Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

29 iulie 2024(*)

„Trimitere preliminară – Statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Directiva 2003/109/CE – Articolul 11 alineatul (1) litera (d) – Egalitate de tratament – Măsuri de securitate socială, de asistență socială și de protecție socială – Condiție privind reședința de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu – Discriminare indirectă”

În cauzele conexate C‑112/22 și C‑223/22,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale di Napoli (Tribunalul Napoli, Italia), prin deciziile din 16 februarie 2022 și din 22 martie 2022, primite de Curte la 17 februarie 2022 și, respectiv, la 29 martie 2022, în procedurile penale împotriva

CU (C‑112/22),

ND (C‑223/22),

cu participarea:

Procura della Repubblica presso il Tribunale di Napoli (C‑112/22 și C‑223/22),

Ministero dell’Economia e delle Finanze (C‑112/22 și C‑223/22),

Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) (C‑223/22),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreședinte, domnul A. Arabadjiev, doamnele A. Prechal și K. Jürimäe, domnii F. Biltgen și N. Piçarra, președinți de cameră, domnii S. Rodin, P. G. Xuereb, I. Jarukaitis (raportor), N. Wahl și doamna I. Ziemele și domnul J. Passer, judecători,

avocat general: domnul P. Pikamäe,

grefier: domnul C. Di Bella, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 octombrie 2023,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru CU și ND, de M. Costantino, avvocata;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Fiorentino și P. Gentili, avvocati dello Stato;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Katsimerou, B.‑R. Killmann și P. A. Messina, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 25 ianuarie 2024,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolelor 18 și 45 TFUE, a articolului 34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolelor 30 și 31 din Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 în cadrul Consiliului Europei și revizuită la Strasbourg la 3 mai 1996 (denumită în continuare „Carta socială europeană”), a articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială 19/vol. 6, p. 225), a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1), precum și a articolului 29 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor proceduri penale inițiate, în cauza C‑112/22, împotriva lui CU și, în cauza C‑223/22, împotriva lui ND, pentru declarații false referitoare la condițiile de acces la „venitul de cetățenie”.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 2003/109

3        Considerentele (2)-(4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109 au următorul cuprins:

„(2)      La reuniunea extraordinară de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a afirmat că statutul juridic al resortisanților țărilor terțe trebuie apropiat de cel al resortisanților statelor membre și că unei persoane care are reședința legală într‑un stat membru, pe o perioadă determinată, și care este titulară a unui permis de lungă ședere trebuie să i se acorde în statul membru respectiv un ansamblu de drepturi uniforme cât mai apropiate de cele de care beneficiază cetățenii Uniunii Europene.

(3)      Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de [cartă].

(4)      Integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre reprezintă un element-cheie în promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Comunității, prevăzut de tratat.

[…]

(6)      Criteriul principal în dobândirea statutului de rezident pe termen lung trebuie să fie durata șederii pe teritoriul unui stat membru. Șederea respectivă trebuie să fi fost legală și neîntreruptă pentru a putea dovedi stabilirea persoanei respective în țara în cauză. Este necesară o anumită flexibilitate pentru a se putea ține seama de circumstanțele care pot determina o persoană să părăsească temporar teritoriul respectiv.

[…]

(12)      Pentru a constitui un veritabil instrument de integrare în societatea în care este stabilit rezidentul pe termen lung, rezidentul respectiv trebuie să beneficieze de egalitate de tratament cu cel al cetățenilor statului membru, într‑o gamă largă de domenii economice și sociale, în condițiile pertinente definite de prezenta directivă.”

4        Potrivit articolului 2 literele (a) și (b) din această directivă, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive:

(a)      «resortisant al unei țări terțe» înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din Tratat;

(b)      «rezident pe termen lung» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care este titular al statutului de rezident pe termen lung, astfel cum este prevăzut la articolele 4-7”.

5        Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Durata șederii”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză.”

6        Articolul 5 din Directiva 2003/109 prevede condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung. În conformitate cu alineatul (1) literele (a) și (b) al acestui articol, statele membre trebuie să ceară resortisanților țărilor terțe să facă dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor, pe de o parte, de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză, precum și, pe de altă parte, de o asigurare de sănătate pentru toate riscurile acoperite în mod obișnuit pentru propriii resortisanți în statul membru în cauză. Alineatul (2) al articolului 5 menționat prevede că statele membre pot solicita de asemenea ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare, în conformitate cu legislația lor internă.

