Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

29 iulie 2024(*)

„ Trimitere preliminară – Acordul comercial și de cooperare dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte – Predarea unei persoane către Regatul Unit în scopul urmăririi penale – Competența autorității judiciare de executare – Risc de încălcare a unui drept fundamental – Articolul 49 alineatul (1) și articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor – Modificare, nefavorabilă acestei persoane, a regimului de liberare condiționată ”

În cauza C‑202/24 [Alchaster](i),

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda), prin decizia din 7 martie 2024, primită de Curte la 14 martie 2024, în procedura referitoare la executarea unor mandate de arestare emise împotriva

MA,

cu participarea:

Minister for Justice and Equality,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen (raportor), vicepreședinte, doamna K. Jürimäe și domnii C. Lycourgos, E. Regan, T. von Danwitz, F. Biltgen și Z. Csehi, președinți de cameră, domnii S. Rodin, A. Kumin, N. Jääskinen, doamna M. L. Arastey Sahún și domnul M. Gavalec, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: doamna A. Lamote, administratoare,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 iunie 2024,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Minister for Justice and Equality și Irlanda, de M. Browne, Chief State Solicitor, D. Curley, S. Finnegan și A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de J. Fitzgerald, SC, și A. Hanrahan, BL;

–        pentru MA, de S. Brittain, BL, M. Lynam, SC, C. Mulholland, solicitor, și R. Munro, SC;

–        pentru guvernul maghiar, de Z. Biró‑Tóth și M. Z. Fehér, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de S. Fuller, în calitate de agent, asistat de V. Ailes, J. Pobjoy, barristers, și J. Eadie, KC;

–        pentru Comisia Europeană, de H. Leupold, F. Ronkes Agerbeek și J. Vondung, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 27 iunie 2024,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Acordului comercial și de cooperare dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (JO 2021, L 149, p. 10, denumit în continuare „ACC”), coroborat cu articolul 49 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul executării în Irlanda a patru mandate de arestare emise de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord împotriva lui MA în scopul efectuării urmăririi penale.

 Cadrul juridic

 Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

3        Articolul 7 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.”

 Dreptul Uniunii

 Decizia‑cadru 2002/584/JAI

4        Considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3) are următorul cuprins:

„Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.”

5        Articolul 1 alineatul (1) din această decizie‑cadru prevede:

„Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.”

 Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

6        Articolul 126 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7) prevede:

„Se stabilește o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare, care începe la data intrării în vigoare a prezentului acord și se încheie la 31 decembrie 2020.”

 ACC

7        Considerentul (23) al ACC are următorul cuprins:

„AVÂND ÎN VEDERE că cooperarea dintre Regatul Unit și Uniune[a Europeană] în ceea ce privește prevenirea, investigarea, depistarea sau urmărirea penală a infracțiunilor și executarea sancțiunilor penale, inclusiv protecția împotriva amenințărilor la adresa securității publice și prevenirea acestora, va permite consolidarea securității Regatului Unit și a Uniunii”.

8        Articolul 1 din ACC prevede:

„Prezentul acord stabilește baza pentru o relație amplă între părți, într‑un spațiu al prosperității și bunei vecinătăți caracterizat de relații strânse și pașnice bazate pe cooperare, care respectă autonomia și suveranitatea fiecărei părți.”

9        Articolul 3 alineatul (1) din ACC are următorul cuprins:

„Părțile, dând dovadă de respect reciproc deplin și de bună‑credință, își acordă asistență reciprocă în îndeplinirea atribuțiilor care decurg din prezentul acord și din orice acord de completare.”

10      Articolul 522 alineatul (1) din ACC prevede:

„Obiectivul prezentei părți este de a stabili cadrul în materie de asigurare a respectării legii și cooperare judiciară între statele membre și instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, pe de o parte, și Regatul Unit, pe de altă parte, în ceea ce privește prevenirea, investigarea, depistarea și urmărirea penală a infracțiunilor, precum și prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului.”

11      Articolul 524 din ACC prevede:

„(1)      Cooperarea reglementată prin prezenta parte se bazează pe respectarea de lungă durată de către părți și statele membre a democrației, a statului de drept și a protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, inclusiv astfel cum sunt prevăzute în Declarația universală a drepturilor omului[, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948] și în [CEDO], precum și pe importanța punerii în aplicare pe plan intern a drepturilor și libertăților prevăzute în convenția respectivă.

(2)      Nicio dispoziție din prezenta parte nu modifică obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice, astfel cum sunt reflectate, în special, în [CEDO] și, în cazul Uniunii și al statelor sale membre, în [cartă].”

12      Articolul 596 din ACC prevede:

„Obiectivul prezentului titlu este de a asigura că sistemul de extrădare dintre statele membre, pe de o parte, și Regatul Unit, pe de altă parte, se bazează pe un mecanism de predare în temeiul unui mandat de arestare, în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu.”

13      Articolul 599 alineatul (3) din ACC are următorul cuprins:

„Sub rezerva articolului 600, a articolului 601 alineatul (1) literele (b)-(h) și a articolelor 602, 603 și 604, un stat nu poate refuza executarea unui mandat de arestare emis în legătură cu următoarele comportamente, în cazul în care un astfel de comportament este pasibil de pedeapsă cu privarea de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puțin 12 luni:

(a)      faptele oricărei persoane care contribuie la săvârșirea, de către un grup de persoane care acționează într‑un scop comun, a uneia sau mai multor infracțiuni în domeniul terorismului, prevăzute la articolele 1 și 2 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 […]; sau

(b)      terorismul, astfel cum este definit în anexa 45.”

