Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 27 iunie 2024(1)

Cauzele conexate C‑123/23 și C‑202/23 [Khan Yunis și Baadba](i)

N.A.K.,

E.A.K.,

Y.A.K. (C‑123/23)

M.E.O. (C‑202/23)

împotriva

Bundesrepublik Deutschland

[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Minden (Curtea Administrativă din Minden, Germania)]

„Cerere de decizie preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Azil – Directiva 2013/32/UE – Proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale – Cerere de protecție internațională – Motive de inadmisibilitate – Articolul 33 alineatul (2) litera (d) și articolul 40 – Cerere ulterioară de protecție internațională – Condiții în care o cerere ulterioară poate fi declarată inadmisibilă – Posibilitatea de a declara inadmisibilă o cerere ulterioară depusă după ce o procedură de azil privind cererea anterioară a persoanei în cauză a fost încheiată de un alt stat membru”

I.      Introducere

1.        Prezentele cereri de decizie preliminară vizează interpretarea motivului de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32/UE(2). Această dispoziție permite statelor membre să declare, în anumite condiții, „cererile ulterioare” ca inadmisibile. Potrivit articolului 2 litera (q) din această directivă, „cererile ulterioare” sunt cererile de protecție internațională depuse „după adoptarea unei decizii finale privind cererea anterioară” prezentată de aceeași persoană.

2.        Niciuna dintre dispozițiile menționate nu precizează dacă acest motiv de inadmisibilitate poate fi aplicat doar în contextul în care ambele cereri sunt examinate de același stat membru sau și într‑o situație care implică mai multe state membre, în care procedura anterioară de azil a fost desfășurată de un alt stat membru (statul membru A) decât cel în care este depusă „cererea ulterioară” (statul membru B).

3.        În dreptul german, Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați din Germania, denumit în continuare „Oficiul Federal”) poate, atunci când sunt îndeplinite anumite criterii, să declare inadmisibilă o cerere de protecție internațională care îi este prezentată „în urma încheierii fără succes a unei proceduri de azil” privind același solicitant într‑un alt stat membru. Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden, Germania) dorește să afle dacă o astfel de dispoziție este compatibilă cu articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta.

4.        Curtea a fost deja solicitată să se pronunțe cu privire la acest aspect(3). Cu toate acestea, în repetate rânduri, ea și‑a limitat constatările la situațiile particulare în care decizia finală cu privire la o cerere anterioară a persoanei în cauză a fost adoptată de un stat terț sau de un stat membru care, deși punea în aplicare Regulamentul (UE) nr. 604/2013(4), nu era ținut nici de Directiva 2013/32, nici de Directiva 2011/95/UE(5) (și anume, Norvegia și Danemarca). Prin prezentele cauze, Curtea este invitată să analizeze aplicarea motivului de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 în situația în care cererile de protecție internațională sunt depuse în mod succesiv de aceeași persoană în diferite state membre care participă pe deplin la sistemul european comun de azil.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

5.        Articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32 definește noțiunea de „cerere ulterioară” drept „o cerere suplimentară de protecție internațională depusă după adoptarea unei decizii finale privind cererea anterioară, inclusiv cazurile în care solicitantul și‑a retras în mod explicit cererea și cazurile în care autoritatea decizională a respins o cerere în urma retragerii implicite a acesteia în conformitate cu articolul 28 alineatul (1)” din această directivă.

6.        Articolul 33 din Directiva 2013/32, intitulat „Cereri inadmisibile”, prevede:

„(1)      În afara cazurilor în care o cerere nu este examinată în conformitate cu [Regulamentul Dublin III], statele membre nu au obligația de a verifica dacă solicitantul îndeplinește condițiile cerute pentru a obține protecție internațională în conformitate cu Directiva [2011/95], în cazul în care cererea este considerată inadmisibilă în temeiul prezentului articol.

(2)      Statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă numai în cazul în care:

[…]

(d)      cererea este o cerere ulterioară, în cazul în care nu au apărut sau nu au fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95];

[…]”

7.        Potrivit articolului 40 din această directivă, intitulat „Cereri ulterioare”:

„(1)      În cazul în care o persoană care a depus o cerere de protecție internațională într‑un stat membru face declarații noi sau depune o cerere ulterioară în același stat membru, statul membru respectiv examinează aceste noi declarații sau elementele cererii ulterioare în cadrul examinării cererii anterioare sau în cadrul examinării deciziei care face obiectul unei căi de atac judiciare sau administrative, în măsura în care, în acest cadru, autoritățile competente pot lua în considerare și ține seama de toate elementele care stau la baza noilor declarații sau cererii ulterioare.

(2)      În scopul luării unei decizii privind admisibilitatea unei cereri de protecție internațională în conformitate cu articolul 33 alineatul (2) litera (d), o cerere ulterioară de protecție internațională este supusă mai întâi unei examinări preliminare pentru a se stabili dacă au apărut sau au fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi care se referă la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95].

(3)      În cazul în care în cadrul examinării preliminare menționate la alineatul (2) se ajunge la concluzia că au apărut sau au fost prezentate de solicitant elemente sau date noi care sporesc semnificativ probabilitatea ca solicitantul să îndeplinească condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95], cererea este examinată în continuare în conformitate cu capitolul II. De asemenea, statele membre pot să prevadă alte motive pentru examinarea în continuare a unei cereri ulterioare.

[…]

(5)      În cazul în care o cerere ulterioară nu este examinată în continuare în temeiul prezentului articol, aceasta este considerată inadmisibilă, în conformitate cu articolul 33 alineatul (2) litera (d).

[…]

(7)      În cazul în care o persoană cu privire la care trebuie pusă în executare o decizie de transfer în temeiul [Regulamentului Dublin III] face declarații noi sau depune o cerere ulterioară în statul membru care efectuează transferul, aceste declarații sau cereri ulterioare sunt analizate de statul membru responsabil, astfel cum este definit în regulamentul respectiv, în conformitate cu prezenta directivă.”

B.      Dreptul german

8.        Principalele norme de drept material și de drept procedural care reglementează procedurile de azil sunt prevăzute în Asylgesetz (Legea privind azilul) din 26 iunie 1992 (BGBl. 1992 I, p. 1126), astfel cum a fost publicată la 2 septembrie 2008 (BGBl. 2008 I, p. 1798), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „AsylG”).

9.        Articolul 29 din AsylG, intitulat „Cereri inadmisibile”, prevede:

„(1)      O cerere de azil este inadmisibilă atunci când:

[…]

5.      În cazul unei cereri ulterioare, în sensul articolului 71, sau al unei a doua cereri, în sensul articolului 71a, nu este necesară o nouă procedură de azil.”

10.      Articolul 71a din AsylG, intitulat „Cererea ulterioară”, prevede:

„(1)      În cazul în care un străin, după respingerea unei cereri de azil într‑o țară terță sigură (articolul 26a), căreia i se aplică legislația [Uniunii] cu privire la responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil sau care a încheiat cu Republica Federală Germania un tratat internațional în această privință, depune pe teritoriul german o cerere de azil (cerere ulterioară), o nouă procedură de azil este necesară numai în cazul în care Republica Federală Germania este responsabilă de examinarea cererii de azil, iar condițiile prevăzute la articolul 51 alineatele (1)-(3) din Verwaltungsverfahrensgesetz [(Legea privind procedura administrativă), în forma publicată la 23 ianuarie 2003 (BGBl. 2003 I, p. 102) (denumită în continuare «VwVfG»)], sunt îndeplinite; obligația de control revine Oficiului Federal.”

11.      VwVfG cuprinde dispoziții generale privind procedurile administrative derulate de autoritățile publice. Articolul 51 alineatele (1) și (2) din această lege prevede:

„(1)      La cererea persoanei interesate, autoritatea în cauză trebuie să se pronunțe cu privire la anularea sau modificarea unui act administrativ definitiv:

1.      dacă situația de fapt sau de drept pe baza căreia a fost emis actul s‑a modificat, după adoptarea acestuia, în favoarea persoanei interesate;

2.      dacă există noi elemente de probă care ar fi condus la adoptarea unei decizii mai favorabile pentru persoana interesată;

3.      dacă, în conformitate cu articolul 580 din Zivilprozessordnung [(Codul de procedură civilă)] există motive pentru redeschiderea procedurii.

(2)      Cererea este admisibilă numai dacă, în lipsa unei culpe grave, persoana interesată nu a fost în măsură să invoce motivul de redeschidere în cadrul procedurii anterioare, în special prin intermediul unei căi de atac.”

III. Situația de fapt, litigiile naționale și întrebările adresate

A.      Cauza C‑123/23

12.      Reclamanții din litigiul principal, N.A.K, E.A.K. și Y.A.K., sunt apatrizi de origine palestiniană care au trăit în Fâșia Gaza. N.A.K, născută în 1985, este mama lui E.A.K și a lui Y.A.K.

13.      Potrivit declarațiilor acestora, reclamanții au intrat în Republica Federală Germania la 11 noiembrie 2019 și au solicitat azil la 15 noiembrie 2019. Cererile lor au fost înregistrate oficial de Oficiul Federal la 22 noiembrie 2019.

14.      N.A.K. a declarat că a părăsit Fâșia Gaza împreună cu copiii săi în 2018, în urma persecuției din partea Hamas ca urmare a activităților politice ale soțului său și că au călătorit înspre Germania trecând, printre altele, prin Spania și prin Belgia. Cei trei au locuit în Belgia timp de aproximativ un an și au depus cereri de protecție internațională în acea țară.

15.      N.A.K. a mai precizat că soțul său a intrat în Republica Federală Germania în 2014 și a solicitat protecție internațională în acest stat. Cu toate acestea, cererea lui de protecție internațională a fost respinsă printr‑o decizie din 31 martie 2017.

16.      În aplicarea articolelor 23, 24 și 25 din Regulamentul Dublin III, Oficiul Federal a adresat autorităților spaniole competente o cerere de reprimire pe care acestea au respins‑o prin scrisoarea din 28 noiembrie 2019 precizând că nu erau responsabile de examinarea cererilor depuse de N.A.K. și de copiii săi.

17.      Oficiul Federal nu a adresat și autorităților belgiene o cerere de reprimire, dar le‑a transmis o cerere de informații în temeiul articolului 34 din Regulamentul Dublin III, care urmărește facilitarea schimbului de informații între statele membre.

18.      În răspunsul dat la 5 martie 2021, autoritățile belgiene au precizat că N.A.K. solicitase protecție internațională în Belgia la 21 august 2018. Cu toate acestea, cererea i‑a fost respinsă la 5 iulie 2019 după ce a fost examinată pe fond. Autoritățile respective au precizat că, în cursul procedurii de azil desfășurate în fața lor, nu s‑a demonstrat în mod credibil că N.A.K. era în pericol de persecuție sau de vătămare gravă în țara sa de origine. Mai mult, autoritățile belgiene au stabilit că N.A.K. putea, la întoarcerea în Fâșia Gaza, să solicite protecție sau asistență din partea Agenției Națiunilor Unite pentru Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații Palestinei din Orientul Apropiat (UNRWA).

19.      Autoritățile belgiene au mai precizat că N.A.K. nu a contestat această decizie care a devenit astfel finală.

20.      Prin decizia din 25 mai 2021, Oficiul Federal a respins ca inadmisibile cererile depuse de N.A.K. și de copiii ei și a dispus expulzarea lor în Fâșia Gaza.

