–

pentru Tesorería General de la Seguridad Social (TGSS) și Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS), de M. Sánchez Jiménez și A. R. Trillo García, în calitate de letrados;

–

pentru guvernul spaniol, de I. Herranz Elizalde, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de I. Galindo Martín și E. Schmidt, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 din Directiva (UE) 2019/1158 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată a părinților și îngrijitorilor și de abrogare a Directivei 2010/18/UE a Consiliului (JO 2019, L 188, p. 79).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CCC, pe de o parte, și Tesorería General de la Seguridad Social (TGSS)(Trezoreria Generală pentru Securitate Socială, Spania) și Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS) (Institutul Național de Securitate Socială, Spania), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestora din urmă de a prelungi cu 16 săptămâni concediul de maternitate al lui CCC, care formează o familie monoparentală împreună cu copilul său.

3

Articolul 8, intitulat „Concediul de maternitate”, din Directiva 92/85/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează [a zecea directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE] (JO L 348, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 3) prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca lucrătoarele, în sensul articolului 2, să beneficieze de un concediu de maternitate de cel puțin 14 săptămâni consecutive, repartizat înainte și/sau după naștere, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale.

(2)   Concediul de maternitate prevăzut la alineatul (1) trebuie să includă un concediu de maternitate obligatoriu de cel puțin două săptămâni, repartizat înainte și/sau după naștere, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale.”

4

Considerentul (37) al Directivei 2019/1158 are următorul cuprins:

„În pofida cerinței de a evalua dacă condițiile de acces și formulele detaliate ale concediului pentru creșterea copilului ar trebui adaptate la nevoile specifice ale părinților aflați în situații deosebit de defavorizate, statele membre sunt încurajate să evalueze dacă condițiile de acces și formulele detaliate de exercitare a dreptului la concediul de paternitate, la concediul de îngrijitor și la formulele flexibile de lucru ar trebui adaptate la nevoi specifice, cum ar fi cele ale părinților singuri, părinților adoptivi, părinților cu dizabilități, părinților ai căror copii suferă de o dizabilitate sau de o boală cronică sau părinților aflați în situații speciale, cum ar fi cele legate de nașterile multiple sau de nașterile premature.”

5

Potrivit articolului 3 din această directivă, intitulat „Definiții”:

„(1)   În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]”

6

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Concediul de paternitate”, prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că tații sau, atunci când și în măsura în care este recunoscut de dreptul intern, cei care sunt al doilea părinte echivalent au dreptul la un concediu de paternitate de 10 zile lucrătoare, care urmează să fie efectuat cu ocazia nașterii copilului lucrătorului. Statele membre pot stabili dacă permit ca o parte din concediul de paternitate să se acorde înainte de nașterea copilului sau dacă întregul concediu se acordă numai după nașterea copilului și dacă permit ca acest concediu să fie efectuat în formule flexibile.

(2)   Dreptul la concediu de paternitate nu este condiționat de o cerință privind perioada de lucru sau de o cerință privind vechimea în muncă.

(3)   Dreptul la concediu de paternitate se acordă indiferent de starea civilă sau statutul familial al lucrătorului, astfel cum este definit de dreptul intern.”

7

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Concediul pentru creșterea copilului”, prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că fiecare lucrător are un drept individual la un concediu pentru creșterea copilului de patru luni, care trebuie efectuat anterior împlinirii de către copil a unei anumite vârste, de până la maximum opt ani, care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru sau de convențiile colective. Această vârstă este stabilită astfel încât să se asigure faptul că fiecare părinte își poate exercita dreptul la concediu pentru creșterea copilului în mod efectiv și în condiții de egalitate.

(2)   Statele membre se asigură că două luni de concediu pentru creșterea copilului nu pot fi transferate.

[…]

(8)   Statele membre evaluează necesitatea adaptării condițiilor de acces și a formulelor detaliate de aplicare a concediului pentru creșterea copilului la nevoile părinților adoptivi, ale părinților cu dizabilități și ale părinților ai căror copii suferă de o dizabilitate sau de o boală cronică.”