14      Articolele 600 și 601 din ACC enumeră motivele de neexecutare obligatorie a mandatului de arestare și, respectiv, alte motive de neexecutare a mandatului de arestare.

15      Articolul 602 alineatele (1) și (2) din ACC prevede:

„(1)      Executarea unui mandat de arestare nu poate fi refuzată pe motiv că statul de executare poate considera infracțiunea drept o infracțiune politică, o infracțiune conexă unei infracțiuni politice sau o infracțiune inspirată de motive politice.

(2)      Cu toate acestea, Regatul Unit, pe de o parte, și Uniunea, în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot notifica, fiecare, Comitetului specializat privind cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară că alineatul (1) se va aplica numai în legătură cu:

(a)      infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului;

(b)      infracțiunile de conspirație sau de asociere pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni dintre cele prevăzute la articolele 1 și 2 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, dacă aceste infracțiuni de conspirație sau de asociere corespund descrierii faptelor menționate la articolul 599 alineatul (3) din prezentul acord; și

(c)      terorismul, astfel cum este definit în anexa 45 la prezentul acord.”

16      Articolul 603 alineatele (1) și (2) din ACC prevede:

„(1)      Executarea unui mandat de arestare nu poate fi refuzată pe motiv că persoana căutată este cetățean al statului de executare.

(2)      Regatul Unit, pe de o parte, și Uniunea, acționând în numele oricăruia dintre statele sale membre, pe de altă parte, pot notifica, fiecare, Comitetului specializat privind cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară că propriii lor cetățeni nu vor fi predați sau că predarea propriilor cetățeni nu va fi autorizată decât în anumite condiții specificate. Notificarea se bazează pe motive legate de principiile fundamentale sau de practica ordinii juridice interne a Regatului Unit sau a statului în numele căruia a fost efectuată notificarea. Într‑un astfel de caz, Uniunea, în numele oricăruia dintre statele sale membre, sau Regatul Unit pot, fiecare, să notifice Comitetului specializat privind cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară, într‑un termen rezonabil de la primirea notificării celeilalte părți, că autoritățile judiciare de executare din acel stat membru sau din Regatul Unit, după caz, pot refuza predarea propriilor cetățeni către statul respectiv sau că predarea este autorizată numai în anumite condiții specificate.”

17      Articolul 604 litera (c) din ACC prevede:

„Executarea mandatului de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată următoarelor garanții:

[…]

(c)      dacă există motive serioase pentru a crede că există un risc real pentru protecția drepturilor fundamentale ale persoanei căutate, autoritatea judiciară de executare poate solicita, după caz, garanții suplimentare cu privire la tratamentul persoanei căutate după predarea acesteia înainte de a decide dacă să execute mandatul de arestare.”

18      Articolul 613 alineatul (2) din ACC prevede:

„În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolul 597, articolele 600-602, articolul 604 și articolul 606, și poate stabili un termen pentru primirea acestora […].”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

19      District Judge (judecătorul districtual) din cadrul Magistrates’ Courts of Northern Ireland (Tribunalul din Irlanda de Nord, Regatul Unit) a emis patru mandate de arestare împotriva lui MA pentru infracțiuni legate de terorism care ar fi fost săvârșite între 18 și 20 iulie 2020 și dintre care unele pot justifica aplicarea unei pedepse cu închisoarea pe viață.

20      Prin hotărârea din 24 octombrie 2022, precum și prin ordonanțele din aceeași zi și din 7 noiembrie 2022, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a dispus predarea lui MA către Regatul Unit și nu i‑a acordat autorizarea de a formula apel la Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda).

21      Prin decizia din 17 ianuarie 2023, Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda), care este instanța de trimitere, i‑a acordat lui MA autorizarea de a declara recurs împotriva respectivei hotărâri și a respectivelor ordonanțe emise de High Court (Înalta Curte).

22      MA susține, în fața instanței de trimitere, că predarea sa către Regatul Unit ar fi incompatibilă cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

23      În această privință, instanța menționată arată că ACC prevede un mecanism de predare aplicabil între Regatul Unit și statele membre. Având în vedere identitatea dintre acest mecanism și cel instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, precum și dintre reglementarea irlandeză de transpunere a acestei decizii‑cadru și ACC, ea apreciază că, în temeiul acestei reglementări irlandeze și al deciziei‑cadru menționate, Regatul Unit trebuie să fie tratat ca și cum ar fi un stat membru.

24      Instanța menționată precizează că, în cazul predării lui MA către Regatul Unit și al condamnării acestuia la o pedeapsă cu închisoarea, eventuala liberare condiționată a lui MA va fi guvernată de o reglementare a Regatului Unit adoptată ulterior presupusei săvârșiri a infracțiunilor pentru care acesta este urmărit penal.

25      Astfel, regimul care permite liberarea condiționată în Irlanda de Nord (Regatul Unit) a fost modificat începând cu 30 aprilie 2021. Înainte de această modificare, o persoană condamnată pentru anumite infracțiuni legate de terorism putea beneficia de liberarea condiționată automată după executarea a jumătate din pedeapsă. Potrivit regimului aplicabil începând cu această dată, liberarea condiționată a unei astfel de persoane va trebui să fie aprobată de o autoritate specializată și nu va putea avea loc decât după ce această persoană a executat două treimi din pedeapsă.