21.      În special, Oficiul Federal a considerat că, în temeiul articolului 71a alineatul (1) din AsylG, nu era necesară desfășurarea unei noi proceduri de azil în cazul reclamanților din litigiul principal. Într‑adevăr, cererile lor anterioare de protecție internațională fuseseră respinse de autoritățile belgiene și nu existau motive de redeschidere a procedurii în temeiul articolului 51 alineatele (1)-(3) din VwVfG. În această privință, Oficiul Federal a reținut că situația de fapt și de drept a lui N.A.K. și a copiilor săi nu se schimbase și că aceștia nu depuseseră noi elemente de probă.

22.      Împotriva deciziei menționate, reclamanții din litigiul principal au introdus, la 9 iunie 2021, o acțiune la Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden), care este instanța de trimitere. N.A.K. a susținut că, în Fâșia Gaza, s‑ar confrunta cu o gravă discriminare, întrucât violența împotriva femeilor, în special a celor divorțate sau singure, era acceptabilă din punct de vedere social în acea regiune. În plus, accesul la asistență medicală și la muncă ar fi limitat, iar condițiile precare din Fâșia Gaza nu i‑ar permite ei și celor doi copii ai săi să își acopere cheltuielile minime de trai. N.A.K. a adăugat că nu avea niciun sprijin din partea familiei în Fâșia Gaza și nici nu se putea aștepta ca UNRWA să îi ofere un sprijin adecvat ei și copiilor ei. Autoritățile din Belgia nu au luat în considerare aceste aspecte. N.A.K. a mai susținut că era în fapt imposibil ca ea și copiii ei să se întoarcă în Fâșia Gaza și să se plaseze sub protecția UNRWA. În lumina aspectelor invocate, N.A.K. a susținut că trebuie să li se acorde ei și copiilor ei statutul de refugiat.

23.      Prin ordonanța din 31 august 2021, instanța de trimitere a constatat efectul suspensiv al acțiunii formulate de N.A.K. față de expulzarea dispusă prin decizia atacată. Instanța de trimitere a concluzionat, făcând trimitere la observațiile formulate în cauza C‑8/20, L.R. (Cerere de azil respinsă de Norvegia), că existau îndoieli cu privire la compatibilitatea articolului 71a din AsylG cu dreptul Uniunii.

24.      În lumina acestor circumstanțe, Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din această directivă trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia o cerere de protecție internațională depusă în acest stat membru trebuie respinsă ca inadmisibilă în cazul în care o cerere de protecție internațională depusă anterior într‑un alt stat membru a fost respinsă definitiv ca nefondată de acest alt stat membru?”

B.      Cauza C‑202/23

25.      Reclamantul din litigiul principal, M.E.O., este un resortisant libanez, născut în 1989. Acesta a intrat în Republica Federală Germania la 2 martie 2020 și a solicitat azil la aceeași dată. Cererea sa a fost înregistrată de Oficiul Federal, la 30 aprilie 2020. În urma generării unui rezultat pozitiv inclus în categoria 1 în ceea ce privește Polonia ca urmare a unei verificări efectuate de Oficiul Federal prin Eurodac, autoritățile poloneze și‑au exprimat acordul, prin scrisoarea din 29 aprilie 2020, să îl reprimească pe M.E.O. în Polonia.

26.      Prin decizia din 25 iunie 2020, Oficiul Federal a respins ca inadmisibilă cererea lui M.E.O și a dispus expulzarea lui în Polonia. Oficiul Federal a stabilit că Polonia era statul membru responsabil de desfășurarea procedurii de azil.

27.      La 6 iulie 2020, M.E.O. a introdus o acțiune împotriva respectivei decizii și a formulat o cerere de măsuri provizorii la Verwaltungsgericht Düsseldorf (Tribunalul Administrativ din Düsseldorf, Germania), care a fost respinsă.

28.      La începutul lunii noiembrie 2020, Oficiul Federal a informat autoritățile poloneze că, deși termenul de transfer al lui M.E.O. în Polonia curgea încă, nu era posibilă efectuarea propriu‑zisă a transferului, întrucât M.E.O. fugise.

29.      Prin scrisoarea din 2 februarie 2021, Oficiul Federal a anulat propria decizie adoptată la 25 iunie 2020, pentru motivul că termenul stabilit pentru transferul lui M.E.O. expirase. În urma unei cereri de informații adresate de Oficiul Federal, autoritățile poloneze au indicat, prin scrisoarea din 28 aprilie 2021, că procedura de azil desfășurată în Polonia a fost încheiată la 20 aprilie 2020. Această procedură ar fi putut fi reluată la solicitarea lui M.E.O. până în ianuarie 2021 (mai precis, în termen de nouă luni de la data deciziei de încheiere a procedurii), însă acum era prea târziu pentru reluarea ei.

30.      Prin decizia din 14 iulie 2021, Oficiul Federal a respins ca inadmisibilă cererea de azil prezentată de M.E.O. și a dispus expulzarea lui în Liban. Oficiul Federal a explicat că, în temeiul articolului 71 litera (a) punctul 1 din AsylG, nu urma să aibă loc nicio altă procedură de azil în Germania, dat fiind că procedura de azil desfășurată în Polonia fusese încheiată fără ca M.E.O. să obțină acolo protecție internațională. În această privință, Oficiul Federal a precizat că situația de fapt și de drept a lui M.E.O. nu se schimbase față de cea descrisă în cererea depusă anterior de acesta în Polonia și nici nu fuseseră prezentate elemente noi de probă.

31.      La 27 iulie 2021, M.E.O. a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden), instanța de trimitere.

32.      Prin ordonanța din 31 august 2021, instanța de trimitere a decis că acțiunea introdusă de M.E.O. împotriva expulzării dispuse prin decizia adoptată de Oficiul Federal avea efect suspensiv. În plus, instanța a precizat că avea îndoieli cu privire la interpretarea noțiunii de „cerere ulterioară” și la compatibilitatea articolului 71 litera (a) din AsylG cu dreptul Uniunii.

33.      Având în vedere aceste circumstanțe, Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din această directivă trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia o cerere de protecție internațională depusă în acest stat membru trebuie respinsă ca inadmisibilă în cazul în care solicitantul a depus anterior o cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru, iar procedura a fost încheiată de acest alt stat membru, întrucât solicitantul a renunțat la cerere în acest alt stat membru?

2)      În cazul în care unui răspuns negativ la prima întrebare:

Articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva [2013/32] coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia o cerere de protecție internațională depusă în acest stat membru trebuie respinsă ca inadmisibilă în cazul în care solicitantul a depus anterior o cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru, iar procedura a fost încheiată de acest alt stat membru, întrucât solicitantul a renunțat la cerere în acest alt stat membru, deși procedura de azil în acest alt stat membru mai poate fi redeschisă de acesta din urmă dacă solicitantul formulează o cerere în acest sens?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare:

Dreptul Uniunii prevede data relevantă pentru a stabili, în cadrul soluționării unei cereri de protecție internațională, dacă o procedură de azil încheiată anterior într‑un alt stat membru mai poate fi redeschisă sau aceasta constituie un aspect reglementat exclusiv de dreptul național?

4)      În cazul în care răspunsul la a treia întrebare este în sensul că dreptul Uniunii prevede astfel de dispoziții:

Care este data relevantă prevăzută de dispozițiile dreptului Uniunii pentru a stabili, în cadrul soluționării unei cereri de protecție internațională, dacă o procedură de azil încheiată anterior într‑un alt stat membru mai poate fi încă redeschisă?”

IV.    Procedura în fața Curții

34.      Cererile de decizie preliminară, datate 28 octombrie 2022, au fost înregistrate la Curte la 1 martie 2023 (în ceea ce privește cauza C‑123/23) și, respectiv, la 28 martie 2023 (în ceea ce privește cauza C‑202/23).

35.      Prin decizia președintelui Curții din 10 mai 2023, cauzele C‑123/23 și C‑202/23 au fost conexate în vederea desfășurării procedurii scrise și orale și al pronunțării hotărârii.

36.      Republica Federală Germania, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Republica Federală Germania și Comisia au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 29 februarie 2024.

V.      Analiză

37.      Ne putem ușor imagina că, pentru a‑și spori șansele de a obține protecție internațională, un solicitant de azil poate dori să depună cereri de protecție internațională în mai multe state membre. Legiuitorul Uniunii, foarte conștient de importanța evitării aglomerării sistemului prin obligarea autorităților statelor membre să soluționeze cereri multiple introduse de același solicitant și pentru a evita „forum shopping‑ul”(6), a inclus în Regulamentul Dublin III dispoziții specifice, menite să limiteze competența de soluționare a cererilor depuse de aceeași persoană la un singur stat membru(7) și, prin aceasta, să limiteze „circulația secundară”(8). În esență, legiuitorul Uniunii a pus în practică mecanismul unui „ghișeu unic” al cărui scop este descurajarea solicitanților de azil să inițieze, în același timp sau succesiv, mai multe proceduri de azil în state membre diferite (statele membre A, B și așa mai departe), prin inițierea unei proceduri de azil în statul membru B, C și așa mai departe, odată ce o procedură de azil este încheiată sau întreruptă în statul membru A.

38.      Vom începe mai întâi prin a descrie dispozițiile Regulamentului Dublin III pe care legiuitorul Uniunii le‑a adoptat în mod expres pentru ca scenariul sus‑menționat să nu se producă (secțiunea A). Vom examina în continuare dacă este posibili ca statul membru să extindă soluția respectivă prin permisiunea ca autoritățile și instanțele lor competente să declare inadmisibilă, în anumite condiții, o cerere depusă după ce o procedură de azil privind o cerere anterioară a aceleiași persoane a fost desfășurată de un alt stat membru, în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta (secțiunea B). Așadar, întrebarea principală adresată în prezentele cauze se referă la aplicabilitatea acestor dispoziții atunci când sunt implicate state membre diferite, și anume când o persoană formulează cerere de azil în statul membru B (în speță, Germania) în condițiile în care o procedură de azil a fost deja desfășurată cu privire la o cerere depusă anterior de aceeași persoană în statul membru A (în speță, Belgia și, respectiv, Polonia).

A.      „Procedurile de reprimire”: soluția expresă adoptată de legiuitorul Uniunii

39.      Cu scopul de a descuraja depunerea de cereri de protecție internațională de către aceeași persoană în state membre diferite, legiuitorul Uniunii a adoptat, în Regulamentul Dublin III, dispoziții pentru ca astfel de cereri să fie examinate de un singur stat membru (denumit în continuare „statul membru responsabil”). Mai precis, la articolul 18 alineatul (1) literele (b)-(d) din regulamentul menționat se prevede că statul membru responsabil este obligat să „reprimească” un solicitant care a depus o cerere într‑un alt stat membru(9).

1.      Scurtă prezentare generală a „procedurii de reprimire”

40.      „Procedura de reprimire” este detaliată la articolele 23-25 din Regulamentul Dublin III. Această procedură începe prin formularea de către „statul membru solicitant” (și anume statul membru în care se află solicitantul) a unei „cereri de reprimire” în statul membru responsabil. Atunci când se finalizează cu bine, această procedură culminează cu transferul solicitantului din statul membru solicitant către alt stat membru. Modalitățile și termenele de transfer sunt prevăzute în detaliu la articolul 29 din regulamentul menționat.

