1.

La momentul încheierii unui contract la distanță între un consumator și un comerciant, eventualul ordin de efectuare a plății, care este condiționată de producerea unui eveniment ce se află în afara sferei de influență a consumatorului, trebuie să fie supus acelorași condiții de formă impuse de dreptul Uniunii în cazul unui ordin de plată imediată și necondiționată?

2.

Considerentele (4), (5), (7) și (39) ale Directivei 2011/83 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64) au următorul cuprins:

[…]

[…]

3.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2011/83, intitulat „Obiectul”:

„Obiectivul prezentei directive este acela ca, prin atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin mărirea gradului de similitudine dintre anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale actelor administrative ale statelor membre privind contractele încheiate între consumatori și comercianți.”

4.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede următoarele:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

7. «contract la distanță» înseamnă orice contract încheiat între comerciant și consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul;

[…]”

5.

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede următoarele:

„(1)   Prezenta directivă se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator.

[…]

(5)   Prezenta directivă nu afectează dreptul intern general al contractelor precum normele privind valabilitatea, formarea sau efectele unui contract, în măsura în care aspectele dreptului general al contractelor nu sunt reglementate de prezenta directivă.”

6.

Articolul 6 din Directiva 2011/83, intitulat „Cerințe de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale”, prevede următoarele:

„(1)   Înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze consumatorului următoarele informații în mod clar și inteligibil:

[…]”

7.

Articolul 8 din această directivă, intitulat „Condiții de formă pentru contractele la distanță”, prevede:

„[…]

(2)   Dacă un contract la distanță care urmează să fie încheiat prin mijloace electronice obligă consumatorul să plătească, comerciantul aduce la cunoștința consumatorului de o manieră clară și foarte vizibilă, imediat înainte ca acesta să facă comanda, informațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) literele (a), (e), (o) și (p).

Comerciantul se asigură că consumatorul confirmă explicit, atunci când face comanda, că această comandă implică o obligație de a plăti. Dacă pentru a face comanda este necesar să se activeze un buton sau o funcție similară, butonul sau funcția similară sunt etichetate de o manieră lizibilă doar cu mențiunea «comandă ce implică o obligație de plată» sau o formulare neambiguă corespunzătoare, care să indice că a face comanda implică obligația de a plăti comerciantului. Dacă comerciantul încalcă prezentul paragraf, consumatorul nu are nicio obligație în temeiul contractului sau al comenzii.

[…]”

8.

Alineatele (3) și (4) ale articolului 312j din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”), intitulat „Obligații specifice față de consumatori în comerțul electronic”, prevăd următoarele:

„(3) În cazul [contractelor încheiate cu consumatori prin mijloace electronice privind o prestație cu titlu oneros furnizată de comerciant], comerciantul trebuie să conceapă situația de comandă astfel încât consumatorul, la efectuarea comenzii, să confirme în mod explicit că se supune unei obligații de plată. Atunci când comanda este efectuată prin intermediul unui buton, obligația comerciantului menționată în prima teză este îndeplinită numai în cazul în care butonul este etichetat de o manieră lizibilă doar cu mențiunea «comandă ce implică o obligație de plată» sau o formulare neambiguă corespunzătoare.

(4) [Contractele încheiate cu consumatori prin mijloace electronice privind o prestație cu titlu oneros furnizată de comerciant] iau naștere numai în cazul în care comerciantul îndeplinește obligația care îi revine în temeiul alineatului (3).”

9.

Reclamanta din litigiul principal (Conny, denumită în continuare „reclamanta”), o societate cu răspundere limitată care acționează în calitate de cesionar al drepturilor chiriașului unui apartament (denumit în continuare „chiriașul”), invocă împotriva proprietarilor imobilului respectiv (VT și UR, denumiți în continuare „pârâții”) depășirea limitei maxime a cuantumului chiriei, astfel cum este prevăzută la articolul 556d din BGB.

10.

În special, reclamanta oferă chiriașilor de apartamente, prin intermediul unui site internet creat de ea, posibilitatea de a o însărcina cu executarea împotriva proprietarilor lor a creanțelor legate de depășirea chiriei maxime, prin apăsarea unui buton etichetat cu mențiunea „continuă” sau cu mențiunea „comandă reducerea chiriei” ori cu mențiunea „economisește din plafonarea chiriilor”. După ce s‑au înregistrat pe site‑ul internet, chiriașii trebuie să confirme ulterior că doresc să atribuie contractul reclamantei, prin semnarea unui formular special.

11.