26      În această privință, instanța de trimitere arată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înlăturat argumentul potrivit căruia modificările cu efect retroactiv aduse unor regimuri de reducere a pedepsei sau de liberare anticipată constituie o încălcare a articolului 7 din CEDO. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, în Hotărârea din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei (CE:ECHR:2013:1021JUD004275009), că măsurile luate în cursul executării unei pedepse pot avea o incidență asupra întinderii acesteia. Ar fi, așadar, esențial pentru soluționarea litigiului principal să se stabilească dacă această hotărâre constituie o modificare a jurisprudenței anterioare a Curții Europene a Drepturilor Omului.

27      Prin hotărârea din 19 aprilie 2023, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a statuat că aplicarea noului regim de liberare condiționată, începând cu 30 aprilie 2021, în cazul infracțiunilor săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare nu este incompatibilă cu articolul 7 din CEDO, în măsura în care acest regim modifică numai modalitățile de executare a pedepselor privative de libertate aplicate persoanelor în cauză, fără a crește durata acestora.

28      În acest context, având în vedere printre altele garanțiile oferite de sistemul judiciar din Regatul Unit în ceea ce privește aplicarea CEDO, faptul că nu s‑a demonstrat existența unei deficiențe sistemice care ar sugera o încălcare probabilă și flagrantă a drepturilor garantate de CEDO în cazul predării lui MA, precum și posibilitatea de care va dispune MA de a formula o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța de trimitere a înlăturat argumentația lui MA întemeiată pe un risc de încălcare a articolului 7 din CEDO.

29      Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă este posibil să se ajungă la o concluzie similară în ceea ce privește un risc de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă.

30      Instanța menționată arată în această privință că, în măsura în care articolul 49 alineatul (1) din cartă corespunde articolului 7 paragraful 1 din CEDO, acestor două dispoziții trebuie să li se recunoască, în principiu, aceeași importanță, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă. Prin urmare, s‑ar putea avea în vedere să se recurgă la raționamentul reținut în ceea ce privește articolul 7 paragraful 1 din CEDO, fără a fi efectuate verificări suplimentare.

31      Cu toate acestea, Curtea nu s‑ar fi pronunțat încă cu privire la implicațiile articolului 49 din cartă în ceea ce privește o modificare a dispozițiilor naționale privind liberarea condiționată.

32      În plus, dat fiind că statul de executare este obligat să predea persoana căutată, ar fi necesar să se evalueze dacă acest stat este competent să se pronunțe cu privire la o argumentație întemeiată pe incompatibilitatea cu articolul 49 alineatul (1) din cartă a dispozițiilor în materie de sancțiuni care pot fi aplicate în statul emitent, în condițiile în care acesta din urmă nu este obligat să respecte carta, iar Curtea a stabilit cerințe stricte în ceea ce privește luarea în considerare a unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale în statul membru emitent.

33      Instanța de trimitere consideră, în consecință, că trebuie să solicite Curții să se pronunțe cu privire la criteriile pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să le aplice pentru a aprecia eventuala existență a unui risc de încălcare a principiului legalității pedepselor în situația în care nici Constituția națională, nici CEDO nu se opun predării.

34      În aceste condiții, Supreme Court (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„În cazul în care, în temeiul [ACC], predarea este solicitată în scopul urmăririi penale a infracțiunilor de terorism, iar persoana în cauză încearcă să se opună acestei predări invocând faptul că ar constitui o încălcare a articolului 7 din [CEDO] și a articolului 49 alineatul [(1)] din [cartă] pentru motivul că, ulterior datei presupusei infracțiuni pentru care se solicită predarea, a fost adoptată o măsură legislativă care modifică partea din pedeapsă ce trebuie executată în detenție și modalitățile liberării condiționate și atunci când pot fi reținute următoarele considerații:

(i)      statul solicitant (în acest caz, Regatul Unit) este parte la CEDO și o pune în aplicare în dreptul său intern […];

(ii)      aplicarea măsurilor în cauză unor deținuți care execută deja o pedeapsă pronunțată de o instanță a fost considerată compatibilă cu [CEDO] de către instanțele din Regatul Unit […];

(iii)      orice persoană, inclusiv persoana în cauză dacă a fost predată, poate sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

(iv)      nu există niciun temei pentru a considera că o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului nu ar fi pusă în aplicare de statul solicitant;

(v)      Supreme Court (Curtea Supremă) apreciază în consecință că nu s‑a stabilit că predarea implică un risc real de încălcare a articolului 7 din [CEDO] sau a [Constituției naționale];

(vi)       nu se invocă faptul că articolul 19 din cartă se opune predării;

(vii)      articolul 49 din cartă nu se aplică procesului de judecată sau de stabilire a pedepsei;

(vii)      nu s‑a susținut că ar exista motive să se creadă că aplicarea articolului 7 din [CEDO] și a articolului 49 din cartă ar prezenta o diferență notabilă;

având în vedere articolul 52 alineatul (3) din cartă și obligația de loialitate între statele membre și între cele care sunt obligate să efectueze o predare în temeiul dispozițiilor Deciziei‑cadru 2002/584 și ale [ACC], este permis unei instanțe a cărei decizie nu este supusă vreunei căi de atac în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE să concluzioneze că persoana căutată nu a dovedit existența unui risc real că predarea sa constituie o încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă sau o asemenea instanță este obligată să efectueze cercetări suplimentare și, în caz afirmativ, care este natura și întinderea acestora?”