41.      Din dispozițiile menționate reținem că printre situațiile în care statul membru solicitant poate depune o „cerere de reprimire” se numără în primul rând situația în care un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid depune o cerere de azil în acel stat membru, timp în care cererea sa se află în curs de examinare de către statul membru responsabil sau după ce acesta și‑a retras cererea aflată în curs de examinare în acest din urmă stat membru [articolul 18 literele (b) și (c) din Regulamentul Dublin III] și, în al doilea rând, situația în care un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid procedează astfel după ce i s‑a respins cererea de către statul membru responsabil [articolul 18 litera (d) din acest regulament]. Înțelegem că prima situație corespunde situației de fapt din litigiul principal care stă la baza cauzei C‑202/23, întrucât procedura de azil desfășurată în Polonia cu privire la o cerere anterioară a lui M.E.O. era încă în desfășurare atunci când acesta și‑a „depus” cererea la Oficiul Federal. Cu toate acestea, în aplicarea articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2013/32, respectiva procedură a fost încheiată câteva zile mai târziu, pentru motivul că M.E.O. își retrăsese implicit cererea depusă anterior în fața autorităților poloneze. A doua situație corespunde situației de fapt din litigiul principal care stă la baza cauzei C‑123/23.

42.      Rezultă că, în ambele situații, Oficiul Federal avea la dispoziție o soluție „evidentă” pentru a evita obligația de a examina cererea depusă de N.A.K. și de copiii săi, pe de o parte, și cererea depusă de M.E.O., pe de altă parte. Mai precis, acesta ar fi putut adresa o „cerere de reprimire” Belgiei și, respectiv, Poloniei și ar fi putut organiza transferul lor în aceste state membre. De fapt, Oficiul Federal a adresat o astfel de cerere în cauza C‑202/23. La prima vedere, ar putea părea, așadar, inutil să se permită statelor membre să invoce un alt temei [și anume, motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32] în astfel de circumstanțe.

43.      Cu toate acestea, după cum vom explica în continuare (și așa cum o demonstrează și situația de fapt din litigiile principale), pot exista obstacole în calea punerii în aplicare a „procedurilor de reprimire”. În plus, legiuitorul Uniunii a arătat în mod clar că statele membre nu sunt obligate să recurgă la astfel de proceduri.

2.      „Procedurile de reprimire”: o soluție parțială […]

44.      „Procedurile de reprimire” nu se vor concretiza în următoarele situații. În primul rând, este posibil ca statul membru în care solicitantul a depus o „cerere ulterioară” (statul membru B) să nu respecte termenul pentru formularea unei „cereri de reprimire” în statul membru responsabil (statul membru A)(10). Într‑un astfel de caz, statul membru B devine responsabil de examinarea „cererii ulterioare” a persoanei respective în locul statului membru A(11). În al doilea rând, presupunând că „cererea de reprimire” este formulată în termen de statul membru B, statul membru solicitat (statul membru A) poate refuza să reprimească persoana în cauză, de exemplu pentru motivul că nu este, în realitate, statul membru responsabil de examinarea acesteia(12). De fapt, acest lucru s‑a întâmplat în cauza C‑123/23: Oficiul Federal a adresat mai întâi o cerere de reprimire autorităților spaniole competente care au respins‑o, întrucât au considerat că nu sunt responsabile de examinarea cererilor depuse de N.A.K. și de copiii ei, având în vedere că aceste persoane depuseseră între timp cereri de azil în Belgia și fuseseră examinate de autoritățile belgiene. În al treilea rând, chiar dacă statul membru A acceptă să reprimească solicitantul, este posibil ca statul membru B să nu poată totuși să îl transfere pe acesta înapoi în statul membru A, cu respectarea termenelor prevăzute la articolul 29 din Regulamentul Dublin III. Într‑o astfel de situație, statul membru A este exonerat de obligația de a reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru B(13). Acest lucru s‑a întâmplat în cauza C‑202/23: Oficiul Federal nu a reușit să îl transfere pe M.E.O. înapoi în Polonia în termenul prevăzut (întrucât acesta fugise) și, astfel, a devenit responsabil de examinarea cererii lui.

45.      În plus, statele membre nu sunt obligate să recurgă la procedurile de reprimire. Astfel, articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevede doar că statul membru B „poate cere”(14) statului membru A să reprimească persoana în cauză. În plus, „clauza discreționară” prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din acesta acordă fiecărui stat membru posibilitatea de a decide să examineze „o cerere de protecție internațională care îi este prezentată”. Din cererea de decizie preliminară formulată în cauza C‑123/23 rezultă că, după respingerea „cererii de reprimire” adresate autorităților spaniole, Republica Federală Germania s‑a declarat responsabilă, în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, de examinarea cererilor care i‑au fost prezentate de N.A.K. și de copiii ei. Statul membru respectiv a explicat în ședință că motivul pentru care s‑a întemeiat pe această dispoziție a fost acela că, la momentul respectiv, era oricum prea târziu să mai adreseze în termen o altă „cerere de reprimire” autorităților belgiene.

46.      În toate situațiile pe care tocmai le‑am descris, responsabilitatea pentru examinarea unei cereri se poate, așadar, schimba(, iar în cauzele în discuție în litigiile principale, chiar acest lucru s‑a întâmplat) de la statul membru în care aceeași persoană interesată a depus anterior o cerere azil, și anume statul membru A (în acest caz, Belgia și Polonia), la cel în care a fost depusă o astfel de cerere, și anume statul membru B (în acest caz, Germania).

47.      Acesta este contextul în care trebuie analizată unica întrebare formulată în cauza C‑123/23 și cele patru întrebări formulate în cauza C‑202/23.

B.      Articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta: un temei suplimentar?

48.      În secțiunile care urmează, vom prezenta motivele pentru care considerăm că articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții nu exclud posibilitatea ca, în situația în care statul membru B (în acest caz, Germania) devine statul membru responsabil de examinarea cererii care i‑a fost prezentată în locul statului membru A, autoritățile statului membru B să respingă ca inadmisibilă o „cerere ulterioară” care le‑a fost prezentată, chiar dacă procedura de azil cu privire la o cerere anterioară a aceleiași persoane nu a fost desfășurată de aceste autorități, ci de cele ale statului membru A (subsecțiunea 2).

49.      Înainte de aceasta, vom începe prin a explica motivul pentru care considerăm că, indiferent dacă dispozițiile menționate se aplică într‑un astfel de context care implică mai multe state membre, o cerere precum cea a lui M.E.O. în discuție în cauza C‑202/23 nu poate fi în niciun caz respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32. Astfel, pentru ca motivul de inadmisibilitate prevăzut în această din urmă dispoziție să fie aplicabil, prima condiție prealabilă este ca cererea să fie o „cerere ulterioară” în sensul articolului 2 litera (q) din directiva menționată, ceea ce presupune ca autoritățile statului membru A să fi adoptat o „decizie finală” cu privire la o cerere anterioară a persoanei interesate. După cum vom explica, o cerere precum cea depusă de M.E.O. nu îndeplinește condiția menționată (subsecțiunea 1).

1.      Situația în discuție în cauza C‑202/23: necesitatea existenței unei „decizii finale” cu privire la o cerere anterioară [articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32]

50.      Instanța de trimitere precizează că cererea depusă de M.E.O. la Oficiul Federal este datată 2 martie 2020 și că a fost înregistrată la 30 aprilie 2020. Instanța menționată arată de asemenea că procedura de azil desfășurată în Polonia privind cererea anterioară a lui M.E.O. a fost încheiată la 20 aprilie 2020, în temeiul articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2013/32(15), pentru motivul că M.E.O. și‑a retras în mod implicit cererea. Cu toate acestea, procedura ar fi putut fi reluată până în luna ianuarie 2021.

51.      În această privință, observăm că articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32 prevede că noțiunea de „cerere ulterioară” se referă la situația în care o cerere suplimentară este depusă „după adoptarea unei decizii finale privind cererea anterioară, inclusiv […] cazurile în care autoritatea decizională a respins o cerere în urma retragerii implicite a acesteia în conformitate cu articolul 28 alineatul (1)” din această directivă. Prin urmare, simplul fapt că procedura de azil referitoare la o cerere anterioară a persoanei în cauză a fost încheiată în temeiul acestui din urmă articol și că o astfel de cerere a fost retrasă în mod implicit de această persoană nu constituie în sine un obstacol în a considera o cerere prezentată ulterior de ea drept „cerere ulterioară”, în sensul dispoziției menționate.

52.      Cu toate acestea, după cum susține în mod întemeiat Comisia, într‑o astfel de situație, pentru ca o cerere să intre sub incidența definiției noțiunii de „cerere ulterioară” prevăzute la articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32, decizia de încheiere a procedurii de azil referitoare la o cerere anterioară a persoanei în cauză trebuie, în primul rând, să fi fost deja adoptată de statul membru A la data la care persoana în cauză depune cererea în statul membru B(16). Astfel, dispoziția menționată presupune ca ultima cerere să fie prezentată „după adoptarea unei decizii […] privind cererea anterioară”. În al doilea rând, persoana respectivă trebuie să nu mai aibă posibilitatea reluării respectivei proceduri (în caz contrar, decizia nu poate fi considerată finală).

53.      Suntem de acord cu Comisia că o cerere precum cea depusă de M.E.O. la Oficiul Federal nu îndeplinește prima condiție menționată. Ca atare, la data depunerii de către M.E.O. a cererii sale la Oficiul Federal, respectiv la 2 martie 2020, decizia autorităților poloneze de încheiere a procedurii de azil privind cererea sa anterioară (care este datată 20 aprilie 2020) nu fusese nici măcar adoptată încă.

54.      În această privință, instanța de trimitere are îndoieli dacă data la care M.E.O a depus cererea în Germania este cea relevantă. Potrivit aceleiași instanțe, data relevantă ar putea fi și cea la care respectiva cerere a fost înregistrată sau cea la care Oficiul Federal a devenit responsabil de examinarea acesteia (ambele date fiind ulterioare adoptării deciziei autorităților poloneze de încheiere a procedurii de azil cu care au fost sesizate). Observăm însă că articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32 prevede că o cerere poate fi considerată ca fiind o „cerere ulterioară” numai în cazul în care o astfel de cerere este „depusă după adoptarea unei decizii […] privind cererea anterioară” a aceleiași persoane(17). Înțelegem termenul „depusă” ca referindu‑se la o dată care nu este distinctă doar de cea la care respectiva autoritate se declară responsabilă de examinarea cererii, ci și de cea la care cererea este înregistrată și care corespunde, în cauza C‑202/23, datei de 2 martie 2020 (data indicată pe cererea lui M.E.O.). Astfel, faptul de a „depune” o cerere de protecție internațională nu presupune niciun fel de formalități administrative(18). Această interpretare rezultă în special din textul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată, care prevede că, „[a]tunci când o persoană înaintează o cerere de protecție internațională […] înregistrarea are loc în cel mult trei zile lucrătoare de la depunerea cererii”.

55.      În ceea ce privește a doua cerință menționată la punctul 53 de mai sus, considerăm că cererea lui M.E.O. la Oficiul Federal nu îndeplinea acea cerință, întrucât, atunci când M.E.O. a depus‑o, procedura în fața autorităților poloneze putea fi încă reluată de acesta până la data de 20 ianuarie 2021.

