I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

1. Regulamentul 2019/1150

2. Directiva 2015/1535

3. Directiva 2000/31

4. Directiva 2006/123

B. Dreptul italian

1. Legea nr. 249/1997 și modificările aduse acesteia prin Legea nr. 178/2020, precum și Decizia nr. 666/2008 și modificările aduse acesteia prin Decizia nr. 200/2021

2. Decizia nr. 14/2021 a președintelui AGCOM

3. Decizia nr. 397/2013 și modificările aduse acesteia prin Decizia nr. 161/2021

III. Situațiile de fapt aflate la originea litigiilor principale și întrebările preliminare

A. Cauzele conexate C‑662/22 și C‑667/22

B. Cauzele conexate C‑664/22 și C‑666/22

C. Cauza C‑663/22

D. Cauza C‑665/22

IV. Procedurile în fața Curții

V. Analiză

A. Cu privire la admisibilitate

1. În cauza C‑663/22

2. În cauza C‑665/22

B. Cu privire la Regulamentul 2019/1150

1. Punerea în aplicare a unui regulament

2. Regulamentul 2019/1150 și obiectivul său

3. Colectarea informațiilor și respectarea Regulamentului 2019/1150

4. Apreciere

5. Observații suplimentare

C. Cu privire la libera prestare a serviciilor din perspectiva articolului 56 TFUE, precum și a Directivei 2000/31 și a Directivei 2006/123

1. Cu privire la Directiva 2000/31

a) Observații introductive privind întrebările preliminare referitoare la libera prestare a serviciilor

b) Cerințele relevante pentru domeniul coordonat

1) Expunerea problemei

2) Observații generale privind întinderea domeniului coordonat

3) Apreciere

c) Restricția privind libera circulație a serviciilor

1) Inaplicabilitatea orientării jurisprudențiale referitoare la articolul 56 TFUE

2) Restricția privind libera circulație a serviciilor societății informaționale în lumina jurisprudenței

3) Jurisprudența privind libera prestare a serviciilor

d) Condițiile de fond prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31

1) Natura măsurilor de derogare

2) Obiectivul măsurilor naționale aflate în discuție

3) Măsura adoptată împotriva unui serviciu care aduce atingere în mod efectiv unuia dintre obiectivele prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/31 sau care generează riscul de a se aduce atingere acestor obiective

4) Proporționalitatea

e) Concluzie preliminară

2. Cu privire la Directiva 2006/123

3. Cu privire la articolul 56 TFUE

4. Cu privire la impactul Regulamentului 2019/1150

5. Concluzie

D. Cu privire la obligațiile de notificare prealabilă a măsurilor naționale prevăzute de Directiva 2000/31 și Directiva 2015/1535

1. Observații introductive referitoare la relevanța întrebărilor preliminare

2. Expunerea problemei

3. Obligația de notificare prevăzută de Directiva 2000/31

4. Obligația de notificare prevăzută de Directiva 2015/1535

VI. Concluzie

1.

Întrebările preliminare adresate în cauzele la care se referă prezentele concluzii au ca obiect interpretarea Regulamentului (UE) 2019/1150 ( 2 ), precum și a Directivei 2000/31/CE ( 3 ), a Directivei 2006/123/CE ( 4 ) și a Directivei (UE) 2015/1535 ( 5 ). Aceste întrebări își au originea în contestarea de către furnizorii de servicii de intermediere online și de motoare de căutare online (denumiți în continuare „furnizorii de servicii online”) a reglementării adoptate de Republica Italiană care le impune printre altele obligația de a se înscrie într‑un registru și de a transmite informații referitoare la structura proprie și la situația lor economică.

2.

Întrebările respective oferă Curții, pe de o parte, ocazia de a se pronunța pentru prima dată asupra interpretării Regulamentului 2019/1150 și asupra marjei de manevră de care dispun statele membre la punerea sa în aplicare.

3.

Ele permit Curții, pe de altă parte, să precizeze dacă dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale prin care un stat membru impune obligațiile în cauză furnizorilor stabiliți în alte state membre decât cele în care au sediul. Subliniem, cu riscul de a anticipa în privința considerațiilor noastre ulterioare, că articolul 3 din Directiva 2000/31 instituie un mecanism care se opune aplicării obligațiilor menționate unor astfel de furnizori.

4.

Desigur, s‑ar putea susține că mecanismul instituit la articolul 3 din Directiva 2000/31 conferă o protecție deosebit de extinsă furnizorilor de servicii ale societății informaționale stabiliți în interiorul Uniunii împotriva măsurilor adoptate de alte state membre decât cel în care sunt stabiliți. Totuși, considerăm că intenția legiuitorului Uniunii la momentul adoptării acestei directive, care este produsul epocii sale, era aceea de a institui un sistem de bază care să protejeze în mod specific libera circulație a serviciilor societății informaționale în cadrul Uniunii.

5.

Din această perspectivă, Directiva 2000/31 urmărește adaptarea soluțiilor prevăzute de tratat la provocările pe care le implică dezvoltarea internetului. Totodată, directiva respectivă a servit drept punct de plecare pentru evoluția dreptului Uniunii în domeniul serviciilor online ( 6 ). La nevoie, legiuitorul poate sau mai degrabă este obligat să intervină și să introducă soluții armonizate adaptate realității socioeconomice ( 7 ). Astfel de intervenții au avut loc de‑a lungul anilor ( 8 ), iar Digital Services Act ( 9 ) este un exemplu recent perfect în acest sens.

6.

De asemenea, natura economică a informațiilor pe care trebuie să le comunice furnizorii de servicii online în temeiul obligațiilor în cauză poate sugera că acestea sunt utile pentru a verifica dacă furnizorii respectivi își respectă obligațiile fiscale. Mecanismul stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31 nu este însă aplicabil în domeniul fiscal ( 10 ). Din punctul de vedere al dreptului Uniunii, legalitatea măsurilor excluse din domeniul de aplicare al acestei directive trebuie să fie examinată în raport cu articolul 56 TFUE ( 11 ). Totuși, nici instanța de trimitere, nici guvernul italian nu susțin că obligațiile în cauză sunt legate de necesitatea de a asigura îndeplinirea unor obligații fiscale.

7.

Articolul 15 din Regulamentul 2019/1150, intitulat „Asigurarea respectării”, prevede:

„(1)   Fiecare stat membru asigură în mod adecvat și efectiv respectarea prezentului regulament.

(2)   Statele membre stabilesc normele privind măsurile aplicabile în cazul încălcării prezentului regulament și se asigură că acestea sunt puse în aplicare. Măsurile prevăzute sunt eficace, proporționale și cu efect de descurajare.”

8.

Articolul 16 din acest regulament, intitulat „Monitorizarea”, prevede:

„Comisia [Europeană], în strânsă cooperare cu statele membre, monitorizează îndeaproape impactul prezentului regulament asupra relațiilor dintre serviciile de intermediere online și întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online și dintre motoarele de căutare online și utilizatorii profesionali de site‑uri, pe de altă parte. În acest scop, Comisia colectează informații relevante pentru a monitoriza modificările acestor relații, inclusiv prin efectuarea de studii relevante. Statele membre acordă asistență Comisiei prin furnizarea, la cerere, a oricăror informații relevante colectate, inclusiv cu privire la cazuri specifice. În sensul prezentului articol și al articolului 18, Comisia poate încerca să colecteze informații de la furnizorii de servicii de intermediere online.”

9.

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]

[…]”

10.

Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din directiva respectivă prevede:

„Sub rezerva articolului 7, statele membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care doar se transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări, în cazul în care aceste motive nu au fost clarificate suficient în proiectul de reglementare tehnică.”

11.

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din directiva menționată:

„Articolele 5 și 6 nu se aplică acelor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre sau acordurilor voluntare prin intermediul cărora statele membre:

[…]”

12.

Directiva 2000/31 definește, la articolul 2 litera (a), noțiunea de „servicii ale societății informaționale” prin trimitere la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 98/34/CE ( 12 ).

13.

Articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31 definește „domeniul coordonat” ca fiind „cerințele specificate în cadrul legislativ din statele membre, aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale, indiferent dacă sunt de natură generală sau concepute special pentru aceștia”.

14.

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Piața internă”, este redactat după cum urmează:

„(1)   Fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat.

(2)   Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat.

(3)   Alineatele (1) și (2) nu se aplică domeniilor menționate în anexă.

(4)   Statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la alineatul (2) în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

(5)   Statele membre pot deroga, în cazuri de urgență, de la condițiile prevăzute la alineatul (4) litera (b). În acest caz, măsurile sunt notificate Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1) în cel mai scurt timp posibil, indicând motivul pentru care statul membru consideră că există o urgență.

(6)   Fără a aduce atingere posibilității statului membru de a adopta și de a aplica măsurile în cauză, Comisia examinează compatibilitatea măsurilor notificate cu dreptul comunitar, în cel mai scurt timp posibil; în cazul în care se ajunge la concluzia că măsura este incompatibilă cu dreptul comunitar, Comisia solicită statului membru în cauză să se abțină de la luarea măsurilor preconizate sau să înceteze de urgență aplicarea măsurilor în cauză.”

15.

Articolul 16 din Directiva 2006/123, intitulat „Libertatea de a presta servicii”, prevede:

„(1)   Statele membre respectă dreptul prestatorilor de a furniza servicii într‑un stat membru altul decât cel în care sunt stabiliți.

[…]

Statele membre nu pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerințe care nu respectă următoarele principii:

(2)   Statele membre nu pot să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într‑un alt stat membru impunând una dintre cerințele următoare:

[…]

[…]”

16.

În ordinea juridică italiană, măsurile care urmăresc punerea în aplicare a Regulamentului 2019/1150 – și anume în special Decizia nr. 14/2021 ( 13 ) și Decizia nr. 200/2021 ( 14 ), precum și, probabil, Decizia nr. 161/2021 ( 15 ) – au fost adoptate în temeiul articolului 1 alineatele 515-517 din legge n. 178 – Bilancio di previsione dello Stato per l’anno finanziario 2021 e bilancio pluriennale per il triennio 2021-2023 (Legea nr. 178 din 30 decembrie 2020 privind bugetul de stat estimat pentru exercițiul financiar 2021 și bugetul multianual pentru perioada trienală 2021-2023) ( 16 ) (denumită în continuare „Legea nr. 178/2020”), care a modificat legge n. 249 – Istituzione dell’Autorita’ per le garanzie nelle comunicazioni e norme sui sistem https://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/1997/08/25/097A6686/sg i delle telecomunicazioni e radiotelevisivo (Legea nr. 249 din 31 iulie 1997 de instituire a Autorității de Supraveghere a Comunicațiilor și de Stabilire a Normelor privind Sistemele de Telecomunicații și Radioteleviziune) ( 17 ) (denumită în continuare „Legea nr. 249/1997”), prin care a fost instituită AGCOM.

17.

Articolul 1 alineatul 6 din Legea nr. 249/1997 a fost modificat prin articolul 1 alineatul 515 din Legea nr. 178/2020, care prevede:

„Pentru promovarea echității și transparenței în favoarea întreprinderilor utilizatoare de servicii de intermediere online, în special prin adoptarea de orientări, prin promovarea de coduri de conduită și prin colectarea de informații relevante, articolul 1 din Legea [nr. 249/1997] se modifică după cum urmează:

[…]

«14 bis) [Consiliul AGCOM] asigură în mod adecvat și efectiv respectarea Regulamentului [2019/1150], inclusiv prin adoptarea de orientări, prin promovarea de coduri de conduită și prin colectarea de informații pertinente»;

[…]”

18.

Dispozițiile Legii nr. 178/2020 au impus anumite obligații furnizorilor de servicii online care oferă servicii în Italia, chiar dacă nu sunt stabiliți pe teritoriul acestui stat membru, și anume, în primul rând, obligația de a se înscrie în registro degli operatori di comunicazione (registrul operatorilor de comunicații, denumit în continuare „ROC”) și, în al doilea rând, obligația de a plăti o contribuție anuală către AGCOM.

19.

Astfel, în primul rând, în ceea ce privește obligația de înscriere în ROC, la 26 noiembrie 2008, AGCOM a adoptat delibera n. 666/08/CONS, Regolamento per l’organizzazione e la tenuta del [ROC] (Decizia nr. 666/08/CONS, Regulamentul pentru organizarea și funcționarea [ROC]) ( 19 ) (denumită în continuare „Decizia nr. 666/2008”). Articolul 2 din anexa A la Decizia nr. 666/2008 enumeră categoriile de entități care sunt obligate să se înscrie în ROC.

20.

La 17 iunie 2021, AGCOM a adoptat Decizia nr. 200/2021. Prin această decizie, AGCOM a modificat anexa A la Decizia nr. 666/2008, incluzând în lista categoriilor de entități obligate să se înscrie în ROC furnizorii de servicii online, așa cum sunt definiți de Regulamentul 2019/1150, care, chiar dacă nu sunt stabiliți sau nu au reședința pe teritoriul național, furnizează sau oferă astfel de servicii întreprinderilor utilizatoare care sunt stabilite sau au reședința în Italia. AGCOM a modificat totodată anexa B la Decizia nr. 666/2008, extinzând asupra furnizorilor de servicii online obligația de a prezenta, la depunerea cererii lor de înscriere în ROC, declarații privind structura lor societară și activitatea desfășurată, precum și obligația de a prezenta declarații anuale ulterioare.

21.

Decizia nr. 666/2008 prevede că înscrierea în ROC este supusă unor cerințe de procedură și de comunicare. Astfel, furnizorii de servicii online trebuie în special să colecteze și apoi să comunice AGCOM o serie de informații privind structura lor societară, să notifice AGCOM, în cadrul unor termene stricte (30 de zile), orice modificare legată de control și de proprietate, și anume orice transfer care are ca obiect 10 % sau mai mult (ori de 2 % în cazul societăților cotate) din acțiunile lor ( 20 ), să efectueze notificări anuale către AGCOM și să o țină informată în mod permanent despre orice modificare a informațiilor comunicate ( 21 ). În plus, instanța de trimitere arată că, în opinia sa, este interzis ca societățile înscrise în ROC „să obțină, direct sau prin intermediul altor entități pe care le controlează sau cu care au legături […] venituri care depășesc 20 % din veniturile globale realizate în sistemul integrat de comunicații” ( 22 ).

22.

Furnizorii de servicii online care nu își îndeplinesc aceste obligații sunt pasibili de sancțiuni pe care instanța de trimitere le califică drept „semnificative”. Deși instanța respectivă nu furnizează informații detaliate în această privință, trebuie să se arate că, într‑o asemenea situație, sancțiunile aplicate sunt cele prevăzute la articolul 1 alineatele 29-32 din Legea nr. 249/1997 ( 23 ). Sancțiunile menționate includ amenzi și, în anumite cazuri, suspendarea activităților furnizorului de servicii în Italia, precum și sancțiuni penale. De asemenea, AGCOM poate dispune înscrierea din oficiu a unui furnizor de servicii în ROC.

