) și a termenului de o lună menționat la paragraful 6 echivalează cu acceptarea cererii și determină obligația de a prelua persoana în cauză, inclusiv o bună organizare a sosirii acesteia.”

28.      Articolul 19 din Regulamentul nr. 343/2003 prevede că:

„(1)      Atunci când statul membru solicitat acceptă să preia solicitantul, statul membru în care s‑a prezentat cererea de azil notifică solicitantului de azil decizia de a nu examina cererea, precum și obligația de a‑l transfera către statul membru responsabil.

(2)      Decizia menționată la alineatul (1) stabilește motivele pe care este întemeiată. Aceasta conține detalii privind termenul de realizare a transferului și, dacă este necesar, conține informații referitoare la locul și data la care solicitantul trebuie să se prezinte, în cazul în care acesta se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii. Această decizie poate face obiectul unei căi de atac sau al unei revizuiri. Această cale de atac sau revizuire nu au efect suspensiv asupra executării transferului, cu excepția cazului în care instanțele judecătorești sau organele competente hotărăsc aceasta, de la caz la caz, dacă legislația internă o permite.

(3)      Transferul solicitantului din statul membru în care s‑a prezentat cererea de azil către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al primului stat membru, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua solicitantul sau de la decizia privind calea de atac sau revizuire atunci când acestea au efect suspensiv.

[…]

(4)      Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, responsabilitatea aparține statului membru în care s‑a prezentat prima dată cererea. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită reținerii în închisoare a solicitantului de azil sau până la 18 luni în cazul în care solicitantul de azil se sustrage procedurii.

[…]”

b)      Directiva 2001/55

29.      Potrivit articolului 1, această directivă are ca obiectiv stabilirea standardelor minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate din țări terțe, care nu se pot întoarce în țara lor de origine, și promovarea unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri.

30.      Potrivit articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/55, „protecție temporară” înseamnă o procedură cu caracter excepțional menită să asigure, în cazul unui aflux masiv sau a unui aflux masiv iminent de persoane strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara lor de origine, o protecție imediată și temporară unor astfel de persoane, în special în cazul în care există și riscul ca sistemul de azil să nu poată gestiona acest aflux, fără efecte adverse pentru funcționarea sa eficientă, în interesul persoanelor în cauză și al altor persoane care cer protecție.

31.      Capitolul II din Directiva 2001/55 cuprinde normele privind durata și punerea în aplicare a protecției temporare. Capitolul III prevede obligațiile statelor membre față de persoanele care beneficiază de protecție temporară. Capitolul IV cuprinde normele referitoare la accesul la procedura de azil al persoanelor care beneficiază de protecție temporară. Capitolul V este consacrat întoarcerii persoanelor în cauză și măsurilor ulterioare protecției temporare. Capitolul VI reglementează repartizarea sarcinilor și a misiunilor între statele membre într‑un spirit de solidaritate a Uniunii.

c)      Directiva 2003/9

32.      Potrivit articolului 1 din aceasta, Directiva 2003/9 are ca obiectiv stabilirea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre.

33.      Standardele minime prevăzute de Directiva 2003/9 privesc obligația statelor membre de a informa solicitanții de azil (articolul 5), documentele pe care acestea trebuie să le furnizeze solicitanților (articolul 6), șederea și libertatea de circulație a solicitanților de azil (articolul 7), menținerea unității familiei solicitanților de azil (articolul 8), școlarizarea și educația copiilor minori (articolul 10), accesul solicitanților de azil la piața muncii (articolul 11), formarea profesională a acestora (articolul 12) și condițiile materiale de primire și de acces la îngrijiri medicale (articolul 13 și următoarele).

34.      Articolul 21 din Directiva 2003/9, intitulat „Căi de atac”, prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că deciziile negative cu privire la acordarea avantajelor prevăzute în prezenta directivă sau deciziile adoptate în temeiul articolului 7 care afectează în mod individual solicitanții de azil pot face obiectul unei căi de atac în cadrul procedurilor prevăzute în dreptul intern. Cel puțin în ultimă instanță, este prevăzută posibilitatea unor căi de atac în fața unui organism judiciar.

(2)      Procedurile de acces la asistența juridică în asemenea cazuri sunt stabilite în dreptul intern.”

35.      Potrivit articolului 23 din Directiva 2003/9, statele membre se asigură că sunt stabilite măsuri pentru orientarea, monitorizarea și controlul corespunzătoare ale condițiilor de primire, respectând structura constituțională a acestora. Potrivit articolului 24 alineatul (2), statele membre alocă resursele necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor de drept intern adoptate pentru transpunerea acestei directive.

d)      Directiva 2004/83

36.      În conformitate cu articolul 1 din Directiva 2004/83, aceasta are ca obiect stabilirea unor standarde minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate.

37.      Capitolele II, III și V din Directiva 2004/83 conțin o serie de norme și de criterii cu privire la examinarea cererilor de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară, precum și la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau de persoană ce poate beneficia de protecție subsidiară. Capitolul IV, pe de o parte, obligă statele membre să acorde statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile necesare pentru a putea fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III (articolul 13) și, pe de altă parte, stabilește modalitățile de revocare, de încetare sau de refuz al reînnoirii statutului de refugiat (articolul 14). Capitolul VI prevede normele corespunzătoare privind acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară (articolul 18) și revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a acestuia (articolul 19). Capitolul VII precizează conținutul protecției internaționale, care include printre altele protecția împotriva returnării (articolul 21). Capitolul VIII reglementează aspectele privind cooperarea administrativă. Potrivit articolului 36, statele membre se asigură, printre altele, că autoritățile și celelalte organizații care pun în aplicare directiva beneficiază de formarea profesională necesară.

e)      Directiva 2005/85

38.      Potrivit articolului 1 din aceasta, scopul Directivei 2005/85 este de a stabili standarde minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat.

39.      În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2005/85, aceasta se aplică tuturor cererilor de azil depuse pe teritoriul statelor membre, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit ale statelor membre, precum și retragerii statutului de refugiat. Potrivit articolului 4 alineatul (1) primul paragraf, statele membre desemnează pentru toate procedurile o autoritate decizională care răspunde de examinarea corespunzătoare a cererilor în conformitate cu directiva.

40.      Principiile fundamentale ale acestor proceduri, precum și garanțiile care trebuie asigurate solicitanților de azil în acest context sunt prevăzute în capitolul II din Directiva 2005/85. Capitolul III din directivă prevede normele concrete privind procedura de acordare a statutului de refugiat. Acesta introduce conceptul de țară terță sigură (articolul 27) și conceptul de țară de origine sigură (articolul 31). În sfârșit, capitolul V prevede normele ce reglementează dreptul solicitantului de azil la o cale de atac efectivă (articolul 39).

B –    Dreptul internațional public

1.      Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților

41.      În conformitate cu articolul 33 alineatul (1) din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, niciun stat contractant nu va expulza sau nu va returna, în niciun fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.

2.      Convenția europeană a drepturilor omului

42.      Articolul 3 din CEDO prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

43.      Articolul 13 din CEDO prevede că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s‑ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

III – Situația de fapt și cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare

44.      În procedura principală, a fost necesar ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra recursului formulat de un solicitant de azil afgan (denumit în continuare „recurentul din acțiunea principală”) împotriva unei decizii pronunțate de High Court (England and Wales), Queen’s Bench Division, Administrative Court (denumită în continuare „Administrative Court”), prin care recurentul din acțiunea principală urmărea să împiedice Regatul Unit să îl transfere către Grecia. Intimatul din acțiunea principală, Secretary of State for Home Department, este ministrul însărcinat cu problemele privind imigrarea și azilul în Regatul Unit.

45.      În cursul călătoriei sale din Afganistan înspre Regatul Unit, recurentul din acțiunea principală a trecut, printre alte țări, și prin Grecia, unde, la 24 septembrie 2008, a fost arestat și i s‑au luat amprentele digitale. Recurentul nu a solicitat azil în Grecia. După ce a fost deținut în acest stat membru, recurentului din acțiunea principală i s‑a impus să părăsească Grecia în termen de 30 de zile și, ulterior, a fost expulzat în Turcia. După ce a evadat de la locul de detenție din Turcia, acesta a reușit să ajungă în Regatul Unit, intrând pe teritoriul acestui stat la 12 ianuarie 2009, dată la care și‑a prezentat și cererea de azil.

46.      La 1 aprilie 2009, Secretary of State a solicitat Greciei să preia recurentul din acțiunea principală în temeiul Regulamentului nr. 343/2003.  Ca urmare a faptului că autoritățile elene nu au răspuns în termenul prevăzut de acest regulament, s‑a considerat că Grecia a acceptat, potrivit regulamentului menționat, responsabilitatea de a examina cererea de azil.

47.      La 30 iulie 2009, recurentul din acțiunea principală a fost informat că, la 6 august 2009, urmează să fie transferat în Grecia. La 31 iulie 2009, Secretary of State a informat recurentul din acțiunea principală cu privire la o decizie luată în temeiul Asylum and Immigration (Treatment of Claimants, etc.) Act 2004 prin care se stabilea că susținerea sa potrivit căreia trimiterea în Grecia ar încălca drepturile sale prevăzute de CEDO era în mod vădit nefondată. Decizia menționată a avut ca efect faptul că recurentul din acțiunea principală nu mai avea, conform legislației naționale, nicio posibilitate, de care ar fi beneficiat altfel, să conteste decizia de transfer în Grecia.

48.      În urma unei cereri, care a fost în final respinsă, prin care se solicita ca Secretary of State să accepte responsabilitatea examinării cererii de azil a recurentului din acțiunea principală în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, printre altele pentru motivul că drepturile fundamentale ale acestuia prevăzute de dreptul Uniunii ar fi încălcate în cazul returnării sale în Grecia, acesta a fost informat, la 4 august 2009, că Secretary of State își menținea decizia de a‑l transfera în Grecia.

49.      La 6 august 2009, recurentul din acțiunea principală a solicitat autorizarea de a sesiza o instanță cu privire la controlul legalității, pe de o parte, a deciziei prin care se stabilea că susținerea sa întemeiată pe CEDO era nefondată și, pe de altă parte, a deciziei privind transferul său în Grecia. Cererea menționată a avut ca rezultat faptul că au fost anulate dispozițiile pe care Secretary of State le adoptase în vederea transferului acestuia în Grecia.

50.      Având în vedere importanța aspectelor în litigiu, recurentului din acțiunea principală i s‑a permis, prin decizia din 14 octombrie 2009, să sesizeze Administrative Court cu cererea privind controlul legalității, dispunându‑se ca acțiunea sa să devină cauza de referință în Anglia și în Țara Galilor în materia returnărilor în Grecia conform Regulamentului nr. 343/2003.

51.      Administrative Court a respins cererea recurentului din acțiunea principală prin hotărârea din 31 martie 2010, însă, având în vedere importanța generală a aspectelor invocate, a permis acestuia să introducă recurs la instanța de trimitere.

52.      Instanța de trimitere a considerat că soluționarea recursului ridică probleme fundamentale cu privire la domeniul de aplicare al articolului 3 din Regulamentul nr. 343/2003 și la efectele asupra aplicării dispoziției menționate ale drepturilor pe care recurentul din acțiunea principală le poate invoca în temeiul Cartei drepturilor fundamentale și al convențiilor internaționale precum CEDO.

53.      Prin urmare, instanța de trimitere a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      O decizie luată de un stat membru în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 al Consiliului (denumit în continuare «regulamentul») de a examina sau de a nu examina o cerere de azil în privința căreia nu este responsabil conform criteriilor stabilite în capitolul III din regulament intră sub incidența dreptului Uniunii în raport cu articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și/sau cu articolul 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare «carta»)?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

2)      Un stat membru își îndeplinește obligația de a respecta drepturile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene [inclusiv drepturile prevăzute la articolele 1, 4 și 18, la articolul 19 alineatul (2) și la articolul 47 din cartă] atunci când trimite solicitantul de azil în statul membru desemnat de articolul 3 alineatul (1) drept statul responsabil (denumit în continuare «statul responsabil») în conformitate cu criteriile stabilite în capitolul III din regulament, indiferent care este situația în statul responsabil?

3)      În special, obligația de a respecta drepturile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene împiedică aplicarea unei prezumții irefragabile conform căreia statul responsabil va respecta (i) drepturile fundamentale ale solicitantului prevăzute de dreptul Uniunii Europene și/sau (ii) standardele minime impuse de Directiva 2003/9/CE («Directiva privind condițiile de primire»), de Directiva 2004/83/CE («Directiva privind standardele minime») și/sau de Directiva 2005/85/CE («Directiva privind procedurile») (denumite în continuare, împreună, «directivele»)?

4)      În subsidiar, este un stat membru obligat de dreptul Uniunii – și, în caz afirmativ, în ce condiții – să facă uz de posibilitatea, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din regulament, de a examina o cerere de azil și de a‑și asuma responsabilitatea în privința acesteia, în situația în care transferul către statul responsabil ar expune solicitantul unui risc privind încălcarea drepturilor sale fundamentale, în special a drepturilor prevăzute la articolele 1, 4 și 18, la articolul 19 alineatul (2) și/sau la articolul 47 din cartă, și/sau riscului ca standardele minime prevăzute de directive să nu fie aplicate în cazul său?

5)      Întinderea protecției conferite unei persoane căreia i se aplică regulamentul de principiile generale ale dreptului Uniunii și în special de drepturile prevăzute la articolele 1, 18 și 47 din cartă este mai extinsă decât protecția conferită de articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «convenția»)?

6)      Este compatibilă cu drepturile prevăzute la articolul 47 din cartă o dispoziție de drept intern care impune unei instanțe să considere, pentru a stabili dacă o persoană poate fi returnată în mod legal într‑un alt stat membru în temeiul regulamentului, că acest stat membru este un stat din care persoana respectivă nu va fi transferată într‑un alt stat cu încălcarea drepturilor de care aceasta se bucură potrivit convenției sau potrivit Convenției din 1951 și Protocolului din 1967 privind statutul refugiaților?