56.      În această privință, reamintim că articolul 28 alineatul (1) din Directiva 2013/32 trebuie coroborat cu articolul 28 alineatul (2) din această directivă, care prevede că statele membre se asigură că un solicitant în privința căruia a fost adoptată o decizie de încheiere a procedurii de azil are dreptul, în cadrul unui termen de cel puțin nouă luni, să solicite redeschiderea cazului său și că o astfel de cerere trebuie „să nu facă obiectul procedurii prevăzute la articolele 40 și 41”(19). Având în vedere că articolele 40 și 41 din Directiva 2013/32 detaliază procedura aplicabilă „cererilor ulterioare”, ne este clar că o cerere depusă înainte de expirarea respectivului termen de nouă luni sau mai mult (la o dată la care procedura de azil desfășurată în statul membru A poate fi încă reluată) nu poate fi în niciun caz considerată o „cerere ulterioară” în sensul articolului 2 litera (q) din această directivă(20).

57.      În lumina acestor elemente, propunem Curții să răspundă la cele patru întrebări adresate în cauza C‑202/23 în sensul că simplul fapt că procedura de azil privind o cerere anterioară de protecție internațională a persoanei în cauză a fost închisă printr‑o decizie de încheiere a acesteia, adoptată în temeiul articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2013/32, nu constituie în sine un obstacol în a considera o cerere prezentată ulterior de aceeași persoană drept o „cerere ulterioară” în sensul articolului 2 litera (q) din această directivă. Totuși, nu se poate considera că o astfel de cerere intră în domeniul de aplicare al acestei din urmă dispoziții, iar motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 nu poate fi aplicat în cazul în care decizia de încheiere a procedurii de azil privind cererea anterioară nu a fost încă adoptată sau în cazul în care persoana în cauză are încă posibilitatea de a relua această procedură. În această privință, articolul 28 alineatul (2) din directiva menționată prevede că „[s]tatele membre pot prevedea un termen de cel puțin nouă luni” în care procedura să poate fi reluată. Este la latitudinea statelor membre să stabilească un termen în dreptul lor național, cu condiția să nu fie mai mic decât termenul minim de nouă luni stabilit de dispoziția menționată.

58.      Pentru clarificare, în cazul în care un solicitant de azil depune o cerere de protecție internațională în statul membru B înainte ca decizia de încheiere a procedurii de azil desfășurate în statul membru A să fi fost adoptată sau înainte ca termenul pentru reluarea acestei proceduri să fi expirat, statul membru B nu are altă posibilitate decât fie să recurgă la „procedura de reprimire” detaliată în Regulamentul Dublin III, fie să se declare responsabil de examinarea cererii care îi este prezentată [potrivit articolului 17 alineatul (1) din acest regulament] și să efectueze o examinare completă a motivelor cererii solicitantului(21).

2.      Situația în discuție în cauza C‑123/23: aplicabilitatea motivului de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 într‑un context care implică mai multe state membre

59.      Situația în discuție în cauza C‑123/23 nu este caracterizată de problema pe care am identificat‑o în secțiunea anterioară. Instanța de trimitere arată că, la data la care N.A.K. și copiii ei au depus cereri de azil la Oficiul Federal, procedura de azil desfășurată în privința lor în statul membru A (în acest caz, Belgia) fusese încheiată printr‑o decizie finală de încheiere a procedurii. Mai precis, autoritățile belgiene au respins cererile depuse de N.A.K. și de copiii ei printr‑o decizie împotriva căreia nu s‑a formulat nicio cale de atac. Prin urmare, respectivele autorități adoptaseră o „decizie finală” în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (e) din această directivă, care prevede că „«decizie finală» înseamnă o decizie de acordare sau nu a statutului de refugiat sau de protecție subsidiară resortisantului unei țări terțe sau apatridului în temeiul Directivei [2011/95] și care nu mai este susceptibilă de a fi supusă niciunei căi de atac”.

60.      În acest context, posibilitatea ca Republica Federală Germania, care s‑a declarat responsabilă de examinarea cererilor depuse de N.A.K. și de copiii ei(22), să aplice motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 este în continuare condiționată de această dispoziție coroborată cu articolul 2 litera (q) din această directivă, care impune ca cererea anterioară și „cererea ulterioară” să fi fost prezentate în același stat membru.

61.      Pentru a explica motivul pentru care, în opinia noastră, dispozițiile menționate nu impun îndeplinirea unei astfel de condiții, vom efectua în continuare o interpretare literală, sistematică și teleologică a articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din această directivă.

a)      Interpretarea literală

62.      Articolul 33 din Directiva 2013/32, intitulat „Cereri inadmisibile”, instituie o listă de excepții de la regula implicită potrivit căreia autoritățile competente ale statelor membre trebuie să examineze pe fond cererile de protecție internațională(23). Acest articol prevede la alineatul (2) că o cerere de protecție internațională „poate” fi considerată inadmisibilă „numai în cazul în care” unul dintre motivele enumerate la acest alineat este aplicabil. Din această dispoziție înțelegem în primul rând că statele membre nu sunt obligate să declare toate cererile inadmisibile. În al doilea rând, statele membre nu au posibilitatea de a prevedea în legislația lor motive suplimentare de inadmisibilitate(24).

63.      În aceste condiții, considerăm că este evident faptul că motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din această directivă, aplicabil în cazul „cererilor ulterioare”, trebuie înțeles ca fiind atât un motiv opțional, cât și unul exhaustiv de declarare a unor astfel de cereri inadmisibile. Aplicabilitatea acestui motiv într‑un context care implică mai multe state membre care participă pe deplin la instituirea sistemului european comun de azil este, așadar, condiționată de aspectul dacă textul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din această directivă este suficient de amplu încât să includă și această posibilitate.

64.      În această privință, observăm că articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 nu prevede ca procedura de azil privind o cerere depusă anterior de persoana interesată, care a fost încheiată printr‑o decizie finală, să fi fost neapărat efectuată de același stat membru ca cel în care persoana în cauză depune ulterior o cerere de azil. De fapt, dispoziția menționată cuprinde două condiții exprese care sunt, prima, ca cererea să fie o „cerere ulterioară” și, a doua, să „nu [fi] apărut sau nu [fi] fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională”. Dispoziția menționată nu cuprinde nicio indicație cu privire la locul în care respectiva procedură de azil trebuie să fi fost desfășurată – aspect care, în opinia noastră, are legătură cu prima condiție. Articolul 2 litera (q) din directiva menționată este la fel de echivoc în această privință.

65.      Astfel cum am susținut deja în introducerea de mai sus, Curtea a interpretat prima condiție prevăzută la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 în sensul că se opune ca o cerere să fie considerată „cerere ulterioară” atunci când aceasta este depusă după ce o cerere a aceleiași persoane a fost examinată de un stat terț (Norvegia) sau de un stat membru (Danemarca) care este ținut de Regulamentul Dublin III, dar nu și de această directivă și nici de Directiva 2011/95. Concluzia Curții se întemeiază pe faptul că decizia finală privind cererea anterioară a persoanei interesate trebuia să fi fost adoptată de un stat ținut de această ultimă directivă. Cu toate acestea, Curtea a susținut în mod explicit că concluzia sa nu „aduce atingere chestiunii distincte dacă noțiunea de «cerere ulterioară» se aplică unei noi cereri de protecție internațională care a fost depusă într‑un stat membru după respingerea, printr‑o decizie finală, a unei cereri anterioare de către un alt stat membru [care este ținut de respectiva directivă]”(25). Prin urmare, Curtea a lăsat deschisă respectiva chestiune.

66.      Adăugăm că, în ceea ce privește a doua condiție prevăzută la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32, Curtea a constatat, într‑un context în care i s‑a solicitat să se pronunțe cu privire la semnificația noțiunii de „elemente sau date noi” în sensul articolului 33 alineatul (2) litera (d) și al articolului 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32, că ipotezele în care această directivă impune ca o „cerere ulterioară” să fie considerată admisibilă trebuie să fie interpretate în sens larg(26). În această privință, Curtea a reamintit că, cu excepția situațiilor vizate de motivele enumerate la articolul 33 alineatul (2) din același instrument, autoritățile statelor membre sunt obligate, după cum am explicat deja la punctul 62 de mai sus, să examineze pe fond cererile de protecție internațională. Cu toate acestea, respectiva hotărâre are puțină relevanță pentru problema care se pune în prezentele cauze. Într-adevăr, nu se poate deduce din acele concluzii ale Curții că o condiție, care nu este prevăzută expresis verbis la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 (și anume că o cerere nu poată fi declarată inadmisibilă decât ca „cerere ulterioară” în cazul în care este depusă într-un stat membru care a adoptat o decizie finală privind cererea anterioară a aceleiași persoane) și care are legătură cu prima condiție, iar nu cu a doua condiție prevăzută de această dispoziție ar trebui în realitate să fie interpretată în cadrul acestei dispoziții.

67.      Încheiem această secțiune arătând că Curtea a precizat deja, deși într‑o situație specifică(27) care nu se referea la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32, ci la dispoziția corespunzătoare din Directiva 2005/85/CE(28), care era aplicabilă anterior intrării în vigoare a Directivei 2013/32, că o cerere depusă într‑un stat membru după ce o cerere identică anterioară introdusă de aceeași persoană a fost respinsă printr‑o decizie finală într‑un alt (prim) stat membru, ar putea fi declarată inadmisibilă de către acel al doilea stat membru(29).

68.      Având în vedere aceste elemente, suntem de acord cu Republica Federală Germania că modul de redactare a articolului 33 alineatul (2) litera (d) și a articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32 este suficient de amplu încât să includă posibilitatea ca motivul de inadmisibilitate prevăzut în prima dintre aceste dispoziții să fie aplicabil într‑un context în care sunt implicate mai multe state membre care participă pe deplin la instituirea sistemului european comun de azil. În același timp, nu putem concluziona că o astfel de posibilitate există doar pe baza modului de redactare a acestor dispoziții, motiv pentru care vom efectua în continuare o interpretare sistematică și teleologică a dispozițiilor menționate.

b)      Interpretarea sistematică și teleologică

69.      În opinia noastră, interpretarea sistematică și teleologică a articolului 33 alineatul (2) litera (d) și a articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32 se coroborează cu concluzia potrivit căreia aceste dispoziții pot fi aplicate în cazul în care decizia finală privind cererea anterioară a persoanei interesate a fost adoptată de un stat membru care participă pe deplin la instituirea sistemului european comun de azil, dar care este altul decât acela în care persoana în cauză solicită actualmente azil.

70.      În primul rând, dispozițiile menționate trebuie interpretate prin coroborare cu articolul 40 din Directiva 2013/32, care prevede în detaliu la alineatele (2)-(5) procedura care se aplică în general „cererilor ulterioare”. Niciunul dintre aceste alineate nu cuprinde nicio indicație în sensul că motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din directiva menționată [sau, în această ordine de idei, noțiunea de „cerere ulterioară” definită la articolul 2 litera (q) din directivă] trebuie să se limiteze la situațiile în care cererile succesive sunt depuse doar în același stat membru. Și mai demn de reținut este faptul că articolul 40 alineatul (5) din Directiva 2013/32 prevede doar că, „[î]n cazul în care o cerere ulterioară nu este examinată în continuare în temeiul prezentului articol, aceasta este considerată inadmisibilă, în conformitate cu articolul 33 alineatul (2) litera (d)” din această directivă.