23.

În al doilea rând, în ceea ce privește obligația de plată a unei contribuții anuale către AGCOM, articolul 1 alineatul 517 din Legea nr. 178/2020 prevede, „pentru acoperirea cuantumului total al costurilor administrative ocazionate de exercitarea funcțiilor de reglementare, de supraveghere, de soluționare a litigiilor și de sancționare conferite [AGCOM] prin lege în materiile vizate la alineatul 515”, adăugarea, la articolul 1 din legge n. 266 – Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale dello Stato (legge finanziaria 2006) [Legea nr. 266 din 23 decembrie 2005 – Dispoziții pentru formarea bugetului anual și multianual al statului (Legea financiară 2006)] ( 24 ) (denumită în continuare „Legea nr. 266/2005”), a alineatului următor: „66 bis În cadrul primei aplicări, pentru anul 2021, cuantumul contribuției datorate de furnizorii de servicii online vizați la articolul 1 alineatul 6 litera a) punctul 5 din Legea nr. 249/1997 este stabilit la 0,15 % din veniturile realizate pe teritoriul național, chiar dacă ele sunt contabilizate în bilanțurile societăților cu sediul în străinătate și care sunt legate de valoarea producției care figurează în bilanțul exercițiului precedent sau, pentru entitățile care nu sunt obligate să întocmească acest bilanț, elemente echivalente din alte evidențe contabile care atestă valoarea totală a producției. Pentru anii următori, [AGCOM] va putea adopta eventuale modificări ale cuantumului și ale modalităților de plată a contribuției în conformitate cu alineatul 65, până la limita de 0,2 % din veniturile evaluate în conformitate cu teza precedentă.”

24.

Decizia nr. 14/2021 ( 25 ) a precizat cuantumul și modalitățile de plată de către furnizorii de servicii online a contribuției prevăzute la articolul 1 alineatul 66 bis din Legea nr. 266/2005.

25.

La 25 iunie 2013, AGCOM a adoptat delibera n. 397/13/CONS, Informativa economica di sistema (Decizia nr. 397/13/CONS, Declarație economică sistematică) (denumită în continuare „Decizia nr. 397/2013”). Articolul 2 alineatul 1 din decizia respectivă enumeră categoriile de persoane care sunt obligate să transmită AGCOM un document intitulat „Informativa economica di sistema” (Declarație economică sistematică) (denumit în continuare „IES”).

26.

Prin Decizia nr. 161/2021 ( 26 ), AGCOM a extins asupra furnizorilor de servicii online obligația de a‑i comunica IES atunci când își desfășoară activitatea pe teritoriul italian, invocând necesitatea de „a colecta în fiecare an informații relevante și de a lua măsurile necesare pentru garantarea respectării în mod adecvat și efectiv a [Regulamentului 2019/1150]”, precum și „exercitarea funcțiilor atribuite [AGCOM] prin [Legea nr. 178/2020]”.

27.

Potrivit acestei decizii, IES este o „declarație anuală pe care operatorii de comunicații trebuie să o prezinte și care privește datele personale și economice referitoare la activitatea desfășurată de entitățile în cauză, urmărind colectarea elementelor necesare pentru îndeplinirea unor obligații legale precise, printre care se numără valorificarea sistemului integrat de comunicații (SIC) și verificarea pragurilor în materie de concentrare în cadrul acestuia, analizele pieței și eventualele poziții dominante sau care sunt, în orice caz, dăunătoare pluralismului, raportul anual și anchetele, precum și permiterea actualizării bazei statistice a operatorilor de comunicații”.

28.

În practică, decizia respectivă impune furnizorilor de servicii online obligația de a transmite informații relevante și precise legate de situația lor economică. Cu titlu exemplificativ, entitățile care prestează servicii de intermediere pe un site de vânzări online trebuie să indice veniturile totale provenite de pe acest site, taxele de abonament și taxele fixe (înscriere, afiliere, subscripție etc.) aferente utilizării platformei de vânzare online de către utilizatori stabiliți în Italia pentru a oferi bunuri și servicii consumatorilor, precum și comisioanele fixe și variabile percepute pentru vânzări (sau partea netă din vânzări) realizate prin intermediul platformei menționate.

29.

Netransmiterea IES sau comunicarea de date inexacte determină aplicarea sancțiunilor prevăzute la articolul 1 alineatele 29 și 30 din Legea nr. 249/1997.

30.

Airbnb Ireland UC (denumită în continuare „Airbnb”), societate cu sediul social în Irlanda, administrează portalul telematic de intermediere imobiliară eponim care permite punerea în legătură a locatorilor care dispun de locuri de cazare, pe de o parte, și a persoanelor care caută cazare, pe de altă parte, primind din partea clientului plata aferentă punerii la dispoziție a locuinței înainte de începerea închirierii și transferând această plată către locator după începerea închirierii, dacă nu a existat nicio contestație din partea locatarului.

31.

Amazon Services Europe Sàrl (denumită în continuare „Amazon”), societate cu sediul social în Luxemburg, administrează o platformă online prin care se urmărește punerea în legătură a vânzătorilor terți și a consumatorilor pentru a permite realizarea unor tranzacții între aceștia cu privire la vânzarea de bunuri.

32.

Modificările cadrului juridic național care rezultă din Legea nr. 178/2020, precum și din Decizia nr. 200/2021 și Decizia nr. 14/2021 au avut ca efect supunerea Airbnb și a Amazon, în calitatea lor de furnizori de servicii de intermediere online, obligației de a se înscrie în ROC și, în consecință, de a comunica o serie de informații către AGCOM, precum și de a plăti acesteia din urmă o contribuție financiară.

33.

Airbnb și Amazon au introdus fiecare o acțiune la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio, Italia) care are ca obiect printre altele anularea Deciziei nr. 200/2021 și a Deciziei nr. 14/2021. Aceste societăți susțin că Legea nr. 178/2020 și deciziile respective sunt contrare Regulamentului 2019/1150, precum și Directivei 2000/31, Directivei 2006/123 și Directivei 2015/1535.

34.

În această privință, în primul rând, instanța de trimitere amintește că, pe de o parte, articolul 15 din Regulamentul 2019/1150 încredințează statelor membre misiunea de a asigura în mod „adecvat” și „efectiv” respectarea sa. În plus, statele membre stabilesc normele privind măsurile aplicabile în cazul încălcării regulamentului menționat și se asigură că acestea sunt puse în aplicare. Măsurile în cauză trebuie să fie eficace, proporționale și cu efect de descurajare. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 16 din regulamentul respectiv, Comisia monitorizează îndeaproape impactul acestuia și colectează informații relevante pentru a monitoriza modificările relațiilor dintre serviciile de intermediere online și întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online și dintre motoarele de căutare online și utilizatorii profesionali de site‑uri, inclusiv prin efectuarea de studii relevante.

35.

Chiar dacă, potrivit legiuitorului național, obligația de înscriere în ROC constituie o punere în aplicare a Regulamentului 2019/1150, instanța de trimitere observă că obligația respectivă urmărește informarea AGCOM, în principal, despre structura acționariatului și organizarea administrativă a entităților supuse acesteia, fără a furniza nici cel mai mic indiciu în ceea ce privește respectarea obligațiilor prevăzute de Regulamentul 2019/1150 sau transparența și echitatea relațiilor cu întreprinderile utilizatoare. Astfel, legiuitorul național introduce o monitorizare care este total diferită și contrară celei prevăzute pentru punerea în aplicare a regulamentului menționat și care este inadecvată în raport cu obiectivul urmărit, întrucât această monitorizare nu privește respectarea efectivă de către furnizorii de servicii online a obligațiilor prevăzute de regulamentul în cauză pentru garantarea transparenței și a echității relațiilor contractuale cu întreprinderile utilizatoare, ci elemente subiective inerente acestor furnizori de servicii.

36.

În al doilea rând, pe de o parte, instanța de trimitere consideră că dispozițiile referitoare la înscrierea în ROC introduc în mod specific o cerință generală pentru prestarea de servicii ale societății informaționale și că ele ar fi trebuit, așadar, să fie comunicate Comisiei, în concordanță cu obligațiile prevăzute de Directiva 2015/1535. Pe de altă parte, ținând seama de faptul că, în opinia sa, măsurile naționale în discuție par susceptibile să restrângă libera circulație a serviciilor unui furnizor de servicii ale societății informaționale stabilit în alt stat membru, această instanță nu exclude că măsurile respective ar fi trebuit să fie notificate Comisiei, în concordanță cu obligația prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31.

37.

În al treilea rând, instanța de trimitere face referire la principiul liberei prestări a serviciilor instituit la articolul 56 TFUE, astfel cum este definit de Directiva 2000/31 și de Directiva 2006/123, și apreciază că obligația de înscriere în ROC poate constitui o restricție nejustificată privind libera circulație a serviciilor societății informaționale.

38.

Mai concret, această instanță observă că, ținând seama de soluțiile prevăzute de Directiva 2000/31 pentru serviciile societății informaționale, obligația de înscriere în ROC prevăzută de Legea nr. 178/2020 și de Decizia nr. 200/2021, precum și impunerea unei contribuții financiare par susceptibile să constituie o restricție privind libera circulație a serviciilor societății informaționale în măsura în care sunt impuse de un alt stat membru decât cel în care are sediul furnizorul de servicii.

39.

De asemenea, tot în contextul principiului liberei prestări a serviciilor, instanța respectivă arată că Directiva 2006/123 prevede în esență că statele membre nu pot restrânge libera prestare a serviciilor de către un furnizor de servicii stabilit într‑un alt stat membru. Făcând referire la Hotărârea Schnitzer ( 27 ), aceasta observă că impunerea în sarcina unui astfel de furnizor de servicii a obligațiilor de a se înscrie în ROC și de a plăti o contribuție financiară este de natură să încalce principiul menționat, în măsura în care obligațiile amintite generează sarcini financiare și administrative care pot să împiedice funcționarea pieței comune și să întârzie, să complice sau să facă mai oneroasă prestarea serviciilor în statul membru gazdă.

40.

În aceste împrejurări, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) a hotărât, prin ordonanțele din 10 octombrie 2022, primite la grefa Curții la 19 și, respectiv, la 21 octombrie 2022, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

41.

Google Ireland Limited (denumită în continuare „Google”), societate cu sediul social în Irlanda, oferă servicii de publicitate online și exploatează motorul de căutare eponim în întregul Spațiu Economic European (SEE).

42.

Prin decizia din 25 iunie 2019, AGCOM a înscris din oficiu Google în ROC, pentru motivul că această întreprindere era un operator care desfășura activitatea de regie de publicitate pe internet și că, deși avea sediul în străinătate, realiza venituri în Italia.

43.

Ca urmare a acestei înscrieri, prin decizia din 9 noiembrie 2020, AGCOM a impus societății Google plata unei contribuții financiare aferente costurilor sale de funcționare pentru anul 2020.

44.

Google a atacat aceste decizii ale AGCOM la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio).

45.

În urma modificărilor cadrului juridic național rezultate din Legea nr. 178/2020 și din Decizia nr. 200/2021, adoptate de legiuitorul italian și de AGCOM, în special în scopul de a asigura respectarea Regulamentului 2019/1150, Google și‑a modificat concluziile pentru a solicita și anularea deciziei respective în măsura în care a extins obligația de înscriere în ROC asupra furnizorilor de servicii online.

46.

Eg Vacation Rentals Ireland Limited (denumită în continuare „EGVR”), societate cu sediul social în Irlanda, administrează și exploatează o platformă online, precum și diverse instrumente și funcții disponibile prin intermediul acestei platforme care permit, pe de o parte, proprietarilor și administratorilor de bunuri imobiliare să publice anunțuri referitoare la bunuri și, pe de altă parte, călătorilor să selecteze bunurile menționate, precum și să interacționeze cu proprietarii și cu administratorii respectivi în vederea închirierii lor.

47.

Modificările cadrului juridic național menționate la punctul 45 din prezentele concluzii au avut ca efect faptul că EGVR a fost supusă obligației de a se înscrie la ROC și de a comunica, în consecință, o serie de informații către AGCOM, precum și de a plăti acesteia din urmă o contribuție financiară. EGVR a introdus o acțiune la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) care are ca obiect anularea Deciziei nr. 200/2021.

48.

În fața instanței de trimitere, Google și EGVR au susținut că Legea nr. 178/2020 și Decizia nr. 200/2021, în măsura în care le impun obligațiile în cauză, sunt contrare principiului liberei prestări a serviciilor, Regulamentului 2019/1150 și mai multor directive.

49.

În această privință, instanța de trimitere arată în primul rând, invocând Directiva 2000/31 și Directiva 2006/123, pentru aceleași motive care au fost expuse la punctele 37-39 din prezentele concluzii, că libera circulație a serviciilor pe care directivele în cauză urmăresc să o asigure poate fi pusă sub semnul întrebării de obligațiile aflate în discuție în procedurile principale.

50.

În al doilea rând, apreciind că dispozițiile referitoare la înscrierea în ROC introduc o cerință generală pentru prestarea de servicii ale societății informaționale și par de natură să restrângă libera circulație a serviciilor unui furnizor de servicii ale societății informaționale stabilit în alt stat membru, pentru aceleași motive care au fost indicate la punctul 36 din prezentele concluzii, instanța de trimitere ridică problema dacă obligațiile de notificare prevăzute de Directiva 2000/31 și de Directiva 2015/1535 se aplică măsurilor aflate în discuție în cauzele principale.

51.

În al treilea rând, prezentând aceeași argumentație de la punctul 35 din prezentele concluzii, instanța de trimitere observă că Regulamentul 2019/1150 introduce un ansamblu de norme în scopul de a garanta un mediu echitabil, previzibil, durabil și care inspiră încredere pentru operațiunile comerciale online în cadrul pieței interne. Ea amintește că regulamentul respectiv prevede, la articolul 15 din acesta, că fiecare stat membru asigură în mod adecvat și efectiv respectarea regulamentului în cauză și stabilește măsurile aplicabile în cazul încălcării sale, măsuri care trebuie să fie eficace, proporționale și cu efect de descurajare. Ea observă că, potrivit legiuitorului național, obligațiile impuse reclamantelor din procedura principală sunt justificate de misiunea AGCOM, care este aceea de a determina și de a colecta de la operatorii din sectorul pieței aflat sub supravegherea sa datele contabile și extracontabile considerate relevante pentru exercitarea funcțiilor sale instituționale. Instanța de trimitere ridică problema dacă scopul menționat justifică înscrierea în ROC, precum și obligațiile și interdicțiile care decurg din aceasta și dacă obligațiile și interdicțiile impuse reclamantelor din procedura principală respectă principiul proporționalității.

