1.

În urma decesului unui electrician, care s‑a produs în timpul unei intervenții la o instalație electrică, a fost deschisă o procedură administrativă împotriva societății la care fusese angajată victima și, în paralel, a fost inițiată o procedură penală împotriva maistrului electrician care lucra pentru această societate pentru săvârșirea infracțiunilor de nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă și de ucidere din culpă, procedură în cadrul căreia familia electricianului decedat s‑a constituit parte civilă împotriva societății menționate și a maistrului.

2.

La finalul procedurii de contencios administrativ, instanța de contencios administrativ, printr‑o hotărâre definitivă, a statuat că această intervenție nu constituia un „accident de muncă”, cu consecința anulării sancțiunilor contravenționale aplicate aceleiași societăți. Pe de altă parte, reglementarea națională, așa cum a fost interpretată de Curtea Constituțională a statului membru în cauză, prevede că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale cu privire la o chestiune prealabilă într‑o procedură penală au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. Or, calificarea intervenției respective drept „accident de muncă” ar constitui o astfel de chestiune prealabilă.

3.

Directiva 89/391/CEE ( 2 ), care urmărește să promoveze îmbunătățirea securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă, se opune unei asemenea reglementări naționale, care împiedică instanța penală sesizată să examineze aspectul dacă aceeași intervenție poate fi calificată drept „accident de muncă” și, în consecință, să pronunțe sancțiuni penale sau civile împotriva maistrului sau a angajatorului? Aceasta este în esență întrebarea adresată de Curtea de Apel Brașov (România), instanța penală în cauza principală.

4.

Prezenta cauză, care prezintă un caracter inedit, oferă Curții ocazia de a preciza modalitățile de corelare a căilor de atac naționale pentru ca, în cadrul punerii în aplicare a Directivei 89/391, să fie garantată respectarea principiului efectivității dreptului Uniunii pentru părțile interesate și în special protecția dreptului la apărare.

5.

Secțiunea I din Directiva 89/391, intitulată „Dispoziții generale”, cuprinde articolele 1-4 din aceasta. Articolul 1 din directiva menționată, intitulat „Obiectul”, prevede:

„(1)   Obiectul prezentei directive este adoptarea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă.

(2)   În acest scop, directiva conține principii generale privind prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securității, eliminarea factorilor de risc și de accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată în conformitate cu legislațiile și practicile interne și formarea lucrătorilor și a reprezentanților acestora, precum și liniile directoare generale privind aplicarea principiilor menționate.

(3)   Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor dreptului intern și ale dreptului comunitar, în vigoare sau viitoare, care sunt mai favorabile protejării securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă.”

6.

Articolul 4 din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că angajatorii, lucrătorii și reprezentanții lucrătorilor fac obiectul dispozițiilor legale necesare aplicării prezentei directive.

(2)   Statele membre asigură, în special, supravegherea și controlul necesare.”

7.

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Dispoziții generale”, care figurează în secțiunea II din aceasta, intitulată „Obligațiile angajatorilor”, prevede:

„(1)   Angajatorul are obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor, sub toate aspectele, referitoare la activitatea desfășurată.

[…]

(3)   Obligațiile lucrătorilor în domeniul securității și sănătății la locul de muncă nu aduc atingere principiului răspunderii angajatorului.

(4)   Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre de a prevedea excluderea sau diminuarea răspunderii angajatorilor pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestora, neobișnuite și imprevizibile ori determinate de evenimente excepționale, ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate, în ciuda diligenței manifestate.

Statele membre nu sunt obligate să recurgă la posibilitatea menționată în paragraful anterior.”

8.

Articolul 192 din Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal ( 3 ), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Codul penal”), intitulat „Uciderea din culpă”, prevede la alineatul (2):

„Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”

9.

Articolul 350 din acest cod, intitulat „Nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   Nerespectarea de către orice persoană a obligațiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

[…]

(3)   Faptele prevăzute în alineatele (1) și (2) săvârșite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”

10.