7)      În măsura în care întrebările anterioare se referă la obligațiile Regatului Unit, răspunsurile la întrebările 2)-6) sunt influențate în vreun mod de Protocolul (nr. 30) privind aplicarea cartei în Polonia și în Regatul Unit?”

IV – Procedura în fața Curții

54.      Decizia de trimitere din 12 iulie 2010 a fost primită la grefa Curții la 18 august 2010. Invocând articolul 104b alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instanța de trimitere a solicitat judecarea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare potrivit procedurii accelerate. Această cerere a fost respinsă prin Ordonanța a președintelui Curții din 1 octombrie 2010.

55.      Prin Ordonanța președintelui Curții din 9 noiembrie 2010, cauzele C‑411/10 și C‑493/10 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și, prin Ordonanța președintelui Curții din 16 mai 2011, au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

56.      Au prezentat Curții observații scrise recurentul din acțiunea principală, Amnesty International Limited și AIRE (Advice on Individual Rights in Europe) Centre, Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, Equality and Human Rights Commission în calitate de intervenientă în acțiunea principală, Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Republica Finlanda, Republica Franceză, Republica Elenă, Irlanda, Republica Italiană, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Regatul Unit, Republica Cehă, Confederația Elvețiană și Comisia Europeană. La ședința din 28 iunie 2011 s‑au prezentat reprezentanții recurentului din acțiunea principală, ai Amnesty International Limited și ai AIRE (Advice on Individual Rights in Europe) Centre, ai Înaltului Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, ai Equality and Human Rights Commission, ai Republicii Slovenia, ai Republicii Franceze, ai Republicii Elene, ai Irlandei, ai Regatului Țărilor de Jos, ai Republicii Polone, ai Regatului Unit și ai Comisiei.

V –    Argumentele părților

57.      Prima întrebare preliminară privește aspectul dacă decizia de a examina o cerere de azil pe care un stat membru o adoptă în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 intră sub incidența dreptului Uniunii. Comisia, guvernul finlandez, guvernul francez și guvernul olandez, recurentul din acțiunea principală, Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, Amnesty International Limited, AIRE Centre, precum și Equality and Human Rights Commission consideră că răspunsul la această întrebare trebuie să fie afirmativ. Guvernul austriac consideră de asemenea că drepturile fundamentale ale Uniunii se aplică deciziei unui stat membru de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003.

58.      În schimb, potrivit guvernelor irlandez, italian și belgian și potrivit guvernului Regatului Unit, decizia de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 nu intră sub incidența dreptului Uniunii. Totuși, guvernul belgian își nuanțează poziția, subliniind că transferul unui solicitant de azil către statul membru pe care Regulamentul nr. 343/2003 îl desemnează ca fiind în mod normal responsabil intră într‑adevăr sub incidența dreptului Uniunii.

59.      În răspunsul la prima întrebare, guvernul ceh face distincția între situația în care un stat membru exercită dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 și cea în care acesta renunță la a exercita dreptul respectiv. Numai decizia de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din regulament intră sub incidența dreptului Uniunii, în timp ce renunțarea la dreptul menționat nu ar intra sub incidența acestuia.

60.      Guvernul german nu se pronunță în mod expres cu privire la prima întrebare preliminară și răspunde la întrebările următoare numai în ipoteza în care Curtea ar concluziona că exercitarea puterii discreționare reglementate la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 trebuie să fie considerată o „pun[ere] în aplicare [a] dreptul[ui] Uniunii” în sensul articolului 51 alineatul (1) prima teză din Carta drepturilor fundamentale.

61.      Ca răspuns la cea de a doua, la cea de a treia și la cea de a patra întrebare preliminară, Comisia, guvernele finlandez, francez, german, olandez și belgian, guvernul Regatului Unit(9), precum și recurentul din acțiunea principală și Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați consideră, în esență, că statul membru care aplică Regulamentul nr. 343/2003 prezumă că statul membru responsabil de examinarea unei cereri de azil acționează într‑un mod conform cu dreptul Uniunii și cu dreptul public internațional, această prezumție fiind relativă. Totuși, în măsura în care s‑ar dovedi, într‑un caz concret, că transferul solicitantului de azil către statul membru responsabil în mod normal și tratamentul pe care autoritățile acestui stat membru îl aplică solicitantului de azil încalcă drepturile conferite acestuia de Carta drepturilor fundamentale, Comisia, guvernele finlandez, francez și belgian, guvernul Regatului Unit, recurentul din acțiunea principală, Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, Amnesty International Limited și AIRE Centre consideră că statul membru care efectuează transferul este obligat să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003. Potrivit guvernelor german și olandez, un solicitant de azil nu mai poate fi transferat, într‑un astfel de caz, către statul membru responsabil în mod normal.

62.      Guvernul Regatului Unit subliniază, în plus, că obligația de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea nu poate lua naștere decât în împrejurări extraordinare, mai exact atunci când prezumția că statul membru responsabil acționează în raport cu o categorie determinată de solicitanți de azil într‑un mod conform cu drepturile omului și cu dreptul Uniunii a fost în mod clar infirmată și când solicitantul de azil în cauză face parte din această categorie.

63.      În opinia Confederației Elvețiene(10), Regulamentul nr. 343/2003 conține, prin logica proprie a sistemului pe care îl instituie, o prezumție relativă că statele care participă la acest sistem respectă Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, precum și CEDO. Totuși, atunci când această prezumție este infirmată într‑un caz concret și când în statul membru responsabil nu este garantat un tratament al solicitantului de azil conform cu dreptul internațional public, ar fi exclus ca acesta să fie transferat către statul respectiv, iar dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 ar deveni, în mod excepțional, o obligație de a‑și asuma responsabilitatea.

64.      Guvernele italian, irlandez, polonez, sloven și elen consideră, în schimb, că din cuprinsul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 nu rezultă că acesta ar institui o obligație de exercitare a dreptului de asumare a responsabilității. Potrivit guvernelor elen, sloven și polonez, dreptul Uniunii exclude, în plus, posibilitatea unui stat membru de a controla conformitatea cu dreptul Uniunii a comportamentului unui alt stat membru.

65.      Ca răspuns la cea de a cincea întrebare, guvernul Regatului Unit, precum și guvernele italian și olandez susțin că protecția pe care o persoană care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 343/2003 o poate pretinde în temeiul drepturilor prevăzute la articolele 1, 18 și 47 din Carta drepturilor fundamentale nu este mai extinsă decât protecția instituită de articolul 3 din CEDO. Recurentul din acțiunea principală, Equality and Human Rights Commission, Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, Amnesty International Limited și AIRE Centre susțin, dimpotrivă, că protecția pe care solicitantul de azil o poate invoca în temeiul Cartei drepturilor fundamentale și al principiilor generale ale dreptului Uniunii depășește protecția garantată de articolul 3 din CEDO.

66.      Potrivit guvernului german, drepturile fundamentale ale Uniunii garantate de articolul 4 și de articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale corespund dreptului fundamental prevăzut la articolul 3 din CEDO. Articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale nu ar cuprinde un drept la acordarea azilului, ci un drept la protecție împotriva expulzării sau a returnării instituit de articolul 33 din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților. Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale ar avea un domeniu de aplicare mai larg decât cel al articolelor 6 și 13 din CEDO, în măsura în care primul paragraf impune o cale de atac eficientă și în care al doilea paragraf nu se limitează la procedurile de drept civil și de drept penal.

67.      Ca răspuns la cea de a șasea întrebare, Comisia, guvernul olandez, recurentul din acțiunea principală, Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, Amnesty International Limited și AIRE Centre susțin că o reglementare națională care ar institui o prezumție irefragabilă potrivit căreia fiecare stat membru este un stat sigur, astfel încât solicitanții de azil pot fi transferați către un alt stat membru fără a fi expuși la încălcarea drepturilor lor conferite de CEDO și de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, ar fi incompatibilă cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale. Guvernul Regatului Unit subliniază că această prezumție nu ar putea fi considerată infirmată decât în cazul încălcării vădite a drepturilor fundamentale și a drepturilor omului. În schimb, guvernul italian consideră că faptul că dreptul național instituie o prezumție irefragabilă potrivit căreia celelalte state membre sunt state sigure este compatibil cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale.

68.      Ca răspuns la cea de a șaptea întrebare, Comisia, guvernul polonez, guvernul Regatului Unit, recurentul din acțiunea principală, Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, Equality and Human Rights Commission, Amnesty International Limited și AIRE Centre declară că dispozițiile Protocolului nr. 30 nu influențează răspunsul propus la întrebările preliminare adresate.

VI – Apreciere juridică

A –    Prima întrebare preliminară

69.      Prin intermediul primei întrebări, care privește aspectul dacă decizia luată de un stat membru în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut de această dispoziție și de a examina o cerere de azil în locul statului membru responsabil în mod normal intră sub incidența dreptului Uniunii în sensul articolului 6 TUE sau al articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții sunt obligate statele membre să respecte dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale atunci când trebuie să decidă dacă să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003(11).

70.      Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie pornit de la articolul 6 alineatul (1) TUE, care în primul paragraf situează Carta drepturilor fundamentale printre instrumentele de drept primar al Uniunii, iar în al doilea paragraf prevede, în același timp, că dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. În ceea ce privește interpretarea și punerea în aplicare concrete ale Cartei drepturilor fundamentale, articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE face trimitere la titlul VII (articolele 51-54) din aceasta.

71.      Articolul 51 din Carta drepturilor fundamentale definește domeniul de aplicare al acesteia. Acesta confirmă, pe de o parte, că dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, precum și statelor membre și, pe de altă parte, că aceasta nu poate avea drept efect să extindă competențele și sarcinile conferite Uniunii de tratate și nici să extindă domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii stabilite de tratate(12).

72.      Pentru a exclude orice extindere a competențelor Uniunii în raport cu statele membre, articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede în special că:

–        aplicarea Cartei drepturilor fundamentale nu restrânge principiul subsidiarității [articolul 51 alineatul (1) prima teză],

–        dispozițiile cartei se aplică statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii [articolul 51 alineatul (1) prima teză] și

–        carta trebuie respectată și aplicată cu respectarea limitelor competențelor Uniunii conferite acesteia din urmă de tratate [articolul 51 alineatul (1) a doua teză].

73.      Articolul 51 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale prevede în plus, în mod general, că aceasta nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, că nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și că nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.

74.      Problema ridicată de prima întrebare preliminară a instanței de trimitere privește, așadar, condiția menționată la articolul 51 alineatul (1) prima teză din cartă, potrivit căreia dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Instanța de trimitere solicită astfel să se stabilească dacă statele membre „pun în aplicare dreptul Uniunii” în sensul acestei dispoziții atunci când exercită puterea discreționară conferită de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 și când decid să examineze sau să nu examineze o cerere de azil în locul statului membru responsabil în mod normal.

75.      Avem convingerea că la această întrebare trebuie dat un răspuns afirmativ.

76.      Astfel cum reiese din cuprinsul Explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale (denumite în continuare „Explicațiile CDF”)(13), prevederea de la articolul 51 alineatul (1) prima teză din Carta drepturilor fundamentale, potrivit căreia dispozițiile acesteia sunt obligatorii pentru statele membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, trebuie considerată o confirmare a jurisprudenței dezvoltate de Curte până în prezent referitoare la respectarea de statele membre a drepturilor fundamentale definite în cadrul Uniunii. Explicațiile CDF fac trimitere în mod expres la Hotărârile de principiu Wachauf(14) și ERT(15), precum și la Hotărârea Karlsson(16).

77.      În Hotărârea Wachauf, Curtea a declarat că cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale în ordinea juridică a Uniunii sunt obligatorii pentru statele membre atunci când pun în aplicare reglementări ale Uniunii și că, prin urmare, acestea sunt ținute, în cea mai mare măsură posibilă, să aplice aceste reglementări în condiții care nu încalcă cerințele respective(17). În Hotărârea ERT, Curtea a constatat, în plus, că restricțiile pe care statele membre le aduc libertăților fundamentale trebuie să fie de asemenea compatibile cu cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale, instituită de ordinea juridică a Uniunii(18).

78.      Faptul că Explicațiile CDF fac referire atât la jurisprudența Wachauf, cât și la jurisprudența ERT merită o atenție specială, întrucât rezultă că, în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, dispozițiile acesteia trebuie respectate de statele membre atât atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, cât și atunci când aplică restricții naționale libertăților fundamentale(19).

79.      Întrebarea care se ridică în prezenta cauză în acest context este aceea dacă, în vederea aplicării articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale și ținând seama de jurisprudența Wachauf, atunci când trebuie să decidă să examineze sau să nu examineze o cerere de azil, astfel cum îi permite articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, un stat membru efectuează un act de punere în aplicare a Regulamentului nr. 343/2003.

80.      Avem convingerea că la această întrebare trebuie dat un răspuns afirmativ. Puterea de apreciere de care dispune un stat membru atunci când ia o astfel de decizie nu se opune ca aceasta din urmă să fie considerată un act de punere în aplicare a Regulamentului nr. 343/2003, întrucât elementul decisiv este acela că regulamentul conține norme exhaustive pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil. Posibilitatea de a examina cererile de azil pe care articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 o oferă statelor membre face parte integrantă din acest ansamblu de norme, fapt ilustrat printre altele de împrejurarea că regulamentul prevede cu precizie efectele juridice ale unei astfel de decizii(20). Prin urmare, deciziile luate de un stat membru în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 trebuie să fie considerate, în pofida caracterului discreționar al acestora, un act de punere în aplicare a regulamentului menționat.