52.

În aceste împrejurări, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) a hotărât, prin ordonanțele din 10 octombrie 2022, primite la grefa Curții la 21 octombrie 2022, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

53.

Expedia Inc. este o societate cu sediul în Seattle (Statele Unite ale Americii), care gestionează platforme informatice prin intermediul cărora sunt furnizate servicii online de rezervare pentru hoteluri și călătorii.

54.

Prin Decizia nr. 161/2021, AGCOM a extins asupra furnizorilor de servicii de intermediere online – categorie din care face parte în mod incontestabil Expedia potrivit cererii de decizie preliminară – obligația de a‑i comunica IES atunci când efectuează operațiuni comerciale pe teritoriul italian.

55.

Această decizie a fost adoptată în mod expres în exercitarea funcției conferite AGCOM la articolul 1 alineatul 6 litera c) punctul 14 bis) din Legea nr. 249/1997, care constă în garantarea respectării în mod adecvat și efectiv a Regulamentului 2019/1150, în special prin colectarea anuală de informații relevante.

56.

Expedia a introdus o acțiune la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) care are ca obiect anularea Deciziei nr. 161/2021. Această societate susține că Regulamentul 2019/1150 nu prevede punerea sa în aplicare prin Decizia nr. 161/2021. În măsura în care regulamentul respectiv introduce o măsură de armonizare inspirată de principiul proporționalității, acesta nu ar permite impunerea unor cerințe procedurale mai împovărătoare pentru operatori, indiferent dacă sunt sau nu sunt stabiliți în cadrul Uniunii.

57.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu Regulamentul 2019/1150 a obligației de transmitere a IES prevăzute de reglementarea națională.

58.

Făcând referire la articolele 15 și 16 din Regulamentul 2019/1150, această instanță observă că obligația depunerii IES, care a fost extinsă asupra furnizorilor de servicii online tocmai în scopul de a colecta în fiecare an informațiile relevante și de a lua măsurile necesare pentru garantarea respectării în mod adecvat și efectiv a regulamentului menționat, implică transmiterea de informații care privesc în principal veniturile furnizorilor în cauză. Or, aceste informații nu conțin nici cel mai mic indiciu în ceea ce privește respectarea obligațiilor prevăzute de regulamentul în discuție sau transparența și echitatea relațiilor dintre furnizorii respectivi și întreprinderile utilizatoare. Ordinea juridică internă pare astfel să introducă o monitorizare care este total diferită și contrară celei prevăzute pentru punerea în aplicare a aceluiași regulament și care este inadecvată în raport cu obiectivul urmărit, în măsura în care această monitorizare nu privește respectarea efectivă de către furnizorii menționați a obligațiilor prevăzute de Regulamentul 2019/1150 pentru garantarea transparenței și a echității relațiilor contractuale cu întreprinderile utilizatoare, ci situația lor economică.

59.

În aceste împrejurări, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) a hotărât, prin ordonanța din 10 octombrie 2022, primită la grefa Curții la 19 octombrie 2022, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

60.

Amazon gestionează o platformă online în scopul de a pune în legătură vânzători terți și consumatori, pentru a permite încheierea între aceștia a unor tranzacții care au ca obiect vânzarea de bunuri.

61.

Modificările cadrului juridic național care decurg din Legea nr. 178/2020 și din Decizia nr. 161/2021, adoptate de legiuitorul italian și, respectiv, de AGCOM, în special în vederea asigurării respectării Regulamentului 2019/1150, au avut ca efect supunerea Amazon, în calitatea sa de furnizor de servicii de intermediere online, obligației de a transmite IES către AGCOM.

62.

Amazon a introdus o acțiune la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) care are ca obiect în special anularea Deciziei nr. 161/2021. În fața instanței de trimitere, Amazon a susținut că Decizia nr. 161/2021, în măsura în care îi impune obligația de a transmite IES către AGCOM, este contrară principiului liberei prestări a serviciilor, Regulamentului 2019/1150 și mai multor directive.

63.

Reclamantele din cauzele C‑663/22 și C‑665/22 solicită anularea Deciziei nr. 161/2021. Trebuie să se arate că, spre deosebire de reclamanta din prima cauză, cea din a doua cauză este stabilită într‑un stat membru și susține că această decizie este contrară nu doar Regulamentului 2019/1150, ci și principiului liberei prestări a serviciilor și mai multor directive.

64.

În această privință, în primul rând, în legătură cu Regulamentul 2019/1150 și interpretarea sa, instanța de trimitere are îndoieli similare celor pe care le exprimă în cauza C‑663/22 ( 28 ).

65.

În al doilea rând, referitor la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale, această instanță consideră că obligația de a comunica IES către AGCOM prevăzută de Decizia nr. 161/2021 poate constitui, din perspectiva Directivei 2000/31, o restrângere care încalcă acest principiu. Ea adaugă că nu par să fie îndeplinite condițiile, prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din directiva respectivă, care permit statului membru să introducă limitări, inclusiv din perspectiva principiului proporționalității. Astfel, în opinia sa, chiar presupunând că transmiterea IES către AGCOM a fost prevăzută în contextul punerii în aplicare a Regulamentului 2019/1150 și, așadar, pentru protejarea indirectă a consumatorilor, solicitarea de informații referitoare la venituri este complet disproporționată în raport cu obiectivul urmărit, în măsura în care aceste informații nu privesc punerea în aplicare a regulamentului respectiv sau respectarea obligațiilor pe care le prevede.

66.

De asemenea, în ceea ce privește principiul menționat, instanța de trimitere arată că, independent de aplicabilitatea Directivei 2000/31, Directiva 2006/123, care este mai generală, prevede la articolul 16 alineatul (1) că statele membre respectă dreptul prestatorilor de a furniza servicii în alt stat membru decât cel în care sunt stabiliți și nu pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerințe care nu respectă principiile indicate în această dispoziție.

67.

În al treilea rând, instanța de trimitere consideră că, pe de o parte, ținând seama de obligațiile statelor membre prevăzute de Directiva 2015/1535, dispozițiile referitoare la transmiterea IES introduc o cerință generală pentru prestarea de servicii ale societății informaționale și ar fi trebuit, așadar, să fie comunicate Comisiei. Ea afirmă că Decizia nr. 161/2021 urmărește în principal reglementarea serviciilor societății informaționale și în special a serviciilor de intermediere online și a motoarelor de căutare online. Pe de altă parte, această instanță arată că articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 prevede că intenția de a lua măsuri care constituie restrângeri ale liberei circulații a serviciilor societății informaționale trebuie notificată Comisiei și statului membru în care este stabilită întreprinderea.

68.

În aceste împrejurări, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio) a hotărât, prin ordonanța din 10 octombrie 2022, primită la grefa Curții la 21 octombrie 2022, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

69.

Reclamantele din procedurile principale, guvernele italian, ceh și irlandez, precum și Comisia au depus observații scrise în toate cauzele. În aceste cauze nu a avut loc nicio ședință.

70.

Prin deciziile președintelui Curții din 7 decembrie 2022, cauzele C‑662/22 și C‑667/22, pe de o parte, și cauzele C‑664/22 și C‑666/22, pe de altă parte, au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale a procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii. Cauzele C‑663/22 și C‑665/22 nu au făcut obiectul unei decizii similare.

71.

În conformitate cu solicitarea Curții și ținând seama de punctele comune existente între cauzele respective, s‑a considerat că este oportună prezentarea unor concluzii comune cu privire la acestea.

72.

Prezentele cauze își au originea în cererile de anulare, formulate de reclamantele din litigiile principale, a unor măsuri naționale care le impun anumite obligații. În esență, obligațiile aflate în discuție în cauzele conexate C‑662/22 și C‑667/22 și în cauzele conexate C‑664/22 și C‑666/22 au ca obiect înscrierea în ROC, care implică transmiterea de informații relevante despre structura furnizorilor în cauză ( 29 ) și plata unei contribuții anuale către AGCOM, în timp ce obligațiile aflate în discuție în cauzele C‑663/22 și C‑665/22 privesc comunicarea IES. Obligațiile respective sunt impuse de reglementarea națională care, cel puțin în parte, este relevantă pentru toate aceste cauze ( 30 ).

73.

De asemenea, majoritatea întrebărilor preliminare adresate Curții în prezentele cauze pot fi reduse în esență la trei întrebări interdependente.

74.

Prima întrebare este dacă Regulamentul 2019/1150 se opune unor măsuri naționale prin care legiuitorul unui stat membru impune anumite obligații furnizorilor de servicii online, în scopul declarat de a asigura respectarea acestui regulament (secțiunea B).

75.

A doua întrebare este dacă, având în vedere principiul liberei circulații a serviciilor prevăzut la articolul 56 TFUE, precum și de Directiva 2000/31 și de Directiva 2006/123, obligațiile aflate în discuție în toate aceste cauze pot fi impuse unui prestator de servicii online stabilit într‑un alt stat membru decât cel care a impus obligațiile respective (secțiunea C).

76.

A treia întrebare este dacă măsurile naționale care introduc obligațiile în cauză ar fi trebuit să fie notificate Comisiei, în concordanță cu obligațiile prevăzute de Directiva 2000/31 și de Directiva 2015/1535 (secțiunea D).

77.

Precizăm că cererea de decizie preliminară în cauza C‑663/22 privește numai prima dintre aceste trei întrebări. Astfel, reclamanta din procedura principală desfășurată în cauza respectivă nu este stabilită într‑un stat membru și tindem să considerăm că acesta este motivul pentru care întrebările adresate de instanța de trimitere se referă doar la Regulamentul 2019/1150. Într‑adevăr, mecanismele prevăzute la articolul 56 TFUE, precum și de Directiva 2000/31 și de Directiva 2006/123 pentru libera circulație a serviciilor nu sunt aplicabile furnizorilor stabiliți într‑o țară din afara Uniunii ( 31 ). De asemenea, instanța de trimitere nu adresează nicio întrebare legată de Directiva 2015/1535.

78.

Înainte de a analiza aceste trei întrebări, trebuie să se examineze admisibilitatea întrebărilor preliminare în cauzele C‑663/22 și C‑665/22 (secțiunea A).

79.

Guvernul italian pune în discuție admisibilitatea întrebărilor preliminare în cauza C‑663/22. Astfel, potrivit guvernului respectiv, cele două întrebări adresate sunt contradictorii în măsura în care instanța de trimitere, pe de o parte, afirmă, fără a explica motivele, că obligația de a transmite IES către AGCOM nu are legătură cu asigurarea respectării Regulamentului 2019/1150 și, pe de altă parte, solicită Curții să examineze pertinența și utilitatea informațiilor care trebuie furnizate în IES din perspectiva obiectivului acestui regulament, ceea ce ar implica efectuarea unor aprecieri de fapt care nu sunt de competența Curții, ci a instanței de trimitere.

80.

În această privință, în primul rând, înțelegem poziția guvernului italian în sensul că această contradicție pe care o identifică rezultă din faptul că instanța de trimitere, pe de o parte, arată că informațiile cuprinse într‑o IES sunt „fără legătură cu obiectivele Regulamentului 2019/1150” (prima întrebare preliminară) și, pe de altă parte, urmărește să afle dacă informațiile respective pot fi pertinente și utile pentru a asigura „în mod adecvat și efectiv” respectarea regulamentului menționat (a doua întrebare preliminară), ceea ce Curtea ar trebui să stabilească pe baza propriilor aprecieri de fapt.

81.

Desigur, a doua întrebare preliminară ar putea fi interpretată în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă, independent de răspunsul care trebuie dat la prima întrebare, Decizia nr. 161/2021 intră în sfera de competență a AGCOM. Într‑adevăr, în motivarea cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere arată că Legea nr. 178/2020 atribuie AGCOM exclusiv funcția de a asigura în mod adecvat și efectiv respectarea Regulamentului 2019/1150. Totuși, aceeași terminologie este utilizată la articolul 15 alineatul (1) din acest regulament, invocat în cadrul primei întrebări, potrivit căruia fiecare stat membru asigură în mod adecvat și efectiv respectarea regulamentului respectiv. Chiar presupunând că există contradicția în cauză, se poate susține că aceasta își are originea în îndoielile instanței de trimitere cu privire la interpretarea corectă a aceluiași regulament.

82.

În aceste împrejurări, propunem să se analizeze împreună cele două întrebări preliminare din singurul punct de vedere pertinent în dreptul Uniunii, și anume cel al Regulamentului 2019/1150, examinând dacă regulamentul menționat se opune unor măsuri precum cele care decurg din Legea nr. 178/2020. În acest caz, contradicția identificată de guvernul italian nu apare și, indiferent de situație, nu poate conduce la inadmisibilitatea întrebărilor preliminare.

83.

În al doilea rând, în ceea ce privește opinia guvernului italian potrivit căreia formularea întrebărilor preliminare invită Curtea să efectueze aprecieri de fapt, trebuie să se observe că, deși Curtea nu poate interpreta normele de drept intern ale unui stat membru, ea poate oferi instanței de trimitere clarificările necesare cu privire la dispozițiile de drept al Uniunii care ar putea să se opună acestor norme.

84.

Guvernul italian susține că a doua întrebare preliminară în cauza C‑665/22 este inadmisibilă pentru motivul că, prin intermediul său, instanța de trimitere ar solicita Curții să se pronunțe cu privire la utilitatea obligațiilor în cauză pentru aplicarea corectă a Regulamentului 2019/1150. Or, potrivit guvernului menționat, acest exercițiu de interpretare, întrucât implică constatări de fapt, ar fi de competența instanței naționale, care omite în totalitate să explice de ce cererea de informații ar trebui considerată ca fiind lipsită de pertinență și de utilitate.

85.

În această privință, este desigur necesar să se observe că normele de drept intern ale unui stat membru nu pot fi interpretate de Curte. Totuși, după cum am amintit la punctul 83 din prezentele concluzii, ea poate oferi instanței de trimitere clarificările necesare cu privire la dispozițiile din dreptul Uniunii care ar putea să se opună normelor respective.

86.

Rezultă că întrebările preliminare în cauza C‑663/22 și a doua întrebare preliminară în cauza C‑665/22 sunt admisibile.

87.

Mai multe dintre întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere în prezentele cauze se referă la Regulamentul 2019/1150 ( 32 ).

88.

Deși nu sunt formulate în mod identic și nu au ca obiect aceleași măsuri naționale, întrebările în cauză privesc în esență aspectul dacă Regulamentul 2019/1150 se opune unor măsuri naționale adoptate în scopul declarat de a asigura respectarea regulamentului respectiv.

