–

pentru Association Avocats pour la défense des droits des étrangers (ADDE), Association nationale d’assistance aux frontières pour les étrangers (ANAFE), Association de recherche, de communication et d’action pour l’accès aux traitements (ARCAT), Comité inter‑mouvements auprès des évacués (Cimade), Fédération des associations de solidarité avec tou.te.s les immigré.e.s (FASTI), Groupe d’information et de soutien des immigré.e.s (GISTI), Ligue des droits de l’homme (LDH), Le paria, Syndicat des avocats de France (SAF) și SOS – Hépatites Fédération, de P. Spinosi, avocat;

–

pentru Défenseur des droits, de C. Hédon, Défenseure des droits, M. Cauvin și A. Guitton, conseillères, asistate de I. Zribi, avocate;

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquères și J. Illouz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, E. Borawska‑Kędzierska și A. Siwek-Ślusarek, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azéma, A. Katsimerou, T. Lilamand și J. Tomkin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 14 din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1, denumit în continuare „Codul frontierelor Schengen”), precum și a Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Association Avocats pour la défense des droits des étrangers (ADDE), Association nationale d’assistance aux frontières pour les étrangers (ANAFE), Association de recherche, de communication et d’action pour l’accès aux traitements (ARCAT), Comité inter‑mouvements auprès des évacués (Cimade), Fédération des associations de solidarité avec tou.te.s les immigré.e.s (FASTI), Groupe d’information et de soutien des immigré.e.s (GISTI), Ligue des droits de l’homme (LDH), Le paria, Syndicat des avocats de France (SAF) și SOS – Hépatites Fédération, pe de o parte, și ministre de l’Intérieur (ministrul de interne, Franța), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea ordonnance no 2020-1733, du 16 décembre 2020, portant partie législative du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (Ordonanța nr. 2020-1733 din 16 decembrie 2020 privind partea legislativă a Codului privind intrarea și șederea străinilor și dreptul de azil, JORF din 30 decembrie 2020, textul nr. 41).

3

Potrivit articolului 2 din Codul frontierelor Schengen:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]”

4

Titlul II din respectivul cod, referitor la „frontiere externe”, cuprinde articolele 5-21 din acesta.

5

Articolul 14 din codul menționat, intitulat „Refuzul intrării”, prevede:

„(1)   Intrarea pe teritoriul statelor membre se refuză resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc toate condițiile de intrare prevăzute la articolul 6 alineatul (1) și care nu aparțin niciuneia dintre categoriile de persoane menționate la articolul 6 alineatul (5). Aceasta nu aduce atingere aplicării dispozițiilor speciale privind dreptul la azil și la protecție internațională sau eliberarea unei vize de lungă ședere.

(2)   Intrarea nu poate fi refuzată decât printr‑o decizie care să indice motivele precise ale refuzului. Decizia se ia de către autoritatea competentă abilitată în acest sens de dreptul intern. Respectiva decizie intră în vigoare imediat.

Decizia motivată indicând cauzele precise ale refuzului se comunică printr‑un formular uniform, prezentat în anexa V partea B, și se completează de autoritatea abilitată de dreptul intern să refuze intrarea. Formularul uniform astfel completat se înmânează resortisantului țării terțe în cauză, care confirmă primirea deciziei de refuz prin respectivul formular.

Datele privind resortisanții țărilor terțe a căror intrare pentru o ședere pe termen scurt a fost refuzată se înregistrează în EES în conformitate cu articolul 6a alineatul (2) din prezentul regulament și cu articolul 18 din Regulamentul (UE) 2017/2226 [al Parlamentului European și al Consiliului din 30 noiembrie 2017 de instituire a Sistemului de intrare/ieșire (EES) pentru înregistrarea datelor de intrare și de ieșire și a datelor referitoare la refuzul intrării ale resortisanților țărilor terțe care trec frontierele externe ale statelor membre, de stabilire a condițiilor de acces la EES în scopul aplicării legii și de modificare a Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen și a Regulamentelor (CE) nr. 767/2008 și (UE) nr. 1077/2011 (JO 2017, L 327, p. 20)].

(3)   Persoanele care au făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării au dreptul la o cale de atac. Calea de atac se desfășoară în conformitate cu dreptul intern. Resortisantului țării terțe i se pun la dispoziție informații scrise cu privire la punctele de contact în măsură să îi comunice informații legate de reprezentanții competenți să acționeze în numele respectivului resortisant al țării terțe, în conformitate cu dreptul intern.