În cazul în care eforturile reclamantei de a valorifica drepturile chiriașilor au succes și, așadar, sumele care depășesc chiria maximă prevăzută sunt recuperate, aceștia din urmă vor trebui să plătească: (i) o remunerație în cuantum de o treime (33,33 %) din chiria anuală economisită (denumită în continuare „comision”), precum și, de îndată ce proprietarului îi este trimisă o somație, (ii) o remunerație în cuantumul la care ar avea dreptul un avocat în conformitate cu dispozițiile Legii privind remunerarea avocaților.

12.

În speță, chiriașul a închiriat, începând cu 15 noiembrie 2018, un apartament situat în Berlin, aflat în proprietatea pârâților. Chiria lunară convenită depășește plafonul maxim prevăzut de legislația națională aplicabilă (articolul 556d din BGB).

13.

Chiriașul – prin înregistrarea sa pe site‑ul internet creat de reclamantă și prin semnarea formularului special – a însărcinat reclamanta să execute împotriva pârâților creanțele sale rezultate din depășirea chiriei maxime. Contractul de gestiune de afaceri nu conținea însă nicio mențiune cu privire la obligația de plată a locatarului.

14.

Prin scrisoarea din 21 ianuarie 2020, reclamanta a reproșat pârâților încălcarea dispozițiilor privind limitarea cuantumului chiriei (articolul 556d din BGB), formulând anumite solicitări de informare și de rambursare.

15.

Acțiunea a fost admisă de Amtsgericht Berlin Mitte (Tribunalul Districtual, Berlin Centru, Germania), care a constatat că chiria solicitată depășea chiria admisibilă cu cuantumul revendicat de reclamantă.

16.

În cadrul procedurii în fața Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania), pârâții au susținut în special că reclamanta nu avea calitate procesuală pentru a valorifica drepturile chiriașului, întrucât această sarcină i‑a fost atribuită în temeiul unui contract nul. Mai precis, această nulitate decurge din faptul că modalitățile de încheiere a contractului de gestiune de afaceri între reclamantă și locatar nu respectau cerințele prevăzute la articolul 312j alineatele (3) și (4) din BGB, care transpune în dreptul național articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83, dat fiind că butonul de pe site‑ul internet al reclamantei, pe care chiriașul a făcut clic pentru a încheia contractul, ar fi trebuit să fie etichetat cu mențiunea „comandă ce implică o obligație de plată” sau o formulare similară care să indice existența obligației contractuale de plată.

17.

În acest context, Landgericht Berlin a dispus sesizarea cu titlu preliminar a Curții de Justiție, întrucât are îndoieli cu privire la aplicabilitatea în speță a articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83, astfel cum a fost transpus în dreptul german prin articolul 312j alineatele (3) și (4) din BGB, potrivit căruia butonul pentru finalizarea comenzii de pe site‑ul internet al reclamantei trebuie să conțină o referire expresă la asumarea de către locatar a obligației de plată. Referitor la acest aspect, instanța de trimitere observă că obligația menționată anterior nu se naște numai în temeiul comenzii efectuate de locatar pe site‑ul internet al reclamantei, ci necesită realizarea unor condiții ulterioare și eventuale.

18.

Landgericht Berlin observă însă că reglementarea națională care transpune în dreptul intern articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83 – și anume articolul 312j alineatele (3) și (4) din BGB – nu este interpretată în mod uniform de instanțele naționale ( 2 ).

19.

Prin urmare, Landgericht Berlin a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Situația în care o dispoziție națională [în speță articolul 312j alineatele (3) și (4) din BGB (Codul civil), în versiunea aplicabilă în perioada 13 iunie 2014-27 mai 2022] este interpretată în sensul că în domeniul de aplicare al acesteia, ca și în cel al articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83/UE, intră și situația în care, la momentul încheierii contractului prin mijloace electronice, consumatorul nu este neapărat obligat să efectueze plata către comerciant, ci numai în anumite condiții suplimentare – de exemplu, exclusiv în cazul introducerii ulterioare a unei acțiuni în justiție sau în cazul expedierii ulterioare a unei somații unui terț – este în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83/UE?”

20.

Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții o situație în care, la momentul încheierii unui contract la distanță prin mijloace electronice, contractul în cauză nu implică în mod automat o obligație de plată din partea consumatorului, dar o asemenea obligație este supusă realizării anumitor condiții ulterioare și eventuale (în speță, recuperarea cu succes a creanței de către intermediar).

21.