89.

Mai concret, obligațiile aflate în discuție în cauzele conexate C‑662/22 și C‑667/22 și cauzele conexate C‑664/22 și C‑666/22, și anume cele legate de înscrierea în ROC și de plata unei contribuții anuale către AGCOM, au fost extinse asupra furnizorilor de servicii online pentru motivul punerii în aplicare a Regulamentului 2019/1150, „în scopul de a promova echitatea și transparența pentru întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online” ( 33 ). De asemenea, obligația aflată în discuție în cauzele C‑663/22 și C‑665/22, și anume aceea de a transmite IES către AGCOM (către autoritățile italiene), a fost impusă furnizorilor de servicii online în scopul declarat de a asigura punerea în aplicare a Regulamentului 2019/1150 ( 34 ).

90.

Desigur, ținând seama de celelalte întrebări adresate Curții în prezentele cauze, este oportun să se ridice mai întâi problema dacă dispozițiile care urmăresc punerea în aplicare a Regulamentului 2019/1150 prevalează asupra mecanismelor reținute de Directivele 2000/31 și 2006/123 în privința liberei circulații a serviciilor, precum și asupra celor reținute de această primă directivă și de Directiva 2015/1535 în privința obligațiilor de notificare prevăzute de acestea din urmă. Astfel, aceste trei directive ar putea împiedica un stat membru să impună propriile norme furnizorilor de servicii stabiliți într‑un alt stat membru. Prin urmare, dacă, pe de o parte, măsurile naționale aflate în discuție în procedurile principale intră în domeniul de aplicare al uneia dintre directivele menționate, iar aceasta împiedică un stat membru să impună măsurile respective unui prestator stabilit într‑un stat membru și dacă, pe de altă parte, aceleași directive nu prevăd nicio excepție pentru Regulamentul 2019/1150 și măsurile naționale care asigură respectarea sa, este lipsit de importanță aspectul dacă obligațiile în discuție în procedurile principale decurg sau nu din măsurile de asigurare a respectării acestui regulament.

91.

Totuși, Directiva 2000/31 și Directiva 2006/123 nu par să fie aplicabile în cauza C‑663/22 ( 35 ), în așa fel încât instanța de trimitere, pentru a se pronunța în procedura principală în această cauză, trebuie să aplice doar Regulamentul 2019/1150. Astfel, regulamentul respectiv se aplică și furnizorilor de servicii de intermediere online stabiliți într‑o țară terță, în măsura în care utilizatorii lor profesionali sunt stabiliți în Uniune și își oferă bunurile sau serviciile unor consumatori situați în cadrul acesteia ( 36 ).

92.

În aceste condiții, în primul rând, în ceea ce privește celelalte cauze decât cauza C‑663/22, problema este înainte de toate aceea dacă instrumentele de drept al Uniunii referitoare la libera circulație a serviciilor, precum printre altele Directiva 2000/31, sau cele referitoare la obligația de notificare, precum printre altele Directiva 2015/1535, împiedică un stat membru să impună obligații cum ar fi cele aflate în discuție în litigiile principale unui furnizor stabilit într‑un alt stat membru. În al doilea rând, în cazul unui răspuns afirmativ, trebuie să se analizeze dacă directivele menționate rezervă un tratament diferit măsurilor de asigurare a respectării Regulamentului 2019/1150. Dacă răspunsul la această din urmă întrebare este negativ, nu ar fi necesar să se ridice problema dacă obligațiile aflate în discuție în toate cauzele decurg din măsurile de asigurare a respectării regulamentului respectiv. Vom analiza aceste întrebări în părțile din prezentele concluzii consacrate liberei circulații a serviciilor (secțiunea C) și, respectiv, obligațiilor de notificare (secțiunea D).

93.

În ceea ce privește cauza C‑663/22, se ridică problema dacă Regulamentul 2019/1150 și în special articolele 15 și 16 din cadrul său trebuie interpretate în sensul că justifică adoptarea unei reglementări naționale care impune furnizorilor de servicii online obligația de a prezenta periodic o declarație care să conțină informații despre situația lor economică și care prevede aplicarea de sancțiuni în cazul neîndeplinirii obligației respective. Această primă parte a prezentelor concluzii (secțiunea B) este consacrată problemei menționate.

94.

Trebuie amintit că un regulament este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în fiecare stat membru, astfel încât dispozițiile acestuia nu necesită în principiu nicio măsură de aplicare din partea statelor membre. Cu toate acestea, unele dintre dispozițiile sale pot necesita, pentru punerea lor în aplicare, adoptarea unor asemenea măsuri ( 37 ). Un stat membru poate, așadar, să adopte măsuri naționale de aplicare a unui regulament chiar dacă acesta nu le împuternicește în mod expres în acest sens ( 38 ).

95.

Este necesar ca, prin raportare la dispozițiile relevante ale regulamentului în cauză, interpretate în lumina obiectivelor sale, să se determine dacă acestea interzic, impun sau permit statelor membre să adopte anumite măsuri de aplicare și, în special în această din urmă ipoteză, dacă măsura respectivă se înscrie în cadrul marjei de apreciere recunoscute fiecărui stat membru ( 39 ).

96.

Prin normele de aplicare, statele membre nu pot să împiedice aplicabilitatea directă a unui regulament, să disimuleze natura sa de act de drept al Uniunii sau să depășească limitele dispozițiilor sale ( 40 ). Atunci când punerea în aplicare a unui regulament revine autorităților naționale, recurgerea la normele naționale este posibilă doar în măsura necesară pentru aplicarea corectă a acestui regulament și atât timp cât aceasta nu aduce atingere nici domeniului său de aplicare, nici eficacității sale ( 41 ).

97.

Cu ocazia unei asemenea puneri în aplicare, statele membre sunt obligate să asigure respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 42 ), cum ar fi în special principiul proporționalității. Astfel, acest principiu, care se impune legiuitorilor din statele membre în cadrul aplicării dreptului Uniunii, impune ca mijloacele instituite de o dispoziție să fie de natură să realizeze obiectivul urmărit de reglementarea Uniunii și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

98.

În lumina acestor observații trebuie, într‑o primă etapă, să se examineze obiectivul Regulamentului 2019/1150 și să se identifice dispozițiile relevante pentru punerea sa în aplicare de către statele membre și, pe această bază, într‑o a doua etapă, să se furnizeze instanței de trimitere informații mai precise care să îi permită să verifice dacă măsurile prin care legiuitorul național a impus obligațiile în cauză constituie efectiv măsuri de aplicare a acestui regulament și sunt corespunzătoare și necesare pentru realizarea obiectivului urmărit.

99.

Obiectivul Regulamentului 2019/1150 este acela de a contribui la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea unui mediu de afaceri echitabil, previzibil, durabil și fiabil în cadrul pieței interne ( 43 ). În acest scop, regulamentul menționat stabilește normele care reglementează relațiile dintre, pe de o parte, furnizorii de servicii online și, pe de altă parte, întreprinderile utilizatoare ale acestor servicii și utilizatorii profesionali de site‑uri în legătură cu motoarele de căutare online, pentru ca serviciile respective să fie furnizate în mod transparent și echitabil, iar asemenea utilizatori profesionali să poată avea astfel încredere în aceleași servicii ( 44 ).

100.

Mai concret, Regulamentul 2019/1150 stabilește obligații direcționate în ceea ce privește conținutul termenilor și condițiilor și modificarea lor (articolul 3), restricționarea, suspendarea și sistarea unui serviciu (articolul 4), transparența ierarhiilor (articolul 5), bunurile și serviciile auxiliare (articolul 6), tratamentul diferențiat (articolul 7), clauzele contractuale specifice abuzive (articolul 8), accesul la date (articolul 9), precum și reclamațiile și medierea (articolele 11-14).

101.

Majoritatea acestor obligații se referă la furnizorii de servicii de intermediere. Furnizorii de motoare de căutare online sunt vizați numai de dispozițiile Regulamentului 2019/1150 referitoare la ierarhie (articolul 5), la tratamentul diferențiat (articolul 7) și la acțiunile în justiție care au ca obiect nerespectarea cerințelor relevante prevăzute în regulamentul în cauză (articolul 14).

102.

În această privință, potrivit informațiilor cuprinse în cererile de decizie preliminară, numai reclamanta din procedura principală în cauza C‑664/22, și anume Google, pare să se încadreze în categoria furnizorilor de motoare de căutare online. Totuși, instanța de trimitere nu pare să acorde o importanță deosebită distincției făcute de Regulamentul 2019/1150 între furnizorii de servicii de intermediere online și furnizorii de motoare de căutare online. Acest lucru se poate explica prin faptul că reglementarea națională în discuție pare să impună obligații identice sau cel puțin similare pentru cele două categorii de furnizori. Și mai important este aspectul că, în contextul prezentelor cauze, problemele juridice ridicate de interacțiunile dintre reglementarea națională respectivă și dreptul Uniunii sunt, în orice caz, identice.

103.

În ceea ce privește dispozițiile Regulamentului 2019/1150 care sunt relevante pentru punerea sa în aplicare de către statele membre, instanța de trimitere atrage în mod întemeiat atenția Curții asupra articolelor 15 și 16 din cadrul său.

104.

Într‑adevăr, într‑o primă etapă, articolul 16 din Regulamentul 2019/1150, intitulat „Monitorizarea” („Überwachung” în limba germană, „Monitoring” în limba engleză, „Monitoraggio” în limba italiană și „Monitorowanie” în limba polonă), coroborat cu articolul 18 din acesta repartizează rolurile între Comisie și statele membre în ceea ce privește monitorizarea impactului regulamentului menționat și reexaminarea sa.

105.

În ceea ce privește Comisia, aceasta are sarcini de monitorizare și de reexaminare. Astfel, instituția menționată, în strânsă cooperare cu statele membre, monitorizează îndeaproape impactul Regulamentului 2019/1150 asupra relațiilor dintre serviciile de intermediere online și întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online și dintre motoarele de căutare online și utilizatorii profesionali de site‑uri ( 45 ). În plus, Comisia ar trebui totodată să evalueze periodic acest regulament și să monitorizeze îndeaproape efectele acestuia asupra economiei platformelor online ( 46 ).

106.

Mai concret, Comisia colectează informații relevante pentru a monitoriza modificările acestor relații ( 47 ). Instituția respectivă poate încerca să colecteze asemenea informații, precum și cele necesare pentru efectuarea unei evaluări a Regulamentului 2019/1150 de la furnizorii de servicii de intermediere online ( 48 ).

107.

În ceea ce privește statele membre, rolul lor constă în „[a acorda] asistență Comisiei [în îndeplinirea sarcinilor sale de monitorizare] prin furnizarea, la cerere, a oricăror informații relevante colectate, inclusiv cu privire la cazuri specifice” ( 49 ). Rolul statelor membre astfel definit reflectă a doua teză a considerentului (47) al Regulamentului 2019/1150, potrivit căruia, „[î]n același timp, statele membre ar trebui să furnizeze, la cerere, Comisiei toate informațiile relevante pe care le au în acest context”. O formulare similară este utilizată la articolul 18 alineatul (3) din acest regulament, care prevede că statele membre furnizează orice informație relevantă „pe care o dețin” și pe care Comisia o poate solicita în vederea îndeplinirii sarcinii sale de reexaminare.

108.

Într‑o a doua etapă, articolul 15 din Regulamentul 2019/1150, intitulat „Asigurarea respectării” („Durchsetzung” în limba germană, „Enforcement” în limba engleză, „Applicazione” în limba italiană și „Egzekwowanie” în limba polonă), interpretat din perspectiva considerentului (46) al acestuia ( 50 ), prevede la alineatul (1) că statele membre sunt obligate să asigure în mod adecvat și efectiv respectarea acestui regulament și, la alineatul (2), că statele membre stabilesc normele privind măsurile (eficace, proporționale și cu efect de descurajare) aplicabile în cazul încălcării regulamentului respectiv și se asigură că acestea sunt puse în aplicare. Așadar, misiunea care constă în monitorizarea și reexaminarea Regulamentului 2019/1150 este încredințată în principal Comisiei, iar cea care constă în asigurarea în mod adecvat și efectiv a respectării regulamentului menționat este încredințată statelor membre.

109.

Astfel, statele membre, pe de o parte, „au opțiunea de a încredința autorităților existente, inclusiv instanțelor judecătorești, sarcina asigurării respectării [Regulamentului 2019/1150] unor autorități existente, inclusiv unor instanțe judecătorești” și, pe de altă parte, nu sunt obligate să prevadă „acest lucru ex officio sau să impună amenzi” ( 51 ).

110.

Independent de drepturile întreprinderilor utilizatoare de servicii de intermediere online și ale utilizatorilor profesionali de site‑uri de a introduce orice acțiune în fața instanțelor naționale competente, în conformitate cu dispozițiile în materie din dreptul intern al statului membru, care urmărește să remedieze nerespectarea cerințelor relevante prevăzute în Regulamentul 2019/1150 ( 52 ), pentru a se asigura aplicarea eficace a acestui regulament, organizațiile, asociațiile care reprezintă întreprinderile utilizatoare și utilizatorii profesionali de site‑uri, precum și, eventual, anumite organisme publice instituite în statele membre ( 53 ) trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza instanțele naționale, în conformitate cu dreptul intern, cu acțiuni în încetare sau în interzicerea încălcărilor normelor regulamentului menționat ( 54 ). Fiecare stat membru trebuie să colecteze informațiile referitoare la aceste organisme și să le furnizeze Comisiei ( 55 ).

111.

Pentru a spori eficacitatea mecanismelor instituite, statele membre pot încredința organismelor publice competente sau autorităților competente crearea de registre de acte ilicite care au făcut obiectul unor ordine de încetare în fața instanțelor naționale ( 56 ).

112.

Reiese de aici că Regulamentul 2019/1150 nu stabilește în mod categoric mecanismul prin care punerea sa în aplicare trebuie asigurată de statele membre, care pot opta pentru mecanismul de punere în aplicare la nivel privat (private enforcement) ( 57 ) și îl pot completa prin cel bazat pe acțiunea autorităților publice (public enforcement).

113.

În scopul declarat de a asigura respectarea unui act de drept al Uniunii precum Regulamentul 2019/1150, un stat membru poate colecta numai informații privind obligațiile care îi sunt impuse de regulamentul menționat și obiectivele acestuia. Într‑adevăr, după cum reiese din cuprinsul punctelor 96 și 97 din prezentele concluzii, măsurile de aplicare a unui regulament a cărui punere în aplicare revine autorităților naționale ale unui stat membru trebuie să fie corespunzătoare (adecvate) și necesare (să nu depășească ceea ce este necesar) pentru realizarea obiectivului urmărit de reglementarea Uniunii.