 Procedura în fața Curții

35      Prin Ordonanța din 22 aprilie 2024, Alchaster (C‑202/24, EU:C:2024:343), președintele Curții a decis să inițieze procedura preliminară accelerată prevăzută la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

 Cu privire la întrebarea preliminară

36      Cu titlu introductiv, întrucât instanța de trimitere face referire, în motivarea deciziei de trimitere, precum și în textul întrebării sale, la Decizia‑cadru 2002/584, trebuie amintit că, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 33 din concluzii, din articolul 1 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată reiese că domeniul de aplicare al acesteia se limitează la executarea mandatelor europene de arestare emise de statele membre. Rezultă că decizia‑cadru menționată nu reglementează executarea unor mandate de arestare precum cele în discuție în litigiul principal emise de Regatul Unit după expirarea perioadei de tranziție intervenite, conform articolului 126 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, la 31 decembrie 2020.

37      Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă ACC coroborat cu articolul 49 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că o autoritate judiciară de executare, atunci când o persoană vizată de un mandat de arestare emis în temeiul acordului menționat invocă un risc de încălcare a acestui articol 49 alineatul (1) în cazul predării către Regatul Unit, ca urmare a unei modificări, nefavorabile acestei persoane, a condițiilor de liberare condiționată, intervenite ulterior presupusei săvârșiri a infracțiunii pentru care persoana menționată este urmărită penal, trebuie să aprecieze existența acestui risc înainte de a decide cu privire la executarea mandatului de arestare respectiv, într‑o situație în care această autoritate judiciară a înlăturat deja riscul de încălcare a articolului 7 din CEDO întemeindu‑se pe garanțiile oferite, în mod general, de Regatul Unit în ceea ce privește respectarea CEDO și pe posibilitatea aceleiași persoane de a introduce o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

38      În această privință, deși, pe plan formal, instanța de trimitere nu a vizat în întrebarea sa nicio dispoziție specifică a ACC, o asemenea împrejurare nu împiedică însă Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s‑a referit sau nu la ele în enunțul întrebării sale [a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 18 aprilie 2023, E. D. L. (Motiv de refuz întemeiat pe boală), C‑699/21, EU:C:2023:295, punctul 29].

39      Articolul 1 din ACC prevede că acest acord stabilește baza pentru o relație amplă între Uniune și Regatul Unit, într‑un spațiu al prosperității și bunei vecinătăți caracterizat de relații strânse și pașnice bazate pe cooperare, care respectă autonomia și suveranitatea fiecărei părți.

40      În acest scop, ACC urmărește printre altele, astfel cum reiese din considerentul (23) al acestuia, să consolideze securitatea Uniunii și a Regatului Unit, permițând cooperarea în ceea ce privește prevenirea, investigarea, depistarea sau urmărirea penală a infracțiunilor, precum și executarea sancțiunilor penale, inclusiv protecția împotriva amenințărilor la adresa securității publice și prevenirea acestora.

41      Acest obiectiv specific, care se integrează în obiectivul general al ACC menționat la articolul 1 din acesta din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Governor of Cloverhill Prison și alții, C‑479/21 PPU, EU:C:2021:929, punctul 67), este pus în aplicare în partea a treia a acestui acord, astfel cum indică articolul 522 alineatul (1) din acordul menționat.

42      În ceea ce privește condițiile generale de aplicare a acestei părți a treia, articolul 524 alineatul (1) din ACC prevede că cooperarea reglementată prin partea a treia menționată se bazează pe respectarea de lungă durată de către Uniune, de către Regatul Unit și de către statele membre a democrației, a statului de drept și a protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, inclusiv astfel cum sunt prevăzute în Declarația universală a drepturilor omului și în CEDO, precum și pe importanța punerii în aplicare pe plan intern a drepturilor și libertăților prevăzute în CEDO.

43      În cadrul acestei cooperări, titlul VII din aceeași parte a treia are ca obiectiv, potrivit articolului 596 din ACC, de a asigura că sistemul de extrădare dintre statele membre, pe de o parte, și Regatul Unit, pe de altă parte, se bazează pe un mecanism de predare în temeiul unui mandat de arestare, în conformitate cu dispozițiile acestui titlu.

44      Articolele 600 și 601 din ACC prevăd cazurile în care executarea unui mandat de arestare emis în temeiul acestui acord trebuie sau poate fi refuzată.

45      În plus, articolele 602 și 603 din ACC prevăd normele referitoare la excepția legată de infracțiunile politice și, respectiv, la excepția legată de cetățenie, în timp ce articolul 604 din acest acord definește garanțiile pe care trebuie să le ofere statul emitent în cazuri mai speciale.

46      Deși nicio dispoziție din ACC nu prevede în mod expres că statele membre sunt obligate să dea curs unui mandat de arestare emis de Regatul Unit în temeiul acestui acord, din structura titlului VII din partea a treia a acordului menționat și în special din funcțiile respective ale articolelor 600-604 din același acord rezultă că, așa cum a subliniat avocatul general la punctul 69 din concluzii, un stat membru nu poate refuza executarea unui astfel de mandat de arestare decât pentru motive care decurg din ACC [a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 septembrie 2023, Sofiyska gradska prokuratura (Mandate de arestare succesive), C‑71/21, EU:C:2023:668, punctul 48].

47      În ceea ce privește mai precis o situație precum cea în discuție în litigiul principal, articolul 599 alineatul (3) din ACC prevede, de altfel, în mod specific că, sub rezerva articolului 600, a articolului 601 alineatul (1) literele (b)-(h) și a articolelor 602-604 din acest acord, un stat nu poate refuza executarea unui mandat de arestare emis în legătură, printre altele, cu terorismul, în cazul în care infracțiunile în cauză sunt pasibile de pedeapsă cu privarea de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puțin 12 luni.

48      Deși din cele ce precedă rezultă că o autoritate judiciară de executare este, în principiu, obligată să dea curs unui mandat de arestare precum cele în discuție în litigiul principal, nu este mai puțin adevărat că articolul 524 alineatul (2) din ACC precizează că nicio dispoziție din partea a treia a acestui acord nu modifică obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice, astfel cum sunt reflectate, în special, în CEDO și, în cazul Uniunii și al statelor sale membre, în cartă.