Introducerea unei asemenea căi de atac nu are efect suspensiv asupra deciziei de refuz al intrării.

Fără a aduce atingere oricărei eventuale compensări acordate în conformitate cu dreptul intern, resortisantul țării terțe în cauză are dreptul la rectificarea datelor introduse în ESS sau a ștampilei de intrare anulate ori a ambelor, precum și a oricărei anulări sau completări, din partea statului membru care a refuzat intrarea, în cazul în care, în cadrul căii de atac, decizia de refuz al intrării este declarată nefondată.

(4)   Polițiștii de frontieră se asigură că resortisantul țării terțe care a făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării nu intră pe teritoriul statului membru în cauză.

(5)   Statele membre întocmesc o statistică privind numărul de persoane care au făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării, motivele refuzului, cetățenia persoanelor cărora li s‑a refuzat intrarea și tipul de frontieră (terestră, aeriană, maritimă) la care s‑a refuzat intrarea și transmit anual statisticile către Comisie (Eurostat), în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 862/2007 al Parlamentului European și al Consiliului [din 11 iulie 2007 privind statisticile comunitare din domeniul migrației și protecției internaționale și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 311/76 al Consiliului privind elaborarea de statistici cu privire la lucrătorii străini (JO 2007, L 199, p. 23)].

(6)   Normele detaliate de reglementare a refuzului intrării sunt descrise în anexa V partea A.”

6

Titlul III din Codul frontierelor Schengen, referitor la „frontiere interne”, cuprinde articolele 22-35 din acesta.

7

Articolul 25 din codul menționat, intitulat „Cadru general pentru reintroducerea temporară a controlului la frontierele interne”, prevede la alineatul (1):

„Atunci când în spațiul fără controale la frontierele interne există o amenințare gravă la adresa ordinii publice sau a securității interne într‑un stat membru, statul membru respectiv poate reintroduce în mod excepțional controlul la toate frontierele interne sau în anumite părți ale frontierelor sale interne, pentru o perioadă limitată de maximum 30 de zile sau pe durata previzibilă a amenințării grave, dacă aceasta depășește 30 de zile. Domeniul de aplicare și durata reintroducerii temporare a controlului la frontierele interne nu depășesc ceea ce este strict necesar pentru a răspunde amenințării grave.”

8

Articolul 32 din același cod, intitulat „Dispoziții în caz de reintroducere a controlului la frontierele interne”, prevede:

„În cazul în care se reintroduce controlul la frontierele interne, dispozițiile relevante din titlul II se aplică mutatis mutandis.”

9

Partea A din anexa V la Codul frontierelor Schengen prevede:

„1. În caz de refuz al intrării, polițistul de frontieră competent:

Aspectele practice de aplicare a ștampilei sunt prevăzute în anexa IV.

2. În cazul în care resortisantul țării terțe care a primit o decizie de refuz al intrării a fost condus la frontieră de către un operator de transport, autoritatea locală responsabilă:

[…]”

10

În temeiul articolului 44 din acest cod, intitulat „Abrogare”:

„Regulamentul (CE) nr. 562/2006 [al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO 2006, L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5)] se abrogă.

Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa X.”

11

În conformitate cu acest tabel de corespondență, articolul 14 din Codul frontierelor Schengen corespunde articolului 13 din Regulamentul nr. 562/2006.

12

Articolul 2 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

(2)   Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care:

13

Potrivit articolului 3 din această directivă:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

14

Articolul 4 alineatul (4) din directiva menționată prevede:

„În ceea ce privește resortisanții țărilor terțe care nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (a), statele membre:

15

Articolul 5 din Directiva 2008/115 prevede:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

și respectă principiul nereturnării.”

16

Articolul 6 din această directivă prevede:

„(1)   Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).

(2)   Resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care posedă un permis de ședere valid sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, eliberate de un alt stat membru, li se cere să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. În cazul nerespectării acestei cerințe de către resortisantul unei țări terțe sau în cazul în care plecarea imediată a resortisantului unei țări terțe este necesară din motive de ordine publică sau de securitate națională, se aplică alineatul (1).

(3)   Statele membre pot decide să nu emită o decizie de returnare pentru un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, dacă resortisantul în cauză al unei țări terțe este preluat de un alt stat membru în conformitate cu acordurile bilaterale sau normele existente la data intrării în vigoare a prezentei directive. În acest caz, statul membru care a preluat resortisantul respectiv al unei țări terțe pune în aplicare alineatul (1).