114.

Regulamentul 2019/1150 menționează, la articolele 16 și 18 din cadrul său, că statele membre pot „deține” anumite informații relevante pentru monitorizarea impactului acestui regulament și reexaminarea sa. Totuși, un stat membru nu poate colecta informații alese în mod arbitrar pentru motivul că ele ar putea fi solicitate ulterior de Comisie în exercitarea misiunii sale de monitorizare și de reexaminare. Într‑adevăr, colectarea de informații sub un astfel de pretext ar permite unui stat membru să eludeze cerințele menționate la punctul anterior. De asemenea, acest regulament nu impune o obligație activă statelor membre de a colecta informațiile de care Comisia ar putea avea nevoie pentru îndeplinirea sarcinilor sale. Asemenea informații nu sunt prezentate decât „la cererea” instituției respective. De altfel, Comisia poate încerca să colecteze informații de la furnizorii de servicii de intermediere online.

115.

În schimb, un stat membru poate dispune de anumite informații colectate în cadrul exercitării obligației sale de punere în aplicare a Regulamentului 2019/1150.

116.

Într‑adevăr, în cazul în care, pentru îndeplinirea obligației pe care i‑o impune articolul 15 din Regulamentul 2019/1150, un stat membru a optat și pentru un mecanism de punere în aplicare a acestui regulament la nivel public, el trebuie să fie în măsură să furnizeze autorității însărcinate cu această misiune informațiile care îi permit să prevină sau să sancționeze încălcările obligațiilor pe care regulamentul respectiv le impune furnizorilor de servicii online sau, cel puțin, să identifice asemenea încălcări și, eventual, să le înregistreze.

117.

În continuarea acestui raționament, în măsura în care orice stat membru este obligat să prevadă un mecanism de asigurare în mod adecvat și efectiv a respectării Regulamentului 2019/1150 (la nivel privat sau și la nivel public), precum și, dacă este cazul, să modifice sau să organizeze mecanismul existent, ținând seama de modificarea situației pe piață, fiecare stat membru trebuie să aibă posibilitatea de a colecta informațiile necesare în acest scop de la operatorii economici activi pe teritoriul său.

118.

Cu titlu ilustrativ, în cele două situații avute în vedere la punctele 116 și 117 din prezentele concluzii, asemenea informații pot avea ca obiect condițiile în care actorii economici își furnizează serviciile (relevante pentru a identifica și, dacă este cazul, pentru a investiga încălcările Regulamentului 2019/1150 și pentru a evalua amploarea riscului asociat acestor încălcări), precum și dimensiunea pieței și numărul de actori economici activi în cadrul său (în special în scopul de a stabili resursele necesare pentru aplicarea mecanismului de asigurare a respectării acestui regulament). De asemenea, colectarea sistematică a unor astfel de informații ar permite să se urmărească anumite tendințe, precum și, pe de o parte, să se decidă cum să se modifice mecanismele existente în dreptul național pentru a asigura eficacitatea Regulamentului 2019/1150 și, pe de altă parte, să se susțină Comisia în îndeplinirea sarcinilor sale de monitorizare și de reexaminare.

119.

În speță, informațiile care trebuie indicate de furnizorii de servicii online în cadrul IES privesc în esență situația lor economică.

120.

În această privință, în cauza C‑663/22, guvernul italian susține, într‑o primă etapă, că informațiile cuprinse în IES sunt „în mod incontestabil utile misiunilor de monitorizare activă [și] preventivă în cazul unor eventuale denaturări ale concurenței, care nu pot fi îndeplinite fără o cunoaștere completă și direcționată a tuturor entităților care desfășoară activitatea respectivă”. Acest guvern arată, într‑o a doua etapă, că informațiile menționate servesc la obținerea unei imagini de ansamblu a valorii pieței italiene, la determinarea ponderii fiecărui operator pe piața în cauză și la înțelegerea dinamicii economice a acesteia, precum și la verificarea corectitudinii și a exhaustivității datelor furnizate ( 58 ).

121.

În această privință, în primul rând, după cum am menționat la punctul 118 din prezentele concluzii, un stat membru poate avea un interes legat de stabilirea dimensiunii pieței serviciilor online. Totuși, valoarea de piață și importanța operatorilor pe piața respectivă nu constituie date ușor de utilizat în scopul de a obține informații relevante pentru atingerea obiectivului Regulamentului 2019/1150, și anume asigurarea unui mediu echitabil, previzibil, durabil și care inspiră încredere pentru activitatea economică online în cadrul pieței interne. În orice caz, identificarea unor eventuale „denaturări ale concurenței”, la care face referire guvernul italian, nu pare să se încadreze în obiectivul regulamentului în cauză. Astfel, acesta nu aduce atingere dreptului Uniunii care reglementează domeniul concurenței ( 59 ).

122.

În al doilea rând, informațiile solicitate furnizorilor de servicii online în temeiul Regulamentului 2019/1150 sunt mai degrabă relevante pentru utilizatori, în special în ceea ce privește condițiile serviciului furnizat. În schimb, acești furnizori nu au nicidecum obligația de a informa utilizatorii despre situația lor economică, astfel încât, din punctul de vedere al regulamentului respectiv, nu se pune problema corectitudinii unor asemenea informații.

123.

În al treilea rând, trebuie să mărturisim că avem dificultăți în a vedea legătura dintre situația economică a unui furnizor de servicii online, pe de o parte, și modalitățile de furnizare a serviciilor sale către întreprinderile utilizatoare, pe de altă parte. Dacă există o asemenea legătură, ea nu poate fi decât indirectă. Într‑adevăr, pe de o parte, guvernul italian însuși consideră că scopul Regulamentului 2019/1150 este cunoașterea și evaluarea caracterului echitabil al condițiilor contractuale stabilite de platforme pentru întreprinderile utilizatoare în cadrul Uniunii. Pe de altă parte, nu este clar modul în care informațiile relevante pentru asigurarea în mod adecvat și efectiv a respectării acestui regulament pot fi deduse din informațiile despre situația economică a unui furnizor de servicii online.

124.

Prin urmare, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la principiul proporționalității, considerăm că Regulamentul 2019/1150 nu poate fi interpretat în sensul că justifică adoptarea măsurilor naționale aflate în discuție în cauza C‑663/22. Aceste măsuri naționale nu constituie măsuri de asigurare a respectării regulamentului respectiv Într‑adevăr, după cum reiese din întrebările preliminare din cauza menționată, obiectivul acestor măsuri este fără legătură cu cel al regulamentului în cauză, astfel încât nu se poate considera că ele se încadrează în limitele în care un stat membru poate adopta măsuri de asigurare a respectării sale.

125.

Propunem, așadar, să se răspundă la întrebările preliminare în cauza C‑663/22, reformulate la punctul 93 din prezentele concluzii, că Regulamentul 2019/1150 și în special articolele 15 și 16 din cadrul său trebuie interpretate în sensul că nu justifică adoptarea unei reglementări naționale care impune furnizorilor de servicii online obligația de a prezenta periodic o declarație care conține informații despre situația lor economică și care prevede aplicarea de sancțiuni în cazul încălcării acestei obligații. În măsura în care o astfel de reglementare nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv, acesta nu se opune reglementării menționate.

126.

Răspunsul pe care tocmai l‑am propus nu înseamnă că Regulamentul 2019/1150 se opune măsurilor naționale aflate în discuție. Totuși, revine instanței de trimitere sarcina de a deduce consecințele faptului că, pe de o parte, Legea nr. 178/2020 a încredințat AGCOM sarcina de „asigur[a] în mod adecvat și efectiv respectarea [acestui] regulament, inclusiv prin […] colectarea de informații pertinente” și că, pe de altă parte, după cum rezultă din preambulul Deciziei nr. 161/2021, pe acest temei AGCOM a extins asupra furnizorilor de servicii online obligația de a‑i transmite IES.

127.

În schimb, în cazul în care, ținând seama de clarificările pe care le va aduce Curtea în hotărârea care urmează să fie pronunțată, instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că există o legătură între obiectivul Regulamentului 2019/1150 și măsurile naționale în discuție, acesteia îi va reveni sarcina de a verifica dacă ele sunt adecvate și necesare.

128.

Personal, considerăm că răspunsul este negativ. Ținând seama de considerațiile formulate la punctele 121-123 din prezentele concluzii, pot exista îndoieli cu privire la caracterul adecvat al informațiilor pe care furnizorii de servicii online trebuie să le comunice referitor la situația lor financiară pentru atingerea obiectivului acestui regulament. În orice caz, există alte informații a căror colectare este mai puțin împovărătoare pentru operatorii de pe piață și care ar permite atingerea obiectivului respectiv.

129.

Mai multe dintre întrebările preliminare au ca obiect aspectul dacă obligațiile aflate în discuție în cauzele principale contravin principiului liberei prestări a serviciilor. Aceste întrebări preliminare se referă la articolul 56 TFUE ( 60 ), precum și la Directiva 2000/31 și la Directiva 2006/123 ( 61 ).

130.

Obligațiile aflate în discuție în procedurile principale sunt, pe de o parte, înscrierea în ROC, care implică transmiterea de informații relevante privind organizarea furnizorului și plata unei contribuții financiare, a căror nerespectare determină aplicarea de sancțiuni, și, pe de altă parte, transmiterea IES, nerespectarea acestor obligații atrăgând după sine aplicarea de sancțiuni pecuniare.

131.

Totuși, din punctul de vedere al mecanismelor prevăzute de dreptul Uniunii pentru asigurarea liberei circulații a serviciilor, aceste obligații trebuie analizate în mod independent ( 62 ). În speță, analiza trebuie să aibă ca obiect obligațiile de înscriere în ROC, de transmitere a informațiilor privind structura furnizorului de servicii online, de transmitere a informațiilor despre situația sa economică sub forma IES și de plată a unei contribuții financiare.

132.

Problema care se ridică în prealabil este aceea dacă măsurile naționale aflate în discuție trebuie analizate din perspectiva Directivei 2000/31, din perspectiva Directivei 2006/123 sau din perspectiva ambelor directive. Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se verifice mai întâi dacă măsurile naționale în cauză intră în domeniile de aplicare ale directivelor menționate.

133.

Noțiunea de „servicii ale societății informaționale” constituie un concept central al Directivei 2000/31, deși aceasta nu o definește. Astfel, directiva respectivă face trimitere la definiția dată de Directiva 2015/1535.

134.

În această privință, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, este evidentă calificarea serviciilor furnizate de reclamantele din procedura principală drept „servicii ale societății informaționale” ( 63 ) sau, cel puțin, ea pare să nu fie contestată în cauzele referitoare la Directiva 2000/31 ( 64 ). Întrucât instanța de trimitere nu furnizează informații detaliate care să permită verificarea calificării menționate, iar aceasta pare justificată din perspectiva descrierilor generale ale serviciilor prezentate de instanța în cauză ( 65 ), plecăm de la premisa că serviciile reclamantelor din litigiile principale intră în sfera noțiunii de „servicii ale societății informaționale”.

135.

Un alt concept central al Directivei 2000/31 este cel de „domeniu coordonat”. Acesta acoperă cerințele referitoare la accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale și la desfășurarea activității respective care sunt de natură generală, precum și cele concepute special pentru furnizorii de servicii ale societății informaționale sau pentru astfel de servicii ( 66 ).

136.

Un furnizor de asemenea servicii este supus cerințelor relevante pentru domeniul coordonat prevăzute de statul membru de stabilire (statul membru de origine) ( 67 ). Un alt stat membru în care acest furnizor își desfășoară activitatea (statul membru de destinație) nu poate, în principiu, să restrângă libera circulație a serviciilor menționate „invocând motive relevante pentru domeniul coordonat” ( 68 ). Mecanismul stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31 introduce, așadar, principiul statului membru de origine și recunoașterea reciprocă între statele membre a condițiilor de acces la activitatea serviciilor societății informaționale (și de exercitare a acesteia) ( 69 ).

137.

Cu titlu de excepție, un stat membru de destinație poate deroga de la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31 prin măsuri adoptate „în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale” și care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (4) literele (a) și (b) din directiva respectivă.

138.

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebărilor sale privind libera prestare a serviciilor în cauzele conexate C‑662/22 și C‑667/22, cauzele conexate C‑664/22 și C‑666/22, precum și cauza C‑665/22, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 3 alineatele (2) și (4) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că se opune unor măsuri naționale cu caracter general și abstract prin care un stat membru impune unui furnizor de servicii ale societății informaționale stabilit în alt stat membru (a) obligația de înscriere într‑un registru, (b) obligația de transmitere a unor informații relevante privind organizarea sa, (c) obligația de transmitere a unor informații relevante referitoare la situația sa economică și (d) obligația de plată a unei contribuții financiare, iar în cazul nerespectării acestor obligații, aplicarea de sancțiuni. În cazul unui răspuns afirmativ și ținând seama de precizarea legată de Regulamentul 2019/1150 care figurează la punctul 92 din prezentele concluzii, instanța de trimitere urmărește să afle dacă faptul că aceste măsuri naționale au fost adoptate în scopul declarat de a asigura respectarea Regulamentului 2019/1150 poate afecta rezultatul aplicării mecanismului instituit la articolul 3 din directiva menționată.

139.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, într‑o primă etapă, este necesar să se stabilească, mai întâi, dacă obligațiile aflate în discuție în cauzele principale impun cerințe relevante pentru domeniul coordonat, în sensul Directivei 2000/31, apoi dacă prin impunerea acestor obligații se derogă de la libera circulație a serviciilor societății informaționale și, în sfârșit, dacă măsurile luate pentru impunerea obligațiilor menționate îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (4) literele (a) și (b) din directiva în cauză. Într‑o a doua etapă, trebuie să se analizeze impactul Regulamentului 2019/1150 asupra rezultatului analizei referitoare la Directiva 2000/31.

140.

Instanța de trimitere consideră că obligațiile aflate în discuție în cauzele principale constituie cerințe relevante pentru domeniul coordonat, în sensul Directivei 2000/31.

141.

În schimb, guvernul italian susține că obligațiile de înscriere în ROC și de transmitere a IES constituie o simplă obligație de informare. Aceste obligații nu ar împiedica un furnizor de servicii online să își desfășoare activitatea în mod legal. Guvernul respectiv subliniază că reclamantele din procedurile principale în cauzele C‑662/22 și C‑665/22 își exercită în continuare activitățile, deși nu sunt înscrise în ROC.

142.