49      Obligația de respectare a cartei, amintită la acest articol 524 alineatul (2), se impune statelor membre atunci când decid cu privire la predarea unei persoane în Regatul Unit, având în vedere că o decizie cu privire la o astfel de predare constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Autoritățile judiciare de executare ale statelor membre sunt, așadar, obligate să garanteze, cu ocazia adoptării acestei decizii, respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de cartă persoanei vizate de un mandat de arestare emis în temeiul ACC, fără ca împrejurarea că carta nu este aplicabilă în Regatul Unit să prezinte relevanță în această privință (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctele 52 și 53).

50      Printre aceste drepturi figurează în special cele care decurg din articolul 49 alineatul (1) din cartă, care prevede printre altele că nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii.

51      În consecință, existența unui risc real de încălcare a drepturilor menționate poate să permită autorității judiciare de executare să se abțină, în urma unei examinări adecvate, să dea curs unui mandat de arestare emis în temeiul ACC [a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 59, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 72, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C‑261/22, EU:C:2023:1017, punctul 43].

52      În ceea ce privește modalitățile unei astfel de examinări, din jurisprudența Curții referitoare la Decizia‑cadru 2002/584 reiese că aprecierea, în cadrul unei proceduri de executare a unui mandat european de arestare, a realității riscului unei încălcări a drepturilor fundamentale garantate de articolele 4, 7, 24 și 27 din cartă trebuie, în principiu, să fie efectuată prin intermediul unei examinări în două etape distincte care nu pot fi confundate, întrucât implică o analiză pe baza unor criterii diferite, și care trebuie, așadar, să fie efectuate succesiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 89-94, Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 60, 61 și 68, Hotărârea din 18 aprilie 2023, E. D. L. (Motiv de refuz întemeiat pe boală), C‑699/21, EU:C:2023:295, punctul 55, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C‑261/22, EU:C:2023:1017, punctul 46 și jurisprudența citată].

53      În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie, în cadrul unei prime etape, să stabilească dacă există elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care tind să demonstreze existența unui risc real de încălcare, în statul membru emitent, a unuia dintre aceste drepturi fundamentale ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate sau a unor deficiențe care afectează mai specific un grup de persoane identificabil în mod obiectiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 89, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 102, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C‑261/22, EU:C:2023:1017, punctul 47].

54      În cadrul unei a doua etape, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, în ce măsură deficiențele constatate în cadrul primei etape a examinării menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre pot avea un impact asupra persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare și dacă, având în vedere situația sa personală, există motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană va fi expusă unui risc real de încălcare a drepturilor fundamentale menționate în cazul predării sale către statul membru emitent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 94, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 106, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C‑261/22, EU:C:2023:1017, punctul 48).

55      Cu toate acestea, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 76 din concluzii, cerința de a efectua o asemenea examinare în două etape nu poate fi transpusă în cazul aprecierii, în cadrul procedurii de executare a unui mandat de arestare emis în temeiul ACC, a riscului de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă.

56      Astfel, sistemul simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite instituit prin Decizia‑cadru 2002/584 se întemeiază pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre și pe principiul recunoașterii reciproce, care constituie, potrivit considerentului (6) al acestei decizii‑cadru, „piatra de temelie” a cooperării judiciare între statele membre în materie penală [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 40 și 41, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C‑261/22, EU:C:2023:1017, punctele 35 și 36].

57      Principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și, în special, drepturile fundamentale recunoscute de acest drept [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 191, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 93].

58      Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 192, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 94].

59      În acest context, obligația de a constata existența unor deficiențe precum cele menționate la punctul 53 din prezenta hotărâre înainte de a putea verifica, în mod concret și precis, dacă persoana care face obiectul unui mandat european de arestare este expusă unui risc real de încălcare a unui drept fundamental urmărește tocmai să evite ca o asemenea verificare să poată fi efectuată în afara unor cazuri excepționale și constituie astfel consecința prezumției respectării drepturilor fundamentale de către statul membru emitent care decurge din principiul încrederii reciproce (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctele 114-116).

60      Respectarea acestei obligații permite printre altele să se garanteze repartizarea responsabilităților între statul membru emitent și statul membru de executare în ceea ce privește protejarea cerințelor inerente drepturilor fundamentale ce decurge din deplina aplicare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce care susțin funcționarea mecanismului mandatului european de arestare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță instituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 46, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctele 72 și 96, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C‑261/22, EU:C:2023:1017, punctul 43].

61      Or, principiul încrederii reciproce caracterizează în mod specific relațiile dintre statele membre.

62      Acest principiu se întemeiază, astfel, pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 168].

63      Principiul menționat prezintă, în plus, o importanță fundamentală pentru Uniune și pentru statele sale membre, în măsura în care permite crearea și menținerea unui spațiu european fără frontiere interioare [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 191].

64      Curtea a precizat de asemenea că limitarea la cazuri excepționale a posibilității de a verifica dacă un alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale consacrate de cartă este legată de natura intrinsecă a Uniunii și participă la echilibrul pe care aceasta se întemeiază [a se vedea în acest sens Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctele 193 și 194].

65      Desigur, nu este exclus ca un acord internațional să poată institui un nivel ridicat de încredere între statele membre și anumite țări terțe.

66      Curtea a considerat astfel că aceasta era situația în ceea ce privește relațiile dintre statele membre și Regatul Norvegiei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2023, Sofiyska gradska prokuratura (Mandate de arestare succesive), C‑71/21, EU:C:2023:668, punctele 32 și 39].