81.      Această analiză este confirmată de Hotărârea Wachauf(21), în care Curtea a examinat printre altele compatibilitatea dispozițiilor Regulamentului nr. 1371/84(22) cu cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale în ordinea juridică a Uniunii. Regulamentul nr. 1371/84 permitea statelor membre să acorde, la încetarea contractului de arendare și cu anumite condiții, o indemnizație fermierilor care se angajau să abandoneze definitiv producția de lapte. În acțiunea principală, un fermier introdusese o acțiune împotriva unei decizii prin care îi fusese refuzată această indemnizație, deși abandonase definitiv întreprinderea de producție a laptelui pe care o înființase. În acest context, Curtea era chemată să se pronunțe, printre altele, asupra aspectului dacă refuzul acordării unei indemnizații constituia un efect obligatoriu al Regulamentului nr. 1371/84 și dacă era compatibil cu drepturile fundamentale ale Uniunii recunoscute ca principii generale ale dreptului. În hotărârea pronunțată, Curtea a subliniat, pe de o parte, că refuzul de a acorda indemnizația în litigiu unui fermier la încetarea contractului de arendare trebuia considerat o încălcare a cerințelor care rezultă din protecția drepturilor fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii în cazul în care avea drept efect, la încetarea contractului de arendare, privarea fără compensare a fermierului de fructele muncii sale și de investițiile efectuate de acesta în cadrul exploatării luate în arendă(23). Având în vedere că Regulamentul nr. 1371/84 lăsa statelor membre o marjă de apreciere suficient de largă pentru a le permite să acorde tocmai în aceste cazuri fermierilor o indemnizație adaptată cerințelor care rezultă din protecția drepturilor fundamentale, Curtea a considerat că dispoziția din regulament nu era, în concluzie, incompatibilă cu acestea(24).

82.      Deși este adevărat că, în Hotărârea Wachauf, Curtea s‑a pronunțat în esență cu privire la conformitatea cu drepturile fundamentale a regulamentului în litigiu, aceasta a confirmat, cel puțin implicit, că deciziile adoptate în exercitarea marjei de apreciere conferite de Regulamentul nr. 1371/84 de statele membre cu privire la acordarea unei indemnizații fermierilor la încetarea contractului de arendare trebuie să respecte de asemenea, în măsura în care este posibil, cerințele care decurg din protecția drepturilor fundamentale. Aceasta a confirmat astfel, în același timp, că și deciziile adoptate de statele membre în temeiul puterii discreționare de care dispun în cadrul aplicării unei reglementări a Uniunii trebuie să fie considerate de asemenea acte de punere în aplicare a acestei reglementări a Uniunii atunci când este vorba despre controlul respectării drepturilor fundamentale garantate de dreptul Uniunii(25).

83.      Rezultă din considerațiile ce precedă că trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că decizia luată de un stat membru în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 de a examina sau de a nu examina o cerere de azil în privința căreia nu este responsabil conform criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament constituie un act de punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale.

B –    A doua, a treia și a patra întrebare preliminară

84.      Reiese din considerațiile noastre prezentate mai sus că, atunci când decid să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 și de a examina o cerere de azil în privința căreia este responsabil în mod normal un alt stat membru, conform criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament, statele membre sunt obligate să respecte Carta drepturilor fundamentale. Prin intermediul celei de a doua, al celei de a treia și al celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții statele membre, care trebuie să respecte Carta drepturilor fundamentale, pot fi obligate să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 atunci când s‑ar stabili că, în situația unui transfer către statul membru responsabil în mod normal, solicitantul de azil ar fi expus riscului unei încălcări a drepturilor sale fundamentale și riscului ca acest stat membru să nu respecte obligațiile care îi revin în temeiul Directivelor 2003/9, 2004/83 și 2005/85.

85.      Instanța de trimitere adresează aceste întrebări deoarece se află în posesia unor indicii clare din care deduce că tratamentul aplicat în practică de autoritățile elene solicitanților de azil se îndepărtează în mare măsură de normele stabilite de Uniune în domeniul reglementării sistemului de azil, astfel încât, în cazul unui transfer al unor solicitanți de azil către Grecia, drepturile fundamentale și drepturile omului de care beneficiază solicitanții de azil ar risca chiar să fie încălcate.

86.      Pentru a permite o mai bună înțelegere a acestor întrebări, vom examina în primul rând măsurile prevăzute de dreptul derivat în materie de azil care sunt relevante în speță, precum și raportul dintre aceste măsuri și Carta drepturilor fundamentale, CEDO și Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților. Vom aborda în continuare problemele cu care se confruntă în prezent sistemul elen de azil și, în sfârșit, vom analiza modul în care celelalte state membre trebuie să țină seama de saturarea sistemului de azil al Greciei atunci când aplică Regulamentul nr. 343/2003.

1.      Măsurile în materie de azil din dreptul derivat și raportul acestora cu Carta drepturilor fundamentale, cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și cu CEDO

a)      Baza de abilitare din dreptul primar

87.      Tratatul de la Amsterdam din 1997 este cel care a extins competențele Uniunii la domeniile referitoare la refugiați și la dreptul de azil, prin transferarea către Uniune a competenței legislative cu privire la dreptul de azil, la refugiați, la imigrare și la șederea resortisanților țărilor terțe. În acest scop, un nou articol 73k a fost introdus în Tratatul CE drept bază de abilitare în dreptul primar. Acest articol a fost ulterior renumerotat, fiind în prezent articolul 63 CE.

88.      În ceea ce privește dreptul de azil, competențele legislative au fost transferate Uniunii sub rezerva, prevăzută la articolul 63 alineatul (1) CE, ca măsurile adoptate de legiuitorul Uniunii să fie conforme cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 cu privire la statutul refugiaților, precum și cu alte tratate incidente. CEDO face parte din aceste „alte tratate incidente”(26). Articolul 63 primul paragraf CE prevede în plus în mod expres că această competență de armonizare privind dreptul de azil se limitează la adoptarea unor norme minime(27).

b)      Directivele 2001/55, 2003/9, 2004/83 și 2005/85

89.      În temeiul acestei abilitări din dreptul primar, legiuitorul comunitar a adoptat patru directive ce cuprind standardele minime cu privire la diverse aspecte ale sistemelor naționale de azil. Prima directivă care a fost adoptată este Directiva 2001/55, care cuprinde, între altele, standardele minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate. Prin trei alte directive au fost introduse în aproape toate statele membre(28) standarde minime privind primirea solicitanților de azil (Directiva 2003/9), privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (Directiva 2004/83) și privind procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (Directiva 2005/85).

90.      Potrivit dispozițiilor de drept primar de la articolul 63 primul paragraf CE, conform cărora actele de drept derivat adoptate în acest temei trebuie să fie conforme cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, considerentele Directivelor 2003/9, 2004/83 și 2005/85 fac trimitere, împreună, la concluzia Consiliului European de la Tampere, potrivit căreia instituirea unui sistem european comun de azil trebuie să fie fondată pe punerea integrală și globală în aplicare a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților(29). Aceste considerente subliniază, în plus, că directivele menționate respectă drepturile fundamentale, precum și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale(30) și că, în ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră în domeniul de aplicare al directivei, statele membre au obligațiile care decurg din instrumentele de drept internațional la care sunt părți(31).

91.      Astfel, Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85 conțin standarde minime importante privind tratamentul solicitanților de azil și examinarea cererilor acestora. Articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2003/9 prevede, în plus, în mod expres că statele membre trebuie să aloce resursele necesare pentru punerea în aplicare a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil stabilite de directivă. Articolul 36 din Directiva 2004/83 prevede, în mod similar, că statele membre trebuie să se asigure că autoritățile și celelalte organizații care pun în aplicare această directivă beneficiază de formarea profesională necesară.

92.      Acest cadru juridic garantează, prin urmare, că tratamentul solicitanților de azil și examinarea cererilor acestora în statele membre, care sunt obligate să respecte standardele minime stabilite de Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85, sunt, în principiu, de asemenea conforme cu cerințele impuse de Carta drepturilor fundamentale, de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și de CEDO(32).

c)      Regulamentul nr. 343/2003

93.      Astfel cum se indică în considerentul (3), Regulamentul nr. 343/2003, care a fost adoptat în temeiul articolului 63 primul paragraf CE, are drept obiectiv să instituie o metodă clară și operațională care să permită determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil introduse pe teritoriul Uniunii(33). Potrivit considerentului (4), această metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză și să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să garanteze accesul efectiv la procedurile de azil și să asigure prelucrarea rapidă a cererilor de azil.

94.      În vederea realizării acestor obiective, care vizau în special să evite practicarea forum shopping‑ului de către solicitanții de azil, Regulamentul nr. 343/2003 prevede o regulă potrivit căreia un singur stat membru, determinat pe baza unor criterii obiective, este responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate pe teritoriul Uniunii. Dintre aceste criterii obiective face parte, de exemplu, existența unui raport juridic întemeiat pe dreptul de azil sau pe dreptul străinilor între un stat membru și solicitantul de azil ori un membru al familiei acestuia(34). În cazul intrării ilegale pe teritoriul Uniunii, articolul 10 din Regulamentul nr. 343/2003 prevede că statul membru prin care a intrat solicitantul este cel responsabil de examinarea cererii de azil a acestuia(35). Articolul 16 din Regulamentul nr. 343/2003 impune statului membru responsabil de examinarea cererii de azil să preia solicitantul de azil care intră în responsabilitatea sa care a prezentat o cerere într‑un stat membru diferit și să finalizeze examinarea acesteia(36). Normele ce reglementează procedura de transfer al solicitanților de azil sunt prevăzute la articolele 17-19 din Regulamentul nr. 343/2003.

95.      Sistemul de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil și de transfer al solicitantului de azil către acest stat membru instituit de Regulamentul nr. 343/2003 nu ține în mod expres seama de eventualele diferențe privind modul în care diferitele state membre au reglementat și au aplicat sistemele și procedurile lor de azil. Regulamentul nu face referire concretă la tratamentul care trebuie aplicat solicitantului de azil în statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii acestuia nici atunci când stabilește criteriile de determinare a statului membru responsabil, nici atunci când definește procedura de transfer al acestui solicitant de azil între statele membre.

96.      Această lipsă a unor referiri concrete la tratamentul solicitantului de azil în statul membru responsabil în mod normal se explică prin acțiunea coroborată a Regulamentului nr. 343/2003 și a Directivelor 2003/9, 2004/83 și 2005/85, precum și prin acțiunea coroborată a acestui regulament și a obligațiilor pe care dreptul internațional public le impune statelor membre. Faptul că aceste directive stabilesc standardele minime obligatorii pe care statele membre trebuie să le respecte în ceea ce privește tratamentul pe care îl aplică solicitanților de azil și examinarea cererilor acestora și faptul că toate statele membre au aderat la CEDO și la Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților garantează din punct de vedere juridic că tratamentul aplicat solicitanților de azil în fiecare stat membru trebuie să fie conform cerințelor impuse de Carta drepturilor fundamentale, de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și de CEDO(37).

97.      Considerate din această perspectivă, nici Carta drepturilor fundamentale, nici Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și nici CEDO nu sunt incompatibile cu sistemul instituit de Regulamentul nr. 343/2003, care stabilește normele care permit determinarea statului membru în care solicitanții de azil trebuie preluați în vederea examinării cererilor lor de azil, precum și normele ce reglementează transferul acestora către acest stat membru, fără a face referire în mod explicit la modul în care acest stat a reglementat sistemul său de azil și procedura de obținere a azilului și nici la modalitatea de punere în aplicare a acestora(38).

d)      Concluzie intermediară

98.      Pentru a rezuma, reținem din considerațiile de mai sus că, atât prin obiectivele care le‑au fost stabilite, cât și prin modalitatea de reglementare a acestora, normele de drept derivat referitoare la tratamentul solicitanților de azil și la examinarea cererilor acestora, care rezultă din coroborarea Directivelor 2003/9, 2004/83 și 2005/85, precum și a Regulamentului nr. 343/2003, sunt conforme în principiu cu dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale, ale Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților și ale CEDO.

2.      Saturarea sistemului elen de azil

99.      Regulamentul nr. 343/2003 nu conține nicio reglementare expresă care să se aplice în ipoteza în care statele membre, ca urmare a situației lor geografice, spre exemplu, s‑ar confrunta cu un aflux de solicitanți de azil care ar exceda capacităților sistemului lor de azil, astfel încât acestea nu ar mai fi în măsură, din motive exclusiv practice, să asigure solicitanților de azil un tratament și o examinare a cererilor acestora care să fie conforme cu Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85, precum și cu obligațiile ce le revin în temeiul normelor de drept public internațional și al instrumentelor referitoare la drepturile fundamentale(39).

100. O astfel de situație de urgență pare a se fi instaurat în Grecia.

101. Acest fapt este indicat cu claritate de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei din 21 ianuarie 2011(40), în care aceasta s‑a pronunțat cu privire la cazul unui resortisant afgan care intrase ilegal pe teritoriul Uniunii pornind din Turcia, pe la frontiera Greciei, unde fusese arestat. Odată eliberat, a părăsit acest stat fără să fi formulat o cerere de azil, ceea ce a făcut în final în Belgia. După ce au examinat dosarul solicitantului de azil afgan, autoritățile belgiene competente au concluzionat că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 343/2003 coroborat cu articolul 10 alineatul (1) din același regulament, Grecia era statul membru responsabil de examinarea cererii de azil, întrucât solicitantul de azil afgan a intrat ilegal pe teritoriul Uniunii prin Grecia. Prin urmare, autoritățile menționate au inițiat procedura de transfer al solicitantului de azil către Grecia în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 343/2003 și au transferat solicitantul de azil către Grecia la finalul acestei proceduri. Anterior transferului, resortisantul afgan formulase însă o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

102. În hotărârea pronunțată, aceasta a constatat că respectivele condiții de detenție și de viață ale solicitantului de azil afgan în Grecia trebuiau considerate incompatibile cu articolul 3 din CEDO. Aceasta a considerat de asemenea că Grecia a încălcat articolul 13 din CEDO coroborat cu articolul 3 din aceeași convenție pentru motivul existenței unor deficiențe în examinarea cererii de azil a solicitantului, al riscului la care acesta era expus de a fi returnat în mod direct sau indirect în țara sa de origine, fără o examinare serioasă a temeiniciei cererii sale și fără să fi avut acces la o cale de atac eficientă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în plus, că Belgia încălcase de asemenea articolul 3 din CEDO deoarece, transferând solicitantul de azil afgan către Grecia, îl expusese la riscurile legate de deficiențele constatate ale sistemului elen de azil și la condiții de detenție și de viață incompatibile cu articolul 3 din CEDO. În sfârșit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat de asemenea că Belgia încălcase dispozițiile articolului 13 din CEDO coroborat cu articolul 3 din aceeași convenție.