În special, instanța de trimitere ridică problema dacă, potrivit dreptului său național [articolul 312j alineatele (3) și (4) din BGB], un contract încheiat la distanță prin mijloace electronice de un consumator poate fi considerat valid, în conformitate cu dispozițiile articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83, în ipoteza în care, la momentul încheierii sale, comerciantul nu face referire în mod expres la asumarea de către consumator a obligației de a plăti o remunerație pentru prestația contractuală în cauză.

22.

În cazul în care un astfel de contract s‑ar dovedi nevalid, va trebui însă să se verifice dacă, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83, dispoziția națională în cauză [articolul 312j alineatele (3) și (4) din BGB] permite instanței să mențină efectele contractului în ipoteza în care consumatorul se opune la neaplicarea clauzei în litigiu.

23.

Situația de fapt este, așadar, destul de particulară: chiriașul unui imobil semnează la distanță un contract prin care împuternicește un intermediar profesionist să recupereze o creanță constând într‑o sumă suplimentară plătită proprietarului cu titlu de chirie. În cadrul litigiului inițiat de intermediar împotriva proprietarului pentru recuperarea sumelor, proprietarul invocă nulitatea contractului încheiat între intermediar și chiriaș ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept național de transpunere a Directivei 2011/83. Această dispoziție impune ca, la momentul semnării contractului la distanță, butonul prin care este perfectat acordul să fie etichetat cu mențiunea neechivocă potrivit căreia consumatorul își asumă o obligație de plată. Speța în discuție se caracterizează însă prin împrejurarea că obligația de plată asumată de consumator este eventuală, întrucât este condiționată de recuperarea efectivă de către intermediar a sumelor datorate.

24.

Pe lângă problema admisibilității, pe care o vom aborda pe scurt în paragraful următor, problemele juridice care trebuie examinate pentru a răspunde în mod util la cererea de decizie preliminară sunt următoarele: a) aspectul dacă ipoteza de „plată condiționată” intră în domeniul de aplicare al prevederilor articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83; b) în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt efectele încălcării obligației prevăzute la articolul menționat asupra contractului încheiat, în special în ceea ce privește voința consumatorului și calitatea procesuală a unui terț de a invoca eventuala nevaliditate.

25.

Trebuie să se arate mai întâi că reclamanta din litigiul principal contestă admisibilitatea întrebării preliminare, considerând că un terț, proprietarul în speța în discuție, nu poate invoca în mod valabil nevaliditatea raportului juridic intervenit între cedent (chiriașul) și cesionar. Rezultă că interpretarea Directivei 2011/83 solicitată de instanța de trimitere este, în opinia reclamantei, irelevantă pentru soluționarea litigiului aflat pe rolul acesteia.

26.

Totuși, argumentele menționate nu pot fi admise, dat fiind că, așa cum reiese din cererea de decizie preliminară și din precizările aduse de instanța de trimitere, interpretarea solicitată a dreptului Uniunii este legată de obiectul litigiului principal. După cum se știe, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, că Curtea nu dispune de elementele de drept sau de fapt necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate sau că problema este de natură ipotetică ( 3 ).

27.

În speță, aprecierea instanței naționale, confirmată și în lămuririle solicitate menționate mai sus, pare să concluzioneze în sensul pertinenței întrebării, fiind de la sine înțeles că va reveni în continuare aceleiași instanțe naționale sarcina de a aplica în litigiul principal principiile enunțate.

28.

Împrejurarea, reieșită în ședință, că chiriașul și‑a manifestat voința în sensul de a rămâne obligat în temeiul contractului, în cazul în care este confirmată, este în mod cert relevantă pentru soluționarea litigiului, inclusiv în lumina argumentelor care vor fi dezvoltate în continuare, dar nu afectează, în opinia noastră, admisibilitatea întrebării, dat fiind că Curtea trebuie să se întemeieze, în această privință, pe constatările din dosar și pe cele arătate de instanța națională în cadrul cererii de decizie preliminară. Și, în orice caz, faptul că, într‑o situație concretă, un particular decide să nu se prevaleze de nulitatea prevăzută de normă nu poate afecta aprecierile cu privire la încadrarea obligației de plată condiționată în obligația de plată sans phrase.

29.

Obiectivul principal al Directivei 2011/83, astfel cum reiese din articolul 1, interpretat în lumina considerentelor (4), (5) și (7), este de a contribui la buna funcționare a pieței interne, asigurând un nivel ridicat de protecție a drepturilor consumatorilor în tranzacțiile cu comercianții. Protecția consumatorilor în politicile Uniunii este consacrată la articolul 169 TFUE, precum și la articolul 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 4 ).

30.