7        Potrivit articolului 7 alineatul (1) din această directivă, pentru a dobândi statutul de rezident pe termen lung, resortisantul țării terțe trebuie să facă o cerere către autoritățile competente ale statului membru în care are reședința, cerere însoțită de acte justificative ce trebuie stabilite de legislația internă, care să facă dovada că îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 4 și 5 din directiva menționată.

8        Articolul 11 din aceeași directivă, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede la alineatele (1), (2) și (4):

„(1)      Rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește:

[…]

(d)      securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă;

[…]

(2)      În ceea ce privește alineatul (1) literele (b), (d), (e), (f) și (g), statul membru în cauză poate limita egalitatea de tratament la cazurile în care locul de reședință înregistrat sau obișnuit al rezidentului pe termen lung sau acela al membrilor familiei sale pentru care solicită indemnizații se găsește pe teritoriul său.

[…]

(4)      În ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază.”

 Regulamentul nr. 492/2011

9        Potrivit articolului 7 din Regulamentul nr. 492/2011, care face parte din secțiunea 2, intitulată „Desfășurarea activității salariate și egalitatea de tratament”, din capitolul I, intitulat „Încadrarea în muncă, egalitatea de tratament și familia lucrătorilor”, din acest regulament:

„(1)      Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea.

(2)      Acesta beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali.

[…]”

 Directiva 2011/95

10      Articolul 29 din Directiva 2011/95, intitulat „Protecția socială”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că beneficiarii de protecție internațională primesc, în statul membru care a acordat protecția, aceeași asistență socială necesară ca cea prevăzută pentru resortisanții respectivului stat membru.”

 Dreptul italian

11      Articolul 1 din decreto‑legge n. 4 „Disposizioni urgenti in materia di reddito di cittadinanza e di pensioni” (Decretul‑lege nr. 4 privind dispoziții urgente referitoare la venitul de cetățenie și la pensii) din 28 ianuarie 2019 (GURI nr. 23 din 28 ianuarie 2019), transformat în lege prin legge n. 26 (Legea nr. 26) din 28 martie 2019 (GURI nr. 75 din 29 martie 2019) (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 4/2019”), prevede la alineatul 1:

„Se instituie, începând cu luna aprilie 2019, venitul de cetățenie […] ca măsură fundamentală a politicii active a muncii pentru a garanta dreptul la muncă, pentru a combate sărăcia, inegalitatea și marginalizarea socială, precum și pentru a favoriza dreptul la informare, la educație, la formare și la cultură prin politici destinate susținerii economice și includerii sociale a persoanelor expuse riscului de marginalizare în societate și în câmpul muncii. [Venitul de cetățenie] constituie un nivel de bază al prestațiilor în limitele resurselor disponibile.”

12      Articolul 2 din acest decret‑lege, intitulat „Beneficiari”, definește condițiile de acces la venitul de cetățenie. Aceste condiții se referă, pe de o parte, la cetățenia, la reședința și la șederea solicitantului și, pe de altă parte, în special, la veniturile, la patrimoniul și la folosința unor bunuri de utilizare îndelungată din gospodăria acestuia. În ceea ce privește primele condiții, acest articol 2 prevede la alineatul 1:

„[Venitul de cetățenie] este acordat gospodăriilor ai căror membri îndeplinesc cumulativ, la momentul depunerii cererii și pe toată durata acordării beneficiului, următoarele condiții:

(a)      în ceea ce privește condițiile referitoare la cetățenie, la reședință și la ședere, persoana din gospodărie care solicită prestația trebuie, în mod cumulativ:

1)      să aibă cetățenia italiană sau cetățenia unui stat membru al Uniunii […] sau [să fie] un membru de familie, […], care este titular al dreptului de ședere sau al dreptului de ședere permanentă, ori [să fie] resortisant al unei țări terțe care deține un permis de ședere [al Uniunii pentru rezidenți] pe termen lung;

2)      să aibă reședința în Italia de cel puțin zece ani, ultimii doi ani, avuți în vedere la momentul depunerii cererii, fiind neîntrerupți, precum și pe toată durata plății prestației.

[…]”

13      Articolul 3 din decretul‑lege menționat, intitulat „Avantajul economic”, prevede la alineatul 1:

„Avantajul economic al [venitului de cetățenie], pe o bază anuală, este constituit din următoarele două componente:

a)      o componentă destinată să completeze venitul familial […] până la pragul de 6 000 de euro pe an înmulțit cu parametrul corespunzător din grila de echivalență […];

b)      o componentă destinată să completeze venitul gospodăriilor care locuiesc cu chirie, egală cu cuantumul chiriei anuale prevăzut în contractul de închiriere […] în limita sumei de 3 360 de euro pe an.”