67      Această țară terță se află totuși într‑o situație specială, în măsura în care menține relații privilegiate cu Uniunea, depășind cadrul unei cooperări economice și comerciale, din moment ce este parte la Acordul privind Spațiul Economic European, participă la sistemul european comun de azil, implementează și aplică acquis‑ul Schengen și a încheiat cu Uniunea Acordul privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2019 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2021, JR (Mandat de arestare – Condamnare într‑un stat terț, membru al SEE), C‑488/19, EU:C:2021:206, punctul 60].

68      În plus, Curtea a subliniat, pe de o parte, că, în preambulul acestui din urmă acord, părțile contractante și‑au exprimat încrederea reciprocă în structura și în funcționarea sistemelor lor juridice, precum și în capacitatea de a garanta un proces echitabil și, pe de altă parte, că dispozițiile acordului menționat sunt foarte asemănătoare cu dispozițiile corespunzătoare ale Deciziei‑cadru 2002/584 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C‑897/19 PPU, EU:C:2020:262, punctele 73 și 74).

69      Considerația evocată la punctul 66 din prezenta hotărâre, care se întemeiază pe relațiile specifice dintre Uniune și anumite state membre ale SEE, nu poate fi însă extinsă la toate țările terțe.

70      În ceea ce privește, mai specific, regimul instituit prin ACC, trebuie, mai întâi, să se constate că acest acord nu stabilește, între Uniune și Regatul Unit, relații la fel de privilegiate precum cele care sunt descrise în jurisprudența citată la punctele 67 și 68 din prezenta hotărâre. În special, Regatul Unit nu face parte din spațiul european fără frontiere interioare, a cărui construcție este permisă printre altele de principiul încrederii reciproce.

71      În continuare, deși reiese, din textul articolului 524 alineatul (1) din ACC, menționat la punctul 42 din prezenta hotărâre, că cooperarea dintre Regatul Unit și statele membre se bazează pe respectarea de lungă durată a protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, această cooperare nu este prezentată ca fiind întemeiată pe menținerea încrederii reciproce între statele în cauză care exista înainte de ieșirea din Uniune a Regatului Unit la 31 ianuarie 2020.

72      În sfârșit, există diferențe substanțiale între dispozițiile ACC referitoare la mecanismul de predare instituit prin acest acord și dispozițiile corespunzătoare ale Deciziei‑cadru 2002/584.

73      În această privință, trebuie subliniat printre altele că această decizie‑cadru nu conține excepții referitoare la natura politică a infracțiunilor sau la cetățenia persoanei căutate care să permită să se deroge de la executarea mandatelor europene de arestare în situații comparabile cu cele prevăzute la articolul 602 alineatul (2) și la articolul 603 alineatul (2) din ACC. Or, astfel de excepții ilustrează limitele încrederii instituite între părțile la acest acord.

74      De asemenea, decizia‑cadru menționată nu conține o dispoziție comparabilă cu articolul 604 litera (c) din ACC, care să prevadă în mod explicit că, dacă sunt motive serioase pentru a crede că există un risc real pentru protecția unuia sau mai multor drepturi fundamentale ale persoanei căutate, oricare ar fi acestea, autoritatea judiciară de executare poate solicita, după caz, garanții suplimentare cu privire la tratamentul persoanei căutate după predarea acesteia, înainte de a decide dacă să execute mandatul de arestare.

75      Acest articol 604 litera (c) permite astfel să se solicite garanții suplimentare pentru a încerca să se înlăture îndoielile referitoare la respectarea drepturilor fundamentale în statul emitent care nu pot fi înlăturate în temeiul încrederii care există între Regatul Unit și statele membre, fără ca punerea în aplicare a acestui mecanism să fie condiționată de constatarea prealabilă a existenței fie a unor deficiențe sistemice sau generalizate, fie a unor deficiențe care afectează mai specific un grup de persoane identificabil în mod obiectiv.

76      Desigur, articolul 604 litera (c) din ACC nu prevede în mod explicit că autoritatea judiciară de executare va putea să nu dea curs mandatului de arestare în ipoteza în care nu ar primi garanții suplimentare sau în care garanțiile suplimentare primite ar fi insuficiente pentru a înlătura motivele ce au determinat‑o inițial să creadă că exista un risc real pentru protecția drepturilor fundamentale ale persoanei căutate.

77      Totuși, o altă interpretare a dispoziției menționate ar priva mecanismul prevăzut de aceasta de orice efect util.

78      Rezultă că autoritatea judiciară de executare chemată să se pronunțe cu privire la un mandat de arestare emis în temeiul ACC nu poate dispune predarea persoanei căutate în cazul în care consideră, în urma examinării concrete și precise a situației acestei persoane, că există motive serioase pentru a crede că persoana menționată ar fi expusă unui risc real pentru protecția drepturilor sale fundamentale în cazul predării către Regatul Unit.

79      Prin urmare, atunci când persoana vizată de un mandat de arestare emis în temeiul ACC invocă în fața acestei autorități judiciare de executare existența unui risc de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă în cazul predării către Regatul Unit a acestei persoane, autoritatea judiciară de executare menționată nu poate, fără a încălca obligația de respectare a drepturilor fundamentale consacrată la articolul 524 alineatul (2) din acest acord, să dispună predarea respectivă fără să fi stabilit în mod concret, în urma unei examinări adecvate, în sensul punctului 51 din prezenta hotărâre, dacă există motive serioase pentru a crede că persoana menționată este expusă unui risc real privind o astfel de încălcare.