În această privință, este cert că neîndeplinirea obligațiilor aflate în discuție determină sancțiuni semnificative. În plus, se pare că AGCOM poate dispune suspendarea activităților unui furnizor de servicii online și, în ceea ce privește înscrierea în ROC, poate proceda din oficiu la efectuarea sa ( 70 ). Este de competența instanței de trimitere să verifice exactitatea acestor afirmații. În schimb, Curții îi revine sarcina de a furniza instanței respective clarificările care îi permit să stabilească dacă obligațiile menționate sunt relevante pentru domeniul coordonat.

143.

Noțiunea de „domeniu coordonat”, definită la articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31, se referă la cerințele pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte și care privesc „accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale” sau „desfășurarea [unei asemenea activități]” (denumite în continuare „cerințele privind accesul” și, respectiv, „cerințele privind desfășurarea activității”).

144.

Din punctul de vedere al mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31, distincția dintre cerințele privind accesul și cerințele privind desfășurarea activității nu are implicații practice. Totuși, apreciem că este oportun să abordăm această dihotomie pentru a furniza instanței de trimitere clarificări referitor la întinderea domeniului coordonat.

145.

În această privință, în primul rând, nu poate fi ignorat faptul că cerințele privind accesul și desfășurarea activității sunt impuse practic fără excepție de statul membru de origine.

146.

Într‑adevăr, potrivit logicii mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31, respectarea cerințelor relevante pentru domeniul coordonat stabilite de statul membru de origine permite furnizorului să acționeze atât pe piața acestui stat membru, cât și pe piața oricărui alt stat membru. Statul membru de origine garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat ( 71 ). Acest control, efectuat la sursă, trebuie să asigure o protecție eficientă a obiectivelor de interes general, iar aceasta nu numai utilizatorilor din statul membru de origine, ci și tuturor utilizatorilor din cadrul Uniunii ( 72 ).

147.

Așadar, fiecare stat membru are o responsabilitate specială în ceea ce privește stabilirea cerințelor relevante pentru domeniul coordonat. Aceste cerințe trebuie concepute astfel încât să țină seama de interesele aflate în joc nu doar în statul membru de origine, ci și în orice alt stat membru. În caz contrar, statul membru de origine ar putea declanșa din partea unui stat membru de destinație reacția prevăzută la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31. Întinderea domeniului coordonat trebuie deci să fie suficientă pentru a garanta la sursă legalitatea și controlul eficient al activităților societății informaționale nu doar în interesul statului membru de origine, ci și în interesul oricărui stat membru ( 73 ).

148.

În al doilea rând, articolul 2 litera (h) punctul (i) din Directiva 2000/31 clarifică faptul că printre cerințele privind accesul se află în special „[cele] în materie de calificare, autorizare și notificare”, în timp ce printre cerințele privind desfășurarea activității se află în special „[cele] privind comportamentul furnizorului de servicii, cerințe legate de calitatea sau conținutul serviciului, inclusiv în materie de publicitate și contracte sau privind răspunderea furnizorului de servicii”. În schimb, domeniul coordonat astfel definit „reglementează numai cerințele referitoare la activitățile online” ( 74 ), cu excluderea celor aplicabile bunurilor ca atare, livrării acestora și serviciilor care nu sunt furnizate prin mijloace electronice ( 75 ).

149.

Rezultă de aici că numai „componenta online” este relevantă din punctul de vedere al domeniului coordonat. Prin urmare, nu se poate ignora natura nonteritorială a activității pentru care se impun cerințele acoperite de acest domeniu.

150.

Serviciile online nu se pretează deloc la noțiunea de teritorialitate: un prestator stabilit într‑un stat membru poate acționa în mod durabil și continuu pe teritoriul altui stat membru fără a se stabili sau chiar fără a se deplasa acolo.

151.

După cum am avut ocazia să observăm într‑un alt context ( 76 ), la fel ca în multe alte domenii, internetul a bulversat puternic categoriile stabilite în lumea „reală”. Astfel, în timp ce tratatul asociază, pe de o parte, exercitarea durabilă a activității într‑un stat membru cu un sediu permanent în același stat membru și, pe de altă parte, exercitarea temporară a unei activități cu lipsa unui astfel de sediu, internetul permite exercitarea durabilă a unei activități într‑un stat membru fără a dispune de un sediu permanent pe teritoriul acestuia.

152.

A urma logica libertății de stabilire într‑o asemenea situație ar conduce la rezultatul absurd că un furnizor de servicii care nu este stabilit în statul membru de destinație a serviciului său ar fi totuși considerat ca fiind stabilit acolo și ar trebui să se conformeze legislației acestui stat membru în ceea ce privește nu doar activitatea sa propriu‑zisă, ci și constituirea și funcționarea întreprinderii sale. Acest lucru devine și mai absurd dacă se ține seama de faptul că activitățile desfășurate pe internet sunt adesea destinate mai multor statelor membre sau chiar tuturor acestora.

153.

Reunind dispozițiile relevante sub denumirea „Piața internă” ( 77 ), Directiva 2000/31 nu adoptă în mod deschis o poziție cu privire la distincția dintre libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor. Totuși, având în vedere principiul controlului la sursă, precum și pentru motivele prezentate la punctele 149-152 din prezentele concluzii, nu se poate considera că mecanismul stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31 se întemeiază pe logica potrivit căreia furnizorul unui serviciu al societății informaționale este necesar să îndeplinească condițiile de desfășurare a activității pe piață stabilite de fiecare stat membru în care este activ. Dimpotrivă, în măsura în care acest mecanism urmărește să prevină o astfel de situație, domeniul coordonat trebuie să acopere și condițiile care determină legalitatea activității desfășurate pe o piață.

154.

În al treilea rând, întinderea domeniului coordonat trebuie să cuprindă condițiile care determină legalitatea activității aferente unui serviciu al societății informaționale. Într‑adevăr, natura „nonteritorială” a unei asemenea activități permite adesea, într‑un fel sau altul, ca ea să fie direcționată de facto către clientela unui stat membru, fără a se lovi de limitările care decurg din noțiunea de „teritoriu”. Faptul că un furnizor de servicii își poate desfășura activitatea pe teritoriul unui stat membru fără a îndeplini una dintre aceste cerințe nu poate exclude cerința respectivă din domeniul coordonat.

155.

În aceste condiții, deși domeniul coordonat acoperă atât cerințele privind accesul, cât și cele privind desfășurarea activității, iar Directiva 2000/31 nu atribuie consecințe juridice acestei dihotomii, ele pot fi totuși identificate. Astfel, pe de o parte, cerințele privind desfășurarea activității, „cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, […] calitatea sau conținutul serviciului [ori] răspunderea furnizorului de servicii” ( 78 ), au drept scop să indice modul de desfășurare, în mod legal, a activității unui serviciu al societății informaționale față de public, consumatori și alți operatori economici. Ele constituie, așadar, modalități de exercitare a unei asemenea activități în aspectul său orizontal. Pe de altă parte, cerințele privind accesul se referă la condițiile pe care furnizorul de servicii trebuie să le îndeplinească, în principal față de un stat membru și autoritățile sale, pentru a putea să înceapă și să desfășoare activitatea aferentă unui serviciu al societății informaționale, în mod legal, în statul membru de origine și, prin extindere, pe piața oricărui alt stat membru.

156.

Din perspectiva acestor observații trebuie să se stabilească dacă obligațiile aflate în discuție în cauzele principale sunt relevante pentru domeniul coordonat.

157.

În primul rând, în ceea ce privește obligația de înscriere în ROC, a cărei încălcare determină sancțiuni importante și pe care statul membru de destinație o poate efectua din oficiu, aceasta constituie o cerință care este relevantă pentru domeniul coordonat.

158.

Într‑adevăr, contrar celor susținute de guvernul italian, faptul că un furnizor de servicii, fără a îndeplini obligația de înscriere în ROC, poate de facto să înceapă și să continue activitatea aferentă unui serviciu al societății informaționale nu presupune că cerința respectivă nu privește accesul la această activitate în sensul articolului 2 litera (h) din Directiva 2000/31. De asemenea, în ceea ce privește înscrierea într‑un registru, nu este suficientă în principiu efectuarea sa la începerea activității: ea trebuie să fie menținută pe parcursul activității în cauză pentru ca aceasta să fie legală.

159.

În al doilea rând, referitor la obligația de a transmite informații despre structura și situația economică a întreprinderii, guvernul italian afirmă că aceste informații sunt utile sau chiar necesare pentru ca AGCOM să își poată exercita misiunea de reglementare, de monitorizare, de soluționare a litigiilor și de sancționare. În această privință, în conformitate cu principiul controlului activității unui serviciu al societății informaționale la sursă, o astfel de misiune este îndeplinită, în interesul oricărui stat membru, de statul membru de origine. Obligația de a comunica informații care permit exercitarea unei asemenea monitorizări trebuie, așadar, să fie relevantă pentru domeniul coordonat.

160.

În al treilea rând, în ceea ce privește contribuția financiară, potrivit guvernului italian, aceasta este destinată să acopere cuantumul total al costurilor administrative ocazionate în Italia de exercitarea funcțiilor de reglementare, de monitorizare, de soluționare a litigiilor și de sancționare conferite AGCOM. Cuantumul său se stabilește în funcție de veniturile realizate în statul membru respectiv.

161.

Obligația de a plăti o astfel de contribuție constituie de asemenea o cerință care este relevantă pentru domeniul coordonat. Într‑adevăr, ea condiționează legalitatea accesului durabil al unui furnizor de servicii pe piața unui stat membru. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul controlului la sursă al activității aferente unui serviciu al societății informaționale, această contribuție ar trebui să fie solicitată de organismul care, în concordanță cu acest principiu, trebuie să exercite monitorizarea furnizorului de servicii în interesul statului membru de stabilire și al oricărui alt stat membru.

162.

Având în vedere interpretarea Directivei 2000/31 pe care o propunem, obligațiile aflate în discuție în cauzele principale constituie cerințe relevante pentru domeniul coordonat în sensul directivei menționate.

163.

Se ridică de asemenea problema dacă impunerea obligațiilor aflate în discuție în cauzele principale unui furnizor de servicii ale societății informaționale stabilit într‑un alt stat membru constituie o restricție privind libera circulație a unor astfel de servicii și, prin urmare, derogă de la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se stabilească în ce situație o măsură luată de un stat membru de destinație restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale. În speță, se ridică totodată problema dacă jurisprudența referitoare la articolul 56 TFUE poate să se aplice în cadrul mecanismului instituit prin directiva respectivă.

164.

Părțile fac referire, în observațiile lor, la o orientare jurisprudențială referitoare la articolul 56 TFUE potrivit căreia o legislație națională opozabilă tuturor operatorilor care desfășoară activități pe teritoriul național care nu are ca obiect reglementarea condițiilor care privesc exercitarea prestării de servicii de către întreprinderile în cauză și ale cărei efecte restrictive pe care le‑ar putea produce asupra liberei prestări a serviciilor sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru ca obligația pe care o impune să poată fi privită ca fiind de natură să împiedice această libertate nu constituie o restricție în sensul articolului menționat ( 79 ).

165.

Totuși, apreciem că această jurisprudență nu se aplică în cadrul mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31.

166.

Într‑adevăr, pe de o parte, cerințele privind desfășurarea activității care sunt relevante pentru domeniul coordonat nu pot intra sub incidența acestei jurisprudențe în măsura în care ele au prin excelență „ca obiect reglementarea condițiilor care privesc exercitarea prestării de servicii de către întreprinderile în cauză”.

167.

Pe de altă parte, și mai important este faptul că, în ceea ce privește orice cerință relevantă pentru domeniul coordonat, inclusiv cerințele privind accesul, nu se poate ignora că, printr‑o directivă, legiuitorul Uniunii poate să precizeze modalitățile de exercitare a unei libertăți fundamentale a pieței interne și să instituie condiții mai favorabile bunei funcționări a acestei piețe decât cele prevăzute de dreptul primar.

168.

Aceasta este situația în cazul mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31, care se bazează pe ideea de control la sursă și introduce principiul statului membru de origine, precum și recunoașterea reciprocă între statele membre a condițiilor privind accesul și desfășurarea activității ( 80 ). Impunerea unor cerințe care le depășesc pe cele în vigoare în statul membru de origine contravine principiului respectiv. Această interpretare este reflectată de jurisprudența Curții referitoare la mecanismul în cauză.

169.

În Hotărârea eDate Advertising și alții ( 81 ), Curtea a clarificat faptul că libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre este asigurată pe baza mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31 prin supunerea unor astfel de servicii regimului juridic al statului membru de stabilire a furnizorilor acestora. Prin urmare, furnizorii respectivi nu pot fi supuși unor cerințe mai stricte decât cele prevăzute de dreptul material în vigoare în statul membru de origine ( 82 ).

170.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Airbnb Ireland ( 83 ), instanța de trimitere a pornit de la premisa potrivit căreia măsurile naționale aflate în discuție care prevedeau obligația de a deține un card profesional aveau un caracter restrictiv în ceea ce privește libera prestare a serviciilor societății informaționale. Această premisă a fost confirmată în mod expres de către Curte ( 84 ). Astfel, Curtea a afirmat că, atunci când cerința de a deține un card profesional se aplică printre altele prestatorilor stabiliți în alte state membre decât statul membru de destinație, cerința respectivă face din acest motiv mai dificilă prestarea serviciilor lor în acest din urmă stat membru ( 85 ). În opinia noastră, prin afirmația menționată, Curtea a urmărit să arate, în urma Hotărârii eDate Advertising și alții ( 86 ), că această cerință face ca prestarea serviciilor în statul membru de destinație să fie mai dificilă decât în statul membru de origine în conformitate cu dispozițiile naționale relevante pentru domeniul coordonat aplicabile în statul membru în cauză.

171.

În Hotărârea A (Publicitate și vânzare de medicamente online) ( 87 ), Curtea a considerat în esență, cu privire la patru cerințe introduse de statul membru de destinație, că o interdicție de natură să restrângă posibilitatea unui furnizor de servicii ale societății informaționale de a se face cunoscut clientelei sale potențiale în statul membru de destinație sau de a atrage această clientelă și de a promova serviciul de vânzare online a produselor sale trebuie să se considere că implică o restricție privind libera prestare a serviciilor societății informaționale.

172.

Chiar dacă modul de redactare utilizat de Curte diferă de cele utilizate în Hotărârea eDate Advertising și alții ( 88 ) și în Hotărârea Airbnb Ireland ( 89 ), Curtea s‑a întemeiat în Hotărârea A (Publicitate și vânzare de medicamente online) ( 90 ) pe aceeași logică aflată la baza hotărârilor menționate. Într‑adevăr, nu se contesta faptul că furnizorul de servicii în cauză își desfășura activitatea în conformitate cu cerințele relevante pentru domeniul coordonat aplicabile în statul membru de origine ( 91 ). În consecință, o cerință care impunea condiții mai restrictive pentru conduita furnizorului de servicii încălca în mod necesar articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31. Mai mult, pentru a stabili dacă măsurile naționale aflate în discuție conțineau o restricție privind libera prestare a serviciilor societății informaționale în sensul articolului 3 alineatele (2) și (4) din această directivă, Curtea nu a făcut trimitere la jurisprudența referitoare la articolul 56 TFUE ( 92 ).