71.      Această observație nu este infirmată de faptul că articolul 40 din Directiva 2013/32 cuprinde un alt alineat [alineatul (1)] care menționează în mod explicit o „cerere ulterioară” care este depusă „în același stat membru”. Astfel, alineatul menționat nu este o dispoziție cu un domeniu de aplicare general, care, la fel ca alineatele (2)-(5) ale articolului 40, urmărește să reglementeze toate situațiile în care o cerere poate fi considerată „cerere ulterioară”. După cum a confirmat recent Curtea, întrucât se aplică „cererilor ulterioare”, acest alineat vizează situația absolut particulară în care legislația națională permite, în mod excepțional, procedura în urma căreia cererea anterioară a fost respinsă definitiv să fie redeschisă ca urmare a formulării unei cereri ulterioare(30).

72.      Acest domeniu limitat de aplicare al articolului 40 alineatul (1) din Directiva 2013/32 este confirmat de alineatul (7) al acestuia. Acest ultim alineat se aplică în situația în care o persoană, cu privire la care trebuie pusă în executare o decizie de transfer (adoptată în temeiul articolului 29 din Regulamentul Dublin III), face declarații noi sau depune o cerere ulterioară în statul membru care efectuează transferul. Situația reglementată de articolul 40 alineatul (7) din Directiva 2013/32, fiind diferită de cea reglementată de articolul 40 alineatul (1) din această directivă, confirmă faptul că prima dispoziție este doar o lex specialis(31).

73.      În orice caz, articolul 40 alineatul (7) din Directiva 2013/32 clarifică(32), în opinia noastră, faptul că noțiunea de „cerere ulterioară”, astfel cum aceasta este definită la articolul 2 litera (q) din directiva menționată, nu se limitează la o cerere depusă în același stat membru ca acela în care a fost depusă cererea anterioară a aceleiași persoane. Într‑adevăr, în cuprinsul articolului 40 alineatul (7) din Directiva 2013/32, această noțiune este de fapt utilizată în raport cu o cerere depusă într‑un alt stat membru – statul membru care efectuează transferul(33).

74.      În al doilea rând, articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat prin coroborare cu celelalte motive de inadmisibilitate prevăzute la articolul 33 alineatul (2) din această directivă, mai precis cu articolul 33 alineatul (2) litera (a) din aceasta. El permite statelor membre să declare inadmisibilă o cerere pentru motivul că „un alt stat membru a acordat deja protecție internațională” persoanei în cauză. Deși este clar că articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 se referă la o situație de fapt diferită de cea prevăzută la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din această directivă (și anume, aceea în care un alt stat membru a adoptat o decizie de admitere, nu de respingere a cererii anterioare a aceleiași persoane), considerăm că „linia de demarcație” existentă între domeniul respectiv de aplicare al acestor două dispoziții nu este întotdeauna clară.

75.      Într‑adevăr, articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 a fost deja aplicat de Curte în raport cu decizii de respingere în parte a cererilor. În Hotărârea Ibrahim și alții(34), Curtea a considerat că motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul menționat putea fi aplicat de Oficiul Federal pentru a declara inadmisibile cererile depuse de persoanele cărora li se acordase anterior o protecție subsidiară, dar nu și statutul de refugiat, de către un alt stat membru. Curtea a precizat că „[articolul 33 alineatul (2) litera (a)] […] extinde posibilitatea prevăzută anterior la articolul 25 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2005/85, care permitea o astfel de respingere numai în cazul în care solicitantului i se acordase statutul de refugiat în alt stat membru”.

76.      În respectiva hotărâre, Curtea a subliniat că articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 (care, după cum tocmai am explicat, conferă statelor membre dreptul de a respinge ca inadmisibilă o cerere depusă de un solicitant după ce un alt stat membru a refuzat în esență să îi acorde statutul de refugiat) constituie o expresie a principiului încrederii reciproce între statele membre(35). În acest context, Comisia susține însă că a permite să se aplice articolul 33 alineatul (2) litera (d) în situații care implică mai multe state membre ar constitui mai mult decât o expresie a principiului încrederii reciproce, întrucât ar echivala cu recunoașterea reciprocă a deciziilor de respingere a cererilor de azil. O astfel de recunoaștere reciprocă ar putea fi posibilă doar în situația în care legiuitorul Uniunii ar fi prevăzut în mod explicit această posibilitate.

77.      Nu împărtășim acest punct de vedere.

78.      De fapt, împărtășim opinia Republicii Federale Germania potrivit căreia raționamentul adoptat de Comisie omite să ia în considerare un element important. În opinia noastră, recunoașterea reciprocă a deciziilor de respingere a cererilor de azil ar presupune un grad ridicat de „automatism” și impune ca o decizie adoptată de autoritățile unui stat membru să aibă un efect obligatoriu pentru autoritățile unui alt stat membru, care ar fi în principiu obligate să o recunoască și să o aplice ca și cum aceasta ar fi propria lor decizie(36). Suntem de acord că poate fi dificil să li se impună astfel de obligații autorităților statelor membre fără să existe o prevedere explicită în dreptul primar sau o voință expresă a legiuitorului Uniunii(37).

79.      Cu toate acestea, astfel cum am explicat la punctul 62 de mai sus, textul articolului 33 alineatul (2) din Directiva 2013/3233 arată clar că statele membre nu sunt obligate să declare toate cererile inadmisibile în temeiul acestei dispoziții(38). În cazul în care Curtea ar opta pentru soluția pe care i‑am propus‑o spre adoptare, rezultatul ar fi că statul membru B, atunci când trebuie să soluționeze o „cerere ulterioară” prezentată după ce procedura de azil referitoare la o cerere anterioară a aceleiași persoane a fost încheiată printr‑o decizie finală în statul membru A, ar avea libertatea (cu condiția ca acesta să fie statul membru responsabil conform criteriilor prevăzute în Regulamentul Dublin III) să efectueze o examinare completă pe fond a pretențiilor formulate într‑o astfel de cerere ulterioară, fără a fi obligat să respecte vreo decizie adoptată de oricare stat membru privind o cerere anterioară a aceleiași persoane.

80.      În aceste condiții, considerăm că interpretarea articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta în sensul că poate fi aplicat, la fel ca articolul 33 alineatul (2) litera (a) din directiva menționată, în situațiile care implică mai multe state membre nu ar echivala cu instituirea unui sistem de recunoaștere reciprocă în care statele membre ar fi obligate să recunoască și să aplice deciziile adoptate de alte state membre. Cel mult, această interpretare ar confirma doar faptul că și motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 constituie o expresie a principiului încrederii reciproce. Această interpretare ar fi în concordanță cu faptul că legiuitorul Uniunii, prevăzând un principiu al recunoașterii reciproce între statele membre a deciziilor de acordare (sau de respingere) a statutului de refugiat și precizând modalitățile de punere în aplicare a acestui principiu, nu a concretizat încă în mod complet obiectivul spre care tinde articolul 78 alineatul (2) litera (a) TFUE, și anume un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor terțe, valabil în toată Uniunea(39).

81.      În al treilea rând, considerăm că interpretarea articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta pe care o sugerăm ar contribui la realizarea obiectivului de limitare a „circulației secundare” între statele membre. Acest obiectiv, care stă la baza sistemului european comun de azil în ansamblul său, își găsește expresia concretă în considerentul (13) al Directivei 2013/32.

82.      Astfel cum au reamintit Comisia și guvernul francez, tratarea unei cereri drept „cerere ulterioară” are anumite consecințe pentru persoana care a depus respectiva cerere. Nu numai că o astfel de cerere poate fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32, dar poate de asemenea (în cazul în care aceasta nu este respinsă ca inadmisibilă)(40) să facă obiectul unei proceduri accelerate(41). În plus, statele membre pot prevedea excepții de la dreptul solicitanților de a rămâne pe teritoriul lor(42). În sfârșit, o „cerere ulterioară” poate fi respinsă ca „vădit nefondată” la finalizarea unei proceduri accelerate, iar statele membre pot, în astfel de situații, să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară și să adopte, odată cu decizia de returnare, și măsura interdicției de intrare(43).

83.      Ce anume se întâmplă atunci în cazul în care astfel de consecințe pot fi atribuite doar „cererilor ulterioare” depuse în același stat membru (statul membru A) și niciodată celor depuse într‑un alt stat membru (statul membru B), după ce solicitantul se angajează într‑o „circulație secundară”, prin deplasarea sa din statul membru A în statul membru B? Solicitantul care se angajează într‑o astfel de „circulație secundară” beneficiază în realitate de un tratament mai favorabil decât cel care „respectă normele” și rămâne în statul membru responsabil. Acesta poate în esență să reînceapă „de la zero” în statul membru B, având în vedere că acest din urmă stat membru este obligat să procedeze la o examinare completă pe fond a cererii sale. În general, solicitanții de azil pot fi, așadar, încurajați să se mute din statul membru A în statul membru B imediat ce obțin o decizie de respingere a cererii lor în statul membru A. Ei pot chiar să nu formuleze o cale de atac împotriva unei astfel de decizii în statul membru A și să o lase să devină finală (având în vedere că decizia finală le deschide acestora posibilitatea de a iniția o nouă procedură în statul membru B). Pentru a‑și spori șansele ca situația lor să fie reexaminată în întregime, solicitanții de azil pot fi de asemenea stimulați să depună „noi” cereri în cât mai multe alte state membre posibil(44).

84.      În astfel de condiții, circulația secundară este, fără îndoială, mai degrabă încurajată decât limitată. Dimpotrivă, în cazul în care statul membru B are posibilitatea de a declara inadmisibilă o „cerere ulterioară” care îi este prezentată, chiar dacă decizia finală privind o cerere anterioară a aceleiași persoane nu a fost adoptată de autoritățile sale, ci de autoritățile statului membru A, tentația ca respectiva persoană să ajungă mai întâi în statul membru B este semnificativ redusă.

85.      În al patrulea rând, considerăm că interpretarea pe care o propunem Curții spre adoptare contribuie la realizarea unui alt obiectiv al Directivei 2013/32, care, astfel cum se arată în considerentul (36) al acesteia, este acela de a ușura, în anumite condiții, sarcina administrativă impusă autorităților competente ale statelor membre.

86.      „Circulația secundară” generează sarcini administrative importante pentru autoritățile naționale competente ale statelor membre, în special pentru acelea în care este depusă o „cerere ulterioară” și care nu pot transfera solicitantul înapoi în statul membru care a desfășurat procedura de azil referitoare la o cerere anterioară a persoanei în cauză.

87.      Revenind la diversele situații pe care le‑am descris la punctele 44-47, este adevărat că, în unele cazuri, „procedura de reprimire” instituită de Regulamentul Dublin III poate eșua, iar responsabilitatea pentru examinarea „cererii ulterioare” se transferă de la statul membru A la statul membru B, întrucât statul membru B însuși creează un „obstacol” în punerea în aplicare a acestei proceduri (de exemplu, în cazul în care nu depune în termen o cerere de reprimire) sau se declară responsabil de examinarea acesteia. Totuși, în alte cazuri, motivul pentru care procedura de reprimire eșuează poate să nu se afle sub controlul statului membru B(45). S‑ar putea ușor concluziona că ar fi disproporționat ca statul membru B să fie obligat ca, în toate cazurile în care o „cerere ulterioară” îi este prezentată, să desfășoare o nouă procedură completă de examinare pe fond a unei astfel de cereri.