80      În vederea acestei stabiliri, trebuie subliniat, în primul rând, că, deși existența unor declarații și acceptarea unor tratate internaționale care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu sunt suficiente, în sine, pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 57), autoritatea judiciară de executare trebuie, cu toate acestea, să țină seama de respectarea de lungă durată de către Regatul Unit a protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, inclusiv astfel cum sunt prevăzute în Declarația universală a drepturilor omului și în CEDO, care este amintită în mod explicit la articolul 524 alineatul (1) din ACC, precum și de dispozițiile instituite și puse în aplicare în dreptul Regatului Unit pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale prevăzute de CEDO (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 19 septembrie 2018, RO, C‑327/18 PPU, EU:C:2018:733, punctul 52).

81      Cu toate acestea, împrejurarea că autoritatea judiciară de executare a înlăturat deja riscul de încălcare a articolului 7 din CEDO întemeindu‑se pe garanțiile oferite, în mod general, de Regatul Unit în ceea ce privește respectarea CEDO și pe posibilitatea persoanei căutate de a introduce o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi, în sine, decisivă.

82      Astfel, din cuprinsul punctului 78 din prezenta hotărâre rezultă că articolul 524 alineatul (2) și articolul 604 litera (c) din ACC coroborate cu articolul 49 alineatul (1) din cartă impun autorității judiciare de executare să examineze toate elementele pertinente pentru evaluarea situației previzibile a persoanei căutate în cazul predării acesteia către Regatul Unit, ceea ce presupune, spre deosebire de examinarea în două etape menționată la punctele 52-54 din prezenta hotărâre, să se țină seama simultan atât de normele și de practicile în vigoare în general în această țară, cât și, în lipsa aplicării principiilor încrederii reciproce și recunoașterii reciproce, de particularitățile situației individuale a persoanei respective.

83      Prin urmare, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 78 și 79 din concluzii, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere autonomă, în raport cu dispozițiile cartei, fără a putea să se limiteze la a lua în considerare jurisprudența Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit), evocată la punctul 27 din prezenta hotărâre, sau garanțiile generale oferite de sistemul judiciar al acestui stat, menționate la punctul 28 din această hotărâre.

84      În acest cadru, eventuala constatare a existenței unui risc real, în cazul predării persoanei în cauză către Regatul Unit, de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă trebuie să se bazeze pe suficiente elemente de fapt [a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctele 60 și 61].

85      În consecință, autoritatea judiciară de executare va putea refuza să dea curs unui mandat de arestare, în temeiul articolului 524 alineatul (2) și al articolului 604 litera (c) din ACC coroborate cu articolul 49 alineatul (1) din cartă, numai în cazul în care dispune, având în vedere situația individuală a persoanei căutate, de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care stabilesc motive serioase pentru a crede că există un risc real de încălcare a acestui articol 49 alineatul (1) (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 59, și Hotărârea din 19 septembrie 2018, RO, C‑327/18 PPU, EU:C:2018:733, punctul 61).

86      În al doilea rând, în conformitate cu obligația de asistență reciprocă cu bună‑credință prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din ACC, autoritatea judiciară de executare trebuie, atunci când examinează eventuala existență a unui risc de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă, să utilizeze pe deplin instrumentele prevăzute în acest acord pentru a favoriza cooperarea dintre ea și autoritatea judiciară emitentă.

87      În această privință, pe de o parte, articolul 613 alineatul (2) din ACC prevede că, în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolul 604 din ACC.

88      Această autoritate judiciară este, așadar, obligată să solicite furnizarea de urgență a oricărei informații suplimentare pe care o consideră necesară pentru a adopta o decizie cu privire la predarea unei persoane vizate de un mandat de arestare emis în temeiul ACC.

89      Astfel, din moment ce o constatare a unui risc serios de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă se întemeiază în mod necesar pe o analiză a dreptului statului emitent, autoritatea judiciară de executare nu poate, fără a încălca obligația de asistență reciprocă cu deplină bună‑credință prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din ACC, să efectueze această constatare fără să fi solicitat în prealabil autorității judiciare emitente informații privind normele dreptului menționat și modul în care acestea pot fi aplicate situației individuale a persoanei căutate.

90      Pe de altă parte, conform articolului 604 litera (c) din ACC, revine autorității judiciare de executare sarcina de a solicita furnizarea unor garanții suplimentare atunci când apreciază că sunt motive serioase pentru a crede că există un risc real de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă.

91      Prin urmare, autoritatea judiciară de executare va putea refuza să dea curs unui mandat de arestare emis în temeiul ACC pentru motivul că există un asemenea risc numai în ipoteza în care au fost solicitate garanții suplimentare de către autoritatea judiciară de executare, iar aceasta nu a obținut garanții suficiente pentru a înlătura riscul de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă pe care l‑a identificat inițial.

92      În al treilea rând, în ceea ce privește, mai specific, domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) din cartă, rezultă din jurisprudența Curții că articolul 49 din cartă conține cel puțin aceleași garanții precum cele prevăzute la articolul 7 din CEDO de care trebuie să se țină seama, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă, ca prag de protecție minimă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 164, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 54, Hotărârea din 2 februarie 2021, Consob, C‑481/19, EU:C:2021:84, punctul 37, precum și Hotărârea din 10 noiembrie 2022, DELTA STROY 2003, C‑203/21, EU:C:2022:865, punctul 46 și jurisprudența citată).