14      Articolul 7 din același decret‑lege, intitulat „Sancțiuni”, prevede la alineatul 1:

„Cu excepția cazului în care fapta constituie o infracțiune mai gravă, se pedepsește cu închisoare de la doi la șase ani fapta oricărei persoane de a da sau de a folosi declarații sau documente false ori care atestă fapte nereale sau de a omite informații necesare, în scopul de a obține în mod necuvenit prestația prevăzută la articolul 3.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

15      CU și ND sunt resortisante ale unor țări terțe, rezidente pe termen lung în Italia. CU a fost înregistrată în Italia în calitate de rezidentă la 29 martie 2012. În ceea ce o privește pe ND, aceasta a fost înregistrată în Italia ca rezidentă la 24 martie 2013.

16      CU și ND sunt acuzate de Pubblico Ministero della Procura della Repubblica presso il Tribunale di Napoli (procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul Napoli, Italia) că au săvârșit infracțiunea penală prevăzută la articolul 7 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 4/2019, întrucât ele ar fi semnat, la 27 august 2020 și, respectiv, la 9 octombrie 2020, cereri în vederea obținerii „venitului de cetățenie”, atestând în fals, în acestea din urmă, că îndeplineau condițiile de acordare a acestei prestații, inclusiv condiția privind reședința cu o durată de cel puțin zece ani în Italia prevăzută de decretul‑lege menționat. CU și ND ar fi primit în mod nejustificat, în acest temei, o sumă totală de 3 414,40 euro și, respectiv, de 3 186,66 euro.

17      Tribunale di Napoli (Tribunalul Napoli, Italia), care este instanța de trimitere, are îndoieli cu privire la conformitatea Decretului‑lege nr. 4/2019 cu dreptul Uniunii, în măsura în care acest decret‑lege impune printre altele resortisanților țărilor terțe, în vederea obținerii unui „venit de cetățenie”, care constituie o prestație de asistență socială prin care se urmărește asigurarea unui minim de subzistență, să fi avut reședința în Italia de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu. Această instanță consideră că, procedând astfel, acest decret‑lege instituie un tratament defavorabil în privința unor asemenea resortisanți, inclusiv în privința celor care sunt titulari ai unor permise de ședere pe termen lung, în raport cu cel rezervat resortisanților naționali.

18      În această privință, instanța menționată constată, mai întâi, că „venitul de cetățenie” constituie o prestație de asistență socială prin care se urmărește asigurarea unui minim de subzistență, care se încadrează în unul dintre cele trei domenii vizate la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, și anume securitatea socială, asistența socială și protecția socială, astfel cum sunt definite de legislația națională. În plus, articolul 11 alineatul (4) din această directivă nu ar fi relevant în speță, având în vedere că statul italian nu ar fi limitat, prin adoptarea reglementării naționale în discuție în litigiile principale, egalitatea de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi prevăzută de această reglementare, o astfel de limitare nu ar fi conformă cu Directiva 2003/109, în măsura în care, potrivit ultimei teze a articolului 1 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 4/2019, „venitul de cetățenie” constituie un nivel de bază al prestațiilor în limitele resurselor disponibile.

19      Instanța de trimitere amintește că în Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233), Curtea a declarat că articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede, în ceea ce privește acordarea unei alocații pentru locuință, un tratament diferit pentru un resortisant al unei țări terțe care beneficiază de statutul de rezident pe termen lung acordat în conformitate cu dispozițiile acestei directive în raport cu cel rezervat resortisanților naționali. Aceasta citează de asemenea Hotărârea din 27 martie 1985, Hoeckx (249/83, EU:C:1985:139), și Hotărârea din 27 martie 1985, Scrivner și Cole (122/84, EU:C:1985:145), care ar privi o măsură de asistență socială comparabilă cu „venitul de cetățenie”. În aceste hotărâri, Curtea ar fi statuat că, în temeiul Regulamentului nr. 492/2011, o astfel de măsură trebuia să fie acordată atât lucrătorilor naționali, cât și lucrătorilor din alte state membre.