173.

Din aceste trei hotărâri deducem că supunerea activității unui serviciu al societății informaționale, pe teritoriul unui stat membru, unor cerințe relevante pentru domeniul coordonat care le depășesc pe cele aflate în vigoare în statul membru de origine restrânge libera circulație a acestui serviciu și, prin urmare, poate decurge numai dintr‑o măsură luată în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31.

174.

De asemenea, poziția potrivit căreia orientarea jurisprudențială referitoare la articolul 56 TFUE, menționată la punctul 164 din prezentele concluzii, nu poate fi aplicată în cadrul mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31 pare să fie confirmată de jurisprudența referitoare la dispoziția respectivă din dreptul primar, în cadrul căreia Curtea a luat în considerare faptul că o anumită cerință făcea deja obiectul unei verificări în statul membru de origine.

175.

Astfel, mai întâi, Comisia a arătat, în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ( 93 ), că o obligație de înscriere într‑un registru și sancțiunile severe prevăzute în cazul încălcării acestei obligații făceau din înscrierea în registrul respectiv o condiție esențială pentru desfășurarea de activități pe teritoriul statului membru care a prevăzut obligația menționată. După ce a atras atenția asupra faptului că obligația în cauză ar fi aplicabilă și unui furnizor de servicii stabilit într‑un alt stat membru care ar îndeplini deja, în conformitate cu legislația acestuia, formalități echivalente celor impuse în temeiul obligației menționate, Curtea a concluzionat că această obligație nu respecta articolul 56 TFUE ( 94 ).

176.

În continuare, Curtea a statuat deja, într‑o cauză preliminară referitoare la articolul 56 TFUE și la o directivă care prevedea în esență un sistem de recunoaștere reciprocă a experienței profesionale dobândite în țara de origine, că procedura de autorizare instituită de statul membru gazdă nu trebuie nici să întârzie, nici să complice exercitarea dreptului unei persoane stabilite într‑un alt stat membru de a‑și furniza serviciile pe teritoriul celui dintâi stat, dacă examinarea condițiilor de acces la activitățile în cauză a fost efectuată și s‑a stabilit că aceste condiții sunt îndeplinite. Odată îndeplinite condițiile menționate, o eventuală cerință de înscriere în registrul profesiilor din statul membru gazdă nu poate fi decât automată, ea nu poate nici să constituie o condiție prealabilă pentru furnizarea de servicii, nici să conducă la taxe administrative pentru furnizorul de servicii în cauză, nici să genereze o obligație de a plăti contribuții la camera de meserii ( 95 ).

177.

În sfârșit, Curtea a considerat că o reglementare dintr‑un stat membru care impune instituției care operează pe teritoriul acestuia o obligație de furnizare a unor raportări de tranzacții „suspecte” și a unor informații „solicitate” direct către o autoritate a statului membru gazdă constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, întrucât ea antrenează dificultăți și costuri suplimentare pentru activitățile realizate în regim de liberă prestare a serviciilor și este susceptibilă să se adauge la controalele deja efectuate în statul membru în care este situată instituția în cauză, descurajând‑o astfel să desfășoare activitățile menționate ( 96 ).

178.

Pentru a concluziona, ținând seama de poziția expusă la punctul 173 din prezentele concluzii, impunerea obligațiilor aflate în discuție în cauzele principale unui furnizor de servicii ale societății informaționale stabilit în alt stat membru constituie o restricție privind libera circulație a unor astfel de servicii și, așadar, poate avea loc doar în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31.

179.

Măsurile derogatorii de la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale trebuie să îndeplinească atât condițiile de fond, cât și condițiile de formă prevăzute de Directiva 2000/31. Aceste condiții sunt cumulative ( 97 ).

180.

În măsura în care condițiile de formă privesc obligația de notificare, le vom analiza, împreună cu obligația de notificare prevăzută de Directiva 2015/1535, în ultima parte a concluziilor noastre și ne vom concentra aici numai asupra condițiilor de fond. Totuși, înainte de a le analiza, dorim să formulăm o observație cu privire la natura măsurilor de derogare.

181.

Într‑un context diferit, am preferat deja interpretarea potrivit căreia dispozițiile generale și abstracte nu pot fi calificate drept măsuri în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31. Prin urmare, facem trimitere la analiza efectuată în concluziile respective ( 98 ), în care am considerat în esență că măsurile vizate de această dispoziție trebuie să fie suficient de direcționate. Argumentele principale ale acestei analize au fost urmate de Curte în Hotărârea Google Ireland și alții ( 99 ), potrivit căreia dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că măsurile generale și abstracte care vizează o categorie descrisă în termeni generali de anumite servicii ale societății informaționale și care se aplică fără distincție oricărui furnizor al acestei categorii de servicii nu intră în sfera noțiunii de „măsuri luate împotriva unui anumit serviciu al societății informaționale”, în sensul aceleiași dispoziții.

182.

În speță, măsurile prin care legiuitorul național impune obligațiile aflate în discuție în cauzele principale vizează orice furnizor de servicii online, fără a fi măcar direcționate către un sector specific sau statul membru de proveniență a acestor servicii. În consecință, măsurile respective nu intră sub incidența articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, iar legiuitorul național nu poate să deroge, prin măsurile menționate, de la principiul enunțat la articolul 3 alineatul (2) din directiva în cauză.

183.

În aceste împrejurări, nu este necesar să se examineze dacă măsurile naționale aflate în discuție îndeplinesc condițiile de fond prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31. Totuși, vom continua analiza noastră din motive de exhaustivitate și pentru a răspunde pe deplin preocupărilor instanței de trimitere, precum și argumentelor părților.

184.

Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, măsura restrictivă în cauză trebuie să fie necesară pentru a garanta ordinea publică, protecția sănătății publice, securitatea publică sau protecția consumatorilor, să fie luată împotriva unui serviciu al societății informaționale care aduce efectiv atingere obiectivelor respective sau care prezintă un risc serios și grav de prejudiciere a acestora din urmă și să fie proporțională cu obiectivele menționate. Vom examina aceste condiții în ordinea de mai sus.

185.

Potrivit instanței de trimitere, măsurile naționale aflate în discuție au fost adoptate în scopul declarat de a asigura respectarea Regulamentului 2019/1150. Guvernul italian este de acord cu această opinie și adaugă că obligațiile care decurg din măsurile respective urmăresc identificarea și gestionarea denaturărilor concurenței ( 100 ).

186.

Amintim că Regulamentul 2019/1150 are drept obiectiv să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea unui mediu de afaceri echitabil, previzibil, durabil și fiabil în cadrul pieței respective. Chiar presupunând că măsurile naționale aflate în discuție urmăresc să garanteze acest obiectiv, considerăm că sunt dificil de identificat motivele care permit să se considere că ele urmăresc unul dintre obiectivele prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/31.

187.

Într‑adevăr, pot fi excluse cu ușurință obiectivele referitoare la ordinea publică, la protecția sănătății publice și la securitatea publică. În schimb, s‑ar putea ridica întrebarea dacă aceste măsuri naționale nu urmăresc obiectivul legat de protecția consumatorilor.

188.

Protecția consumatorilor nu include însă protecția întreprinderilor, iar Regulamentul 2019/1150 stabilește doar normele privind relațiile dintre furnizorii de servicii online și utilizatorii profesionali.

189.

Desigur, pentru stabilirea domeniului său de aplicare, Regulamentul 2019/1150 ia în considerare localizarea consumatorilor vizați de activitățile utilizatorilor profesionali ( 101 ). În plus, regulamentul respectiv admite, în considerentul (3), existența unei legături între „transparența economiei platformelor online și încrederea în această economie în relațiile dintre întreprinderi” și îmbunătățirea încrederii consumatorilor în economia platformelor online.

190.

Totuși, după cum se precizează în considerentul menționat, această legătură este doar indirectă. Și mai important este aspectul că Regulamentul 2019/1150 confirmă faptul că, „[c]u toate acestea, impactul direct al dezvoltării economiei platformelor online asupra consumatorilor face obiectul altor acte din dreptul Uniunii, în special al acquis‑ului în domeniul protecției consumatorilor” ( 102 ).

191.

În aceste împrejurări, obligațiile aflate în discuție în cauzele principale nu par să urmărească niciunul dintre obiectivele prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/31.

192.

Nici instanța de trimitere, nici guvernul italian nu furnizează informații cu privire la condiția de fond prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (ii) din Directiva 2000/31.

193.

Curtea nu dispune, așadar, de informații care să îi permită să clarifice în mod util conținutul normativ al acestei dispoziții. În orice caz, în lipsa unor elemente care să indice că un serviciu aflat în discuție aduce atingere în mod efectiv unuia dintre obiectivele prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/31 sau riscă să îi aducă atingere, un stat membru de destinație nu poate deroga de la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale.

194.

După cum reiese din analiza noastră, măsurile naționale aflate în discuție nu îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctele (i) și (ii) din Directiva 2000/31. Prin urmare, nu este necesar să se analizeze proporționalitatea acestor măsuri. Totuși, din motive de exhaustivitate, vom analiza pe scurt condiția proporționalității prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (iii) din directiva respectivă.

195.

Potrivit acestei din urmă dispoziții, o măsură de derogare trebuie să fie proporțională cu unul dintre obiectivele menționate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (iii) din Directiva 2000/31. De asemenea, o astfel de măsură este necesar să fie totodată, după cum impune această dispoziție, „necesară” pentru atingerea obiectivului urmărit.

196.

În acest spirit, Curtea a clarificat că, în ceea ce privește aceste două condiții, pentru a aprecia conformitatea cu dreptul Uniunii a reglementării naționale în cauză trebuie să se țină seama de jurisprudența referitoare la articolele 34 și 56 TFUE, în măsura în care aceste condiții coincid în mare parte cu cele de a căror respectare este condiționat orice obstacol în calea libertăților fundamentale garantate de aceste articole din Tratatul FUE ( 103 ).

197.

Principiul proporționalității impune ca măsurile adoptate de statele membre să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea aflată în discuție, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite.

198.

În această privință, din Regulamentul 2019/1150 reiese că legătura dintre obiectivul acestui regulament și protecția consumatorilor este doar indirectă și că „[…] impactul direct al dezvoltării economiei platformelor online asupra consumatorilor face obiectul altor acte din dreptul Uniunii” ( 104 ). Astfel, legiuitorul Uniunii însuși consideră că dispozițiile regulamentului menționat nu sunt adecvate pentru realizarea obiectivului legate de protecția consumatorilor Același lucru trebuie să fie valabil în cazul normelor de aplicare a aceluiași regulament.

199.

Pentru a încheia analiza noastră referitoare la Directiva 2000/31, măsurile naționale aflate în discuție în cauzele principale nu constituie măsuri derogatorii în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31 ( 105 ) și, în orice caz, nu îndeplinesc condițiile de fond prevăzute de această dispoziție. Prin urmare, măsurile naționale respective nu pot fi aplicate furnizorilor de servicii ale societății informaționale stabiliți în alte state membre decât cel care le‑a adoptat.

200.

Totuși, mai trebuie să se verifice dacă acest rezultat nu este repus în discuție de Directiva 2006/123 și nici, presupunând că obligațiile aflate în discuție decurg din măsurile de aplicare a Regulamentului 2019/1150, de acest regulament.

201.

Instanța de trimitere face referire la Directiva 2006/123 în mai multe dintre întrebările sale preliminare ( 106 ).

202.

După cum reiese din cererile de decizie preliminară, toate aceste întrebări privesc articolul 16 din directiva respectivă. Potrivit acestei dispoziții, statele membre respectă dreptul prestatorilor de a furniza servicii într‑un alt stat membru decât cel în care sunt stabiliți. Directiva menționată determină totodată condițiile în care un stat membru poate deroga de la libertatea de a presta servicii. Condițiile în cauză diferă de cele prevăzute la articolul 3 alineatele (2) și (4) din Directiva 2000/31.

203.

Din analiza noastră rezultă că această din urmă dispoziție se opune ca obligațiile aflate în discuție în cauzele principale să fie impuse unui furnizor de servicii stabilit într‑un alt stat membru. Se ridică, așadar, problema dacă Directiva 2006/123 poate afecta rezultatul aplicării mecanismului prevăzut la articolul 3 din Directiva 2000/31.

204.

În această privință, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123 prevede că dispozițiile actelor care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia în sectoare specifice prevalează asupra celor ale directivei respective în caz de conflict. Mecanismul stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31 privește numai serviciile societății informaționale și libera circulație a acestora în cadrul Uniunii. Această din urmă dispoziție privește, așadar, atât accesul la o activitate de servicii într‑un sector specific, cât și exercitarea unei astfel de activități. Prin urmare, ea constituie o lex specialis în raport cu articolul 16 din Directiva 2006/123 și prevalează asupra acestuia ( 107 ).

205.

Cu titlu suplimentar, desigur, asemenea părților, ne putem întreba dacă în speță există un „conflict”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123.205. Totuși, în orice caz, această directivă nu poate repune în discuție rezultatul aplicării mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31 și nici nu poate conduce la impunerea obligațiilor care decurg din măsurile naționale aflate în discuție în sarcina unui prestator stabilit într‑un alt stat membru.

206.

Într‑adevăr, în cazul unui „conflict”, articolul 16 din Directiva 2006/123 trebuie să acorde prioritate articolului 3 din Directiva 2000/31. În lipsa unui „conflict”, presupunând că aceste două dispoziții se pot aplica în același timp, cea dintâi nu poate compensa faptul că măsurile naționale aflate în discuție nu îndeplinesc condițiile de fond prevăzute în cea de a doua.

207.

Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la întrebările preliminare legate de Directiva 2006/123.

208.

După cum am arătat la punctul 129 din prezentele concluzii, întrebările preliminare referitoare la libera prestare a serviciilor vizează atât Directiva 2000/31 și Directiva 2006/123, cât și articolul 56 TFUE.

209.

Interpretarea acestor directive va fi însă suficientă pentru soluționarea litigiilor principale în raport cu dreptul Uniunii. Astfel, orice măsură națională adoptată într‑un domeniu care a făcut obiectul unei armonizări exhaustive în dreptul Uniunii trebuie să fie evaluată din perspectiva acestei măsuri de armonizare, iar nu a dreptului primar ( 108 ). În măsura în care directivele respective specifică principiile care guvernează funcționarea pieței interne stabilite de dreptul primar, nu este necesară analizarea acestuia din urmă. Prin urmare, nu este nevoie să se răspundă la întrebările referitoare la articolul 56 TFUE pentru pronunțarea hotărârii în litigiile principale.