103. Instanțele naționale ale diferitelor state membre au criticat de asemenea sistemul elen de azil, precum și condițiile de detenție și de viață ale solicitanților de azil în Grecia, în contextul Regulamentului nr. 343/2003 și al transferului solicitanților de azil către acest stat. Astfel, în hotărârea pronunțată la 7 octombrie 2010(41) cu privire la controlul constituționalității transferului către Grecia al unei femei afgane necăsătorite și având trei copii, efectuat în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, Verfassungsgerichtshof austriac a concluzionat că, în cazul transferului către Grecia în cadrul procedurii de azil al unor persoane care necesită protecție, acest stat putea acoperi în principiu nevoile acestora, însă nimic nu permitea totuși să se concluzioneze în mod automat că aceste posibilități existau atât timp cât autoritățile competente nu dăduseră asigurările necesare într‑un caz individual.

104. Expunerea situației de fapt efectuată de instanța de prim grad, pe care instanța de trimitere, pronunțându‑se în apel, o reproduce în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, oferă o imagine similară(42). În observațiile scrise depuse în prezenta cauză, Comisia a indicat în plus că, la 3 noiembrie 2009, adresase un aviz motivat Greciei în conformitate cu articolul 226 CE și, la 24 iunie 2010, un aviz motivat suplimentar, prin care a criticat acest stat, între altele, pentru încălcarea a diferite dispoziții din Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85(43).

105. Rezultă din aceste constatări că, confruntându‑se cu un număr foarte mare de cereri, sistemul elen de azil este saturat, astfel încât nu mai poate garanta că solicitanții de azil vor fi în mod constant tratați, iar cererile lor examinate într‑un mod conform cu dispozițiile din Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85. În aceste condiții, nu se poate exclude împrejurarea că solicitanților de azil care ar fi transferați dintr‑un stat membru către Grecia în conformitate cu cerințele și procedurile instituite de Regulamentul nr. 343/2003 le va fi aplicat un tratament incompatibil cu dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale, ale Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților și ale CEDO.

3.      Cu privire la luarea în considerare a saturării sistemelor de azil ale statelor membre în cadrul aplicării Regulamentului nr. 343/2003

106. În contextul saturării sistemului elen de azil și al efectelor acesteia asupra tratamentului aplicat solicitanților de azil, precum și asupra examinării cererilor acestora, instanța de trimitere se confruntă cu problema dacă un stat membru poate transfera, fără a încălca dispozițiile Regulamentului nr. 343/2003, un solicitant de azil către Grecia atunci când s‑ar dovedi că, în urma unui astfel de transfer, drepturile fundamentale și drepturile omului de care beneficiază acesta ar fi amenințate. Instanța de trimitere dezvoltă această problemă de principiu în cea de a doua, în cea de a treia și în cea de a patra întrebare preliminară.

107. Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să stabilească dacă, atunci când aplică Regulamentul nr. 343/2003, statele membre pot aplica o prezumție irefragabilă potrivit căreia, după transferul solicitantului de azil, statul membru responsabil de examinarea unei cereri de azil va respecta atât standardele minime care rezultă din Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85, cât și drepturile fundamentale ale solicitantului de azil (a treia întrebare preliminară), astfel încât un transfer al unui solicitant de azil efectuat în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003 ar trebui întotdeauna considerat ca fiind compatibil cu drepturile fundamentale consacrate de Uniune, indiferent care este situația în statul membru responsabil (a doua întrebare preliminară).

108. În cazul unui răspuns negativ la aceste întrebări, instanța de trimitere formulează o a patra întrebare privind problema dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții un stat membru care aplică Regulamentul nr. 343/2003 este obligat să facă uz de posibilitatea prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din acest regulament de a examina cererea de azil în situația în care transferul către statul membru responsabil în mod normal ar expune solicitantul de azil unui risc privind încălcarea drepturilor sale fundamentale și/sau riscului ca standardele minime prevăzute de Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85 să nu fie aplicate în cazul său.

109. În cele ce urmează, vom răspunde mai întâi la cea de a patra întrebare preliminară, înainte de a le examina pe cea de a doua și pe cea de a treia.

a)      A patra întrebare preliminară: obligația de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 în cazul unui risc serios de încălcare a drepturilor fundamentale în urma transferului solicitantului de azil către statul membru responsabil în mod normal

i)      Cu privire la problematica unui risc serios de încălcare a drepturilor fundamentale în cazul transferului unui solicitant de azil către statul membru responsabil în mod normal

110. Atunci când, pentru un motiv oarecare, un stat membru nu este în măsură să își asume obligațiile impuse de Directivele 2003/9, 2004/83 sau 2005/85 și de dreptul internațional public în privința modului în care tratează solicitanții de azil sau în care examinează cererile de azil ale acestora, apare de facto riscul ca, în cazul transferului către acest stat membru, solicitanții de azil să fie tratați într‑un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale și cu drepturile omului.

111. În acest context, ar putea exista temerea, de exemplu, că statul membru responsabil ar încălca dreptul la respectarea și la protecția demnității umane garantat la articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale sau dreptul la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante prevăzut la articolul 4 din aceasta(44).

112. În ipoteza în care ar exista temeri serioase că un stat membru ar aduce atingere demnității umane în sensul articolului 1 din Carta drepturilor fundamentale sau că ar aplica solicitanților de azil transferați pe teritoriul său un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din aceasta, transferul solicitanților de azil către acest stat membru ar fi de asemenea incompatibil cu articolul 1 sau cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale. Astfel, articolul 1 din cartă prevede că demnitatea umană trebuie să fie nu numai „respectată”, ci și „protejată”. Articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale are de asemenea o astfel de funcție de protecție pozitivă(45). De altfel, articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale prevede în mod expres, în această privință, că nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante(46).

113. Saturarea sistemului de azil al unui stat membru poate avea de asemenea ca efect, în anumite împrejurări, să oblige la controlarea compatibilității cu articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a transferului unui solicitant de azil către acest stat.

114. În conformitate cu articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale, dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și în conformitate cu TUE și cu TFUE(47). Unul dintre elementele esențiale ale Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților este interdicția, prevăzută la articolul 33 din această convenție, de a expulza sau de a returna în vreun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate, interdicție numită în general principiul nereturnării. Deși domeniul precis de aplicare al acestei interdicții de returnare este controversat, este cert că aceasta garantează refugiatului(48) nu numai protecție împotriva expulzării sau a returnării directe peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate, ci și protecție împotriva așa‑numitei expulzări sau returnări în lanț, care constă în a transfera refugiatul către un stat în care riscă să fie expulzat sau returnat către un astfel de stat(49).

115. În cazul în care saturarea sistemului de azil al unui stat membru ar avea drept consecință faptul că refugiații pe care acesta îi primește ar fi amenințați cu expulzarea sau cu returnarea directă sau indirectă către un stat unde viața sau libertatea lor ar fi amenințate, articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale interzice, prin urmare, celorlalte state membre să transfere refugiați către acest stat membru.

ii)    Cu privire la obligația de a‑și asuma responsabilitatea prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003

116. Reiese din observațiile prezentate mai sus că, pe de o parte, saturarea sistemului de azil al unui stat membru poate fi cauza apariției unei împrejurări care poate conduce la încălcarea unuia sau mai multora dintre drepturile solicitanților de azil garantate de Carta drepturilor fundamentale. Pe de altă parte, am ajuns la concluzia că transferul solicitanților de azil către un stat membru în care există un risc serios privind o încălcare a drepturilor lor fundamentale este incompatibil cu Carta drepturilor fundamentale.

117. În aceste condiții, se ridică întrebarea dacă Regulamentul nr. 343/2003 poate fi interpretat în sensul că interzice orice transfer al solicitanților de azil incompatibil cu drepturile fundamentale.

118. Faptul că Regulamentul nr. 343/2003 trebuie interpretat, în măsura în care este posibil, într‑un mod conform cu drepturile fundamentale rezultă, pe de o parte, din jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia statele membre trebuie să se asigure că nu se vor întemeia pe o interpretare a unui text de drept derivat care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică comunitară sau cu alte principii generale de drept al Uniunii(50). Pe de altă parte, Regulamentul nr. 343/2003 trebuie cu atât mai mult interpretat într‑un mod conform cu drepturile fundamentale, cu cât articolul 63 primul paragraf CE, care reprezintă baza de abilitare din dreptul primar în temeiul căreia regulamentul a fost adoptat, prevede în mod expres că măsurile privind dreptul de azil adoptate de legiuitorul Uniunii trebuie să fie conforme cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, precum și cu alte tratate incidente(51). În plus, în considerentul (15) al Regulamentului nr. 343/2003 se confirmă în mod expres că acest regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale(52).

119. În opinia noastră, articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 conferă statelor membre o putere de apreciere suficient de largă pentru a le permite să aplice acest regulament într‑un mod compatibil cu cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale în situația în care transferul unui solicitant de azil către statul membru responsabil în mod normal ar implica un risc serios de încălcare a drepturilor fundamentale pe care carta le garantează acestuia.

120. Articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 conferă astfel statelor membre dreptul de a examina cererea de azil adresată de un solicitant chiar și în cazul în care un alt stat membru este în mod normal responsabil să o examineze în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 3 alineatul (1) și ale capitolului III. Atunci când un stat membru exercită acest drept de a‑și asuma responsabilitatea, devine, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, statul membru responsabil și trebuie să își asume toate obligațiile aferente acestei responsabilități.

121. Prin exercitarea dreptului de a‑și asuma responsabilitatea conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, statul membru sesizat cu o cerere de azil poate, așadar, să neutralizeze complet amenințarea serioasă privind o încălcare a drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale solicitantului de azil în cazul transferului acestuia către statul membru responsabil în mod normal.

122. Având în vedere în mod special că statele membre sunt obligate să aplice Regulamentul nr. 343/2003 într‑un mod conform cu drepturile fundamentale și că un transfer al solicitanților de azil către un stat membru în care există un risc serios privind încălcarea unuia sau mai multora dintre drepturile lor fundamentale trebuie să fie considerat de asemenea, în orice caz, o încălcare a Cartei drepturilor fundamentale de către statul membru care efectuează transferul, statele membre au, în opinia noastră, obligația de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea instituit prin articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 în situația în care există în statul membru responsabil în mod normal un risc serios privind încălcarea drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale solicitantului de azil care trebuie transferat.

123. Or, un risc serios de încălcare a unor dispoziții izolate ale Directivelor 2003/9, 2004/83 și 2005/85 în statul membru responsabil în mod normal, însă care nu presupune în același timp o încălcare a drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale solicitantului de azil care trebuie transferat, nu este suficient pentru a obliga statul membru care efectuează transferul să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003.

124. În această privință, trebuie subliniat în primul rând că o interpretare a Regulamentului nr. 343/2003 conformă cu drepturile fundamentale nu poate impune asumarea responsabilității prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din regulament în cazul în care statul membru gazdă încalcă dispoziții izolate ale Directivelor 2003/9, 2004/83 sau 2005/85, însă fără a încălca dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale. În plus, transferul unui solicitant de azil către un stat membru care nu prezintă niciun risc de încălcare a drepturilor pe care Carta drepturilor fundamentale le garantează acestui solicitant de azil nu presupune în mod normal o încălcare a Cartei drepturilor fundamentale de către statul membru care efectuează transferul.

125. De altfel, faptul că orice încălcare a Directivelor 2003/9, 2004/83 sau 2005/85 ar fi suficientă pentru a împiedica transferul unui solicitant de azil către statul membru responsabil în mod normal ar fi dificil de conciliat cu obiectivele Regulamentului nr. 343/2003(53). Astfel, Regulamentul nr. 343/2003 vizează să instituie o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil, care în plus să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil(54). Pentru a realiza acest obiectiv, Regulamentul nr. 343/2003 prevede că un singur stat membru, desemnat pe baza unor criterii obiective, este responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑un stat al Uniunii. În cazul intrării ilegale pe teritoriul Uniunii, articolul 10 din Regulamentul nr. 343/2003 prevede că statul membru prin care a intrat solicitantul este cel responsabil de examinarea cererii de azil a acestuia(55).

126. Or, în cazul în care orice încălcare a unor dispoziții izolate ale Directivelor 2003/9, 2004/83 sau 2005/85 de către statul membru prin care persoana în cauză a intrat ilegal pe teritoriul Uniunii ar avea drept consecință faptul că statul membru în care acesta a prezentat o cerere de azil ar fi obligat să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea instituit prin articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, această consecință ar avea drept efect crearea, pe lângă criteriile obiective de determinare a statului membru responsabil care sunt prevăzute în capitolul III din regulament, un nou și foarte larg criteriu de excludere în conformitate cu care inclusiv încălcări minore ale dispozițiilor Directivelor 2003/9, 2004/83 sau 2005/85 săvârșite într‑un stat membru ar putea avea drept efect exonerarea acestuia de responsabilitatea prevăzută de Regulamentul nr. 343/2003 și de sarcinile inerente acestei responsabilități. O astfel de interpretare ar putea nu numai să golească complet de conținut normele privind responsabilitatea prevăzute de Regulamentul nr. 343/2003, ci și să compromită realizarea obiectivelor urmărite de acesta, mai exact desemnarea rapidă a statelor membre responsabile de examinarea unei cereri de azil prezentate pe teritoriul Uniunii.

iii) Concluzie intermediară

127. Potrivit considerațiilor expuse mai sus, trebuie să se răspundă la cea de a patra întrebare preliminară a instanței de trimitere în sensul că un stat membru care a fost sesizat cu o cerere de azil este obligat să exercite dreptul de a examina cererea respectivă conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 în situația în care transferul către statul membru responsabil în mod normal în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 343/2003 coroborat cu dispozițiile capitolului III din acest regulament ar expune solicitantul de azil unui risc serios de a‑i fi încălcate drepturile fundamentale garantate prin Carta drepturilor fundamentale. În schimb, un risc serios de încălcare în statul membru responsabil în mod normal a unor dispoziții izolate ale Directivelor 2003/9, 2004/83 și 2005/85, însă care nu ar implica în același timp o încălcare a drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale solicitantului de azil care urmează a fi transferat, nu este suficient pentru a da naștere unei obligații de exercitare a dreptului de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003.

b)      A doua și a treia întrebare preliminară: recurgerea la prezumții irefragabile în cadrul exercitării dreptului de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003

128. Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, atunci când aplică Regulamentul nr. 343/2003, statele membre se pot întemeia pe prezumția irefragabilă potrivit căreia, după transferul solicitantului de azil, statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii de azil a acestuia va respecta standardele minime impuse de Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85 și drepturile fundamentale ale solicitantului (a treia întrebare preliminară), astfel încât transferul unui solicitant de azil efectuat în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003 va trebui considerat întotdeauna compatibil cu drepturile fundamentale garantate de Uniune, indiferent care este situația în statul membru responsabil (a doua întrebare preliminară).

129. În opinia noastră, la aceste întrebări trebuie dat un răspuns negativ.

130. Astfel cum am explicat deja mai sus, riscul ca, în cazul transferului solicitanților de azil către un alt stat membru în vederea examinării cererilor lor de azil, aceștia să fie expuși de facto unui tratament care încalcă drepturile lor fundamentale și drepturile omului nu poate fi niciodată exclus complet. În cazul în care există un risc serios ca statul membru responsabil în mod normal de examinarea unei cereri de azil să încalce drepturile garantate solicitantului de Carta drepturilor fundamentale, statul membru în care acesta a prezentat cererea de azil este obligat să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003.

131. Rezultă în mod direct din aceste constatări că aplicarea Regulamentului nr. 343/2003 în temeiul prezumției irefragabile potrivit căreia drepturile fundamentale ale solicitantului de azil vor fi respectate în statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii sale este incompatibilă cu obligația statelor membre de a interpreta și de a aplica Regulamentul nr. 343/2003(56) într‑un mod conform cu drepturile fundamentale. Astfel, într‑un asemenea caz, statul membru în care solicitantul de azil a formulat cererea nu ar fi niciodată obligat să exercite dreptul de a‑și asuma responsabilitatea conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 și, prin urmare, nu s‑ar putea exclude transferul solicitantului de azil către un alt stat membru, în pofida riscului serios privind o încălcare a drepturilor pe care Carta drepturilor fundamentale le garantează acestuia.

132. Din același motiv, aplicarea Regulamentului nr. 343/2003 în temeiul prezumției irefragabile potrivit căreia toate standardele minime prevăzute de Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85 vor fi respectate în statul membru gazdă trebuie să fie considerată de asemenea inacceptabilă, din cauza incompatibilității cu dreptul Uniunii. Astfel, prezumția irefragabilă potrivit căreia toate standardele minime prevăzute de Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85 vor fi respectate nu se distinge de facto de prezumția irefragabilă potrivit căreia drepturile pe care Carta drepturilor fundamentale le garantează solicitanților de azil vor fi respectate în statul membru responsabil în mod normal.

133. Aceasta nu înseamnă totuși că ar fi interzis, în principiu, statelor membre ca, atunci când aplică Regulamentul nr. 343/2003, să se întemeieze pe prezumția relativă potrivit căreia atât drepturile omului, cât și drepturile fundamentale ale solicitantului de azil vor fi respectate în statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii de azil a acestuia. În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85, tratamentul solicitanților de azil și examinarea cererilor acestora trebuie să fie, în orice stat membru, conforme cu standardele minime obligatorii și că toate statele membre trebuie să respecte Carta drepturilor fundamentale(57) și, în calitate de state semnatare, CEDO și Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților. Având în vedere nivelul ridicat de protecție garantat – prin lege – de aceste instrumente, se impune în mod firesc concluzia că, la transferul solicitanților de azil către statul membru responsabil în mod normal, trebuie să se aplice prezumția relativă potrivit căreia aceștia vor fi tratați într‑un mod conform cu drepturile omului și cu drepturile fundamentale(58). În acest sens, se subliniază în mod expres în considerentul (2) al Regulamentului nr. 343/2003 că statele membre, respectând toate principiul nereturnării, trebuie să fie considerate state sigure pentru resortisanții țărilor terțe(59).

134. Statele membre care optează pentru aplicarea unei astfel de prezumții relative trebuie totuși să respecte principiul efectivității, potrivit căruia statele membre nu pot face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii(60).

135. În măsura în care statele membre decid astfel să instituie prezumția relativă potrivit căreia statul membru responsabil în mod normal va respecta drepturile omului, precum și drepturile fundamentale ale solicitanților de azil, trebuie de asemenea să fie instituită în favoarea acestora din urmă o procedură juridică care să permită infirmarea efectivă a acestei prezumții. Încă o dată, revine ordinii juridice naționale a diferitelor state membre sarcina de a reglementa, cu respectarea principiului efectivității, mijloacele de probă care pot fi utilizate în acest scop, precum și normele și principiile privind aprecierea acestor probe.

136. Rezultă din considerațiile de mai sus că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare preliminară în sensul că obligația de a interpreta Regulamentul nr. 343/2003 într‑un mod conform cu drepturile fundamentale interzice aplicarea unei prezumții irefragabile potrivit căreia statul membru responsabil în mod normal de examinarea unei cereri de azil respectă drepturile fundamentale garantate de Uniune solicitantului de azil, precum și toate standardele minime prevăzute de Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85. În schimb, nimic nu interzice statelor membre, atunci când aplică Regulamentul nr. 343/2003, să se întemeieze pe prezumția relativă potrivit căreia statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii de azil va respecta drepturile omului, precum și drepturile fundamentale ale solicitantului de azil.

C –    A cincea întrebare preliminară: raportul dintre protecția solicitanților de azil garantată de Carta drepturilor fundamentale și protecția acestora potrivit CEDO

137. Prin intermediul celei de a cincea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se precizeze dacă articolele 1, 18 și 47 din Carta drepturilor fundamentale conferă solicitanților de azil care sunt transferați către un alt stat membru în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 343/2003 o protecție mai extinsă decât cea garantată prin articolul 3 din CEDO.

138. Deși instanța de trimitere nu a indicat în mod expres contextul juridic al acestei întrebări, se pare că Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului K.R.S. împotriva Regatului Unit din 2 decembrie 2008(61) a jucat un rol important în decizia instanței de a formula această întrebare. În această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuia să se pronunțe cu privire la acțiunea în materia drepturilor omului formulată de un cetățean iranian care urma să fie transferat în Grecia de către Regatul Unit, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 343/2003. Potrivit solicitantului de azil iranian, expulzarea sa în Grecia ar încălca articolul 3 din CEDO. Prin Hotărârea din 2 decembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins această acțiune ca fiind vădit nefondată.

139. La momentul în care a formulat decizia de trimitere, instanța națională s‑a confruntat, așadar, cu problema privind modul în care trebuia să țină seama de Hotărârea K. R. S. împotriva Regatului Unit a Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind necesar să stabilească dacă analiza efectuată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care concluzionase că transferul unui solicitant de azil iranian către Grecia nu încălca articolul 3 din CEDO, se opunea, într‑un caz precum cel din acțiunea principală, constatării unei încălcări a articolelor 1, 18 și 47 din Carta drepturilor fundamentale.

140. Astfel cum am explicat deja, în Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei din 21 ianuarie 2011(62), mai precis ulterior formulării cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și‑a dezvoltat jurisprudența și a declarat că, prin transferul unui solicitant de azil din Belgia către Grecia în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, Belgia încălcase articolul 3 din CEDO, precum și articolul 13 coroborat cu articolul 3 din aceeași convenție.

141. Din această evoluție a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ar putea rezulta că instanța de trimitere nu ar mai trebui să solicite în primul rând să se stabilească în ce condiții transferul unui solicitant de azil către Grecia ar constitui, în pofida Hotărârii K.R.S. împotriva Regatului Unit, o încălcare a drepturilor pe care Carta drepturilor fundamentale le garantează acestor solicitanți de azil, ci ar trebui mai degrabă să ridice problema dacă, având în vedere Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, transferul unui solicitant de azil către Grecia ar mai putea fi declarat compatibil cu Carta drepturilor fundamentale.

142. În aceste condiții, rezultă că cea de a cincea întrebare preliminară trebuie înțeleasă în sensul că se solicită Curții să clarifice raporturile dintre articolele 3 și 13 din CEDO și dispozițiile corespunzătoare din Carta drepturilor fundamentale(63) și să precizeze modul în care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la (in)compatibilitatea cu CEDO a transferurilor solicitanților de azil către Grecia poate influența controlul jurisdicțional al conformității acestor transferuri cu Carta drepturilor fundamentale.

143. Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie pornit de la articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, potrivit căruia, în măsura în care Carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de CEDO. Articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale prevede în plus în mod expres că această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

144. Explicațiile CDF referitoare la articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale precizează că această dispoziție este destinată să asigure coerența necesară dintre Carta drepturilor fundamentale și CEDO, că trimiterea la aceasta din urmă se referă atât la convenție, cât și la protocoalele la aceasta și că înțelesul și domeniul de aplicare al drepturilor garantate sunt determinate nu doar de textul acestor instrumente, ci și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

145. Prin urmare, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, trebuie să se garanteze că protecția conferită de aceasta în domeniile în care dispozițiile sale coincid cu cele ale CEDO nu este niciodată inferioară celei instituite prin aceasta din urmă. Având în vedere că protecția instituită prin CEDO nu încetează să se dezvolte în urma interpretării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului(64), trimiterea la CEDO de la articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretată ca o trimitere în esență dinamică, care include în principiu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului(65).

146. În această privință, trebuie să se țină în mod evident seama de faptul că hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt întotdeauna, prin natura lor, decizii judiciare care se raportează la un caz particular și nu se substituie dispozițiilor CEDO ca atare, astfel încât aplicarea Cartei drepturilor fundamentale în temeiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ca izvor de interpretare având o valoare absolută ar fi eronată(66). Această constatare nu trebuie totuși să ducă la omiterea faptului că trebuie acordată o importanță specială și o pondere considerabilă jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cadrul interpretării Cartei drepturilor fundamentale și că este, prin urmare, indispensabilă utilizarea acesteia la interpretarea cartei(67).

147. Această analiză este confirmată de jurisprudența Curții, care, atunci când interpretează dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale, ia în considerare în mod sistematic jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dispozițiile CEDO(68).

148. Rezultă din considerațiile de mai sus că trebuie să se răspundă la cea de a cincea întrebare preliminară în sensul că articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale impune obligația de a garanta că, în domeniile în care dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale coincid cu cele ale CEDO, nivelul de protecție conferit de cartă nu este inferior nivelului garantat prin aceasta din urmă. Având în vedere că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a precizat înțelesul și întinderea protecției garantate prin CEDO, Curtea trebuie să acorde o importanță specială și o pondere considerabilă acestei jurisprudențe atunci când interpretează dispozițiile corespunzătoare ale Cartei drepturilor fundamentale.

D –    A șasea întrebare preliminară: controlul jurisdicțional al respectării Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților și a CEDO în statul membru responsabil în mod normal în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003

149. Prin intermediul celei de a șasea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă este compatibilă cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale o dispoziție de drept intern care impune instanțelor responsabile de controlul punerii în aplicare a Regulamentului nr. 343/2003 să aplice prezumția irefragabilă potrivit căreia statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii de azil este un stat sigur în care solicitantul de azil nu riscă să fie trimis, cu încălcarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO, într‑un alt stat în care viața și libertatea acestuia ar fi amenințate.

150. Pentru a răspunde la această întrebare, vom analiza mai întâi raportul dintre drepturile pe care articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale le conferă solicitanților de azil și riscul unei trimiteri incompatibile cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților sau cu CEDO într‑un stat în care viața sau libertatea acestora ar fi amenințate, trimitere la care ar fi expuși în cazul transferului către statul membru responsabil în mod normal. Pe baza acestor considerații vom răspunde, în continuare, la cea de a șasea întrebare a instanței de trimitere.

1.      Articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale și riscul unei încălcări a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO după transferul unui solicitant de azil efectuat în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003

151. Potrivit articolului 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol.

152. Condiția prealabilă pentru ca articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale să fie aplicabil constă, așadar, în încălcarea unor drepturi sau libertăți garantate de dreptul Uniunii. Prin urmare, o încălcare a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO nu poate da naștere unui drept la o cale de atac eficientă în temeiul articolului 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale decât atunci când această încălcare trebuie să fie calificată în același timp ca o încălcare a drepturilor sau a libertăților garantate de dreptul Uniunii.

153. Deși de iure trebuie făcută o distincție strictă între o încălcare a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO în cazul transferului unui solicitant de azil către un stat membru în care acesta este expus unui risc serios de a fi trimis într‑un stat în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate și o eventuală încălcare a dreptului Uniunii care ar însoți prima încălcare, într‑un astfel de caz există, în general, de facto o paralelă între încălcarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO și încălcarea dreptului Uniunii.

154. Pentru a stabili dacă transferul unui solicitant de azil către un stat membru în care riscă să fie trimis într‑un alt stat cu încălcarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților este compatibil cu dreptul Uniunii, trebuie luat ca temei articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale, potrivit căruia dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților(69). În conformitate cu această trimitere expresă la Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale asigură refugiaților care au formulat o cerere de azil protecție împotriva oricărui transfer incompatibil cu această convenție(70). În aceste condiții, transferul unui refugiat către statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii sale de azil în situația în care acesta ar risca în mod serios, în acest stat membru, să fie trimis în mod direct sau indirect, cu încălcarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților, într‑un stat în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate este incompatibil cu Carta drepturilor fundamentale.