20      În schimb, Curtea nu s‑ar fi pronunțat încă cu privire la aspectul dacă o dispoziție națională care prevede acordarea unui „venit de cetățenie” numai solicitanților care îndeplinesc o condiție privind reședința precum cea în discuție în litigiile principale este conformă cu dreptul Uniunii. Or, în măsura în care eventuala nelegalitate a condiției prevăzute la articolul 2 alineatul 1 litera a) punctul 2 din Decretul‑lege nr. 4/2019 ar avea ca efect dispariția elementului material al infracțiunii respective, ar fi necesar un răspuns la această întrebare pentru a statua în cauzele principale.

21      În aceste condiții, Tribunale di Napoli (Tribunalul Napoli) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, redactate în mod identic în cauzele conexate C‑112/22 și C‑223/22:

„1)      [D]reptul Uniunii și, în special, [articolele 18 și 45 TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 492/2011], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva [2003/109], articolul 29 din Directiva [2011/95], articolul 34 din [cartă] și articolele 30 și 31 din [Carta socială europeană] se opun unei reglementări naționale precum reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 coroborat cu articolul 2 alineatul 1 litera a) din [Decretul‑lege nr. 4/2019], în măsura în care ea subordonează accesul la venitul de cetățenie unei condiții privind reședința în Italia de o durată de cel puțin zece ani (dintre care ultimii doi ani, avuți în vedere la momentul depunerii cererii, fiind neîntrerupți, precum și pe toată durata plății prestației), rezervând astfel un tratament mai puțin favorabil pentru resortisanții italieni, pentru resortisanții [Uniunii] care beneficiază de dreptul de ședere sau de ședere permanentă ori pentru [resortisanții țărilor terțe] rezidenți pe termen lung care au reședința [în Italia] de mai puțin de zece ani sau de zece ani, dar nu în mod continuu în ultimii doi ani, în raport cu aceleași categorii care au reședința în Italia de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

2)      [D]reptul Uniunii și, în special, [articolele 18 și 45 TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 492/2011], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva [2003/109], articolul 29 din Directiva [2011/95], articolul 34 din [cartă], precum și articolele 30 și 31 din [Carta socială europeană] se opun unei reglementări naționale precum cea de la articolul 7 alineatul 1 din [Decretul‑lege nr. 4/2019] coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera a) [din acesta], în măsura în care ea rezervă un tratament diferit rezidenților pe termen lung care pot dobândi un drept de ședere permanentă într‑un stat al Uniunii după ce au avut reședința timp de cinci ani în statul membru gazdă și rezidenților pe termen lung care au avut reședința [în Italia] timp de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu?

3)      Dreptul Uniunii și, în special, [articolele 18 și 45 TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 492/2011], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din [Directiva 2003/109] și articolul 29 din [Directiva 2011/95] se opun unei reglementări naționale precum reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 din [Decretul‑lege nr. 4/2019] coroborat cu articolul 2 alineatul 1 litera a) [din acesta], care impune resortisanților italieni, resortisanților [Uniunii] și resortisanților [țărilor terțe] obligația de a avea reședința timp de zece ani (dintre care ultimii doi ani în mod continuu) pentru a putea beneficia de venitul de cetățenie?

4)      [D]reptul Uniunii și, în special, [articolele 18 și 45 TFUE], articolul 7 alineatul (2) din [Regulamentul nr. 492/2011], articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva [2003/109], articolul 29 din Directiva [2011/95], articolul 34 din [cartă] și articolele 30 și 31 din [Carta socială europeană] se opun unei reglementări naționale precum reglementarea prevăzută la articolul 7 alineatul 1 din [Decretul‑lege nr. 4/2019] coroborat cu articolul 2 alineatul 1 litera a) [din acesta], în măsura în care, în vederea acordării venitului de cetățenie, ea impune resortisanților italieni, resortisanților [Uniunii] și resortisanților [țărilor terțe] obligația de a declara că au avut reședința în Italia pe o perioadă de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, prevăzând consecințe grave cu caracter penal pentru falsul în declarații?”

 Procedura în fața Curții

22      Prin Decizia președintelui Curții din 3 mai 2022, cauzele C‑112/22 și C‑223/22 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazelor scrisă și orală ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

23      La 8 mai 2023, Curtea a adresat instanței de trimitere o cerere de lămuriri, în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, prin care o invita să indice statutul juridic al persoanelor vizate de procedurile penale din litigiile principale, precum și dispozițiile specifice ale dreptului Uniunii aplicabile acestor persoane, a căror interpretare i se pare necesară în vederea soluționării cauzelor cu care este sesizată. Instanța de trimitere a răspuns la această cerere la 9 iunie 2023 în cauza C‑223/22 și la 13 iunie 2023 în cauza C‑112/22, precizând că persoanele în discuție în litigiile principale sunt resortisanți ai unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung în Italia. În plus, în răspunsul dat în cauza C‑112/22, această instanță a precizat că dispoziția a cărei interpretare este utilă pentru soluționarea cauzei principale este articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

24      În conformitate cu articolul 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Republica Italiană a solicitat ca prezentele cauze să fie judecate în Marea Cameră, fapt care a fost acceptat de Curte la 10 iulie 2023.