93      În această privință, instanța de trimitere arată că, în temeiul unei reglementări a Regatului Unit adoptate ulterior presupusei săvârșiri a infracțiunilor în discuție în litigiul principal, autorii anumitor infracțiuni legate de terorism, precum cele de care este suspectat MA, pot beneficia de liberare condiționată numai în măsura în care aceasta este aprobată de o autoritate specializată și numai după ce au executat două treimi din pedeapsă, în timp ce vechiul regim prevedea liberarea condiționată automată după ce persoana condamnată executase jumătate din pedeapsă.

94      Rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că, în scopul aplicării articolului 7 din CEDO, trebuie să se facă distincție între o măsură care constituie în esență o „pedeapsă” și o măsură referitoare la „executarea” sau la „aplicarea” pedepsei. Astfel, în cazul în care natura și scopul unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la o schimbare în regimul punerii în libertate înainte de termen, această măsură nu face parte integrantă din „pedeapsă” în sensul articolului 7 menționat (Curtea EDO, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD004275009, § 83).

95      Întrucât distincția dintre o măsură care constituie o „pedeapsă” și o măsură referitoare la „executarea” unei pedepse nu este întotdeauna clară în practică, pentru a se pronunța asupra chestiunii dacă o măsură luată în timpul executării unei pedepse vizează numai modalitățile de executare a acesteia sau, din contră, afectează întinderea acesteia, trebuie să se cerceteze în fiecare caz în parte ce anume implica, la vremea respectivă, în realitate în dreptul intern „pedeapsa” stabilită sau, cu alte cuvinte, care era natura intrinsecă a acesteia (Curtea EDO, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD004275009, § 85 și 90).

96      În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat recent că împrejurarea că extinderea pragului de admisibilitate a liberării condiționate intervenite ulterior unei condamnări a determinat o înăsprire a situației detenției privea executarea pedepsei, iar nu pedeapsa însăși și că, prin urmare, dintr‑o asemenea împrejurare nu se putea deduce că pedeapsa aplicată ar fi mai severă decât cea aplicată de instanța de fond (Curtea EDO, Hotărârea din 31 august 2021, Devriendt împotriva Belgiei, CE:ECHR:2021:0831DEC003556719, § 29).

97      Prin urmare, o măsură referitoare la executarea unei pedepse va fi incompatibilă cu articolul 49 alineatul (1) din cartă numai dacă presupune o modificare retroactivă a înseși întinderii pedepsei aplicabile la data săvârșirii infracțiunii în cauză, implicând astfel impunerea unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă inițial. Deși, în orice caz, situația nu este aceeași atunci când măsura respectivă se limitează la extinderea pragului de admisibilitate a liberării condiționate, situația poate fi diferită printre altele în cazul în care măsura menționată abrogă în substanța sa posibilitatea unei liberări condiționate sau dacă aceasta se situează într‑un ansamblu de măsuri care conduc la agravarea naturii intrinseci a pedepsei aplicabile inițial.

98      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 524 alineatul (2) și articolul 604 litera (c) din ACC coroborate cu articolul 49 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că, atunci când o persoană vizată de un mandat de arestare emis în temeiul acordului menționat invocă un risc de încălcare a acestui articol 49 alineatul (1) în cazul predării către Regatul Unit, ca urmare a unei modificări, nefavorabile acestei persoane, a condițiilor de liberare condiționată, intervenită ulterior presupusei săvârșiri a infracțiunii pentru care persoana menționată este urmărită penal, o autoritate judiciară de executare trebuie să efectueze o examinare autonomă în ceea ce privește existența acestui risc înainte de a se pronunța cu privire la executarea mandatului de arestare respectiv, într‑o situație în care această autoritate judiciară a înlăturat deja riscul încălcării articolului 7 din CEDO întemeindu‑se pe garanțiile oferite, în mod general, de Regatul Unit în ceea ce privește respectarea CEDO și pe posibilitatea aceleiași persoane de a introduce o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În urma acestei examinări, respectiva autoritate judiciară de executare va trebui să refuze executarea mandatului de arestare menționat numai dacă, după ce a solicitat autorității judiciare emitente informații și garanții suplimentare, dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc că există un risc real de modificare a înseși întinderii pedepsei aplicabile la data săvârșirii infracțiunii în cauză, care implică impunerea unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă inițial.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

99      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 524 alinatul (2) și articolul 604 litera (c) din Acordul comercial și de cooperare dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte, coroborate cu articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

trebuie interpretate în sensul că,

atunci când o persoană vizată de un mandat de arestare emis în temeiul acordului menționat invocă un risc de încălcare a acestui articol 49 alineatul (1) în cazul predării către Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, ca urmare a unei modificări, nefavorabile acestei persoane, a condițiilor de liberare condiționată, intervenită ulterior presupusei săvârșiri a infracțiunii pentru care persoana menționată este urmărită penal, o autoritate judiciară de executare trebuie să efectueze o examinare autonomă în ceea ce privește existența acestui risc înainte de a se pronunța cu privire la executarea mandatului de arestare respectiv, într‑o situație în care această autoritate judiciară a înlăturat deja riscul încălcării articolului 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, întemeindu‑se pe garanțiile oferite, în mod general, de Regatul Unit în ceea ce privește respectarea acestei convenții și pe posibilitatea aceleiași persoane de a introduce o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În urma acestei examinări, respectiva autoritate judiciară de executare va trebui să refuze executarea mandatului de arestare menționat numai dacă, după ce a solicitat autorității judiciare emitente informații și garanții suplimentare, dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc că există un risc real de modificare a înseși întinderii pedepsei aplicabile la data săvârșirii infracțiunii în cauză, care implică impunerea unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă inițial.

Semnături

*      Limba de procedură: engleza.

i      Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.