[…]”

17

Articolul 7 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată prevede:

„Decizia de returnare prevede un termen adecvat între șapte și treizeci de zile, pentru plecarea voluntară, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2) și (4). Statele membre pot să prevadă în legislația națională că un astfel de termen este acordat numai pe baza unei cereri din partea resortisantului unei țări terțe. În acest caz, statele membre informează resortisanții în cauză ai țărilor terțe asupra posibilității prezentării unei astfel de cereri.”

18

Articolul 15 alineatul (1) din aceeași directivă enunță:

„Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:

Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.”

19

Articolul L. 213-3-1 din code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (Codul privind intrarea și șederea străinilor și dreptul de azil), în versiunea rezultată din loi no 2018-778, du 10 septembre 2018, pour une immigration maîtrisée, un droit d’asile effectif et une intégration réussie (Legea nr. 2018-778 din 10 septembrie 2018 privind imigrația controlată, dreptul efectiv de azil și integrarea cu succes (JORF din 11 septembrie 2018, textul nr. 1) (denumit în continuare „fostul Ceseda”), prevedea:

„În cazul reintroducerii temporare a controlului la frontierele interne prevăzute în capitolul II din titlul III din [Codul frontierelor Schengen], deciziile menționate la articolul L. 213-2 pot fi luate în privința străinului care, venind direct de pe teritoriul unui stat parte la Convenția semnată la Schengen la 19 iunie 1990, a intrat pe teritoriul metropolitan prin trecerea unei frontiere interne terestre fără a fi autorizat în acest sens și a fost controlat într‑o zonă cuprinsă între această frontieră și o linie trasată la zece kilometri înainte de frontieră. Modalitățile acestor controale sunt definite prin decret al Conseil d’État (Consiliul de Stat).”

20

Ordonanța nr. 2020-1733 a reformat partea legislativă a Codului privind intrarea și șederea străinilor și dreptul de azil. Articolul L. 332-2 din acest cod astfel modificat (denumit în continuare „Ceseda modificat”) prevede:

„Decizia de refuz al intrării, care este scrisă și motivată, este luată de un agent care face parte dintr‑o categorie stabilită prin regulament.

Notificarea deciziei de refuz al intrării menționează dreptul străinului de a avertiza persoana la care a indicat că trebuia să se deplaseze, consulatul său sau consilierul ales de el ori de a solicita avertizarea lor. Ea menționează dreptul străinului de a refuza să fie repatriat înainte de expirarea termenului de o zi liberă în condițiile prevăzute la articolul L. 333-2.

Decizia și notificarea aferentă a drepturilor i se comunică într‑o limbă pe care o înțelege.

Se acordă o atenție deosebită persoanelor vulnerabile, în special minorilor însoțiți sau neînsoțiți de un adult.”

21

Articolul L. 332-3 din Ceseda modificat prevede:

„Procedura prevăzută la articolul L. 332-2 este aplicabilă deciziei de refuz al intrării adoptate împotriva străinului în temeiul articolului 6 din [Codul frontierelor Schengen]. Ea este de asemenea aplicabilă în cazul verificărilor efectuate la o frontieră internă în cazul reintroducerii temporare a controlului la frontierele interne în condițiile prevăzute în capitolul II din titlul III din [Codul frontierelor Schengen].”

22

Asociațiile menționate la punctul 2 din prezenta hotărâre contestă în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța), în cadrul unei acțiuni în anularea Ordonanței nr. 2020-1733, validitatea acesteia în special pentru motivul că articolul L. 332-3 din Ceseda modificat care rezultă din ordonanța respectivă încalcă Directiva 2008/115 în măsura în care permite adoptarea unor decizii de refuz al intrării la frontierele interne la care au fost reintroduse controale.

23

Instanța de trimitere arată astfel că, în Hotărârea din 19 martie 2019, Arib și alții (C‑444/17, EU:C:2019:220), Curtea a statuat că articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 32 din Codul frontierelor Schengen nu se aplică situației unui resortisant al unei țări terțe reținut în imediata apropiere a unei frontiere interne și aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru nici chiar atunci când acest stat membru a reintrodus, în temeiul articolului 25 din codul menționat, controlul la această frontieră, ca urmare a unei amenințări grave la adresa ordinii publice sau a securității interne a statului membru respectiv.

24

Conseil d’État (Consiliul de Stat) subliniază că, în Decizia nr. 428175 din 27 noiembrie 2020, a considerat contrare Directivei 2008/115, astfel cum a fost interpretată de Curte, dispozițiile articolului L. 213-3-1 din fostul Ceseda, care prevedeau că, în cazul reintroducerii temporare a controlului la frontierele interne, străinul care vine direct de pe teritoriul unui stat parte la Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republica Federală Germania și Republica Franceză privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183, denumită în continuare „Convenția Schengen”), putea face obiectul unei decizii de refuz al intrării în condițiile prevăzute la articolul L. 213-2 din fostul Ceseda atunci când a intrat pe teritoriul metropolitan prin trecerea unei frontiere interne terestre fără a fi autorizat în acest sens și a fost controlat într‑o zonă cuprinsă între această frontieră și o linie trasată la zece kilometri înainte de frontieră.

25

Desigur, potrivit Conseil d’État (Consiliul de Stat), articolul L. 332-3 din Ceseda modificat nu reia dispozițiile articolului L. 213-3-1 din fostul Ceseda. Cu toate acestea, articolul L. 332-3 din Ceseda modificat prevede că o decizie de refuz al intrării poate fi luată cu ocazia verificărilor efectuate la frontierele interne în cazul reintroducerii temporare a controalelor la aceste frontiere, în condițiile prevăzute în capitolul II din titlul III din Codul frontierelor Schengen.

26

Prin urmare, instanța respectivă apreciază că trebuie să se stabilească dacă, într‑un asemenea caz, resortisantului unei țări terțe, care vine direct de pe teritoriul unui stat parte la Convenția Schengen și care se prezintă la un punct autorizat de trecere a frontierei, fără a fi în posesia unor documente care să dovedească existența unei autorizații de intrare sau a unui drept de ședere în Franța, i se poate refuza intrarea, în temeiul articolului 14 din Codul frontierelor Schengen, fără ca Directiva 2008/115 să fie aplicabilă.

27

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzeiși să adreseze următoarea întrebare preliminară:

„În cazul reintroducerii temporare a controlului la frontierele interne, în condițiile prevăzute la capitolul II din titlul III din [Codul frontierelor Schengen], unui străin care vine direct de pe teritoriul unui stat parte la [Convenția Schengen] i se poate opune o decizie de refuz al intrării cu ocazia controalelor efectuate la această frontieră, în temeiul articolului 14 din [codul] menționat, fără ca Directiva [2008/115] să fie aplicabilă?”

28

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Codul frontierelor Schengen și Directiva 2008/115 trebuie interpretate în sensul că, atunci când un stat membru a reintrodus controale la frontierele sale interne, acesta poate adopta, în privința unui resortisant al unei țări terțe care se prezintă la un punct autorizat de trecere a frontierei unde se exercită astfel de controale, o decizie de refuz al intrării, în sensul articolului 14 din respectivul cod, fără a fi obligat să respecte această directivă.

29

Articolul 25 din Codul frontierelor Schengen autorizează, cu titlu excepțional și în anumite condiții, un stat membru să reintroducă temporar controlul la toate frontierele interne sau în anumite părți ale frontierelor sale interne în caz de amenințare gravă la adresa ordinii publice sau a securității interne a acestui stat membru. Potrivit articolului 32 din acest cod, în cazul în care se reintroduce controlul la frontierele interne, dispozițiile relevante din titlul II din codul menționat, titlu care privește frontierele externe, se aplică mutatis mutandis.

30

Aceasta este situația articolului 14 din Codul frontierelor Schengen, care prevede că intrarea pe teritoriul statelor membre se refuză resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc toate condițiile de intrare prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din acest cod și care nu aparțin niciuneia dintre categoriile de persoane menționate la articolul 6 alineatul (5) din același cod.

31

Trebuie amintit însă că un resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a intrării sale ilegale pe teritoriul unui stat membru, este prezent pe acest teritoriu fără a îndeplini condițiile de intrare, de ședere sau de reședință se află, ca urmare a acestui fapt, în situație de ședere ilegală, în sensul Directivei 2008/115. Acest resortisant intră, așadar, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din directiva respectivă și sub rezerva articolului 2 alineatul (2) din aceasta, în domeniul de aplicare al directivei menționate, fără ca această prezență pe teritoriul statului membru în cauză să fie supusă unei condiții privind durata minimă sau intenția de a rămâne pe acest teritoriu. Prin urmare, el trebuie, în principiu, să fie supus standardelor și procedurilor comune prevăzute de aceeași directivă în vederea îndepărtării sale, iar aceasta atât timp cât șederea sa nu a fost, eventual, regularizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Arib și alții, C‑444/17, EU:C:2019:220, punctele 37 și 39, precum și jurisprudența citată).

32

Acest lucru este valabil inclusiv atunci când respectivul resortisant al unei țări terțe a fost reținut la un punct de trecere a frontierei, cu condiția ca acest punct de trecere a frontierei să se afle pe teritoriul statului membru menționat. În această privință, trebuie să se arate astfel că o persoană poate să fi intrat pe teritoriul unui stat membru chiar înainte de a fi trecut un punct de trecere a frontierei [a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 februarie 2020, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Înrolarea marinarilor în portul din Rotterdam), C‑341/18, EU:C:2020:76, punctul 45].

33

Mai trebuie precizat, cu titlu de exemplu, că, atunci când se efectuează verificări la bordul unui tren între momentul în care trenul respectiv părăsește ultima gară, situată pe teritoriul unui stat membru care are o frontieră internă cu un stat membru care a reintrodus controale la frontierele sale interne, și momentul în care trenul respectiv intră în prima gară situată pe teritoriul acestui din urmă stat membru, controlul la bordul aceluiași tren trebuie, cu excepția cazului în care se convine altfel între aceste două state membre, să fie considerat un control realizat la un punct de trecere a frontierei situat pe teritoriul statului membru care a reintrodus asemenea controale. Astfel, resortisantul unei țări terțe care a fost controlat la bordul acestui tren se va afla în mod necesar, în urma controlului amintit, pe teritoriul acestui din urmă stat membru, în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2008/115.

34

În aceste condiții, mai trebuie arătat că articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2008/115 permite statelor membre să excludă, cu titlu excepțional și în anumite condiții, resortisanții țărilor terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor din domeniul de aplicare al acestei directive.

35

Astfel, pe de o parte, acest articol 2 alineatul (2) din Directiva 2008/115 permite, la litera (a), statelor membre să nu aplice directiva amintită, sub rezerva prevederilor de la articolul 4 alineatul (4) din aceasta, în două situații particulare, respectiv cea a resortisanților țărilor terțe care fac obiectul unei decizii de refuz al intrării la o frontieră externă a unui stat membru, conform articolului 14 din Codul frontierelor Schengen, sau cea a resortisanților țărilor terțe care sunt reținuți sau prinși în cazul trecerii ilegale a unei asemenea frontiere externe și care nu au obținut ulterior o autorizație sau un drept de ședere în statul membru respectiv.

36

În aceste condiții, reiese din jurisprudența Curții că aceste două situații se raportează exclusiv la trecerea unei frontiere externe a unui stat membru, astfel cum este definită la articolul 2 din Codul frontierelor Schengen, și nu privesc, așadar, trecerea unei frontiere comune unor state membre care fac parte din spațiul Schengen, chiar și atunci când controalele au fost reintroduse la respectiva frontieră, în temeiul articolului 25 din codul menționat, ca urmare a unei amenințări grave la adresa ordinii publice sau a securității interne a acestui stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Arib și alții, C‑444/17, EU:C:2019:220, punctele 45 și 67).

37

Rezultă, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 35 din concluzii, că articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/115 nu autorizează un stat membru care a reintrodus controale la frontierele sale interne să deroge de la standardele și de la procedurile comune prevăzute de această directivă pentru a‑l îndepărta pe resortisantul unei țări terțe care a fost prins, fără permis de ședere valabil, la unul dintre punctele de trecere a frontierei situate pe teritoriul acestui stat membru și unde se exercită astfel de controale.

38

Pe de altă parte, deși articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2008/115 autorizează, la litera (b), statele membre să nu aplice această directivă resortisanților țărilor terțe care fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau care fac obiectul unor proceduri de extrădare, trebuie să se constate că o asemenea situație nu este cea vizată de dispoziția în discuție în litigiul principal.

39

Rezultă din tot ceea ce precedă, pe de o parte, că un stat membru care a reintrodus controale la frontierele sale interne poate aplica mutatis mutandis articolul 14 din Codul frontierelor Schengen, precum și punctul 1 din partea A din anexa V la acest cod în privința unui resortisant al unei țări terțe care este prins, fără permis de ședere valabil, la un punct autorizat de trecere a frontierei unde se exercită astfel de controale.

40

Pe de altă parte, atunci când acest punct de trecere a frontierei este situat pe teritoriul statului membru în cauză, acesta din urmă trebuie totuși să se asigure că consecințele unei asemenea aplicări, mutatis mutandis, a dispozițiilor citate la punctul anterior nu conduc la încălcarea standardelor și a procedurilor comune prevăzute de Directiva 2008/115. Împrejurarea că această obligație care revine statului membru în cauză este susceptibilă să priveze de o mare parte din efectivitatea sa eventuala adoptare a unei decizii de refuz al intrării în privința unui resortisant al unei țări terțe care se prezintă la una dintre frontierele sale interne nu este de natură să modifice o asemenea constatare.