210.

Rămâne întrebarea dacă, în cadrul mecanismului stabilit la articolul 3 din Directiva 2000/31, trebuie să se rezerve un tratament diferit măsurilor de asigurare a respectării Regulamentului 2019/1150. Analiza acestei întrebări prezintă un dublu interes.

211.

Astfel, pe de o parte, după cum am arătat deja în prima parte a prezentelor concluzii, măsurile naționale aflate în discuție în cauza C‑663/22 și, prin extindere, în cauza C‑665/22 nu constituie măsuri de asigurare a respectării Regulamentului 2019/1150 ( 109 ). Totuși, în cazul în care Curtea nu este de acord cu considerațiile noastre în cauza C‑665/22, care privește un furnizor de servicii stabilit într‑un stat membru, instanța de trimitere ar trebui să stabilească dacă inaplicabilitatea măsurilor respective în privința unui asemenea furnizor de servicii nu este repusă în discuție de faptul că acestea constituie măsuri de asigurare a respectării regulamentului menționat.

212.

Pe de altă parte, răspunsul la întrebarea în cauză se poate dovedi util pentru instanța de trimitere în alte cauze vizate de prezentele concluzii, în măsura în care acestea privesc obligația de înscriere în ROC și de plată a unei contribuții financiare.

213.

În această privință, pe de o parte, articolul 1 alineatul (3) din Directiva 2000/31 prevede că aceasta completează dreptul Uniunii aplicabil serviciilor societății informaționale fără a aduce atingere nivelului de protecție, în special în materie de sănătate publică și de interese ale consumatorilor, stabilit prin instrumente ale Uniunii și prin legislația internă care le pune în aplicare „în măsura în care aceasta nu restrânge libera prestare a serviciilor societății informaționale”. Pe de altă parte, din articolul 1 alineatul (5) din Regulamentul 2019/1150 reiese că acesta nu aduce atingere dreptului Uniunii care reglementează în special domeniul comerțului electronic.

214.

Este evident că Directiva 2000/31 este aplicabilă în domeniul respectiv. O măsură de aplicare a Regulamentului 2019/1150 nu prevalează, așadar, asupra mecanismului stabilit la articolul 3 din directiva menționată. În consecință, faptul că au fost adoptate măsuri naționale în scopul declarat de a asigura respectarea acestui regulament nu poate afecta inaplicabilitatea lor ca urmare a acestui mecanism.

215.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările preliminare din cauzele conexate C‑662/22 și C‑667/22, din cauzele conexate C‑664/22 și C‑666/22 și din cauza C‑665/22, reformulate la punctul 138 din prezentele concluzii, că articolul 3 alineatele (2) și (4) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că se opune măsurilor naționale cu caracter general și abstract prin care un stat membru impune furnizorului unui serviciu al societății informaționale stabilit într‑un alt stat membru (a) obligația de a se înscrie într‑un registru, (b) obligația de a transmite informații relevante despre organizarea sa, (c) obligația de a transmite informații relevante despre situația sa economică și (d) obligația de a plăti o contribuție financiară, precum și aplicarea de sancțiuni în cazul nerespectării acestor obligații. Faptul că aceste măsuri naționale au fost adoptate în scopul declarat de a asigura respectarea Regulamentului 2019/1150 nu poate afecta inaplicabilitatea lor în cazul unui asemenea furnizor de servicii.

216.

Mai multe întrebări preliminare din prezentele cauze referitoare la furnizorii de servicii stabiliți fiecare în statul lor membru de origine privesc obligațiile de notificare prealabilă prevăzute de Directiva 2000/31 și de Directiva 2015/1535 ( 110 ).

217.

Din punct de vedere pragmatic, o analiză a acestor probleme ar fi redundantă în cazul în care Curtea ar fi de acord cu poziția noastră referitoare la interpretarea Directivei 2000/31.

218.

Într‑adevăr, măsurile naționale în cauză par să impună cerințe relevante pentru domeniul coordonat, în sensul Directivei 2000/31, și restrâng libera circulație a serviciilor societății informaționale. Prin urmare, din punctul de vedere al acestei directive, ele nu pot fi aplicate furnizorilor de servicii stabiliți în alte state membre decât cel care a adoptat măsurile respective.

219.

În plus, măsurile naționale aflate în discuție în cauzele principale nu pot intra sub incidența articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, pentru motivul că aceste măsuri au un caracter general și abstract ( 111 ). În orice caz, această opinie nu aduce atingere constatării formulate la punctul 217 din prezentele concluzii. Un stat membru nu poate eluda mecanismul prevăzut la articolul 3 din directiva menționată și nu poate impune cerințe relevante pentru domeniul coordonat printr‑o măsură generală și abstractă.

220.

Totuși, din motive de exhaustivitate și în caz că analiza noastră referitoare la Directiva 2000/31 nu va fi urmată de către Curte, vom analiza în continuare obligațiile de notificare prevăzute de această directivă și de Directiva 2015/1535.

221.

Neîndeplinirea de către un stat membru a obligațiilor de notificare prevăzute de Directiva 2000/31 și de Directiva 2015/1535 determină inopozabilitatea măsurilor în cauză față de particulari ( 112 ).

222.

Desigur, nerespectarea obligației de notificare prevăzute de Directiva 2000/31 conduce la inopozabilitatea măsurii naționale în raport cu furnizorii de servicii stabiliți în alte state membre decât cel de origine, în timp ce nerespectarea obligației de notificare prevăzute de Directiva 2015/1535 conduce la inopozabilitatea măsurii față de furnizorii de servicii stabiliți în orice stat membru. Totuși, toate cauzele în care instanța de trimitere adresează o întrebare referitoare la obligația de notificare (cu excepția cauzei C‑663/22) vizează furnizori de servicii stabiliți în alte state membre decât Italia.

223.

Nimic nu indică faptul că obligațiile aflate în discuție în cauzele principale au făcut obiectul notificării prevăzute de Directiva 2000/31 sau al celei prevăzute de Directiva 2015/1535.

224.

Totuși, guvernul italian susține în esență în primul rând că măsurile naționale în cauză nu constituie reglementări tehnice care trebuie notificate în conformitate cu Directiva 2015/1535. Adăugăm că, în contextul prezentelor cauze, această argumentație ridică o nouă problemă legată de delimitarea domeniului de aplicare al obligațiilor de notificare prevăzute de Directiva 2000/31 și, respectiv, de Directiva 2015/1535.

225.

În al doilea rând, guvernul italian susține că măsurile naționale aflate în discuție nu sunt supuse obligației de notificare pentru motivul că ele constituie măsuri de asigurare a respectării Regulamentului 2019/1150.

226.

Prin urmare, trebuie analizate aceste două argumente care privesc întinderea obligației de notificare prevăzute atât de Directiva 2000/31, cât și de Directiva 2015/1535 și, respectiv, eventualul impact al Regulamentului 2019/1150 asupra existenței obligațiilor menționate.

227.

În temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31, înainte de a lua măsurile respective și fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor preliminare și acțiunilor desfășurate în cadrul unei anchete penale, statul membru în cauză trebuie să fi notificat Comisiei și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit furnizorul de servicii vizat intenția de a lua astfel de măsuri.

228.

Întinderea obligației de notificare prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2000/31 este determinată de domeniul de aplicare al directivei menționate, precum și de noțiunea centrală a acesteia, și anume cea de „domeniu coordonat”, pe de o parte, și de natura măsurilor prin care un stat membru poate deroga de la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale, pe de altă parte.

229.

Într‑adevăr, domeniul coordonat, în sensul Directivei 2000/31, acoperă cerințele de natură generală și cele concepute special pentru furnizorii de servicii ale societății informaționale sau pentru astfel de servicii [articolul 2 litera (h)]. Un stat membru de destinație nu poate, sub rezerva derogărilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din directiva respectivă, să restrângă libera circulație a acestor servicii, invocând motive relevante pentru domeniul coordonat [articolul 3 alineatul (2)]. Obligația de notificare prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată nu acoperă, așadar, decât măsurile relevante pentru domeniul coordonat care restrâng libera circulație a serviciilor societății informaționale.

230.

De asemenea, întinderea obligației de notificare este determinată de natura măsurilor prin care un stat membru poate deroga de la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale care provin dintr‑un stat membru. Din prezentele concluzii reiese că măsurile generale și abstracte care vizează o categorie descrisă în termeni generali de anumite servicii ale societății informaționale și care se aplică fără distincție oricărui furnizor al acestei categorii de servicii nu pot fi calificate drept „măsuri” în sensul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 ( 113 ). În consecință, așa cum rezultă din Hotărârea Google Ireland și alții ( 114 ), asemenea măsuri naționale nu sunt supuse obligației de notificare prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din această directivă. Măsurile naționale aflate în discuție au un asemenea caracter general și abstract și par să se aplice fără distincție oricărui prestator al unor anumite categorii de servicii.

231.

În consecință, pe de o parte, Republica Italiană nu avea obligația să notifice respectivele măsuri naționale cu caracter general și abstract în temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2000/31. Pe de altă parte, și mai important este aspectul că aceste măsuri nu pot fi aplicate furnizorilor de servicii ale societății informaționale stabiliți în alte state membre decât cel care le‑a adoptat ( 115 ). Chiar presupunând că măsurile naționale menționate constituie măsuri care asigură respectarea Regulamentului 2019/1150, această împrejurare nu poate afecta inaplicabilitatea lor ( 116 ).

232.

Analiza noastră s‑ar putea opri aici. Totuși, ținând seama de faptul că, prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere are în vedere și Directiva 2015/1535, vom examina de asemenea problema dacă măsurile naționale aflate în discuție ar fi trebuit să fie notificate în temeiul directivei respective. Precizăm că răspunsul la această întrebare nu afectează concluzia referitoare la inopozabilitatea măsurii naționale în cauză față de furnizorii de servicii ale societății informaționale stabiliți în alte state membre decât cel care le‑a adoptat.

233.

Obligația de notificare este stabilită la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, care prevede în esență că un stat membru trebuie să comunice de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică.

234.

Noțiunea de „reglementare tehnică” se află, așadar, în centrul Directivei 2015/1535 și determină întinderea obligației de notificare impuse de această directivă. Definiția noțiunii respective este prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (f) din directiva în cauză. În conformitate cu această definiție, pentru ca o reglementare națională care afectează un serviciu al societății informaționale să poată fi calificată drept „reglementare tehnică”, ea trebuie nu numai să fie inclusă în calificarea drept „normă cu privire la servicii”, astfel cum este definită la articolul 1 alineatul (1) litera (e) din aceeași directivă, ci și să fie obligatorie de iure sau de facto, în special pentru prestarea serviciului vizat sau pentru utilizarea sa într‑un stat membru sau într‑o parte semnificativă a acestuia ( 117 ).

235.

O normă cu privire la servicii constituie, potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535, o cerință de natură generală referitoare la inițierea și desfășurarea activităților de prestări de servicii ale societății informaționale, „în special dispoziții referitoare la prestatorul de servicii, la servicii și la beneficiarul serviciilor, cu excepția normelor care nu se referă în mod specific la [asemenea servicii]” ( 118 ).

236.

În această privință, măsurile naționale aflate în discuție în cauzele principale au în vedere în mod explicit serviciile de intermediere online și motoarele de căutare online. Asemenea servicii constituie prin excelență servicii ale societății informaționale ( 119 ).

237.

Desigur, măsurile naționale aflate în discuție se limitează să extindă obligații preexistente la aceste două categorii de prestatori. Totuși, nu este necesar să se ridice problema dacă, înainte de modificările introduse prin măsurile respective, obligațiile în cauză reveneau furnizorilor de servicii ale societății informaționale. Astfel, definiția noțiunii de „normă cu privire la servicii” nu impune ca o măsură națională să vizeze exclusiv serviciile societății informaționale. Este suficient ca măsura în cauză să se refere la un asemenea serviciu într‑o manieră explicită și direcționată, chiar și doar în unele din dispozițiile sale ( 120 ). După cum am arătat la punctul 236 din prezentele concluzii, aceasta este situația în speță.

238.

Măsurile naționale aflate în discuție constituie, așadar, „norme cu privire la servicii” în sensul Directivei 2015/1535. De asemenea, este cert că ele au caracter obligatoriu și, prin urmare, trebuie considerate ca fiind „reglementări tehnice”. În consecință, ar fi trebuit să facă obiectul unei notificări în temeiul acestei directive. În caz contrar, un particular poate invoca inopozabilitatea normelor respective în privința sa.

239.

În sfârșit, mai rămâne să se stabilească dacă măsurile naționale aflate în discuție ar putea fi totuși să fie opuse unui particular în ipoteza în care ele ar constitui măsuri de asigurare a respectării Regulamentului 2019/1150.

240.

Desigur, articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2015/1535 prevede că obligația de notificare nu se aplică „acelor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre sau acordurilor voluntare prin intermediul cărora statele membre […] respectă actele obligatorii ale Uniunii care au ca rezultat adoptarea […] normelor cu privire la servicii”.

241.

Excepția prevăzută la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2015/1535 acoperă dispozițiile naționale care pot fi considerate ca fiind adoptate pentru conformarea cu un act obligatoriu din dreptul Uniunii ( 121 ). Totuși, atunci când un act din dreptul Uniunii lasă statelor membre o marjă de manevră semnificativă, măsurile naționale de punere în aplicare nu pot fi calificate drept dispoziții naționale care se conformează unui asemenea act obligatoriu ( 122 ).

242.

Singura dispoziție din Regulamentul 2019/1150 care conține indicații mai precise cu privire la marja de manevră a statelor membre este articolul 15. Potrivit acestuia, fiecare stat membru trebuie să asigure în mod adecvat și efectiv respectarea regulamentului respectiv, precum și să stabilească normele privind măsurile (eficace, proporționale și cu efect de descurajare) aplicabile în cazul încălcării sale și să se asigure că acestea sunt puse în aplicare. În schimb, nicio dispoziție din regulamentul menționat nu oferă indicații referitoare la marja de manevră de care dispun statele membre atunci când colectează informații relevante pentru punerea în aplicare a aceluiași regulament.

243.

Prin urmare, este necesar să se considere că măsurile naționale aflate în discuție nu intră sub incidența excepției de la articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2015/1535. În consecință, ar fi trebuit să facă obiectul unei notificări în temeiul acestei directive. În caz contrar, un particular poate invoca inopozabilitatea normelor respective în privința sa.

244.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional pentru Lazio, Italia) după cum urmează: