Obiectivul convenției este ca hotărârile să se bucure de același nivel de recunoaștere în circuitul juridic între țările UE și Elveția, Norvegia și Islanda. Cunoscută drept noua Convenție de la Lugano, aceasta înlocuiește Convenția de la Lugano din 1988.

Decizia încheie convenția în numele Comunității Europene (în prezent UE). De asemenea, această decizie stabilește declarațiile care trebuie formulate în momentul depunerii instrumentului de ratificare (anexate deciziei).

ASPECTE-CHEIE

Modalitatea de aplicare

Convenția se aplică competenței judiciare, recunoașterii și executării hotărârilor în materie civilă și comercială.

Aceasta nu se aplică în ceea ce privește:

domeniile fiscal, vamal sau administrativ;
starea sau capacitatea juridică a persoanelor fizice;
drepturile de proprietate rezultate în urma unei relații matrimoniale;
testamentele și succesiunile;
falimentele sau concordatele;
securitatea socială sau arbitrajul.

Obținerea unui nivel ridicat de recunoaștere a hotărârilor în circuitul juridic

Convenția, semnată de Comunitatea Europeană împreună cu Danemarca, Islanda, Norvegia și Elveția, urma să intre în vigoare imediat după ratificarea de către părțile semnatare. Danemarca a fost parte contractantă separată la această convenție, deoarece a renunțat la Regulamentul „Bruxelles I” [Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului] – înlocuit ulterior de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Părțile contractante își depun instrumentele de ratificare la Consiliul Federal Elvețian, care are rolul de depozitar al convenției. Din momentul intrării în vigoare, convenția este deschisă:

viitorilor membri ai Asociației Europene a Liberului Schimb;
țărilor UE care acționează în numele anumitor teritorii din afara Europei care fac parte din teritoriul acestora (de exemplu, teritoriile franceze îndepărtate, precum Nouméa) sau de ale căror relații externe sunt responsabile acestea;
oricărui alt stat, cu condiția acordului unanim al tuturor părților contractante.

În temeiul normelor aplicabile între țările UE

Convenția vine în continuarea normelor actuale ale UE privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială între țările UE. Acest lucru înseamnă că normele sunt similare în cadrul UE și în Elveția, Norvegia și Islanda. De asemenea, convenția facilitează recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor transmise de instanțele naționale ale acestor țări.

În general, convenția impune cerința ca acționarea în justiție a persoanelor domiciliate (având reședința legală) într-un stat obligat prin convenție să se facă în instanțele din acel stat, indiferent de naționalitatea lor. Cu toate acestea, convenția prevede și norme speciale de competență judiciară în anumite materii, cum ar fi cele privind:

contractele: competența le revine instanțelor țării în care se pune în aplicare obligația;
întreținerea: competența le revine instanțelor din locul în care este domiciliat sau își are reședința obișnuită creditorul obligației de întreținere (persoana căreia i se cuvin plățile dispuse prin hotărâre);
faptele ilicite (acte culpabile sau încălcări ale unui drept care produc vătămări sau prejudicii), delictele (acte culpabile în urma cărora partea vătămată are dreptul la o măsură de remediere civilă) sau cvasidelictele (acte de neglijență sau de omisiune care produc vătămări sau prejudicii altei persoane sau bunurilor altei persoane, determinând răspunderea civilă a persoanei vinovate în jurisdicțiile de drept civil): competența le revine instanțelor din locul în care s-a produs sau riscă să se producă faptul cauzator de vătămări sau prejudicii.

Convenția prevede și competențe specifice în materie de:

asigurări;
contracte încheiate de consumatori; și
contracte individuale de muncă.

Competența judiciară în materie de închiriere a unor imobile (posesia unui teren sau a unei proprietăți în calitate de chiriaș) și de drepturi de proprietate imobiliară le revine exclusiv instanțelor din statul contractant în care este situată proprietatea.

Convenției îi sunt anexate o serie de protocoale pentru a garanta, printre altele, interpretarea cât mai uniformă a convenției.

DE CÂND SE APLICĂ DECIZIA ȘI CONVENȚIA?

Decizia se aplică de la 27 noiembrie 2009. Convenția a intrat în vigoare între UE și Norvegia la 1 ianuarie 2010, între UE și Elveția la 1 ianuarie 2011, iar între UE și Islanda la 1 mai 2011, în conformitate cu articolul 69 alineatul (5) din convenție.

CONTEXT

Semnarea convenției a marcat o evoluție instituțională majoră. În Avizul 1/03, Curtea de Justiție a confirmat competența exclusivă a Comunității Europene de a încheia noua Convenție de la Lugano. Semnată la 30 octombrie 2007, convenția reprezintă o componentă-cheie a legislației UE și are valabilitate nelimitată în timp.

DOCUMENTELE PRINCIPALE

Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 147, 10.6.2009, pp. 5-43)

Modificările succesive aduse convenției au fost integrate în textul de bază. Această versiune consolidată are doar un caracter informativ.

Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind încheierea Convenției privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO L 147, 10.6.2009, pp. 1-4)

DOCUMENTE CONEXE

Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială semnată la Lugano la 30 octombrie 2007 – Raport explicativ de Profesor Fausto Pocar (Titularul catedrei de Drept Internațional a Universității din Milano) (JO C 319, 23.12.2009, pp. 1-56)

Proces-verbal de rectificare la Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 30 octombrie 2007 (JO L 18, 21.1.2014, pp. 70-71)

Data ultimei actualizări: 31.07.2018

Top

All

Choose the experimental features you want to try