41

În ceea ce privește dispozițiile relevante ale acestei directive, trebuie amintit printre altele că din cuprinsul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2008/115 rezultă că orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru trebuie, fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute la alineatele (2)-(5) ale articolului respectiv și cu respectarea strictă a cerințelor stabilite la articolul 5 din această directivă, să facă obiectul unei decizii de returnare, care trebuie să identifice, dintre țările prevăzute la articolul 3 punctul 3 din directiva menționată, pe cea în care acesta trebuie să fie îndepărtat [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 53].

42

De altfel, resortisantul unei țări terțe care face obiectul unei astfel de decizii de returnare trebuie de asemenea, în principiu, să beneficieze, în temeiul articolului 7 din Directiva 2008/115, de un anumit termen pentru a părăsi în mod voluntar teritoriul statului membru în cauză. Îndepărtarea forțată nu intervine decât în ultimă instanță, conform articolului 8 din respectiva directivă și sub rezerva articolului 9 din aceasta, care impune statelor membre să amâne îndepărtarea în cazurile pe care le prevede [Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Ungaria (Primirea solicitanților de protecție internațională), C‑808/18, EU:C:2020:1029, punctul 252].

43

În plus, din articolul 15 din Directiva 2008/115 rezultă că luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală nu poate fi impusă decât în anumite cazuri determinate. În aceste condiții, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 46 din concluzii, acest articol nu se opune ca, atunci când reprezintă o amenințare reală, actuală și suficient de gravă la adresa ordinii publice sau a securității interne, resortisantul respectiv să facă obiectul unei măsuri de luare în custodie publică, în așteptarea îndepărtării sale, cu condiția ca această luare în custodie publică să respecte condițiile prevăzute la articolele 15-18 din directiva amintită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iulie 2020, Stadt Frankfurt am Main, C‑18/19, EU:C:2020:511, punctele 41-48).

44

Pe de altă parte, Directiva 2008/115 nu exclude facultatea statelor membre de a sancționa cu pedeapsa închisorii comiterea altor infracțiuni decât cele care țin exclusiv de împrejurarea unei intrări ilegale, inclusiv în situații în care procedura de returnare nu a fost încă finalizată. În consecință, directiva menționată nu se opune nici reținerii sau luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, atunci când astfel de măsuri sunt adoptate pentru motivul că resortisantul respectiv este bănuit că a săvârșit o altă infracțiune decât simpla sa intrare ilegală pe teritoriul național, în special o infracțiune care poate amenința ordinea publică sau securitatea internă a statului membru în discuție (Hotărârea din 19 martie 2019, Arib și alții, C‑444/17, EU:C:2019:220, punctul 66).

45

Prin urmare, contrar celor susținute de guvernul francez, aplicarea, într‑un caz precum cel vizat de cererea de decizie preliminară, a standardelor și a procedurilor comune prevăzute de Directiva 2008/115 nu este de natură să facă imposibilă menținerea ordinii publice și apărarea securității interne, în sensul articolului 72 TFUE.

46

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea preliminară că Codul frontierelor Schengen și Directiva 2008/115 trebuie interpretate în sensul că, atunci când un stat membru a reintrodus controale la frontierele sale interne, acesta poate adopta, în privința unui resortisant al unei țări terțe care se prezintă la un punct autorizat de trecere a frontierei situat pe teritoriul său și în care se exercită astfel de controale, o decizie de refuz al intrării, în temeiul unei aplicări mutatis mutandis a articolului 14 din acest cod, în măsura în care standardele și procedurile comune prevăzute de această directivă sunt aplicate acestui resortisant în vederea îndepărtării sale.

47

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) și Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală

trebuie să fie interpretate în sensul că,

atunci când un stat membru a reintrodus controale la frontierele sale interne, acesta poate adopta, în privința unui resortisant al unei țări terțe care se prezintă la un punct autorizat de trecere a frontierei situat pe teritoriul său și în care se exercită astfel de controale, o decizie de refuz al intrării, în temeiul unei aplicări mutatis mutandis a articolului 14 din acest regulament, în măsura în care standardele și procedurile comune prevăzute de această directivă sunt aplicate acestui resortisant în vederea îndepărtării sale.