155. Pentru a stabili dacă este compatibil cu dreptul Uniunii transferul unui solicitant de azil către un stat membru în care acesta este expus în mod serios riscului de a fi trimis într‑un stat terț cu încălcarea CEDO, trebuie pornit de la principiul prevăzut la articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, potrivit căruia nivelul de protecție a drepturilor garantate prin Carta drepturilor fundamentale nu poate fi inferior celui asigurat de CEDO(71).

156. Cea mai recentă clarificare cu privire la garanțiile CEDO în raport cu transferul solicitanților de azil între statele membre datează de la Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că transferul unui solicitant de azil către un stat intermediar care este și semnatar al convenției nu exonerează de răspundere statul care efectuează transferul, întrucât articolul 3 din CEDO impune acestuia să renunțe la expulzare în cazul în care există motive serioase și întemeiate de natură să ducă la concluzia că, în cazul transferului către un stat intermediar, persoana în cauză va fi expusă în mod real riscului unui transfer către un alt stat cu încălcarea articolului 3 din CEDO(72).

157. Având în vedere normele prevăzute la articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, în cazul în care transferul unui solicitant de azil către statul membru responsabil în mod normal în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003 este incompatibil cu articolul 3 din CEDO ca urmare a riscului unei returnări indirecte, acest transfer ar fi de asemenea contrar, în orice caz, Cartei drepturilor fundamentale. În acest context, ar putea fi avută în special în vedere o incompatibilitate cu drepturile fundamentale ale solicitantului de azil garantate prin articolele 1 și 4 și prin articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale(73).

158. Pentru a rezuma, vom reține din considerațiile de mai sus că transferul unui solicitant de azil către statul membru responsabil în mod normal în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003 este, în orice caz, incompatibil cu dreptul Uniunii în cazul în care solicitantul de azil este expus unui risc serios de a fi returnat, cu încălcarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO, într‑un stat în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate. Orice transfer al unui solicitant de azil incompatibil cu dreptul Uniunii deschide domeniul de aplicare al articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale.

2.      Incompatibilitatea cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a faptului că o instanță aplică o prezumție irefragabilă potrivit căreia în statul membru responsabil în mod normal solicitantul de azil nu ar fi expus riscului unei returnări incompatibile cu Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților sau cu CEDO

159. În conformitate cu articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale, orice persoană ale cărei drepturi sau libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe competente să controleze această încălcare. Întrucât această cale de atac are ca obiect să stabilească dacă drepturile sau libertățile garantate de dreptul Uniunii au fost încălcate într‑adevăr, dreptul la o cale de atac eficientă ia naștere din momentul în care încălcarea dreptului a fost invocată în mod plauzibil(74).

160. Statele membre dispun, pentru a reglementa modalități de procedură concrete ale dreptului la o cale de atac eficientă prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, de o putere de apreciere foarte largă, cu condiția ca eficiența căii de atac să fie întotdeauna garantată. În această privință, trebuie să se țină seama și de faptul că articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale prevede că orice restrângere a exercițiului dreptului la o cale de atac eficientă trebuie să fie prevăzută de lege(75) și să respecte substanța acestui drept, precum și principiul proporționalității.

161. Criteriul minim al dreptului la o cale de atac eficientă care trebuie garantat în conformitate cu carta se circumscrie principiului efectivității(76), potrivit căruia normele de procedură care reglementează exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii nu pot face practic imposibilă sau excesiv de dificilă această exercitare(77).

162. În opinia noastră, rezultă în mod direct din aceste considerații cu privire la substanța și la conținutul minim al dreptului la o cale de atac eficientă conferit prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale că o dispoziție de drept intern care, la examinarea unui transfer al unui solicitant de azil către statul membru responsabil în mod normal în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, impune instanțelor competente să aplice prezumția irefragabilă potrivit căreia acest stat membru nu va expulza solicitantul de azil într‑un alt stat cu încălcarea CEDO sau a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților este incompatibilă cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale.

163. Elementul decisiv în acest context este faptul că o astfel de prezumție face considerabil mai dificil sau chiar exclude de facto orice control jurisdicțional al riscului unei expulzări în lanț incompatibile cu Carta drepturilor fundamentale într‑un stat în care viața sau libertatea persoanei în cauză ar fi amenințate. Astfel, nu ar fi nici logic și nici comprehensibil ca o instanță națională să considere, pe de o parte, că nu există riscul unei astfel de expulzări în lanț într‑un stat ostil din punctul de vedere al CEDO și al Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților, însă să considere, pe de altă parte, că un astfel de risc identic există din punctul de vedere al Cartei drepturilor fundamentale. Acesta este motivul pentru care prezumția irefragabilă în litigiu, potrivit căreia statul membru responsabil în mod normal nu va expulza solicitantul de azil într‑un stat membru în care viața sau libertatea persoanei în cauză ar fi amenințate, cu încălcarea CEDO și a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților, este incompatibilă cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale.

164. Rezultă din considerațiile de mai sus că trebuie să se răspundă la cea de a șasea întrebare preliminară în sensul că o dispoziție de drept intern care impune instanțelor competente ca, atunci când examinează dacă un solicitant de azil poate fi transferat în mod legal către un alt stat membru în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, să aplice prezumția irefragabilă potrivit căreia acest stat membru este un stat sigur în care solicitanții de azil nu riscă să fie expulzați într‑un stat în care viața sau libertatea persoanei în cauză ar fi amenințate, cu încălcarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO, este incompatibilă cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale.

E –    A șaptea întrebare preliminară

165. Prin intermediul celei de a șaptea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să clarifice înțelesul și domeniul de aplicare al Protocolului (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit, care este anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceasta solicită, în esență, să se stabilească dacă, ținând seama de acest protocol, dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale în discuție în prezenta cauză își pot produce efectele fără restricții în ordinea juridică a Regatului Unit.

166. Instanța de trimitere urmărește să afle prin această întrebare dacă și, în caz afirmativ, în ce măsură Protocolul nr. 30 poate fi considerat o clauză de excludere voluntară a Regatului Unit și a Republicii Polone de la Carta drepturilor fundamentale.

167. Considerăm că se poate răspunde în mod automat în sens negativ la întrebarea dacă Protocolul nr. 30 trebuie considerat o clauză generală de excludere voluntară a Regatului Unit și a Republicii Polone de la aplicarea Cartei drepturilor fundamentale(78). Ceea ce ne conduce la această concluzie este analiza literală a textului Protocolului nr. 30, având în vedere în mod special considerentele sale.

168. În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din Protocolul nr. 30, carta nu extinde capacitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene și a niciunei alte instanțe a Poloniei sau a Regatului Unit de a considera că actele cu putere de lege și actele administrative, practicile sau acțiunile administrative ale Poloniei sau ale Regatului Unit sunt incompatibile cu drepturile, libertățile și principiile fundamentale pe care aceasta le reafirmă.

169. Prin formularea sa, articolul 1 alineatul (1) din Protocolul nr. 30 prevede, așadar, în mod clar că această Cartă a drepturilor fundamentale nu poate conduce nici la un transfer al competenței în detrimentul Regatului Unit sau al Poloniei, nici la o extindere a domeniului de aplicare al dreptului Uniunii care ar depăși competențele pe care tratatele le conferă Uniunii. Articolul 1 alineatul (1) din Protocolul nr. 30 nu face însă decât să confirme conținutul normativ al articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale, care are ca obiect tocmai excluderea unei astfel de extinderi a competențelor Uniunii sau a domeniului de aplicare al dreptului Uniunii(79). Prin urmare, în principiu, acest articol nu pune în discuție aplicabilitatea Cartei drepturilor fundamentale în Regatul Unit sau în Polonia(80).

170. Această analiză este confirmată de considerentele protocolului, care afirmă în mai multe rânduri că, în principiu, Carta drepturilor fundamentale se aplică în ordinea juridică a Poloniei și a Regatului Unit(81). Astfel, în al treilea considerent se subliniază că, în conformitate cu articolul 6 TUE, carta trebuie aplicată și interpretată de instanțele Poloniei și ale Regatului Unit în strictă conformitate cu explicațiile menționate la articolul respectiv. În al optulea și al nouălea considerent se face referire la intenția Poloniei și a Regatului Unit de a clarifica anumite aspecte ale aplicării cartei, precum și aplicarea cartei în ceea ce privește actele cu putere de lege și acțiunile administrative ale Poloniei și ale Regatului Unit.

171. În timp ce articolul 1 alineatul (1) din Protocolul nr. 30 nu pune în discuție aplicabilitatea Cartei drepturilor fundamentale, ci trebuie considerat numai o confirmare explicită a conținutului normativ al articolului 51 din aceasta, articolul 1 alineatul (2) din același Protocol nr. 30 pare a avea ca obiectiv să clarifice aplicabilitatea anumitor dispoziții individuale ale cartei în ordinile juridice ale Regatului Unit și Poloniei. Astfel, potrivit articolului 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 30, nicio dispoziție din titlul IV din cartă nu creează pentru Polonia sau pentru Regatul Unit drepturi care să poată fi invocate în fața unei instanțe decât în măsura în care Polonia sau Regatul Unit a prevăzut astfel de drepturi în legislația sa națională.

172. Articolul 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 30 vizează ansamblul drepturilor și principiilor sociale care sunt detaliate în titlul IV din Carta drepturilor fundamentale (articolele 27-38). Acest titlu, denumit „Solidaritatea”, și temele pe care le abordează au fost cele mai controversate la adoptarea cartei. Polemica privea nu numai aspectul esențial dacă drepturile și principiile sociale își aveau locul în această cartă, ci și pe cel privind numărul de drepturi sociale care trebuiau incluse în aceasta, modul de reglementare a acestora, efectele obligatorii care trebuiau să le fie conferite și dacă trebuiau calificate ca drepturi fundamentale sau ca simple principii(82).

173. Prin faptul că prevede că titlul IV din cartă nu creează pentru Polonia sau pentru Regatul Unit drepturi care să poată fi invocate în fața unei instanțe, articolul 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 30 confirmă în primul rând principiul, exprimat la articolul 51 alineatul (1) din cartă, potrivit căruia aceasta nu creează drepturi pe care particularii le‑ar putea invoca în justiție. Totuși, în plus, articolul 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 30 pare a exclude de asemenea faptul că din cuprinsul articolelor 27-38 din cartă ar putea fi deduse drepturi și pretenții noi ale Uniunii, ale căror titulari le‑ar putea invoca împotriva Regatului Unit sau a Poloniei(83).

174. Întrucât drepturile fundamentale în discuție în prezenta cauză nu fac parte dintre drepturile și principiile fundamentale sociale enumerate în titlul IV din cartă, nu este necesar să fie examinată în continuare problema valabilității și a domeniului de aplicare precise ale articolului 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 30. Ne vom limita la a face trimitere la al zecelea considerent al Protocolului nr. 30, potrivit căruia trimiterile din cuprinsul acestuia la punerea în aplicare a dispozițiilor specifice ale cartei nu aduc în niciun fel atingere punerii în aplicare a celorlalte dispoziții ale cartei.

175. În sfârșit, articolul 2 din Protocolul nr. 30 prevede că, atunci când o dispoziție a cartei face trimitere la legislațiile și practicile naționale, aceasta se aplică Poloniei sau Regatului Unit numai în măsura în care drepturile și principiile pe care le conține sunt recunoscute de legislațiile sau practicile din Polonia ori din Regatul Unit.

176. Rezultă din considerațiile prezentate deja că din cuprinsul articolului 2 din Protocolul nr. 30 nu poate fi dedusă o clauză generală de excludere voluntară a Regatului Unit și a Republicii Polone de la aplicarea Cartei drepturilor fundamentale. În plus, articolul 2 din Protocolul nr. 30 se raportează exclusiv la dispozițiile Cartei care fac trimitere la reglementări și la practici juridice în vigoare în fiecare stat(84). Nu aceasta este situația în ceea ce privește dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale în discuție în prezenta cauză.

177. Rezultă din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la cea de a șaptea întrebare preliminară în sensul că interpretarea Protocolului nr. 30 nu a condus la niciun rezultat de natură să pună în discuție aplicabilitatea în Regatul Unit a dispozițiilor Cartei drepturilor fundamentale avute în vedere în prezenta cauză.

VII – Concluzie

178. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Court of Appeal of England and Wales după cum urmează:

„1)      Decizia luată de un stat membru în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate în unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe de a examina sau de a nu examina o cerere de azil în privința căreia nu este responsabil conform criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament constituie un act de punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale.

2)      Un stat membru care a fost sesizat cu o cerere de azil este obligat să exercite dreptul de a examina cererea respectivă conferit de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 în situația în care transferul către statul membru responsabil în mod normal în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 343/2003 coroborat cu dispozițiile capitolului III din acest regulament ar expune solicitantul de azil unui risc serios de a‑i fi încălcate drepturile garantate prin Carta drepturilor fundamentale. În schimb, un risc serios de încălcare în statul membru responsabil în mod normal a unor dispoziții izolate ale Directivei 2003/9 a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre, ale Directivei 2004/83 a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate sau ale Directivei 2005/85 a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat, însă care nu ar implica în același timp o încălcare a drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale solicitantului de azil care urmează a fi transferat, nu este suficient pentru a da naștere unei obligații de exercitare a dreptului de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003.

3)      Obligația de a interpreta Regulamentul nr. 343/2003 într‑un mod conform cu drepturile fundamentale interzice aplicarea unei prezumții irefragabile potrivit căreia statul membru responsabil în mod normal de examinarea unei cereri de azil respectă drepturile fundamentale garantate de Uniune solicitantului de azil, precum și toate standardele minime prevăzute de Directivele 2003/9, 2004/83 și 2005/85. În schimb, nimic nu interzice statelor membre, atunci când aplică Regulamentul nr. 343/2003, să se întemeieze pe prezumția relativă potrivit căreia statul membru responsabil în mod normal de examinarea cererii de azil va respecta drepturile omului, precum și drepturile fundamentale ale solicitantului de azil.