88.      În sfârșit, înainte de a finaliza această secțiune, subliniem că guvernul francez susține că articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 trebuie coroborat cu considerentul (36) al acesteia, a cărui a doua teză corelează posibilitatea ca statele membre să declare „cererile ulterioare” ca fiind inadmisibile cu principiul res iudicata. În opinia guvernului amintit, principiul res iudicata se aplică doar situațiilor care sunt intrinseci unui anumit stat membru. Prin urmare, acest guvern susține că motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 poate viza doar situația în care decizia finală de respingere a cererii anterioare a aceleiași persoane a fost adoptată de același stat membru ca cel în care este depusă „cererea ulterioară”.

89.      Nu împărtășim opinia guvernului francez potrivit căreia o astfel de concluzie poate rezulta din simplul fapt că a doua teză a considerentului (36) al Directivei 2013/32 face referire la principiul res iudicata.

90.      În această privință, reamintim că, astfel cum am explicat în concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare)(46), acest principiu nu joacă neapărat un rol în fiecare situație în care se depune o cerere ulterioară. Într‑adevăr, pentru ca principiul autorității de lucru judecat să fie relevant, este necesară o hotărâre judecătorească. Chiar și într‑o situație pur internă, este posibil ca procedura privind o cerere anterioară a persoanei interesate să nu fi fost încheiată decât printr‑o decizie administrativă a autorităților competente împotriva căreia să nu se fi introdus în timp util o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești. În astfel de cazuri, principiul autorității de lucru judecat nu se poate aplica, întrucât nu există o hotărâre judecătorească care să dea posibilitatea aplicării lui(47). Rezultă că importanța principiului menționat nu trebuie, în contextul aplicării articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32, să fie prea mult accentuată, întrucât, chiar și în situații pur interne, acesta nu acoperă toate situațiile în care o „cerere ulterioară” poate fi declarată inadmisibilă.

91.      Adăugăm că prima teză a considerentului (36) al Directivei 2013/32 reflectă deja ideea expusă. Într‑adevăr, această teză prevede – în termeni cu aplicabilitate mai largă decât cei utilizați în a doua teză a acestui considerent – că, „[î]n cazul în care solicitantul depune o cerere ulterioară fără a aduce noi probe sau argumente, ar fi disproporționat ca statele membre să fie obligate să desfășoare o nouă procedură completă de examinare”. Prin urmare, contrar opiniei guvernului francez, considerăm că referirea la principiul autorității de lucru judecat  în a doua teză a considerentului (36) al Directivei 2013/32 nu susține concluzia că motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din această directivă se aplică numai în cazul în care procedura de azil referitoare la o cerere anterioară a persoanei în cauză s‑a desfășurat în același stat membru ca cel în care este depusă „cererea ulterioară”.

c)      Concluzie intermediară

92.      În lumina tuturor elementelor pe care le‑am prezentat, considerăm că articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta trebuie interpretat în sensul că, în situația în care statul membru B devine statul membru responsabil (conform criteriilor stabilite în Regulamentul Dublin III) de examinarea cererii prezentate acestuia în locul statului membru A, aceste dispoziții pot fi invocate de statul membru B pentru a respinge ca inadmisibilă o „cerere ulterioară” depusă în acest stat, chiar dacă procedura de azil referitoare la o cerere anterioară a aceleiași persoane a fost încheiată printr‑o decizie finală în statul membru A. Într‑adevăr, această soluție ar contribui la realizarea a cel puțin două dintre obiectivele urmărite de această directivă – și anume, în primul rând, acela de a limita „circulația secundară” și, în al doilea rând, acela de a ușura sarcina administrativă a autorităților competente ale statelor membre în anumite situații. În plus, această interpretare ar conferi un efect concret principiului încrederii reciproce, care, astfel cum am explicat, constituie baza sistemului european comun de azil. Nu observăm niciun element în textul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta sau în alte dispoziții din această directivă care ar contrazice această interpretare.

93.      În aceste condiții, ne rămâne să explicăm motivul pentru care soluția pe care o propunem Curții spre adoptare nu este în detrimentul protecției drepturilor solicitanților și nici nu riscă să pună în pericol eficacitatea „procedurii de reprimire”.

d)      Cu privire la importanța menținerii drepturilor solicitanților și la efectivitatea „procedurii de reprimire”

94.      Guvernul francez consideră, referitor la considerentele pe care le‑am prezentat la punctul 81 de mai sus, că interpretarea susținută de Republica Federală Germania ar putea împiedica o examinare adecvată și completă a situației solicitantului, a cărei importanță Curtea a reamintit‑o în mod constant în jurisprudența sa(48). Adoptând o poziție similară, Comisia menționează la rândul său că există obstacole practice în calea schimburilor de informații între statele membre. În opinia acesteia, poate fi dificil pentru statul membru B să dețină toate elementele relevante pe care se întemeiază decizia finală de respingere a cererii solicitantului adoptată de statul membru A și, prin urmare, să evalueze dacă „au apărut sau […] au fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95]”. Marja de eroare a autorităților competente ale statelor membre poate fi, așadar, mai mare în situațiile care presupun interacțiunea dintre statele membre decât în situațiile pur interne.

95.      Suntem de acord atât cu guvernul francez, cât și cu Comisia în privința faptului că drepturile solicitanților nu pot fi sacrificate pentru atingerea obiectivelor de limitare a „circulației secundare” sau pentru ușurarea sarcinii administrative a autorităților competente ale statelor membre. Astfel cum am arătat în concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare)(49), este clar că, atunci când a adoptat dispozițiile referitoare la „cererile ulterioare”, legiuitorul Uniunii a avut în vedere nu numai să „ușureze” volumul de muncă al acestor autorități, ci și să asigure mereu un grad de protecție suficient de ridicat pentru solicitanții de azil (asigurând accesul efectiv al acestora la o examinare adecvată a situației lor)(50), precum și respectarea principiului nereturnării, care stabilește că nicio persoană nu poate fi retrimisă într‑o zonă unde există riscul de a fi persecutată(51).

96.      Cu toate acestea, considerăm că solu ția pe care o propunem Curții spre adoptare este compatibilă cu diferitele obiective menționate din mai multe motive.

97.      În această privință, vom începe prin a menționa articolul 34 din Regulamentul Dublin III. Această dispoziție urmărește să faciliteze schimbul de informații între statele membre prin impunerea în sarcina acestora a obligației de a coopera. Articolul menționat prevede la alineatul (1) că „[f]iecare stat membru comunică oricărui alt stat membru care cere aceasta date cu caracter personal referitoare la solicitant care sunt adecvate, relevante și neexcesive” în scopul, printre altele, al examinării cererii de protecție internațională. Alineatul (2) litera (g) al articolului menționat prevede că, printre informațiile menționate la alineatul (1), se numără „stadiul la care s‑a ajuns cu procedura și decizia luată, dacă există”.

98.      În ședință, Republica Federală Germania a explicat că, în cauza C‑123/23, ca răspuns la „cererea de informații” adresată de Oficiul Federal în temeiul articolului 34 din Regulamentul Dublin III, autoritățile belgiene i‑au acordat Oficiului Federal accesul deplin la decizia pe care acestea o adoptaseră cu privire la cererile anterioare ale lui N.A.K. și ale copiilor ei. În aceste condiții, contrar Comisiei, considerăm că ar putea fi foarte posibil ca statul membru B să dețină toate elementele pe care s‑a întemeiat decizia finală de respingere a cererilor solicitanților adoptată de statul membru A.

99.      În aceste condiții, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia gradul ridicat de protecție care trebuie asigurat solicitanților de azil nu ar putea fi atins în cazul în care autoritățile competente ale unui stat membru ar putea declara inadmisibilă o „cerere ulterioară” și în situațiile în care acestea nu au acces la toate elementele pe care s‑a întemeiat decizia finală de respingere a unei cereri anterioare a aceleiași persoane.

100. În această privință, observăm însă că Republica Federală Germania a subliniat în mod întemeiat în ședință că, atunci când lipsesc informații referitoare la procedura de azil desfășurată în statul membru A, drepturile solicitanților vor fi totuși protejate, deoarece statul membru B va fi de facto obligat să declare admisibile cererile lor ulterioare. Într‑adevăr, în astfel de circumstanțe, statul membru B nu va fi în măsură să excludă faptul că „au apărut sau […] au fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională” și că a doua dintre cele două condiții exprese prevăzute la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32(52) nu este îndeplinită.

101. Reamintim că, astfel cum am explicat în concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare)(53), articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că, deși statele membre au dreptul să respingă cererile ulterioare ca inadmisibile, această posibilitate se află la dispoziția autorităților naționale competente numai în cazul în care nu au apărut sau nu au fost prezentate de către solicitant niciun fel de astfel de „elemente sau date noi”. Orice incertitudine cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei condiții (fie din cauza unui deficit de informații, fie din cauza oricărui alt motiv) trebuie interpretată în favoarea persoanei în cauză și trebuie să conducă la admisibilitatea „cererii ulterioare”.

102. Contrar opiniei Comisiei, considerăm, așadar, la fel ca Republica Federală Germania, că deficitul de informații în legătură cu procedura de azil anterioară desfășurată într‑un prim stat membru (statul membru A) nu poate afecta în mod negativ prelucrarea „cererii ulterioare” depuse de respectiva persoană în al doilea stat membru (statul membru B). Aceasta constituie o importantă limitare care condiționează posibilitatea autorităților statului membru B de a declara respectiva cerere inadmisibilă, în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32.

103. Mai există, în opinia noastră, o a doua limitare, ce rezultă tot din condiția să „nu fi apărut sau să nu fi fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională”.

104. După cum am arătat deja la punctul 66 de mai sus, în recenta sa hotărâre, Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare)(54), Curtea a adoptat o interpretare în sens larg a noțiunii de „element nou”. Aceasta a confirmat astfel că această noțiune vizează nu numai elemente de fapt, ci și elemente de drept, inclusiv o hotărâre a Curții care nu a fost luată în considerare în decizia anterioară, indiferent dacă o astfel de hotărâre a fost pronunțată înainte sau după adoptarea deciziei privind cererea anterioară.

105. În opinia noastră, din hotărârea menționată(55) rezultă că instanțele sau autoritățile competente ale statului membru B va fi în orice caz în imposibilitatea de a respinge ca inadmisibilă, în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta, o „cerere ulterioară” care îi este prezentată, în cazul în care au vreo îndoială cu privire la aspectul dacă decizia finală prin care statul membru A a respins o cerere anterioară a aceleiași persoane nu a luat în considerare o hotărâre a Curții care este relevantă pentru a stabili dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională. Aceasta constituie o altă limitare importantă care contribuie la asigurarea unui grad ridicat de protecție a solicitanților de azil.

106. În aceste împrejurări, contrar celor susținute de guvernul francez și de Comisie, considerăm că soluția pe care o propunem Curții spre adoptare atinge un echilibru adecvat între necesitatea limitării „circulației secundare” și a ușurării sarcinii administrative a autorităților competente ale statelor membre, pe de o parte, și importanța asigurării protecției drepturilor solicitanților, pe de altă parte.

107. În sfârșit, recunoaștem că suntem de acord cu părțile în cauză că articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta nu ar putea fi interpretat în modul pe care îl propunem în ipoteza în care o astfel de interpretare ar priva „procedura de reprimire” (ale cărei elemente‑cheie le‑am descris în secțiunea A.1. de mai sus) de scopul sau de utilitatea sa.