8

Articolul 20 alineatul (1) din Directiva 2019/1158 prevede:

„Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 2 august 2022. […]”

9

Articolul 48 alineatul 4 din Estatuto de los Trabajadores (Statutul lucrătorilor), în versiunea rezultată din Real Decreto Legislativo 2/2015, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley del Estatuto de los Trabajadores (Decretul regal legislativ 2/2015 privind aprobarea textului reformat al Legii privind statutul lucrătorilor) din 23 octombrie 2015 (BOE nr. 255 din 24 octombrie 2015, p. 100224) (denumit în continuare „Statutul lucrătorilor”), prevede:

„Nașterea, care include procesul nașterii și îngrijirea copilului cu vârsta mai mică de 12 luni, suspendă contractul de muncă al mamei biologice timp de 16 săptămâni, dintre care primele 6 săptămâni ulterioare nașterii sunt efectuate în mod obligatoriu cu normă întreagă pentru a asigura protecția sănătății mamei.

Nașterea suspendă contractul de muncă al celuilalt părinte decât mama biologică timp de 16 săptămâni, dintre care primele 6 săptămâni ulterioare nașterii sunt efectuate în mod obligatoriu cu normă întreagă, pentru a îndeplini obligațiile de îngrijire prevăzute la articolul 68 din Codul civil.

[…]

Odată scurse primele 6 săptămâni ulterioare nașterii, suspendarea contractului fiecăruia dintre părinți, motivată de îngrijirea copilului, poate fi împărțită în funcție de voința părinților în perioade de concediu săptămânal care poate fi efectuat în mod cumulativ sau întrerupt și se poate exercita începând de la finalul suspendării obligatorii ulterioare nașterii și până când copilul împlinește vârsta de 12 luni. Cu toate acestea, mama biologică își poate exercita acest drept în mod anticipat cu până la 4 săptămâni înainte de data preconizată a nașterii. […]

[…]”

10

Articolul 177, intitulat „Situații protejate”, din texto refundido de la Ley General de la Seguridad Social (textul reformat al Legii generale privind securitatea socială), aprobat prin Real Decreto Legislativo 8/2015 (Decretul regal legislativ 8/2015) din 30 octombrie 2015 (BOE nr. 261 din 31 octombrie 2015, p. 103291), în versiunea aplicabilă la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea generală privind securitatea socială”), prevede:

„În scopul prestației acordate cu ocazia nașterii copilului în vederea îngrijirii acestuia, prevăzută în prezenta secțiune, sunt considerate situații protejate nașterea, adopția, încredințarea în vederea adopției și plasamentul în familie substitutivă, în conformitate cu Codul civil sau cu legile civile ale comunităților autonome care reglementează plasamentul respectiv (cu condiția ca, în acest din urmă caz, durata sa să nu fie mai mică de un an), în perioadele de concediu acordate pentru aceste situații, în conformitate cu dispozițiile alineatelor 4, 5 și 6 ale articolului 48 din [Statutul lucrătorilor] și ale articolului 49 litera a), b) și c) din [texto refundido de la Ley del Estatuto Básico del Empleado Público (textul reformat al Legii privind statutul de bază al funcționarilor publici)].”

11

Articolul 178 din Legea generală privind securitatea socială, intitulat „Beneficiari”, prevede:

„1.   Persoanele care intră sub incidența prezentului regim general, indiferent de sex, care efectuează concediile menționate la articolul anterior au dreptul la indemnizația plătită cu ocazia nașterii copilului în scopul îngrijirii acestuia, cu condiția să îndeplinească condiția generală prevăzută la articolul 165 alineatul 1 și celelalte condiții stabilite pe cale reglementară și să dovedească existenta următoarelor perioade minime de contribuție:

2.   În cazul nașterii, vârsta indicată la punctul anterior va fi vârsta împlinită de persoana interesată la momentul începerii concediului, data nașterii fiind luată drept punct de referință în scopul verificărilor privind atestarea perioadei minime de contribuție eventual necesare.

[…]”

12

Articolul 179 din această lege cuprinde normele aplicabile pentru stabilirea prestației financiare care trebuie plătită.

13

La 5 noiembrie 2021, reclamanta din litigiul principal a dat naștere unui copil. Aceasta și copilul său formează o familie monoparentală. În calitate de salariată afiliată la regimul general de securitate socială spaniol, ea a solicitat INSS beneficiul prestației de maternitate.

14

Prin deciziile din 10 și din 14 decembrie 2021, INSS i‑a acordat indemnizația prevăzută de acest regim pentru durata concediului său de maternitate de la 5 noiembrie 2021 până la 24 februarie 2022.

15

La 22 februarie 2022, reclamanta din litigiul principal a solicitat INSS o prelungire a acestui concediu cu 16 săptămâni ca urmare a situației sale familiale de părinte singur. În susținerea acestei cereri, ea a arătat că reglementarea spaniolă care reglementează concediul pentru creșterea copilului creează o discriminare în privința copiilor născuți în cadrul unor familii monoparentale în raport cu cei care sunt născuți în familii biparentale, în măsura în care cei dintâi nu beneficiază, precum cei din urmă, de perioada de 16 săptămâni în care, în familiile biparentale, celălalt părinte decât mama biologică se ocupă de îngrijirea copiilor.

16

INSS și TGSS au respins cererea menționată pentru motivul că articolul 177 din Legea generală privind securitatea socială stabilește părinții care beneficiază de concediul pentru creșterea copilului în mod individual și ținând seama de respectarea condițiilor impuse pentru acordarea prestațiilor în cauză. Astfel, în familiile biparentale, recunoașterea dreptului la un concediu pentru creșterea copilului nu ar fi automată din moment ce fiecare părinte trebuie să îndeplinească cu titlu individual condițiile legale pentru recunoașterea prestațiilor menționate. Prin urmare, acordarea automată, în favoarea mamei biologice a unui copil născut în cadrul unei familii monoparentale, a duratei totale a unui concediu pentru creșterea copilului de care ar putea beneficia părinții într‑o familie biparentală (și anume cele 16 săptămâni din propriul concediu la care se adaugă cele 16 săptămâni care ar fi recunoscute celuilalt părinte decât mama biologică) ar constitui o discriminare în privința familiilor biparentale în care fiecăruia dintre părinți nu i se recunoaște în mod automat dreptul la un concediu pentru creșterea copilului de 16 săptămâni.

17

În urma respingerii cererii reclamantei din litigiul principal, aceasta a introdus o acțiune împotriva INSS și a TGSS în fața Juzgado de lo Social no 1 de Sevilla (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 1 din Sevilla, Spania), instanța de trimitere, în scopul de a obține prelungirea concediului său de maternitate însoțit de indemnizații pentru ca acesta să acopere o perioadă de 32 de săptămâni.

18

Această instanță ridică problema conformității reglementării spaniole în materie de concediu pentru creșterea copilului cu Directiva 2019/1158, în măsura în care această reglementare nu ține seama de situația specifică a părinților din familiile monoparentale, care ar fi dezavantajați în raport cu părinții din familiile biparentale în ceea ce privește concilierea vieții profesionale cu viața privată, precum și în ceea ce privește timpul dedicat îngrijirii copilului.

19

În special, aceasta ridică problema dacă reglementarea menționată este conformă cu această directivă, în condițiile în care exclude orice posibilitate de prelungire a perioadei de concediu pentru creșterea copilului pentru o mamă care formează o familie monoparentală împreună cu copilul său și creează, prin urmare, o inegalitate de tratament între aceasta și familiile biparentale care au cel puțin posibilitatea de a beneficia de un concediu pentru creșterea copilului cu o durată maximă de 32 de săptămâni, dintre care 10 săptămâni sunt destinate exclusiv îndeplinirii obligației care revine ambilor părinți de îngrijire a copilului. Lipsa unor dispoziții în reglementarea spaniolă care să prevadă măsuri sau condiții de flexibilizare pentru familiile monoparentale s‑ar traduce printr‑o reducere, pentru aceste familii, a timpului dedicat îngrijirii copilului față de cel pe care părinții dintr‑o familie biparentală îl pot consacra copilului lor atunci când îndeplinesc condițiile necesare în această privință.

20

În consecință, instanța de trimitere ridică problema dacă familiile monoparentale pot intra sub incidența articolului 5 alineatul (8) din Directiva 2019/1158 coroborat cu considerentul (37) al acestei directive, care permite adaptarea condițiilor de acces și a formulelor detaliate de aplicare a concediului pentru creșterea copilului la nevoile părinților adoptivi, ale părinților cu dizabilități și ale părinților ai căror copii suferă de o dizabilitate sau de o boală cronică. Aceasta ridică de asemenea problema dacă normele minime ale Uniunii care se impun statelor membre includ obligația de a prevedea un cadru juridic adaptat nevoilor specifice ale familiilor monoparentale în ceea ce privește concilierea vieții profesionale cu viața privată.

21

În aceste condiții, Juzgado de lo Social no 1 de Sevilla (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 1 din Sevilla) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Întrebările referitoare la dreptul Uniunii beneficiază astfel de o prezumție de pertinență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctele 27 și 28, precum și jurisprudența citată).

23

Cu toate acestea, după cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată [Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny (Camera disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 61 și jurisprudența citată].

24

Astfel, este indispensabil ca instanța națională să clarifice în această decizie cadrul factual și normativ în care se înscrie litigiul principal și să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată. Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții [Hotărârea din 4 iunie 2020, C.F. (Control fiscal), C‑430/19, EU:C:2020:429, punctul 23 și jurisprudența citată].

25

În plus, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, atunci când este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 28 și jurisprudența citată).

26

În speță, instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze normele dreptului Uniunii care reglementează concediul pentru creșterea copilului prevăzute în Directiva 2019/1158 și în special articolul 5 alineatul (8) din directiva menționată coroborat cu considerentul (37) al acesteia.

27

Cu toate acestea, în primul rând, în ceea ce privește aplicarea ratione materiae a articolului 5 din Directiva 2019/1158, referitor la concediul pentru creșterea copilului, este necesar să se arate că litigiul principal privește o cerere de prelungire cu 16 săptămâni a concediului de maternitate ca urmare a statutului de părinte singur al reclamantei din litigiul principal. În plus, articolul 48 alineatul 4 din Statutul lucrătorilor și articolele 177-179 din Legea generală privind securitatea socială, a căror conformitate cu acest articol 5, care vizează dreptul la concediu pentru creșterea copilului este pusă în discuție de instanța de trimitere, par să reglementeze concediul de maternitate sau de paternitate.

28

Or, noțiunile de „concediu pentru creșterea copilului”, de „concediu de paternitate” și de „concediu de maternitate” au un sens precis și distinct în dreptul Uniunii. Astfel, un concediu pentru creșterea copilului este definit la articolul 5 din Directiva 2019/1158 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (b) din aceasta drept un concediu de 4 luni pentru părinți pentru motivul nașterii sau adopției unui copil în scopul îngrijirii acestuia, care trebuie efectuat anterior împlinirii de către copil a unei anumite vârste, de până la maximum opt ani. În ceea ce privește concediul de paternitate, acesta desemnează, în temeiul articolului 4 din directiva menționată coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (a) din aceasta, un concediu de 10 zile lucrătoare pentru tată sau, atunci când și în măsura în care este recunoscut de dreptul intern, pentru un al doilea părinte echivalent, care trebuie efectuat cu ocazia nașterii unui copil în scopul îngrijirii acestuia. În sfârșit, după cum prevede articolul 8 din Directiva 92/85, un concediu de maternitate este un concediu pentru lucrătoarele gravide sau care au născut de curând de cel puțin 14 săptămâni consecutive, repartizat înainte și/sau după naștere.

29

În plus, Curtea a precizat că concediul pentru creșterea copilului și concediul de maternitate urmăresc finalități diferite. Astfel, în timp ce concediul pentru creșterea copilului este acordat părinților pentru a se putea îngriji de copilul lor și poate fi efectuat până la o anumită vârstă a acestuia din urmă de până la maximum opt ani, concediul de maternitate urmărește să asigure protecția condiției biologice a femeii și raporturile speciale dintre aceasta din urmă și copilul său în perioada ulterioară sarcinii și nașterii, evitând ca aceste raporturi să fie perturbate de cumulul de sarcini care ar rezulta din exercitarea simultană a unei activități profesionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2016, Sumal, C‑351/14, EU:C:2016:447, punctul 44 și jurisprudența citată).

30

Astfel, având în vedere litigiul principal, care privește o cerere de prelungire a unui concediu de maternitate, este necesar să se constate că instanța de trimitere nu explică motivul pentru care solicită o interpretare a articolului 5 din Directiva 2019/1158, care se referă la concediul pentru creșterea copilului, precum și legătura care ar exista între această dispoziție și dispozițiile dreptului național pe care le invocă ce guvernează concediul de maternitate sau concediul de paternitate.

31

La 4 octombrie 2023, președintele Curții a adresat instanței de trimitere o cerere de informații în care o invita să precizeze dacă cererea reclamantei din litigiul principal viza un concediu de maternitate, un concediu de paternitate sau un concediu pentru creșterea copilului. În ipoteza în care această cerere se referea la un concediu pentru creșterea copilului, instanța de trimitere era rugată să precizeze rolul și natura intervenției INSS în cadrul unei asemenea cereri. În cazul în care această cerere privea un concediu de maternitate sau un concediu de paternitate, instanța de trimitere era invitată să precizeze modul în care interpretarea articolului 5 din Directiva 2019/1158, referitor la concediul pentru creșterea copilului, era necesară pentru soluționarea litigiului principal.