4)      Articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale impune obligația de a garanta că, în domeniile în care dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale coincid cu cele ale CEDO, nivelul de protecție conferit de cartă nu este inferior nivelului garantat prin aceasta din urmă. Având în vedere că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a precizat înțelesul și întinderea protecției garantate prin CEDO, Curtea trebuie să acorde o importanță specială și o pondere considerabilă acestei jurisprudențe atunci când interpretează dispozițiile corespunzătoare ale Cartei drepturilor fundamentale.

5)      O dispoziție de drept intern care impune instanțelor competente ca, atunci când examinează dacă un solicitant de azil poate fi transferat în mod legal către un alt stat membru în conformitate cu Regulamentul nr. 343/2003, să aplice prezumția irefragabilă potrivit căreia acest stat membru este un stat sigur în care solicitanții de azil nu riscă să fie expulzați într‑un stat în care viața sau libertatea persoanei în cauză ar fi amenințate, cu încălcarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților sau a CEDO, este incompatibilă cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale.

6)      Interpretarea Protocolului (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit nu a condus la niciun rezultat de natură să pună în discuție aplicabilitatea în Regatul Unit a dispozițiilor Cartei drepturilor fundamentale avute în vedere în prezenta cauză.”

---

1 – Limba originală: germana.

---

2 – JO L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56.

---

3 – Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei (cererea nr. 30696/09)

---

4 – Pe lângă regulamentul și directivele menționate aici, au fost adoptate o multitudine de alte acte de drept derivat în vederea creării unui sistem de azil comun, a instituirii unei politici în domeniul imigrării legale și de combatere a imigrării ilegale, de exemplu Regulamentul (UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010 privind înființarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil (JO L 132, p. 11) sau Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, p. 98).

---

5 – JO L 212, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 179.

---

6 – JO L 31, p. 18, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 48.

---

7 – JO L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52.

---

8 – JO L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242.

---

9 – Guvernul Regatului Unit a răspuns la întrebările preliminare care urmează numai în ipoteza în care Curtea ar considera, contrar propunerii sale, că decizia de a exercita dreptul de a‑și asuma responsabilitatea prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003 intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

---

10 – Confederația Elvețiană s‑a asociat sistemului de drept al Uniunii care permite determinarea statelor responsabile de examinarea cererilor de azil prin intermediul Acordului între Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană cu privire la criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil să examineze o cerere de azil introdusă într‑un stat membru sau în Elveția (JO 2008, L 53, p. 5). Potrivit articolului 5 alineatul (2) din acest acord, Elveția are dreptul să prezinte memorii sau observații scrise Curții atunci când o instanță a unui stat membru sesizează Curtea cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea Regulamentului nr. 343/2003.

---

11 – Instanța de trimitere s‑a confruntat cu această întrebare în acțiunea principală, deoarece Secretary of State susținuse că, atunci când exercită puterea de apreciere conferită de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, statele membre nu ar fi obligate să respecte drepturile fundamentale ale Uniunii, întrucât exercitarea acestei puteri nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

---

12 – A se vedea de asemenea, cu privire la acest aspect, Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 32).

---

13 – JO 2007, C 303, p. 32. Potrivit articolului 52 alineatul (7) din Carta drepturilor fundamentale, instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării cartei. Articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE confirmă de asemenea în mod expres importanța Explicațiilor CDF pentru interpretarea dispozițiilor Cartei drepturilor fundamentale.

---

14 – Hotărârea din 13 iulie 1989 (5/88, Rec., p. 2609).

---

15 – Hotărârea din 18 iunie 1991 (C‑260/89, Rec., p. I‑2925).

---

16 – Hotărârea din 13 aprilie 2000 (C‑292/97, Rec., p. I‑2737). Această hotărâre se înscrie pe linia directă a jurisprudenței Wachauf.

---

17 – Hotărârea Wachauf (citată la nota de subsol 14, punctul 19). Această hotărâre a fost confirmată în special prin Hotărârea din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul (C‑540/03, Rec., p. I‑5769, punctul 104 și următoarele).

---

18 – Hotărârea ERT (citată la nota de subsol 15, punctul 41 și următoarele).

---

19 – A se vedea de asemenea, în acest sens, Ladenburger, C., art. 51, în Europäische Grundrechtcharta (ed.: Tettinger, P., Stern, K.), München, 2006, punctul 22 și următoarele; Nowak, C., în Handbuch der Europäischen Grundrechte (ed.: Heselhaus, Nowak), München, 2006, § 6, punctul 44 și următoarele.

---

20 – În conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, statul membru care decide să examineze o cerere de azil fără a fi obligat să facă acest lucru devine statul membru responsabil în sensul regulamentului și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități.

---

21 – Hotărârea Wachauf (citată la nota de subsol 14).

---

22 – Regulamentul (CEE) nr. 1371/84 al Comisiei din 16 mai 1984 de stabilire a normelor generale de aplicare a unei prelevări suplimentare prevăzute în articolul 5c din Regulamentul (CEE) nr. 804/68, JO L 132, p. 11.

---

23 – Hotărârea Wachauf (citată la nota de subsol 14, punctul 19).

---

24 – Ibidem (punctul 22 și următoarele).

---

25 – A se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Parlamentul European/Consiliul (citată la nota de subsol 17, punctul 104).

---

26 – Aspect indicat în mod corect de Graßhof, M., în EU‑Kommentar (ed.: Schwarze), ediția a doua, Baden‑Baden, 2009, articolul 63 TUE, punctul 4.

---

27 – Articolul 63 primul paragraf punctul 1 literele (b), (c) și (d) CE.

---

28 – Potrivit articolelor 1 și 2 din Protocolul (nr. 5) privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu a participat la adoptarea acestor directive și, prin urmare, nu este obligată în temeiul acestora și nici nu face obiectul aplicării sale [a se vedea considerentul (21) al Directivei 2003/9, considerentul (40) al Directivei 2004/83 și considerentul (34) al Directivei 2005/85]. Deși, în conformitate cu articolul 3 din Protocolul (nr. 4) privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Irlanda a participat la adoptarea Directivelor 2004/83 și 2005/85 [a se vedea considerentele (39) și, respectiv, (33) ale acestor directive], aceasta nu a participat, în conformitate cu articolul 1 din acest protocol, la adoptarea Directivei 2003/9 [a se vedea considerentul (20) al acestei directive]. În conformitate cu articolul 3 din acest protocol, Regatul Unit a participat la adoptarea celor trei directive [a se vedea considerentul (19) al Directivei 2003/9, considerentul (38) al Directivei 2004/83 și considerentul (32) al Directivei 2005/85].

---

29 – A se vedea considerentul (2) al Directivei 2003/9, al Directivei 2004/83 și al Directivei 2005/85.

---

30 – A se vedea considerentul (5) al Directivei 2003/9, considerentul (10) al Directivei 2004/83 și considerentul (8) al Directivei 2005/85.

---

31 – A se vedea considerentul (6) al Directivei 2003/9, considerentul (11) al Directivei 2004/83 și considerentul (9) al Directivei 2005/85.

---

32 – A se vedea de asemenea cu privire la acest aspect Hotărârea din 2 martie 2010, Salahadin Abdulla (C‑175/08, C‑176/08, C‑178/08 și C‑179/08, Rep., p. I‑1493, punctul 51 și următoarele), și Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B (C‑57/09 și C‑101/09, Rep., p. I‑10979, punctul 77 și următoarele), în care Curtea, solicitată să interpreteze Directiva 2004/83, a subliniat, pe de o parte, că dispozițiile acestei directive privind condițiile de acordare a statutului de refugiat și conținutul protecției care trebuie acordată refugiaților au fost adoptate pentru a furniza autorităților competente ale statelor membre noțiuni și criterii comune în vederea aplicării Convenției de la Geneva și a constatat, pe de altă parte, că interpretarea acestei directive trebuie să asigure respectarea drepturilor fundamentale și în special a principiilor recunoscute de cartă. A se vedea de asemenea, în această privință, Hotărârea din 17 iunie 2010, Bolbol (C‑31/09, Rep., p. I‑5539, punctul 38).

---

33 – În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul (nr. 5) privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu a luat parte la adoptarea Regulamentului nr. 343/2003, astfel încât, într‑o primă etapă, nu era obligată prin acesta și nici nu făcea obiectul aplicării sale. Așadar, între Danemarca și statele membre rămânea în vigoare și continua să se aplice Convenția de la Dublin [a se vedea considerentele (18) și 19 ale Regulamentului nr. 343/2003]. Acordul între Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate în Danemarca sau în orice alt stat membru al Uniunii Europene și sistemul „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în vederea aplicării efective a Convenției de la Dublin (JO L 66 din 8 martie 2006, p. 38, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 271) a extins domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 343/2003 la relațiile dintre Uniune și Danemarca. În conformitate cu articolul 3 din Protocolul (nr. 4) privind poziția Marii Britanii și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, aceste două state nu au luat parte la adoptarea și la aplicarea Regulamentului nr. 343/2003 [a se vedea considerentul (17) al acestuia]. Trebuie să se observe, în plus, că unele state care nu sunt membre ale Uniunii Europene s‑au asociat, prin intermediul unor tratate de drept internațional public, sistemului instituit de dreptul Uniunii de determinare a statului responsabil de examinarea cererilor de azil, acesta fiind cazul în special al Confederației Elvețiene; a se vedea, în această privință, nota de subsol 10 din prezentele concluzii.

---

34 – A se vedea articolul 6 primul paragraf, articolele 7 și 8 și articolul 9 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 343/2003.

---

35 – Articolul 10 din Regulamentul nr. 343/2003. Responsabilitatea încetează, cu toate acestea, la 12 luni de la data la care a avut loc trecerea ilegală a frontierei.

---

36 – Acesta este motivul pentru care articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2005/85 prevede că statele membre nu au obligația de a verifica dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru acordarea statutului de refugiat în conformitate cu Directiva 2004/83 în cazul în care Regulamentul nr. 343/2003 impune acestora să procedeze astfel.

---

37 – A se vedea punctul 92 din prezentele concluzii.

---

38 – Considerentele Regulamentului nr. 343/2003 fac de asemenea referire la concluzia Consiliului European de la Tampere, potrivit căreia sistemul european comun de azil trebuie să fie întemeiat pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților [a se vedea considerentul (2) al Regulamentului nr. 343/2003]. Acestea subliniază de asemenea că, în ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament, statele membre sunt legate prin obligațiile care le incumbă în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt parte [a se vedea considerentul (12) al Regulamentului nr. 343/2003] și că acest regulament respectă drepturile fundamentale și principiile care sunt recunoscute de Carta drepturilor fundamentale [a se vedea considerentul (15) al Regulamentului nr. 343/2003].

---

39 – Propunerea Comisiei de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid (COM/2008/820 final), care ar permite o reformare a Regulamentului nr. 343/2003, prevede, în schimb, un mecanism de suspendare a transferurilor solicitanților de azil către statele membre care se confruntă cu o situație deosebit de urgentă care pune o presiune excepțională asupra capacităților de primire, sistemului de azil sau infrastructurii acestora (articolul 31). Reiese din expunerea de motive a Comisiei că acest mecanism ar permite rezolvarea situațiilor în care sistemele de azil și capacitățile de primire ale statelor membre sunt supuse unor presiuni exagerate.

---

40 – Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei (citată la nota de subsol 3).

---

41 – Hotărârea Verfassungsgerichtshof din 7 octombrie 2010, cauza U694/10, care poate fi consultată pe internet în sistemul federal de informare juridică (http://www.ris.bka.gv.at).

---

42 – Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare din 12 iulie 2010, punctul 13 și următoarele.

---

43 – Aceste avize motivate figurează în anexele 1 și 2 la observațiile Comisiei.

---

44 – Nu este necesar, în contextul prezentei proceduri, să fie examinat în continuare aspectul dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale se poate aplica în mod autonom pe lângă articolul 4 din aceasta. Trebuie totuși să se observe că, potrivit opiniei majoritare a autorilor de doctrină din Germania, este necesar să se examineze mai întâi dacă este respectat articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale. În cazul în care se poate presupune că ar exista o încălcare a dreptului fundamental specific protejat prin această dispoziție, acest drept prevalează, iar articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale, în calitate de criteriu de control izolat sau suplimentar, trebuie să dea întâietate primului; a se vedea în acest sens Jarass, D., Charta der Grundrechte der Europäischen Union, München, 2010, articolul 1, punctul 4; Borowsky, D., în Charta der Grundrechte der Europäischen Union (ed.: Meyer, J.), ediția a treia, Baden‑Baden, 2011, articolul 1, punctul 33; Höfling, W., în Kölner Gemeinschaftskommentar zur Europäischen Grundrechte‑Charta (ed.: Tettinger, J., Stern, K.), München, 2006, articolul 1, punctul 18.

---

45 – A se vedea în această privință Höfling, W., op. cit. (nota de subsol 44), articolul 4, punctul 3; Borowsky, D., op. cit. (nota de subsol 44), articolul 4, punctul 20.

---

46 – Nu este necesar, în contextul prezentei proceduri, să fie examinat în continuare aspectul dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții articolul 1 şi/sau articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale se poate aplica în mod autonom pe lângă articolul 19 alineatul (2) din aceasta. Trebuie totuși să se observe că, potrivit opiniei majoritare a autorilor de doctrină din Germania, articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, în calitate de dispoziție specifică, prevalează, din perspectiva tehnicii de control, în cazul suprapunerii cu articolul 1 şi/sau cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale. A se vedea în acest sens Jarass, D., op. cit. (nota de subsol 44), articolul 19, punctul 4.

---

47 – Constatarea că dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de TUE și de TFUE trimite, în special, la Protocolul (nr. 21) privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție anexat la TUE și la TFUE. Totuși, întrucât, în conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Marii Britanii și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit a luat parte la adoptarea Directivelor 2003/9, 2004/85 și 2005/85, precum și la adoptarea Regulamentului nr. 343/2003, problema aplicabilității în Regatul Unit a articolului 18 din Carta drepturilor fundamentale cu privire la acest aspect nu se ridică în acțiunea principală.