 Cu privire la competența Curții

25      Guvernul italian susține, în observațiile sale scrise, că Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările adresate, din moment ce dispozițiile naționale aplicabile în cauzele principale privesc o prestație prevăzută de reglementarea națională rezultată din exercitarea competențelor exclusive ale statelor membre. „Venitul de cetățenie” în discuție în litigiile principale nu ar fi o măsură de protecție socială sau de asistență socială, care ar avea ca obiectiv doar să asigure persoanelor în cauză un anumit nivel de venit, ci ar constitui o măsură complexă care urmărește mai ales favorizarea includerii sociale și a reintegrării persoanelor în cauză pe piața muncii.

26      În această privință, este necesar să se constate că cererile de decizie preliminară privesc interpretarea dreptului Uniunii și, în special, a articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, ceea ce este în mod vădit de competența Curții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2022, Prokurator Generalny (Camera Disciplinară a Curții Supreme – Numire), C‑508/19, EU:C:2022:201, punctul 57 și jurisprudența citată].

27      În plus, în măsura în care guvernul italian urmărește, prin argumentul său, să conteste faptul că „venitul de cetățenie” în discuție în litigiile principale intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, este necesar să se constate că, astfel cum acest guvern însuși a observat în ședința desfășurată în fața Curții, acest argument nu este susceptibil să repună în discuție competența Curții de a răspunde la întrebările adresate, ci trebuie să fie evaluat în cadrul examinării pe fond a acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 76).

28      Cu toate acestea, trebuie să se constate că instanța de trimitere menționează în întrebările sale și articolele 30 și 31 din Carta socială europeană. Or, deși potrivit explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17), articolul 34 alineatul (3) din aceasta se inspiră din articolele 30 și 31 din Carta socială europeană revizuită, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea nu este competentă să interpreteze această din urmă cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 70, precum și jurisprudența citată).

29      În consecință, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la cererile de decizie preliminară, cu excepția cazului în care privesc dispozițiile Cartei sociale europene.

 Cu privire la întrebările preliminare

30      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența Curții să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate, extrăgând din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 februarie 2024, Eesti Vabariik (Põllumajanduse Registrite ja Informatsiooni Amet), C‑437/22, EU:C:2024:176, punctul 41 și jurisprudența citată].

31      În această privință, este necesar să se arate că cererile de decizie preliminară fac referire la mai multe categorii de persoane care ar putea, potrivit instanței de trimitere, să fie dezavantajate de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, și anume resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, anumiți resortisanți naționali, cetățenii Uniunii, precum și resortisanții țărilor terțe care beneficiază de protecție internațională. Aceste cereri nu precizează însă din care dintre aceste categorii fac parte persoanele în discuție în litigiile principale.

32      Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 23 din prezenta hotărâre, în răspunsurile sale la cererea de lămuriri a Curții, această instanță a arătat că persoanele în discuție în litigiile principale sunt resortisanți ai unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung în Italia. În plus, în cauza C‑112/22, ea a precizat că dispoziția a cărei interpretare este utilă pentru soluționarea cauzei principale este articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109. Astfel, această dispoziție, interpretată în lumina articolului 34 din cartă, este cea care este aplicabilă acestei categorii de persoane, iar nu articolele 18 și 45 TFUE, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 sau articolul 29 din Directiva 2011/95, menționate de asemenea în întrebările adresate. Aceste din urmă dispoziții trebuie, așadar, înlăturate, având în vedere că nu au legătură cu litigiile principale.

33      Având în vedere cele ce precedă, este necesar, așadar, să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, citit în lumina articolului 34 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru care subordonează accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung la o măsură de securitate socială, de asistență socială sau de protecție socială condiției, care se aplică și resortisanților acestui stat membru, să fi avut reședința în statul membru respectiv de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, și care pedepsește cu o sancțiune penală orice declarație falsă referitoare la această condiție privind reședința.