32

În răspunsul la această cerere de informații, instanța de trimitere a arătat că natura concediului pentru creșterea copilului prevăzut la articolul 5 din Directiva 2019/1158 și cea a concediului de maternitate remunerat reglementat de articolul 177 și următoarele din Legea generală privind securitatea socială prezintă o similitudine evidentă, iar concediul de maternitate conferă o protecție juridică privilegiată a maternității. În plus, ea a precizat că cererea sa de decizie preliminară urmărește să stabilească dacă legislația spaniolă în materie de securitate socială este conformă cu Directiva 2019/1158 în măsura în care această legislație nici nu reglementează, nici nu prevede situația specifică a familiilor monoparentale, independent de problema remunerării concediilor în discuție. Instanța de trimitere susține de asemenea că este necesar un răspuns la întrebările sale pentru a evita un refuz sistematic al dreptului la prelungirea solicitată printr‑o aplicare strictă a reglementării spaniole care poate aduce atingere drepturilor copiilor născuți în familii monoparentale față de cei născuți în familii biparentale, care au posibilitatea în dreptul spaniol de a beneficia de o perioadă de 32 de săptămâni de concediu pentru creșterea copilului.

33

Acest răspuns al instanței de trimitere nu clarifică însă raportul dintre, pe de o parte, litigiul principal privind o cerere de prelungire a unui concediu de maternitate, reglementat de articolul 48 alineatul 4 din Statutul lucrătorilor și de articolele 177-179 din Legea generală privind securitatea socială, și, pe de altă parte, interpretarea articolului 5 din Directiva 2019/1158, care conferă fiecărui părinte un drept individual la concediu pentru creșterea copilului și precizează modalitățile acestuia. Articolul 5 din această directivă nu privește concediul de maternitate și, prin urmare, nu reglementează problema prelungirii acestui concediu ca urmare a faptului că o mamă formează o familie monoparentală împreună cu copilul său, ceea ce nu poate fi repus în discuție de similitudinile invocate între concediul pentru creșterea copilului și concediul de maternitate și nici de riscul unei aplicări stricte a reglementării spaniole care nu ar ține seama de situația specifică a familiilor monoparentale.

34

Prin urmare, nu s‑a stabilit că articolul 5 din Directiva 2019/1158 se aplică ratione materiae în litigiul principal. Așadar, interpretarea acestei dispoziții nu este necesară pentru a permite instanței de trimitere să se pronunțe asupra litigiului principal.

35

În al doilea rând, în ceea ce privește aplicarea ratione temporis a Directivei 2019/1158, trebuie arătat că, în temeiul articolului 20 alineatul (1) din această directivă, statele membre erau obligate să o transpună în dreptul lor intern până la 2 august 2022. În speță, reclamanta din litigiul principal a solicitat la 22 februarie 2022 o prelungire a concediului său de maternitate începând cu 24 februarie 2022 pentru o durată de 16 săptămâni.

36

Astfel, atât data acestei cereri, cât și eventuala perioadă de prelungire a concediului de maternitate în discuție în litigiul principal sunt anterioare datei de expirare a termenului de transpunere prevăzut de Directiva 2019/1158. În plus, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu permite să se stabilească faptul că articolul 48 alineatul 4 din Statutul lucrătorilor și articolele 177-179 din Legea generală privind securitatea socială au fost adoptate pentru a anticipa obligația de transpunere a dispozițiilor acestei directive referitoare la concediul pentru creșterea copilului.

37

În consecință, întrucât la data faptelor din litigiul principal termenul de transpunere a Directivei 2019/1158 nu a expirat, iar această directivă nu a fost transpusă în dreptul național, nu este necesar să se efectueze o interpretare a dispozițiilor sale în vederea soluționării procedurii principale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2001, Mazzoleni și ISA, C‑165/98, EU:C:2001:162, punctul 17).

38

Astfel, trebuie să se constate că dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare se solicită nu se aplică nici ratione materiae, nici ratione temporis împrejurărilor din cauza principală și, prin urmare, că întrebările adresate în cadrul prezentei cauze au un caracter ipotetic.

39

Rezultă că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă.

40

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

Cererea de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Social no 1 de Sevilla (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 1 din Sevilla, Spania) prin decizia din 28 septembrie 2022 este inadmisibilă.