---

48 – Întrucât, în conformitate cu articolul 33 din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, interdicția de returnare prevăzută de acesta se aplică refugiaților, întinderea protecției conferite de articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale are ca izvor de inspirație noțiunea de refugiat în sensul acestei convenții [a se vedea în acest sens Jarass, D., op. cit. (nota de subsol 44), articolul 18, punctul 5]. Noțiunea de refugiat în contextul interdicției de returnare de la articolul 33 din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților nu include numai persoanele care au obținut deja statutul de refugiat, ci și persoanele care îndeplinesc condițiile pentru a obține acest statut. A se vedea în acest sens Lauterpacht, E., Bethlehem, D., „The scope and content of the principle of non‑refoulement: Opinion”, în Refugee Protecion in International Law (ed.: Feller, E.,Türk, V., Nicholson, F.), Cambridge, 2003, p. 87, p. 116 și următoarele.

---

49 – A se vedea în acest sens Lauterpacht, E., Bethlehem, D., op. cit. (nota de subsol 48), p. 122, și Hailbronner, K., Asyl- und Ausländerrecht, ediția a doua, Stuttgart, 2008, punctul 655.

---

50 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Lindqvist (C‑101/01, Rec., p. I‑12971, punctul 87), Hotărârea din 26 iunie 2007, Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții (C‑305/05, Rep., p. I‑5305, punctul 28), și Hotărârea din 23 decembrie 2009, Detiček (C‑403/09 PPU, Rep., p. I‑12193, punctul 34).

---

51 – A se vedea de asemenea în acest sens Lenaerts, K., „The Contribution of the European Court of Justice to the Area of Freedom, Security and Justice”, ICLQ 2010, p. 255, 298, care, după ce a analizat în mod detaliat jurisprudența recentă a Curții în domeniul sistemului european de azil, ajunge la concluzia că, în jurisprudența sa, aceasta a încercat întotdeauna să țină seama de drepturile fundamentale pe care se bazează sistemul european de azil.

---

52 – A se vedea de asemenea, cu privire la acest aspect, Hotărârile Salahadin Abdulla (citată la nota de subsol 32, punctul 54) și Bolbol (citată la nota de subsol 32, punctul 38) cu privire la considerentul (10) al Directivei 2004/83 care este redactat în termeni similari și cu privire la obligația care rezultă din acesta de a interpreta dispozițiile directivei într‑un mod conform cu drepturile fundamentale.

---

53 – Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept comunitar trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție; a se vedea în special Hotărârea din 29 ianuarie 2009, Petrosian și alții (C‑19/08, Rep., p. I‑495, punctul 34).

---

54 – A se vedea considerentele (3) și (4) ale Regulamentului nr. 343/2003.

---

55 – Articolul 10 din Regulamentul nr. 343/2003.

---

56 – A se vedea punctul 118 din prezentele concluzii.

---

57 – Cu privire la conținutul și la domeniul de aplicare ale Protocolului nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit, a se vedea punctul 165 și următoarele din prezentele concluzii.

---

58 – Astfel, de exemplu, în Hotărârea K.R.S. împotriva Regatului Unit din 2 decembrie 2008 (cererea nr. 32733/08), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pornit de la premisa că trebuie să se prezume că Grecia îndeplinește obligațiile impuse de Directivele 2005/85 și 2003/9.

---

59 – A se vedea de asemenea, cu privire la acest aspect, Protocolul (nr. 24) privind dreptul de azil pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acest protocol prevede în primul rând că, având în vedere nivelul de protecție a drepturilor fundamentale și a libertăților fundamentale în statele membre ale Uniunii Europene, acestea sunt considerate ca reprezentând țări de origine sigure unele față de celelalte în privința tuturor chestiunilor juridice și practice conexe problemelor de azil. În acest context, protocolul adaugă că, în consecință, orice cerere de azil formulată de către un resortisant al unui stat membru poate fi luată în considerare sau declarată admisibilă spre a fi analizată de către un alt stat membru numai în condiții foarte stricte, precizate în protocol.

---

60 – Cu privire la principiul efectivității, a se vedea Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet (C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 43), Hotărârea din 7 iulie 2007, van der Weerd și alții (C‑222/05-C‑225/05, Rep., p. I‑4233, punctul 28), Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter (C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 57) și Hotărârea din 8 iulie 2010, Bulicke (C‑246/09, Rep., p. I‑7003, punctul 25).

---

61 – Hotărârea K.R.S. împotriva Regatului Unit (citată la nota de subsol 58).

---

62 – Citată la nota de subsol 3.

---

63 – Articolele 3 și 13 din CEDO corespund articolului 4 și articolului 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale. În Explicațiile CDF privind articolul 4 se precizează cu privire la acesta că dreptul prevăzut la articolul 4 corespunde dreptului garantat la articolul 3 din CEDO care este formulat similar, astfel încât, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, articolul 4 are același înțeles și același domeniu de aplicare ca articolul 3 din CEDO. Explicațiile CDF cu privire la articolul 47 primul paragraf din cartă precizează că, deși această dispoziție se întemeiază pe articolul 13 din CEDO, garantează totuși o protecție mai extinsă, deoarece garantează dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești.

---

64 – Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că CEDO trebuie să fie considerată un „instrument viu”; a se vedea în special Hotărârea Tyler împotriva Regatului Unit din 25 aprilie 1978 (cererea nr. 5856/72, punctul 31) și Hotărârea V. împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1999 (cererea nr. 24888/94, punctul 72).

---

65 – A se vedea de asemenea, cu privire la acest aspect, Rengeling, H.-W., Szczekalla, P., Grundrechte in der Europaïschen Union, Köln, 2004, punctul 468, care arată că articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale conferă o dinamică importantă dezvoltării drepturilor fundamentale ale Uniunii. Naumann, K., „Art. 52 Abs. 3 GrCh zwischen Kohärenz des europäischen Grundrechtsschutzes und Autonomie des Unionsrechts”, EuR 2008, p. 424, precizează că nu ar fi în orice caz posibil să se stabilească înțelesul și întinderea drepturilor conferite de CEDO fără a ține seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că numai o trimitere dinamică la CEDO poate împiedica contradicții viitoare între jurisprudența Curții de Justiție și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

---

66 – A se vedea de asemenea, cu privire la acest aspect, Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate la 9 septembrie 2008 în cauza Elgafaji (C‑465/07, Hotărârea din 17 februarie 2009, Rep., p. I‑921, punctul 23).

---

67 – A se vedea de asemenea, cu privire la acest aspect, von Danwitz, T., „Art. 52”, în Europäische Grundrechtecharta (ed.: Tettinger, P., Stern, K.), München, 2006, punctul 57 și următoarele, care precizează, pe de o parte, că, în mod evident, Carta drepturilor fundamentale nu conferă Curții Europene a Drepturilor Omului suveranitatea exclusivă privind interpretarea drepturilor corespunzătoare, dar, pe de altă parte, admite totuși că Curtea de Justiție nu este ținută de interpretarea drepturilor garantate prin convenție efectuată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului într‑atât încât să nu poată rămâne sub nivelul de protecție garantat prin aceasta. A se vedea în plus Lenaerts, K.,de Smijter, E., „The Charter and the Role of the European Courts”, Maastricht Journal of European and Comparative Law 2001, p. 90, 99, care par a admite că Curtea de Justiție este obligată să respecte și să preia jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

---

68 – A se vedea în ultimul rând Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Volker și Markus Schecke (C‑92/09 și C‑93/09, Rep., p. I‑11063, punctul 43 și următoarele). A se vedea de asemenea Hotărârea din 17 februarie 2009, Elgafaji (C‑465/07, Rep., p. I‑921, punctul 44), în care Curtea a subliniat, cu titlu de obiter dictum, că interpretarea dispozițiilor din Directiva 2004/83 în discuție în această cauză este pe deplin compatibilă cu CEDO, inclusiv cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 3 din CEDO. În Hotărârea din 5 octombrie 2010, McB (C‑400/10 PPU, Rep., p. I‑8965, punctul 53), Curtea a declarat în mod expres că este necesar ca articolului 7 din cartă să i se dea același înțeles și aceeași întindere ca și cele conferite articolului 8 primul paragraf din CEDO, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

---

69 – A se vedea punctul 114 și următorul din prezentele concluzii.

---

70 – Cu privire la trimiterea la Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților de la articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale, a se vedea Bernsdorff, N., în Charta der Grundrechte der Europäischen Union (ed.: Meyer, J.), ediția a treia, Baden‑Baden, 2011, articolul 18, punctul 10; Wollenschläger, M., în: Handbuch der Europäischen Grundrechte (ed.: Heselhaus, Nowak), München, 2006, § 16, punctul 32; Jochum, G., în: Europäische Grundrechtecharta (ed.: Tettinger, P., Stern, K.), München, 2006, articolul 18, punctul 6.

---

71 – A se vedea punctul 143 și următoarele din prezentele concluzii.

---

72 – Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei (citată la nota de subsol 3, punctul 342).

---

73 – În ceea ce privește aspectul dacă articolele 1 și 4 și articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale se pot aplica pe rând în mod autonom în cazul în care un solicitant de azil este transferat către un stat membru cu încălcarea uneia dintre aceste dispoziții, a se vedea notele de subsol 44 și 46 de mai sus.

---

74 – A se vedea Jarass, D., op. cit. (nota de subsol 44), articolul 47, punctul 11; Alber, S., în: Europäische Grundrechtecharta (ed.: Tettinger, P., Stern, K.), München, 2006, articolul 47, punctul 25; Nowak, C., op. cit. (nota de subsol 19), § 51, punctul 32. A se vedea de asemenea, în acest sens, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 13 din CEDO, potrivit căreia dreptul garantat prin această dispoziție deschide dreptul la o cale de atac eficientă din momentul în care o încălcare a convenției este invocată în mod plauzibil (așa‑numitul „arguable complaint”). A se vedea în special Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei (citată la nota de subsol 3, punctul 288) și Hotărârea Kudła împotriva Poloniei din 26 octombrie 2000 (cererea nr. 30210/96, punctul 157).

---

75 – Această rezervă legală referitoare la restrângerile exercițiului drepturilor fundamentale are drept efect faptul că aceste restrângeri ale drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale trebuie să fie prevăzute fie de legiuitorul Uniunii, fie de legislațiile naționale. În cazul în care dreptul național este cel care limitează drepturile fundamentale, această rezervă legală trebuie să fie totuși interpretată în sens larg, astfel încât – acordând o atenție specială diferitelor tradiții legale ale statelor membre – să poată include de asemenea dreptul cutumiar sau al judecătorilor; a se vedea Jarass, D., op. cit. (nota de subsol 44), articolul 52, punctul 28; Borowsky, D., op. cit. (nota de subsol 44), articolul 52, punctul 20.

---

76 – Cu privire la rolul principiului efectivității în aplicarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, a se vedea Alber, S., op. cit. (nota de subsol 74), articolul 47, punctul 34; Jarass, D., „Bedeutung der EU‑Rechtsschutzgewährleistung für nationale und EU‑Gerichte”, NJW 2011, p. 1393, 1395. A se vedea de asemenea jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 13 din CEDO, potrivit căreia dreptul la o cale de atac eficientă garantat prin acesta trebuie interpretat în sensul că această cale de atac trebuie să fie deschisă atât de facto, cât și de iure persoanelor care îndeplinesc condițiile pentru a putea beneficia de aceasta, iar autoritățile naționale competente trebuie să poată atât să controleze conținutul încălcării pretinse a convenției, cât și să furnizeze o soluție adecvată. A se vedea în special Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei (citată la nota de subsol 3, punctul 290 și următoarele).

---

77 – A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 60.

---

78 – A se vedea de asemenea în acest sens: House of Lords – European Union Committee, The Treaty of Lisbon: an impact assessment. Volume I: Report (10^th Report of session 2007-08), http://www.parliament.the‑stationery‑office.co.uk/pa/ld200708/ldselect/ldeucom/62/62.pdf, punctele 5.87 și 5.103. A se vedea de asemenea, în acest sens, Pernice, I., „The Treaty of Lisbon and Fundamental Rights”, în: Griller, S., Ziller, J. (ed.), The Lisbon Treaty. EU Constitutionalism without a Constitutional treaty?, Viena, 2008, p. 235, 245.

---

79 – A se vedea punctul 71 și următoarele din prezentele concluzii. A se vedea de asemenea, în acest sens, Craig, P., The Lisbon Treaty, Oxford, 2010, p. 239, și Pernice, I., op. cit. (nota de subsol 78), p. 246 și 247.

---

80 – A se vedea de asemenea, în acest sens, House of Lords – European Union Committee, op. cit. (nota de subsol 78), punctul 5.103 litera a; Dougan M., „The Treaty of Lisbon 2007: winning minds, not hearts”, CMLR 2008, p. 617, 669. A se vedea de asemenea Craig, P., op. cit. (nota de subsol 79), p. 239, care subliniază în mod pertinent cu privire la acest aspect că articolul 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 30 ar fi lipsit de sens dacă articolul 1 alineatul (1) din acest protocol ar conține o clauză generală de excludere voluntară.

---

81 – A se vedea în această privință House of Lords – European Union Committee, op. cit. (nota de subsol 78), punctul 5.102.

---

82 – A se vedea cu privire la acest aspect Riedel, E., în Charta der Grundrechte der Europäischen Union (ed.: Meyer, J.), ediția a treia, Baden‑Baden, 2011, titlul IV, punctul 7 și următoarele.

---

83 – A se vedea cu privire la acest aspect House of Lords – European Union Committee, op. cit. (nota de subsol 78), punctul 5.103 litera b, potrivit căreia articolul 1 alineatul (2) din protocol exclude posibilitatea Curții de a recunoaște, atunci când interpretează anumite „drepturi” prevăzute în titlul IV, că particularii ar putea deduce din aceste „drepturi”, în raport cu Regatul Unit sau cu Polonia, pretenții care să poată fi invocate în fața unei instanțe.

---

84 – A se vedea de asemenea Dougan, M., op. cit. (nota de subsol 80), p. 670; House of Lords – European Union Committee, op. cit. (nota de subsol 78), punctul 5.103 litera c, și Pernice, I., citat anterior (nota de subsol 78), p. 248 și următoarea.