34      Potrivit articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă.

35      În primul rând, în măsura în care guvernul italian contestă că „venitul de cetățenie” în discuție în litigiile principale intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, trebuie amintit că, atunci când o dispoziție a dreptului Uniunii, precum articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, face o trimitere expresă la legislația națională, nu este de competența Curții să dea termenilor în cauză o definiție autonomă și uniformă potrivit dreptului Uniunii. Așadar, o asemenea trimitere reflectă voința legiuitorului Uniunii de a respecta diferențele care există între statele membre cu privire la definiția și la domeniul de aplicare exact al noțiunilor în cauză. Cu toate acestea, lipsa unor definiții autonome și uniforme, în temeiul dreptului Uniunii, pentru noțiunile de securitate socială, de asistență socială și de protecție socială și referirea la dreptul național, care apare în această dispoziție, cu privire la noțiunile menționate nu înseamnă că statele membre pot să aducă atingere efectului util al Directivei 2003/109 atunci când aplică principiul egalității de tratament prevăzut la această dispoziție (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 77 și 78, precum și Hotărârea din 28 octombrie 2021, ASGI și alții, C‑462/20, EU:C:2021:894, punctul 31).

36      În plus, articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. De asemenea, din considerentul (3) al Directivei 2003/109 reiese că aceasta respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de cartă.

37      În consecință, stabilind măsurile de securitate socială, de asistență socială și de protecție socială definite de legislația națională și subordonate principiului egalității de tratament consacrat la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, statele membre trebuie să respecte drepturile și principiile prevăzute de cartă, în special cele enunțate la articolul 34 din aceasta. Potrivit articolului 34 alineatul (3) din cartă, pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea – și, așadar, statele membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii – „recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale” (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 80).

38      Din moment ce atât articolul 34 din cartă, cât și articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 fac trimitere la dreptul național, instanței de trimitere îi revine sarcina de a stabili dacă „venitul de cetățenie” în discuție în litigiile principale constituie o prestație socială care intră sub incidența celor vizate de directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 81, precum și Hotărârea din 28 octombrie 2021, ASGI și alții, C‑462/20, EU:C:2021:894, punctul 32).

39      Or, astfel cum s‑a arătat la punctul 18 din prezenta hotărâre, această instanță constată în cererile sale de decizie preliminară că „venitul de cetățenie” constituie o prestație de asistență socială prin care se urmărește asigurarea unui minim de subzistență, care se încadrează în unul dintre cele trei domenii vizate la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, și anume securitatea socială, asistența socială și protecția socială, astfel cum sunt definite de legislația națională.

40      Desigur, guvernul italian contestă această constatare a instanței de trimitere. Totuși, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și cele naționale, Curtea trebuie să ia în considerare contextul de fapt și normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum este definit în decizia de trimitere. Prin urmare, indiferent de criticile emise de guvernul unui stat membru cu privire la interpretarea dreptului național reținută de instanța de trimitere, examinarea întrebărilor preliminare trebuie efectuată pe baza acestei interpretări și nu este de competența Curții să verifice exactitatea acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2016, New Valmar, C‑15/15, EU:C:2016:464, punctul 25, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, Cofidis, C‑340/22, EU:C:2023:1019, punctul 31).

41      În cadrul prezentelor cauze, Curtea trebuie, așadar, să se întemeieze pe premisa că „venitul de cetățenie” în discuție în litigiile principale constituie o măsură care intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, interpretat în lumina articolului 34 din cartă.

42      În plus, deși, în conformitate cu articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, statele membre pot limita, în ceea ce privește asistența socială și protecția socială, egalitatea de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază, instanța de trimitere constată în cererile sale de decizie preliminară că această dispoziție de strictă interpretare nu se aplică în speță. Astfel, pe de o parte, autoritățile italiene competente pentru punerea în aplicare a acestei directive nu s‑ar fi exprimat în mod clar că intenționau să se prevaleze de derogarea prevăzută de această dispoziție. Pe de altă parte, „venitul de cetățenie” ar constitui tocmai o asemenea „indemnizație de bază”, în sensul aceleiași dispoziții. Această noțiune desemnează prestații care îi permit persoanei satisfacerea necesităților sale de bază precum hrana, locuința și starea de sănătate (a se vedea în această privință Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 86-92).

43      În al doilea rând, trebuie amintit că sistemul instituit prin Directiva 2003/109 indică în mod clar că dobândirea statutului de rezident pe termen lung în temeiul acestei directive este supusă unei proceduri speciale și, în plus, obligației de a îndeplini condițiile precizate în capitolul II din directiva menționată.

44      Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109 prevede că statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză. Articolul 5 din această directivă condiționează dobândirea acestui statut de dovada că resortisantul unei țări terțe care solicită să beneficieze de acest statut dispune de resurse suficiente, precum și de o asigurare de sănătate. În sfârșit, articolul 7 din aceeași directivă menționează cerințele procedurale necesare pentru obținerea acestui statut.

45      Pe de altă parte, din considerentele (2), (4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109 reiese că aceasta urmărește să garanteze integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă și în mod legal în statele membre și, în acest scop, să apropie drepturile acestor resortisanți de cele de care beneficiază cetățenii Uniunii, în special prin instituirea egalității de tratament cu aceștia din urmă într‑o gamă largă de domenii economice și sociale. Astfel, statutul de rezident pe termen lung permite persoanei care beneficiază de acesta să se bucure de egalitate de tratament în domeniile vizate la articolul 11 din această directivă, în condițiile prevăzute la acest articol [Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Istituto nazionale della previdenza sociale (Prestații familiale pentru rezidenții pe termen lung), C‑303/19, EU:C:2020:958, punctul 28 și jurisprudența citată].

46      După cum a arătat domnul avocat general la punctul 35 din concluzii, un asemenea statut corespunde celui mai înalt nivel de integrare pentru resortisanții țărilor terțe și justifică garantarea egalității lor de tratament cu cel aplicat resortisanților statului membru gazdă, în special în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială.

47      În al treilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă condiția de a fi avut reședința de cel puțin zece ani în Italia, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, impusă în temeiul articolului 2 alineatul 1 litera a) punctul 2 din Decretul‑lege nr. 4/2019 pentru a putea avea acces la „venitul de cetățenie”, este compatibilă cu articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, interpretat în lumina articolului 34 din cartă, instanța de trimitere subliniază că această condiție privind reședința se aplică în mod identic atât resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, cât și resortisanților italieni. Totuși, această instanță observă în esență că respectiva condiție defavorizează resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în raport cu resortisanții italieni care au reședința în Italia și care nu au părăsit teritoriul acestui stat membru pentru a avea reședința în străinătate pentru o perioadă prelungită.

48      Or, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 50 din concluzii, principiul egalității de tratament consacrat la articolul 11 din Directiva 2003/109 interzice nu numai discriminările evidente, întemeiate pe cetățenie, ci și orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc, în fapt, la același rezultat.

49      Prin urmare, este necesar să se verifice, primo, dacă o condiție privind reședința de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, conduce la o diferență de tratament care constituie o discriminare indirectă față de resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în raport cu resortisanții statului membru în cauză.

50      În această privință, trebuie arătat că o astfel de condiție privind reședința de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, afectează în principal cetățenii străini, printre care figurează în special resortisanții țărilor terțe.

51      Instanța de trimitere precizează, pe de altă parte, că condiția privind reședința de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, afectează și interesele resortisanților italieni care revin în Italia după o perioadă de ședere într‑un alt stat membru. Cu toate acestea, este irelevant faptul că măsura în discuție în litigiile principale dezavantajează, dacă este cazul, atât resortisanții naționali care nu sunt în măsură să respecte o asemenea condiție, cât și resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung. Astfel, o măsură poate fi considerată o discriminare indirectă fără a fi necesar ca aceasta să aibă ca efect favorizarea tuturor resortisanților naționali sau defavorizarea numai a resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, cu excluderea resortisanților naționali (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 iunie 2013, Giersch și alții, C‑20/12, EU:C:2013:411, punctul 45).

52      Prin urmare, diferența de tratament dintre resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung și resortisanții naționali, care rezultă din faptul că o reglementare națională prevede o condiție privind reședința de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, constituie o discriminare indirectă.

53      Trebuie arătat, secundo, că o astfel de discriminare este, în principiu, interzisă, cu excepția cazului în care este justificată în mod obiectiv. Or, pentru a fi justificată, ea trebuie să fie de natură să asigure realizarea unui obiectiv legitim și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

54      În această privință, guvernul italian precizează în observațiile sale scrise că, în măsura în care „venitul de cetățenie” este un avantaj economic a cărui acordare este condiționată de participarea membrilor majori ai gospodăriei în cauză la un parcurs personalizat de asistență în vederea ocupării forței de muncă și a includerii sociale pe baza unor convenții specifice, acordarea acestui avantaj implică o operațiune de integrare socială și profesională foarte complexă pe plan administrativ. Prin urmare, potrivit acestui guvern, legiuitorul național a limitat în mod corespunzător accesul la această măsură la resortisanții țărilor terțe care au reședința în Italia în mod permanent și care sunt bine integrați în acest stat.

55      Cu toate acestea, trebuie arătat că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 prevede în mod exhaustiv situațiile în care statele membre pot deroga, în ceea ce privește reședința, de la egalitatea de tratament între resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung și resortisanții naționali. Astfel, în afară de aceste situații, o diferență de tratament între aceste două categorii de resortisanți constituie, în sine, o încălcare a articolului 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Istituto nazionale della previdenza sociale (Prestații familiale pentru rezidenții pe termen lung) (C‑303/19, EU:C:2020:958, punctul 23].

56      În special, o diferență de tratament între resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung și resortisanții statului membru în cauză nu poate fi justificată de faptul că aceștia s‑ar afla într-o situație diferită ca urmare a legăturilor lor respective cu acest stat membru. O asemenea justificare ar fi contrară articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, care impune o egalitate de tratament între aceștia în domeniile securității sociale, asistenței sociale și protecției sociale [Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Istituto nazionale della previdenza sociale (Prestații familiale pentru rezidenții pe termen lung), C‑303/19, EU:C:2020:958, punctul 34].

57      Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 44 din prezenta hotărâre, Directiva 2003/109 prevede la articolul 4 alineatul (1) o condiție privind reședința legală și fără întrerupere de cinci ani pe teritoriul unui stat membru pentru ca unui resortisant al unei țări terțe să i se poată acorda statutul de rezident pe termen lung de către acest stat membru. Din această dispoziție coroborată cu considerentul (6) al acestei directive reiese că legiuitorul Uniunii a apreciat că o astfel de perioadă de ședere legală și neîntreruptă de cinci ani dovedește „stabilirea persoanei în țară” și trebuie astfel să fie considerată suficientă pentru ca aceasta să aibă dreptul, după dobândirea statutului de rezident pe termen lung, la egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților statului membru respectiv, în special în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată.

58      Prin urmare, un stat membru nu poate, fără a încălca această din urmă dispoziție și obiectivul urmărit de aceasta care constă, astfel cum rezultă din considerentul (12) al aceleiași directive, în a asigura că statutul de rezident pe termen lung constituie „un veritabil instrument de integrare în societatea în care s‑a stabilit rezidentul pe termen lung”, să prelungească unilateral perioada de ședere necesară pentru ca un astfel de rezident pe termen lung să poată beneficia de dreptul garantat de articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

59      Rezultă că o condiție privind reședința de zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, precum cea în discuție în litigiile principale, este contrară articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

60      În al patrulea și ultimul rând, în ceea ce privește problema compatibilității cu dreptul Uniunii și, în special, cu Directiva 2003/109 a unei dispoziții naționale care prevede aplicarea unei sancțiuni penale solicitanților unei măsuri de securitate socială, de asistență socială sau de protecție socială în caz de declarație falsă din partea acestora în ceea ce privește condițiile de acces la o astfel de măsură, trebuie amintit că din jurisprudența Curții reiese că un dispozitiv național de sancționare nu este compatibil cu dispozițiile Directivei 2003/109 atunci când este impus pentru a se asigura respectarea unei obligații care nu este ea însăși conformă cu aceste dispoziții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2022, Landespolizeidirektion Steiermark (Durata maximă a controlului la frontierele interne), C‑368/20 și C‑369/20, EU:C:2022:298, punctul 97, precum și jurisprudența citată].

61      Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, citit în lumina articolului 34 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru care subordonează accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung la o măsură de securitate socială, de asistență socială sau de protecție socială condiției, care se aplică și resortisanților acestui stat membru, să fi avut reședința în statul membru respectiv de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, și care pedepsește cu o sancțiune penală orice declarație falsă referitoare la această condiție privind reședința.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

62      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, citit în lumina articolului 34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretat în sensul că

se opune reglementării unui stat membru care subordonează accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung la o măsură de securitate socială, de asistență socială sau de protecție socială condiției, care se aplică și resortisanților acestui stat membru, să fi avut reședința în statul membru respectiv de cel puțin zece ani, dintre care ultimii doi ani în mod continuu, și care pedepsește cu o sancțiune penală orice declarație falsă referitoare la această condiție privind reședința.

Semnături

*      Limba de procedură: italiana.