După cum reiese din articolul 3, directiva include în domeniul său de aplicare contracte încheiate la distanță între comercianți și consumatori, a căror definiție este prevăzută în mod expres la articolul 2 punctul 7.

31.

Un contract de gestiune de afaceri încheiat între un locatar al unui imobil (consumator) și un comerciant prin intermediul unui site internet creat în acest scop, de tipul celui în discuție în litigiul principal, poate fi calificat în mod clar drept contract la distanță care intră în domeniul de aplicare al directivei.

32.

Pentru a proteja siguranța consumatorilor în tranzacțiile cu comercianții, articolul 6 impune comerciantului, în vederea încheierii valabile a unor contracte la distanță, obligația de a furniza consumatorului, în mod clar și inteligibil, o serie de informații esențiale.

33.

În această privință, articolul 8, interpretat în lumina considerentului (39), se referă, în plus, la un anumit număr de condiții de formă care trebuie respectate.

34.

În special, articolul 8 alineatul (2) prevede printre altele obligația comerciantului de a aduce la cunoștința consumatorului de o manieră clară și foarte vizibilă, înainte ca acesta din urmă să facă comanda, că încheierea contractului implică o obligație de plată.

35.

Pe de altă parte, atunci când, pentru a face comanda, este necesar să se activeze un buton sau o funcție similară, butonul sau funcția similară trebuie să fie etichetate „de o manieră lizibilă doar cu mențiunea «comandă ce implică o obligație de plată» sau o formulare neambiguă corespunzătoare, care să indice că a face comanda implică obligația de a plăti comerciantului”. În schimb, în cazul în care comerciantul nu respectă aceste condiții de formă, consumatorul nu va avea nicio obligație în temeiul contractului sau al comenzii.

36.

Aceste dispoziții, astfel cum au fost interpretate de Curte ( 5 ), evidențiază necesitatea ca, la momentul încheierii unui contract la distanță prin mijloace electronice, comerciantul să indice în mod clar consumatorului obligația de a plăti pentru prestația contractuală. Rezultă că obligația de a furniza astfel de informații precise este legată de acceptarea obligației contractuale.

37.

Este necesar să se examineze natura și caracteristicile contractelor încheiate la distanță prin mijloace electronice care conțin o obligație de plată condiționată – de același tip cu cea în discuție în litigiul principal – pentru a stabili dacă indicațiile cuprinse în aceste contracte sunt în măsură să permită consumatorului să confirme explicit, la momentul încheierii contractului, în conformitate cu articolul 8 din directivă, obligația de plată care îi revine.

38.

Interpretarea textuală, interpretarea sistematică și obiectivele directivei conduc, în opinia noastră, la aceeași soluție: condițiile de formă impuse la articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83 se aplică și în cazul în care plata la care se obligă consumatorul este subordonată îndeplinirii unei condiții determinate care se află în afara sferei de influență a consumatorului în cauză.

39.

În ceea ce privește formularea directivei, expresia utilizată, potrivit căreia „[c]omerciantul se asigură că consumatorul confirmă explicit, atunci când face comanda, că această comandă implică o obligație de a plăti”, nu face nicio distincție între plățile certe și cele „condiționate”.

40.

După cum a arătat Comisia în mod corect, dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit să limiteze obligația de informare doar la cazul unei obligații de plată necondiționate, ar fi făcut acest lucru în mod explicit. Nu aceasta este situația ( 6 ). Încheierea unui contract prin mijloace electronice „implică” deja în sine o obligație de plată, chiar și atunci când o astfel de obligație nu se naște neapărat, ci este doar posibilă. Astfel, condiția de care depinde executarea efectivă a obligației de plată nu se află în sfera de influență a consumatorului și, ulterior, la încheierea contractului, nu va exista un nou moment în care consumatorul va fi chemat să își exprime consimțământul pentru plata respectivă.

41.

Un consumator mediu, fără cunoștințe tehnice și juridice aprofundate, nu este în măsură să înțeleagă dacă un contract este supus sau nu unor condiții. Prin urmare, se poate considera că drepturile unui consumator care încheie un contract la distanță prin mijloace electronice, așa cum este cazul în litigiul principal, sunt protejate în mod corespunzător numai dacă acesta din urmă este informat în mod explicit, în momentul în care face clic pe butonul pentru semnarea contractului, cu privire la faptul că își asumă o obligație de plată, fără a fi necesară o manifestare ulterioară de voință din partea sa.

42.