108. În această privință, reamintim însă că soluția pe care o propunem Curții spre adoptare este menită a fi aplicată doar în cazul în care statul membru B devine statul membru responsabil în locul statului membru A – mai precis doar în situațiile în care Regulamentul Dublin III permite efectiv transferul responsabilității de la statul membru A la statul membru B și în care o „procedură de reprimire” nu este inițiată sau nu ajunge să se concretizeze. Articolul 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32 confirmă această limitare, din moment ce prevede că motivele de inadmisibilitate enumerate la articolul 33 alineatul (2) literele (a)-(e) din această directivă permit statelor membre să declare inadmisibile, în anumite cazuri, cererile de protecție internațională care sunt suplimentare (nu însă și substituibile) celor „în care o cerere nu este examinată în conformitate cu [Regulamentul Dublin III]”(56).

109. În al doilea rând, considerăm că această soluție nu ar putea priva „procedura de reprimire” detaliată în regulamentul menționat de relevanța sau de efectul său util. În această privință, este adevărat că, atunci când o „cerere ulterioară” este depusă după ce o decizie finală a fost adoptată în statul membru A cu privire la o cerere anterioară a aceleiași persoane, statul membru B poate considera că este mai ușor să evite complicațiile aferente „procedurii de reprimire” (cu diversele sale etape și termene stricte) și să invoce în schimb clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat. Într‑un astfel de scenariu, statul membru B ar putea mai întâi să se declare ca fiind statul „responsabil” de examinarea „cererii ulterioare”, iar apoi să constate că această cerere este inadmisibilă în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta, fără să adreseze în prealabil o „cerere de reprimire” și fără să se întemeieze pe „procedura de reprimire” și pe mecanismul de transfer instituite de Regulamentul Dublin III(57).

110. Cu toate acestea, nu suntem convinși că scenariul menționat va fi în mod necesar favorizat de statul membru B. Într‑adevăr, înainte ca autoritățile acestui stat membru să poată declara o „cerere ulterioară” inadmisibilă în temeiul dispozițiilor menționate, acestea trebuie mai întâi să îndeplinească toate etapele procedurii specifice aplicabile „cererilor ulterioare”, etape care sunt detaliate la articolul 40 din Directiva 2013/32.

111. În această privință, alineatele (2) și (3) ale acestui din urmă articol prevăd, astfel cum a confirmat recent Curtea(58), că, atunci când examinează admisibilitatea unei cereri ulterioare, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să urmeze în esență un proces care are două etape. Într‑o primă fază, aceste autorități trebuie să supună cererea ulterioară unei examinări preliminare [articolul 40 alineatul (2)]. În cadrul acestei examinări preliminare, ele trebuie să stabilească dacă există unul sau mai multe „elemente noi” care vizează examinarea menită să stabilească dacă persoana în cauză îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională. În caz afirmativ, într‑o a doua fază, se continuă examinarea admisibilității cererii ulterioare, în temeiul articolului 40 alineatul (3) din directiva menționată, care obligă respectivele autorități să stabilească dacă elementele noi „sporesc în mod semnificativ probabilitatea” ca solicitantul să îndeplinească condițiile pentru a beneficia de statutul de refugiat sau de protecție subsidiară. În ansamblul ei, această procedură necesită încă timp și resurse administrative. În plus, aceasta atrage după sine o serie de obligații ce revin statului membru în raport cu solicitantul, precum și o serie de drepturi pe care respectivul solicitant le poate exercita (inclusiv dreptul de a intenta o cale de atac împotriva deciziei de inadmisibilitate)(59).

112. În plus, există întotdeauna posibilitatea ca, la finalul procedurii prevăzute în mod detaliat la articolul 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32, autoritățile competente ale statelor membre să concluzioneze că „cererea ulterioară” este admisibilă. Ca atare, în cazul în care există unul sau mai multe „elemente noi”, atunci respectivele autorități nu au posibilitatea de a declara cererea ulterioară inadmisibilă. În schimb, ele trebuie să examineze cererea pe fond și să se asigure că această examinare se efectuează în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale enumerate în capitolul II din directiva menționată(60).

113. În lumina acestor elemente, considerăm că soluția pe care o propunem Curții spre adoptare nu riscă să pună în pericol efectivitatea „procedurii de reprimire” prevăzute în Regulamentul Dublin III. Dimpotrivă, considerăm că soluția propusă ar putea contribui de fapt la consolidarea acestei proceduri în situația în care statul membru B se întemeiază pe aceasta.

114. Să exemplificăm. În cazul în care statul membru B nu ar avea posibilitatea de a declara inadmisibilă, în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta, „cererea ulterioară” a unui solicitant care a depus anterior o cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru, statul membru B ar putea fie să inițieze cu succes o „procedură de reprimire” și să‑l transfere pe solicitant înapoi în statul membru A, fie să efectueze o examinare completă pe fond a respectivei cereri. Într‑un astfel de scenariu, cum ar proceda solicitantul? Din câte ne dăm seama, acesta ar încerca să se opună cât mai mult posibil transferului înapoi în statul membru A pentru a‑și spori la maxim șansele ca situația sa să fie examinată din nou și complet în statul membru B, în cazul în care nu are loc transferul. Pe de altă parte, în cazul în care statul membru B ar avea posibilitatea de a declara „cererea ulterioară” inadmisibilă în temeiul dispozițiilor menționate, solicitantul ar putea să nu se opună atât de mult. În ansamblu, acest lucru ar putea crește în cele din urmă șansa de succes a „procedurii de reprimire” și a mecanismului de transfer instituite de legiuitorul Uniunii în Regulamentul Dublin III.

115. Ca remarcă finală, dorim să reamintim că interpretarea pe care o propunem Curții spre a fi adoptată deschide doar o posibilitate pentru ca statele membre să adopte dispoziții care să declare inadmisibile „cererile ulterioare” care le sunt prezentate după ce o cerere anterioară a aceleiași persoane a fost respinsă printr-o decizie definitivă în alt stat membru (în conformitate cu condițiile prevăzute în articolul 33 alineatul (2) litera (d) și cu articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32, dacă sunt întrunite). Nu le impune însă obligația de a proceda astfel.

VI.    Concluzie

116. În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden, Germania) după cum urmează:

1)      Articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta

trebuie interpretat în sensul că simplul fapt că procedura de azil privind o cerere anterioară de protecție internațională a persoanei în cauză a fost închisă printr‑o decizie de încheiere a acesteia, în temeiul articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2013/32, nu constituie în sine un obstacol în a considera o cerere prezentată ulterior de aceeași persoană drept o „cerere ulterioară” în sensul articolului 2 litera (q) din această directivă. Totuși, nu se poate considera că o astfel de cerere intră în domeniul de aplicare al dispoziției menționate, iar motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 nu poate fi aplicat în cazul în care decizia de încheiere a procedurii de azil privind cererea anterioară nu a fost încă adoptată sau în cazul în care persoana în cauză are încă posibilitatea de a relua această procedură. În această privință, articolul 28 alineatul (2) din directiva menționată prevede că „[s]tatele membre pot prevedea un termen de cel puțin nouă luni” în care procedura să poată fi reluată. Este la latitudinea statelor membre să stabilească un termen în dreptul lor național, cu condiția să nu fie mai mic decât termenul minim de nouă luni stabilit de dispoziția menționată.

2)      Articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 2 litera (q) din aceasta

trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții pot fi invocate în situația în care un alt stat membru decât statul membru care a adoptat decizia finală privind o cerere anterioară de protecție internațională a persoanei în cauză devine statul membru responsabil de examinarea unei noi cereri depuse de aceeași persoană (în aplicarea criteriilor prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid). Aceste dispoziții permit statului membru responsabil să declare inadmisibilă noua cerere pentru motivul că ea constituie o „cerere ulterioară” în sensul articolului 2 litera (q) din această directivă și că procedura de azil privind cererea anterioară a persoanei interesate a fost deja încheiată printr‑o decizie finală în acest alt stat membru. Această posibilitate este însă supusă condiției, prevăzută în mod expres la articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32, să „nu fi apărut sau nu fi fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională”.

---

1      Limba originală: engleza.

---

i      Denumirea prezentei cauze este una fictivă, ce nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.

---

2      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

---

3      A se vedea Hotărârea din 20 mai 2021, L.R. (Cerere de azil respinsă de Norvegia) (C‑8/20, denumită în continuare „Hotărârea L.R. (Cerere de azil respinsă de Norvegia)”, EU:C:2021:404], și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Cerere de azil respinsă de Danemarca) (C‑497/21, denumită în continuare „Hotărârea Bundesrepublik Deutschland (Cerere de azil respinsă de Danemarca)”, EU:C:2022:721].

---

4      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).

---

5      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

---

6      A se vedea Hotărârea din 10 decembrie 2013, Abdullahi (C‑394/12, EU:C:2013:813, punctul 53).

---

7      A se vedea articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III: „[c]ererea este examinată de un singur stat membru”.

---

8      Mai precis, circulația solicitanților dintr‑un stat membru în altul, odată ce aceștia au ajuns deja pe teritoriul Uniunii Europene, care poate fi justificată, printre altele, prin diferențele existente între sistemele juridice sau prin condițiile de primire și de viață.

---

9      În temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Dublin III, statul membru responsabil este, de asemenea, obligat să preia (nu să reprimească), în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolele 21, 22 și 29 din acest regulament, un solicitant care a prezentat o cerere într‑un alt stat membru înainte de examinarea cererii sale în statul membru responsabil. Această situație nu corespunde însă cu cele în discuție în litigiile principale.

---

10      A se vedea articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, care prevede că „cererea de reprimire” trebuie depusă în termen de două luni de la primirea rezultatului pozitiv transmis de unitatea centrală Eurodac. În cazul în care cererea de reprimire se bazează pe alte elemente de probă decât pe cele provenite din sistemul Eurodac, aceasta trebuie depusă în termen de trei luni de la data depunerii „cererii ulterioare”.

---

11      A se vedea articolul 23 alineatul (3) din regulamentul menționat.

---

12      A se vedea articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. Potrivit articolului 25 alineatul (5) din acest regulament, atunci când statul membru A nu emite o decizie privind „cererea de reprimire” în termenul corespunzător, statul membru B nu devine statul membru responsabil. Dimpotrivă, omisiunea statului membru A de a acționa este considerată a fi echivalentă cu acceptarea cererii.

---

13      A se vedea articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat.

---

14      Sublinierea noastră. Rezultă că statul membru B poate decide oricând să nu inițieze o „procedură de reprimire” și să examineze el însuși o cerere care îi este prezentată. Această interpretare a fost confirmată de Curte, care a afirmat că autoritățile din statul membru în care este prezentată o nouă cerere dispun de posibilitatea (nu obligația), în temeiul articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, de a depune o „cerere de reprimire” a persoanei în cauză (a se vedea Hotărârea din 5 iulie 2018, X, C‑213/17, EU:C:2018:538, punctul 33).

---

15      Această dispoziție prevede în esență că o procedură de azil poate fi încheiată în cazul retragerii implicite a cererii sau al renunțării implicite la aceasta de către persoana în cauză.

---

16      Într-adevăr, dispoziția respectivă presupune ca cererea în discuție să fie depusă „după adoptarea unei decizii […] privind cererea anterioară”.

---

17      Sublinierea noastră.

---

18      A se vedea în acest sens Concluziile prezentate în cauza Valstybės sienos apsaugos tarnyba și alții (C‑72/22 PPU, EU:C:2022:431, punctele 57 și 58).

---

19      Sublinierea noastră.

---

20      Această interpretare se coroborează cu articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, din care rezultă în esență că, în cazul în care solicitantul este transferat înapoi în statul membru A (statul membru care a încheiat procedura de azil cu privire la o cerere anterioară a persoanei în cauză), acest stat membru nu tratează o astfel de cerere „nouă” drept „cerere ulterioară” (astfel cum este aceasta prevăzută în Directiva 2013/32) și trebuie să o examineze.

---

21      Adăugăm că o cerere depusă în statul membru B înainte de expirarea termenului de care dispune solicitantul pentru reluarea procedurii de azil desfășurate în statul membru A privind cererea sa anterioară nu poate fi niciodată considerată o „cerere ulterioară”. Data relevantă este, astfel cum am explicat, data la care a fost depusă cererea. Prin urmare, statul membru B nu poate pur și simplu să aștepte ca termenul menționat să expire, iar apoi să „recalifice” cererea drept „cerere ulterioară” și să o declare inadmisibilă în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32.

---

22      A se vedea punctul 45 din prezentele concluzii.

---

23      A se vedea considerentul (18) al Directivei 2013/32, care impune efectuarea unei examinări adecvate și complete de către autoritățile competente, și considerentul (43) al acestei directive, care prevede că „[s]tatele membre ar trebui să examineze pe fond toate cererile, și anume să evalueze dacă solicitantul respectiv îndeplinește condițiile necesare pentru a obține protecție internațională […]”, cu excepția cazului în care se prevede contrariul în această directivă. A se vedea de asemenea Hotărârea din 8 februarie 2024, Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare) (C‑216/22, EU:C:2024:122, punctul 34).

---

24      A se vedea Concluziile prezentate în cauza Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare) (C‑216/22, EU:C:2023:646, punctul 31). A se vedea în această privință și Hotărârea din 19 martie 2020, Bevándorlási és Menekültügyi Hivatal (Tompa) (C‑564/18, EU:C:2020:218, punctul 29 și jurisprudența citată).

---

25      A se vedea punctul 40 din Hotărârea L.R. (Cerere de azil respinsă de Norvegia) și, respectiv, punctul 46 din Hotărârea Bundesrepublik Deutschland (Cerere de azil respinsă de Danemarca).

---

26      A se vedea Hotărârea din 8 februarie 2024, Bundesrepublik Deutschland (Admisibilitatea unei cereri ulterioare) (C‑216/22, EU:C:2024:122, punctele 34-37).

---

27      Și anume, situația în care o cerere este depusă de un minor în statul membru în care se află, după ce o cerere anterioară identică formulată de el a fost respinsă printr‑o decizie finală în alt (prim) stat membru.

---

28      A se vedea articolul 25 din Directiva Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO 2005, L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242).

---

29      A se vedea Hotărârea din 6 iunie 2013, MA și alții (C‑648/11, EU:C:2013:367, punctele 63 și 64). Suntem însă de acord cu Comisia că, în hotărârea menționată, Curtea nu a precizat motivele pentru care a considerat că al doilea stat membru poate invoca articolul 25 din Directiva 2005/85 într‑o astfel de situație.

---

30      A se vedea Hotărârea din 13 iunie 2024, Zamestnik‑predsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite (Statutul de refugiat – Apatrid de origine palestiniană) (C‑563/22, EU:C:2024:494, punctul 57).

---

31      În opinia noastră, același raționament poate fi aplicat și în ceea ce privește articolul 41 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2013/32, care, la fel ca articolul 40 alineatul (1) din această directivă, se referă în mod concret la „o cerere ulterioară depusă în același stat membru”. În această privință, suntem de acord cu Republica Federală Germania că se poate prezuma că, în ipoteza în care legiuitorul Uniunii ar fi intenționat ca noțiunea de „cerere ulterioară”, utilizată la articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32, să vizeze cererile care sunt depuse doar în același stat membru, acesta nu ar fi considerat necesar să utilizeze termenii specifici „în același stat membru” în cuprinsul articolului 40 alineatul (1) și al articolului 41 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată, dar nu și în cuprinsul altor dispoziții ale acestei directive.

---

32      Reamintim că articolul 40 alineatul (7) din Directiva 2013/32 prevede: „În cazul în care o persoană cu privire la care trebuie pusă în executare o decizie de transfer în temeiul [Regulamentului Dublin III] face declarații noi sau depune o cerere ulterioară în statul membru care efectuează transferul, aceste declarații sau cereri ulterioare sunt analizate de statul membru responsabil, astfel cum este definit în regulamentul respectiv, în conformitate cu prezenta directivă” (sublinierea noastră).

---

33      În această privință, adăugăm faptul că, în propunerea sa de regulament de abrogare a Directivei 2013/32, pentru a clarifica procedura de soluționare a cererilor ulterioare, Comisia a definit astfel de cereri ca fiind cele „introduse de același solicitant în oricare stat membru” după respingerea unei cereri anterioare printr‑o decizie definitivă. Această propunere furnizează, în opinia noastră, indicii suplimentare că noțiunea de „cerere ulterioară” include, cum o face deja în contextul aplicării Directivei 2013/32, o cerere depusă în alt stat membru decât cel care a adoptat decizia definitivă privind o cerere anterioară introdusă de aceeași persoană [a se vedea articolul 42 alineatul (1) din Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unei proceduri comune în materie de protecție internațională în Uniune și de abrogare a Directivei 2013/32/UE” [COM(2016) 467 final], disponibilă la adresa: https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52016PC0467]. În ceea ce privește ultimul element al procesului legislativ, în forma disponibilă la data elaborării prezentelor concluzii, a se vedea articolul 4 litera (s) și articolul 39 alineatul (2) din proiectul de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unei proceduri comune în materie de protecție internațională în Uniune și de abrogare a Directivei 2013/32/UE, document al Consiliului și al Parlamentului European, 2016/0224/A(COD) și PE‑CONS 16/24 din 26 aprilie 2024.

---

34      Hotărârea din 19 martie 2019 (C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17, EU:C:2019:219, punctul 58).

---

35      Ibidem, punctul 85.

---

36      A se vedea, cu titlu mai general, în ceea ce privește principiul recunoașterii reciproce în materia dreptului de azil, Concluziile avocatei generale Medina prezentate în cauza Bundesrepublik Deutschland (Efectul unei decizii de acordare a statutului de refugiat) (C‑753/22, EU:C:2024:82, punctul 45).

---

37      A se vedea Concluziile avocatului general Richard de la Tour prezentate în cauza Generalstaatsanwaltschaft Hamm (Cerere de extrădare a unui refugiat către Turcia) (C‑352/22, EU:C:2023:794, punctul 65). Ca exemplu în care legiuitorul Uniunii a adoptat un astfel de cadru de recunoaștere reciprocă în spațiul de libertate, securitate și justiție, a se vedea Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24).

---

38      Adăugăm faptul că, potrivit articolului 5 din Directiva 2013/32, „[s]tatele membre pot institui sau menține standarde mai favorabile privind procedurile de acordare și retragere a protecției internaționale, în măsura în care standardele în cauză sunt compatibile cu [această] directivă”.

---

39      A se vedea Hotărârea din 18 iunie 2024, Bundesrepublik Deutschland (Efectul unei decizii de acordare a statutului de refugiat) (C‑753/22, EU:C:2024:524, punctele 56 și 68). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Richard de la Tour prezentate în cauza Generalstaatsanwaltschaft Hamm (Cerere de extrădare a unui refugiat către Turcia) (C‑352/22, EU:C:2023:794, punctul 64).

---

40      În această privință, adăugăm faptul că statele membre nu trebuie să efectueze, ca parte a examinării preliminare efectuate pentru a stabili dacă „cererea ulterioară” este sau nu admisibilă, un interviu personal cu solicitantul [a se vedea articolul 42 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2013/32].

---

41      A se vedea articolul 31 alineatul (8) litera (f) din Directiva 2013/32.

---

42      A se vedea articolul 41 alineatul (1) din Directiva 2013/32.

---

43      A se vedea articolul 32 alineatul (2) din Directiva 2013/32. A se vedea de asemenea articolul 7 alineatul (4) și articolul 11 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

---

44      A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe prezentate în cauza Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Cerere ulterioară de protecție internațională) (C‑18/20, EU:C:2021:302, punctele 77-79).

---

45      Situația de fapt în discuție în litigiul principal care stă la baza cauzei C‑123/23 ilustrează de fapt acest lucru. Republica Federală Germania a explicat în ședință că, întrucât Oficiul Federal adresase mai întâi autorităților spaniole o cerere de reprimire a solicitanților, la data la care a intenționat însă să facă același lucru în ceea ce privește autoritățile belgiene, era prea târziu să depună o „cerere de reprimire”.

---

46      C‑216/22, EU:C:2023:646 (punctele 51-53).

---

47      A se vedea Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság (C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 186).

---

48      A se vedea printre altele Hotărârea din 9 septembrie 2021, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Cerere ulterioară de protecție internațională) (C‑18/20, EU:C:2021:710, punctul 43).

---

49      C‑216/22, EU:C:2023:646 (punctul 29).

---

50      A se vedea în special considerentul (18) al Directivei 2013/32, care prevede că „[e]ste atât în interesul statelor membre, cât și al solicitanților de protecție internațională să se ia o decizie cât de repede posibil cu privire la cererile de protecție internațională fără a aduce atingere unei examinări adecvate și complete” (sublinierea noastră). A se vedea și considerentul (25) al acestei directive, care arată că „fiecare solicitant ar trebui să aibă acces efectiv la proceduri”.

---

51      A se vedea considerentul (3) al Directivei 2013/32.

---

52      A se vedea punctul 64 din prezentele concluzii.

---

53      C‑216/22, EU:C:2023:646 (punctul 29).

---

54      Hotărârea din 8 februarie 2024 (C‑216/22, EU:C:2024:122, punctele 38-40).

---

55      Ibidem.

---

56      În plus, articolul 40 alineatul (7) din Directiva 2013/32 prevede în mod clar că „procedura de reprimire” se aplică de fapt în cazul „cererilor ulterioare” prezentate în alte state membre.

---

57      Adăugăm că, în propunerea sa de regulament de înlocuire a Regulamentului Dublin III, Comisia a precizat că, deja în 2014, în Uniunea Europeană, doar aproximativ un sfert din numărul total de cereri de preluare și de reprimire acceptate de statul membru responsabil a avut drept rezultat un transfer [a se vedea p. 11 din Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid [COM(2016) 270 final], disponibilă la următoarea adresă de internet: https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/EN/TXT/?uri=COM: 2016:0270:FIN].

---

58      A se vedea Hotărârea din 10 iunie 2021, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Noi elemente sau constatări) (C‑921/19, EU:C:2021:478, punctele 34-37).

---

59      Mai precis, în cazul în care autoritățile competente ajung la concluzia că cererea ulterioară este inadmisibilă, acesta trebuie să informeze solicitantul cu privire la motivele care au stat la baza acestui rezultat [în temeiul articolului 42 alineatul (3) din directiva menționată] și cu privire la faptul că acesta trebuie să aibă de asemenea posibilitatea de a‑și exercita dreptul la o cale de atac efectivă împotriva deciziei autorităților competente în fața unei instanțe judecătorești [a se vedea articolul 46 alineatul (1) din directiva menționată].

---

60      A se vedea articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32.