Articolul 52 din Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală ( 4 ), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Codul de procedură penală”), intitulat „Chestiunile prealabile”, prevede:

„(1)   Instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.

(2)   Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

(3)   Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii.”

11.

Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securității și sănătății în muncă ( 5 ) (denumită în continuare „Legea nr. 319/2006”) transpune Directiva 89/391 în ordinea juridică română. Potrivit articolului 5 litera g) din această lege:

„În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

[…]

12.

Articolul 7 alineatul (4) litera c) din legea menționată prevede:

„Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ținând seama de natura activităților din întreprindere și/sau unitate, angajatorul are obligația:

[…]

13.

Articolul 20 alineatul (1) litera b) din aceeași lege prevede:

„Angajatorul trebuie să asigure condiții pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă și adecvată în domeniul securității și sănătății în muncă, în special sub formă de informații și instrucțiuni de lucru, specifice locului de muncă și postului său:

[…]

b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer.”

14.

Articolul 22 din Legea nr. 319/2006 prevede:

„Fiecare lucrător trebuie să își desfășoare activitatea, în conformitate cu pregătirea și instruirea sa, precum și cu instrucțiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât și alte persoane care pot fi afectate de acțiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.”

15.

Anexa I la Hotărârea Guvernului nr. 1146 din 30 august 2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă ( 6 ) (denumită în continuare „Hotărârea nr. 1146/2006”) are următorul cuprins:

„[…]

3.3.2.1. La instalațiile și echipamentele de muncă electrice, pentru protecția împotriva electrocutării prin atingere directă trebuie să se aplice măsuri tehnice completate cu măsuri organizatorice.

[…]

3.3.2.3. Pentru protecția împotriva electrocutării prin atingere directă trebuie să fie realizate următoarele măsuri organizatorice:

[…]

[…]

3.3.2.4. La instalațiile, utilajele, echipamentele și aparatele care utilizează energie electrică intervențiile sunt permise numai în baza următoarelor forme de lucru:

[…]

[…]

3.3.23.1. În cazul instalațiilor sau echipamentelor de muncă electrice la care se execută lucrări cu scoatere de sub tensiune sau fără scoatere de sub tensiune, trebuie să se utilizeze mijloace de protecție electroizolante.

[…]

3.3.23.4. Lucrările fără scoatere de sub tensiune a instalațiilor și a echipamentelor electrice trebuie să fie executate de către personal autorizat pentru lucrul sub tensiune.

[…]”

16.

Din decizia de trimitere reiese că, la 5 septembrie 2017, un electrician care lucra pentru Energotehnica (denumit în continuare „victima”) a decedat prin electrocutare în timpul unei intervenții care a constat în schimbarea unui corp de iluminat exterior de la un stâlp de joasă tensiune, efectuată la o fermă de animale situată în comuna Ticușu, județul Brașov (România) (denumită în continuare „intervenția în cauză”).

17.

În cadrul unei proceduri administrative, Inspectoratul Teritorial de Muncă Brașov (România, denumit în continuare „ITM”) a efectuat cercetări administrative constând în ascultarea de martori, precum și obținerea de înscrisuri relevante privind securitatea și sănătatea în muncă. În urma acestor cercetări, ITM a întocmit un proces‑verbal de cercetare la 9 septembrie 2019 (denumit în continuare „procesul‑verbal de cercetare”), la finalul căruia a calificat intervenția în cauză drept „accident de muncă mortal”.

18.

În cadrul acestui proces‑verbal, ITM a aplicat amenzi contravenționale societății Energotehnica pentru că a permis efectuarea intervenției într‑o instalație aflată în funcțiune, fără scoaterea de sub tensiune electrică, de către personal neautorizat și neinstruit, și pentru că nu a adus la cunoștința lucrătorului materialul conținut în tematica de instruire specifică. Aceste sancțiuni nu au fost efectiv aplicate, urmând să se aștepte pentru aceasta finalizarea procesului penal. Nicio sancțiune contravențională nu a fost pronunțată împotriva vreunei persoane angajate de această societate, având în vedere că, potrivit articolului 39 alineatul (1) din Legea nr. 319/2006, constituie contravenții faptele săvârșite doar de către angajatorii aflați în una dintre situațiile prevăzute de această lege, iar nu și de către lucrători.

19.

Energotehnica a formulat acțiune în contencios administrativ în contradictoriu cu ITM la Tribunalul Sibiu (România), prin care a solicitat anularea procesului‑verbal de cercetare. Au fost audiați doar doi martori, colegi ai victimei. Prin sentința din 10 februarie 2021, această instanță a admis acțiunea respectivă și a anulat în parte procesul‑verbal menționat în ceea ce privește constatările referitoare la Energotehnica. În această privință, instanța respectivă a considerat, pe de o parte, că intervenția în cauză a avut loc în afara programului de lucru și, pe de altă parte, că nicio probă nu confirma că victimei i s‑a dat o dispoziție verbală de realizare a intervenției respective. ITM a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel Alba Iulia (România), care, prin decizia din 14 iunie 2021, a admis excepția nulității invocată de Energotehnica și a anulat recursul formulat pentru considerentul că acesta nu era motivat.

20.

În paralel cu procedura administrativă, o procedură penală a fost inițiată de procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rupea (România). Prin rechizitoriul procurorului din 31 iulie 2020, MG, în calitate de maistru electrician angajat de Energotehnica, a fost trimis în judecată la Judecătoria Rupea pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: pe de o parte, nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, prevăzută la articolul 350 alineatele (1) și (3) din Codul penal, și, pe de altă parte, ucidere din culpă, prevăzută la articolul 192 alineatul (2) din Codul penal, cu aplicarea articolului 38 alineatul (1) din acest cod privind concursul real de infracțiuni. În acest rechizitoriu s‑a arătat că, la 5 septembrie 2017, în jurul orelor 18:00, la sfârșitul programului de lucru, MG, conducător al locului de muncă, având ca atribuții specifice organizarea lucrărilor, instruirea personalului executant și luarea măsurilor pentru asigurarea dispozitivelor de securitate a muncii și a echipamentelor de protecție prevăzute în instrucțiunile specifice fiecărui loc de muncă, a dat victimei aflate sub coordonarea sa o dispoziție verbală de lucru constând în efectuarea intervenției în cauză, fără luarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă necesare (și anume dispunerea acestei sarcini doar către personalul calificat în meseria de electrician, autorizat și instruit pentru lucrul respectiv, sub supravegherea unui maistru), în condițiile în care această intervenție a fost efectuată fără scoaterea de sub tensiune a instalației electrice aflate în funcțiune și fără utilizarea mănușilor de protecție electroizolante.

21.

În cadrul acestei proceduri penale îndreptate împotriva lui MG, au fost ascultați martorii oculari și au fost depuse la dosarul cauzei înscrisurile relevante privind securitatea și sănătatea în muncă. A fost de asemenea depus dosarul de cercetare administrativă privind intervenția în cauză, inclusiv procesul‑verbal de cercetare. Tot în cadrul procedurii penale respective, LV, CRA și LCM, soția, fiica și, respectiv, fiul victimei s‑au constituit părți civile (denumiți în continuare „părțile civile”) și au solicitat ca MG și Energotehnica să fie obligate la plata de despăgubiri pentru decesul victimei. Nu au fost efectuate cercetări penale față de Energotehnica, care are doar calitatea de partea responsabilă civilmente, în sensul că, potrivit legii civile române, această societate are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și este chemată să răspundă în proces.

22.

Prin sentința penală din 24 decembrie 2021, Judecătoria Rupea a considerat că MG trebuia achitat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă și de ucidere din culpă. În plus, această instanță a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de către părțile civile față de MG și Energotehnica. În această privință, instanța de fond respectivă a apreciat, în primul rând, că nu s‑a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că o dispoziție verbală de lucru fusese dată de către MG, în condițiile în care singura declarație care atestă în mod direct această dispoziție de lucru este cea a unui martor ocular, fără însă să fie confirmată de nicio altă probă directă, deși la fața locului se mai aflau și alți lucrători, care au negat că ar fi auzit dispoziția de lucru respectivă. În al doilea rând, aceeași instanță a reținut că intervenția în cauză s‑a petrecut în jurul orei 18:30-18:40, după finalul programului de lucru (considerat ca fiind între orele 17:00 și 18:00), motiv pentru care această intervenție nu putea fi calificată drept „accident de muncă”.

23.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel procurorul și părțile civile la Curtea de Apel Brașov, instanța de trimitere. În fața acestei instanțe, procurorul a susținut că există probe dincolo de orice îndoială rezonabilă în sensul dispoziției verbale date de MG victimei pentru efectuarea intervenției în cauză, referindu‑se la declarația unui martor ocular, care s‑ar corobora cu afirmațiile altor lucrători prezenți la fața locului. Părțile civile au susținut că există probe în acuzare, invocând declarația aceluiași martor ocular, precum și procesul‑verbal de cercetare.

24.

Instanța de trimitere precizează că, fiind sesizată cu apelul formulat în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lui MG, este obligată să analizeze cauza sub toate aspectele de drept sau de fapt, calea de atac a apelului fiind integral devolutivă. În aceste condiții, instanța respectivă ar putea să reexamineze probele administrate la prima instanță și să administreze probe noi, putând da o nouă apreciere tuturor probelor. Cu toate acestea, instanța menționată arată că Tribunalul Sibiu s‑a pronunțat deja asupra faptelor din litigiul principal, considerând că intervenția în cauză nu constituie un accident de muncă. Instanța de trimitere subliniază că această soluție i s‑ar putea impune cu autoritate de lucru judecat, având în vedere că această situație procesuală ar reprezenta o „chestiune prealabilă” în procesul penal, în sensul articolului 52 din Codul de procedură penală.

25.

În această privință, instanța respectivă arată că Curtea Constituțională (România), prin Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021, a admis o excepție de neconstituționalitate privind articolul 52 alineatul (3) din Codul de procedură penală, care prevedea că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii. Curtea Constituțională ar fi constatat astfel că sintagma „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul acestei dispoziții este neconstituțională. În acest cadru, Curtea Constituțională ar fi statuat printre altele că chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, care trebuie rezolvate anterior soluționării problemelor ce privesc fondul cauzei penale și vizează existența unei cerințe esențiale din structura infracțiunii, cum ar fi situația premisă a unei infracțiuni ori un element esențial al conținutului infracțiunii.

26.

În speță, potrivit instanței de trimitere, calificarea intervenției în cauză drept „accident de muncă” ar constitui o cerință esențială din structura infracțiunii, având caracterul unei condiții de fapt sau de drept a cărei existență ar trebui verificată înainte de justa soluționare a cauzei penale, putând deci să fie privită ca o „chestiune prealabilă”, în sensul articolului 52 alineatul (3) din Codul de procedură penală.

27.

Instanța de trimitere subliniază de asemenea că, în cauza principală, Tribunalul Sibiu sau Curtea de Apel Alba Iulia erau în măsură să dispună suspendarea judecății pe baza diferitor mijloace procedurale, în special în temeiul regulii potrivit căreia penalul ține în loc civilul, astfel cum este prevăzută de Codul de procedură civilă român. Cu toate acestea, în speță suspendarea cauzei pe motivul existenței pe rol a procesului penal nu ar fi fost pusă în discuție în instanța de contencios administrativ, fără să existe vreo sancțiune procesuală pentru aceasta, în condițiile în care suspendarea judecății cauzei este facultativă pentru instanță civilă, conform dispozițiilor din acest cod de procedură civilă.

28.

Instanța de trimitere adaugă că, în condițiile în care părțile civile din procesul penal nu au participat în procedura de contencios administrativ, iar angajatorul a obținut câștig de cauză în această din urmă procedură doar în contradictoriu cu autoritatea administrativă de resort (și anume ITM), ea ar trebui să dispună achitarea lui MG pentru săvârșirea infracțiunilor care îi sunt reproșate, cu consecința respingerii ca nefondată a acțiunii civile inițiate de părțile civile în ipoteza în care, după cum impune Decizia nr. 102/2021 a Curții Constituționale, ar acorda deplină autoritate de lucru judecat deciziei instanței de contencios administrativ prin calificarea intervenției în cauză ca fiind „în afara muncii”. Or, o asemenea situație ar aduce atingere principiului protecției lucrătorilor și principiului responsabilității angajatorului, consacrate la articolul 1 alineatele (1) și (2), precum și la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 89/391, citite în lumina articolului 31 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

29.

În aceste condiții, Curtea de Apel Brașov a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea, guvernul român și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.

31.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra analizei primei întrebări preliminare.

32.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 89/391 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o instanță de contencios administrativ poate să decidă, printr‑o hotărâre definitivă care are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, că un eveniment nu constituie un „accident de muncă”, cu consecința că instanța penală sesizată este împiedicată să pronunțe sancțiuni penale sau civile în privința conducătorului locului de muncă și a angajatorului.

33.

În observațiile scrise, guvernul român a invocat inadmisibilitatea primei întrebări preliminare și, în consecință, a celei de a doua întrebări preliminare pentru motivul, în primul rând, că prevederea de drept intern a cărei conformitate cu Directiva 89/391 este pusă în discuție, și anume articolul 52 din Codul de procedură penală, vizează materia autorității de lucru judecat. În al doilea rând, articolul 5 alineatul (1) din această directivă ar consacra obligația generală de securitate care îi revine angajatorului, fără a se pronunța asupra unei forme anume de răspundere. Or, obiectul litigiului principal ar fi angajarea răspunderii penale a unui lucrător pentru decesul unui alt lucrător, pe când directiva menționată, a cărei interpretare este cerută, vizează obligațiile angajatorului față de lucrători. Prin urmare, instanța de trimitere nu ar fi chemată să soluționeze un raport juridic aflat în domeniul de aplicare al aceleiași directive.

34.

În speță, este necesar să se arate că familia victimei s‑a constituit parte civilă în fața instanței de trimitere împotriva lui MG și a Energotehnica. În consecință, această instanță este sesizată tocmai cu o acțiune îndreptată împotriva angajatorului, a cărui răspundere civilă poate fi angajată dacă intervenția în cauză este calificată drept „accident de muncă”. În plus, problema aplicării unor sancțiuni civile angajatorului este legată de domeniul de aplicare al principiului autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ. Prin urmare, modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție prevăzute de reglementarea națională în discuție prezintă o legătură cu angajarea răspunderii angajatorului în cazul în care acesta, în cadrul punerii în aplicare a Directivei 89/391 de către statul membru în cauză, nu a asigurat protecția securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă.

35.

În consecință, considerăm că prima întrebare preliminară este admisibilă.

36.

Trebuie amintit că Directiva 89/391 a fost adoptată în temeiul articolului 118 A din Tratatul CEE (devenit, după modificare, articolul 153 TFUE), potrivit căruia statele membre se angajează să promoveze îmbunătățirea securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă și își stabilesc ca obiectiv armonizarea condițiilor existente în acest domeniu pe calea progresului. Articolul 1 alineatele (1) și (2) din directiva menționată prevede astfel că obiectul acesteia este adoptarea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă și că, în acest scop, ea conține principii generale privind prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securității, eliminarea factorilor de risc și de accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată în conformitate cu legislațiile și/sau practicile interne și formarea lucrătorilor și a reprezentanților acestora, precum și liniile directoare generale privind aplicarea principiilor menționate.

37.

În plus, articolul 4 din directiva respectivă prevede, la alineatul (1), că statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că angajatorii, lucrătorii și reprezentanții lucrătorilor fac obiectul dispozițiilor legale necesare aplicării aceleiași directive și, la alineatul (2), că statele membre asigură în special supravegherea și controlul necesare ( 7 ). Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 89/391 prevede de asemenea că angajatorul are obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor, sub toate aspectele, referitoare la activitatea desfășurată. Potrivit jurisprudenței Curții, nu se poate afirma că angajatorul trebuie să fie supus unei răspunderi independente de culpă doar în temeiul articolului 5 alineatul (1) din această directivă întrucât dispoziția menționată nu face decât să consacre obligația generală de securitate care îi revine angajatorului, fără a se pronunța asupra unei forme anume de răspundere ( 8 ).

38.

Alineatele (3) și (4) ale acestui articol 5 precizează că obligațiile lucrătorilor în domeniul securității și sănătății la locul de muncă nu aduc atingere principiului răspunderii angajatorului și că această directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre de a prevedea excluderea sau diminuarea răspunderii angajatorilor pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestora, neobișnuite și imprevizibile ori determinate de evenimente excepționale, ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate, în ciuda diligenței manifestate.

39.

Din textul Directivei 89/391 reiese că, deși aceasta se referă la principiul răspunderii angajatorului și stabilește obligații de natură generală referitoare la protecția securității și sănătății lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată, ea nu cuprinde nicio dispoziție specifică privind sancțiunile aplicabile de statele membre angajatorilor care nu au respectat aceste obligații. Pe de altă parte, mai multe directive speciale, în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391 ( 9 ), au fost adoptate de legiuitorul Uniunii, îndeosebi Directivele 89/654/CEE ( 10 ), 89/656/CEE ( 11 ) și 2009/104/CE ( 12 ). Totuși, nici aceste directive nu conțin dispoziții specifice privind impunerea de sancțiuni angajatorilor care nu au asigurat protecția securității și sănătății lucrătorilor ( 13 ).

40.

Pe de altă parte, articolul 31 din cartă, intitulat „Condiții de muncă echitabile și corecte”, prevede la alineatul (1) că „[o]rice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa”. În consecință, această dispoziție, vizată de instanța de trimitere în prima întrebare preliminară, nu privește sancțiunile care pot fi aplicate în cazul în care nu a fost asigurată protecția securității și sănătății lucrătorilor.

41.

În ceea ce privește, mai precis, intervenția în cauză, a cărei calificare drept „accident de muncă” face obiectul cauzei principale, observăm că, potrivit articolului 34 alineatul (1) din cartă, Uniunea recunoaște și respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care acordă protecție în special în caz de accident de muncă. În schimb, dreptul Uniunii nu reglementează, la ora actuală, criteriile care să permită calificarea unui eveniment drept „accident de muncă”, nici sancțiunile aplicabile angajatorului în urma unui astfel de accident și nici modalitățile de a stabili despăgubirile care trebuie acordate victimei.

42.

În speță, instanța de trimitere ridică problema conformității cu dreptul Uniunii a modalității procedurale prevăzute de reglementarea națională potrivit căreia hotărârea definitivă a instanței de contencios administrativ prin care se consideră că intervenția în cauză nu constituie un „accident de muncă” are autoritate de lucru judecat în fața sa, și anume o instanță penală, ceea ce ar împiedica‑o să pronunțe o sancțiune penală împotriva lui MG, precum și sancțiuni civile împotriva acestuia din urmă și/sau împotriva Energotehnica ( 14 ).

43.

În această privință, din jurisprudența Curții reiese că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, atribuția de a stabili modalitățile procedurii administrative și pe cele ale procedurii jurisdicționale destinate să asigure un nivel ridicat de protecție a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii ( 15 ). Aceste modalități procedurale nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiunile similare prevăzute pentru protecția drepturilor întemeiate pe ordinea juridică internă (principiul echivalenței) și nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 16 ). În plus, în ceea ce privește în special autoritatea de lucru judecat, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat țin de asemenea de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora, cu respectarea însă a principiilor echivalenței și efectivității ( 17 ).

44.

Potrivit jurisprudenței Curții, în ceea ce privește principiul efectivității, fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor autorități naționale. Din această perspectivă, trebuie luate în considerare, dacă este cazul, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 18 ).

45.

Cu alte cuvinte, atunci când statele membre definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de Directiva 89/391, ele trebuie să garanteze respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, consacrat la articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective ( 19 ).

46.

În consecință, atunci când aleg sancțiunile, statele membre sunt obligate să respecte principiul efectivității care impune instituirea unor sancțiuni efective și disuasive, fără a impune însă în principiu ca aceste sancțiuni să aibă o natură specială ( 20 ). Astfel, aceste sancțiuni pot avea caracter penal și/sau civil. În lipsa aplicării de sancțiuni unui angajator care nu respectă dispozițiile naționale de transpunere a Directivei 89/391, și anume, în speță, Legea nr. 319/2006, efectul util și protecția efectivă a drepturilor garantate de această directivă ar fi repuse în discuție, în condițiile în care articolul 153 alineatul (1) litera (a) TFUE urmărește îmbunătățirea mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor.

47.

Cauza principală privește posibilitatea de a aplica sancțiuni penale și civile în legătură nu cu principiul ne bis in idem ( 21 ), ci cu principiul autorității de lucru judecat, în măsura în care instanța de contencios administrativ a considerat deja că intervenția în cauză nu poate fi calificată drept „accident de muncă”. În această privință, subliniem că aplicarea principiului „penalul ține în loc civilul” impune instanței civile, atunci când au fost inițiate acțiuni civile și penale pentru aceleași fapte, să suspende judecarea cauzei în așteptarea pronunțării unei hotărâri definitive în procesul penal ( 22 ). În speță, dreptul român aplică principiul invers, și anume că civilul ( 23 ) ține în loc penalul. Astfel, din decizia de trimitere reiese că, în cauza principală, instanța de contencios administrativ ar fi putut suspenda judecarea cauzei în așteptarea hotărârii definitive a instanței penale, dar că o asemenea suspendare este facultativă pentru o instanță de contencios administrativ, cu consecința aplicării articolului 52 alineatul (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale ( 24 ).

48.

Având în vedere jurisprudența Curții, trebuie să se constate că o asemenea dispoziție nu este contrară dreptului Uniunii în măsura în care permite să se evite adoptarea unor hotărâri contradictorii susceptibile să aducă atingere securității juridice ( 25 ), sub rezerva respectării, după cum s‑a indicat la punctul 43 din prezentele concluzii, a principiului efectivității dreptului Uniunii.

49.

Adăugăm că, din moment ce o instanță de contencios administrativ efectuează o examinare pe fond, apreciind în mod detaliat toate elementele de probă cu privire la calificarea unui eveniment drept „accident de muncă”, simplul fapt că instanța de contencios administrativ are preponderență în raport cu instanța penală nu poate să implice, ca atare, o administrare a justiției mai puțin bună. Astfel, o procedură penală nu poate fi considerată, prin definiție, ca fiind mai favorabilă victimei și/sau părților civile decât o procedură administrativă, din moment ce, după cum prevede articolul 48 alineatul (1) din cartă, al cărui conținut corespunde celui al articolului 6 paragraful 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea ( 26 ). O persoană urmărită în fața unei instanțe penale trebuie să beneficieze, așadar, de dreptul la prezumția de nevinovăție.

50.

În speță, instanța de trimitere subliniază că procedura de contencios administrativ s‑a desfășurat exclusiv între Energotehnica și ITM, fără ca procurorul și părțile civile să fi intervenit în procedura respectivă, în timp ce acestea sunt reprezentate în cadrul procedurii penale.

51.

În această privință, nu reiese în mod clar din decizia de trimitere dacă părțile civile dispuneau de posibilitatea efectivă de a interveni în fața instanței de contencios administrativ, în special pentru a prezenta elemente de probă în susținerea calificării intervenției în cauză drept „accident de muncă”. Dacă aceasta ar fi situația, și inclusiv în ipoteza în care, în practică, ele nu au intervenit, Directiva 89/391 nu se opune unei reglementări în temeiul căreia o instanță de contencios administrativ poate să stabilească, în mod definitiv, că un eveniment nu constituie un accident de muncă printr‑o hotărâre având autoritatea de lucru judecat în fața instanței penale.

52.

În schimb, în situația în care părțile civile ar fi private de orice posibilitate de a interveni în fața instanței de contencios administrativ, considerăm că principiul efectivității dreptului Uniunii nu este respectat. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 44 din prezentele concluzii, acest principiu implică respectarea dreptului la apărare și în special ca părților interesate să li se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere. În această privință, în speță pare de neconceput ca familia victimei să nu beneficieze de dreptul la protecție jurisdicțională efectivă garantat la articolul 47 din cartă, cu alte cuvinte ca ea să fie privată de accesul la instanțele judecătorești ( 27 ).

53.

Prin urmare, în această situație, după cum a arătat Comisia în observațiile scrise, părților civile trebuie să le fie garantată posibilitatea de a aduce, în fața instanței penale, noi elemente de probă care nu au putut fi discutate în fața instanței de contencios administrativ, în special în ceea ce privește chestiunea calificării intervenției în cauză drept „accident de muncă”. În aceste condiții, hotărârea definitivă a unei instanțe de contencios administrativ nu poate avea autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, iar aceasta din urmă trebuie să ofere părților civile posibilitatea de a interveni în fața sa, chiar dacă, în definitiv, această situație este greu de conciliat cu respectarea principiului securității juridice, în măsura în care o asemenea intervenție poate conduce la hotărâri contradictorii între instanța de contencios administrativ și cea penală. Dacă aceasta este situația, revine statului membru în cauză sarcina de a alege mecanismele procedurale pe care le consideră cel mai bine adaptate pentru a permite concilierea unor asemenea hotărâri contradictorii ( 28 ).

54.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că Directiva 89/391 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o instanță de contencios administrativ poate să decidă, printr‑o hotărâre definitivă care are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, că un eveniment nu constituie un „accident de muncă”, cu consecința că instanța penală este împiedicată să pronunțe sancțiuni penale sau civile împotriva conducătorului locului de muncă și a angajatorului, cu condiția să se garanteze respectarea principiului efectivității dreptului Uniunii, ceea ce implică faptul că părțile civile trebuie să dispună de posibilitatea efectivă de a prezenta elemente de probă în ceea ce privește calificarea acestui eveniment drept „accident de muncă” în fața instanței penale dacă ele au fost lipsite de orice posibilitate de a prezenta aceste elemente în fața instanței de contencios administrativ.

55.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Curtea de Apel Brașov (România) după cum urmează:

Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă

trebuie interpretată în sensul că

nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o instanță de contencios administrativ poate să decidă, printr‑o hotărâre definitivă care are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, că un eveniment nu constituie un „accident de muncă”, cu consecința că instanța penală este împiedicată să pronunțe sancțiuni penale sau civile împotriva conducătorului locului de muncă și a angajatorului, cu condiția să se garanteze respectarea principiului efectivității dreptului Uniunii, ceea ce implică faptul că părțile civile trebuie să dispună de posibilitatea efectivă de a prezenta elemente de probă în ceea ce privește calificarea acestui eveniment drept „accident de muncă” în fața instanței penale dacă ele au fost lipsite de orice posibilitate de a prezenta aceste elemente în fața instanței de contencios administrativ.