În ceea ce privește distincțiile propuse de reclamanta din litigiul principal, potrivit căreia, având în vedere particularitatea situației, nu ar fi vorba despre o adevărată „plată a unei remunerații”, este suficient să observăm că modalitatea de remunerare prin success fee este destul de obișnuită în lumea profesioniștilor și reprezintă o veritabilă modalitate de remunerare a serviciului prestat. Astfel, profesionistul alege în mod unilateral să fie remunerat doar în cazul în care prestația profesională oferită are succes, iar consumatorul nu joacă niciun rol în acest sens. Motivele care stau la baza acestei modalități de remunerare pot fi dintre cele mai diverse, dar sunt în cea mai mare parte de natură pur comercială, cu scopul de a stimula consumatorul să încheie contractul și să nu acționeze pe cont propriu. Totuși, acest lucru nu afectează, în opinia noastră, calificarea unui success fee drept remunerație sau onorariu.

43.

Interpretarea sistematică și obiectivele directivei pledează în același sens. După cum a precizat Curtea în mod clar în Hotărârea Fuhrmann-2 ( 7 ), momentul acceptării este un moment decisiv pentru furnizarea informațiilor către consumator. În această privință, Curtea a subliniat că finalizarea unui proces de comandă care determină o obligație de plată pentru consumator este o etapă fundamentală, întrucât implică faptul că consumatorul acceptă să fie ținut nu numai de contractul la distanță, ci și de obligația de plată. Prin urmare, a considera că, prin activarea unui buton sau a unei funcții similare, consumatorul ar trebui să deducă din împrejurările acestui proces că se angajează în mod obligatoriu să plătească, în condițiile în care mențiunea care figurează pe acest buton sau pe această funcție nu îi permite să identifice astfel de consecințe cu o certitudine absolută, ar însemna să se aducă atingere obiectivului Directivei 2011/83 care constă în asigurarea unui nivel ridicat de protecție a drepturilor consumatorilor în materie de informare.

44.

Raportul contractual care constituie condiția juridică a obligației de plată ia naștere mai degrabă în momentul în care consumatorul își manifestă voința, și anume atunci când face clic pe butonul pentru efectuarea comenzii.

45.

Suntem de acord cu Comisia ( 8 ) în ceea ce privește faptul că și o interpretare întemeiată pe efectul util al dispoziției conduce la același rezultat: astfel, obligația de a respecta condițiile de formă prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2011/83, inclusiv în cazul unei plăți „condiționate”, este singura modalitate de a garanta în mod suficient informarea și siguranța consumatorilor în raporturile lor comerciale cu comercianții. În multe cazuri, obligația efectivă de plată a consumatorului depinde de evenimente ulterioare asupra cărora el nu are niciun control, iar excluderea tuturor acestor cazuri din domeniul de aplicare al obligației de informare ar compromite în mod inacceptabil domeniul de protecție instituit de directivă.

46.

Reclamanta susține că o soluție precum cea propusă ar risca să creeze o ambiguitate pentru consumator pentru că simpla eventualitate a obligației de plată, supusă condiției de recuperare a sumelor plătite fără a fi datorate, ar fi lipsită de claritate. Apreciem că, în lumina obiectivelor de protecție a consumatorului prevăzute de directivă, clarificarea întinderii efective a obligației poate fi furnizată în cadrul condițiilor contractuale prezentate consumatorului înainte de acceptarea obligației de plată. Soluția contrară, și anume prezentarea în cadrul condițiilor contractuale a asumării unei obligații de plată (fie și condiționată) fără nicio referire explicită în momentul încheierii contractului, ar contraveni obiectivelor directivei.

47.

În plus, trebuie adăugat că, contrar a ceea ce pare să susțină reclamanta, având în vedere obiectivul directivei de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, întreprinderea nu prezintă nicio necesitate cu care să se pună în balanță acest obiectiv. Cu alte cuvinte, nu se înțelege ce costuri suplimentare sau ce prejudiciu ar suferi întreprinderea prin adaptarea butonului la obligațiile prevăzute de directivă ( 9 ).

48.

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema dacă, în cazul obligațiilor de plată condiționată, textul care figurează pe butonul respectiv poate fi extins pentru a arăta că obligația de plată ia naștere numai atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. Și în această privință suntem de acord cu Comisia ( 10 ), potrivit căreia formularea lipsită de ambiguități a articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83 exclude o astfel de extindere a textului care figurează pe buton. Astfel, se prevede că butonul trebuie etichetat de o manieră lizibilă doar cu mențiunea „comandă ce implică o obligație de plată” sau o formulare corespunzătoare. Acest lucru este în conformitate cu intenția legiuitorului privind informarea consumatorului, la momentul încheierii contractului, prin indicarea obligației sale de plată într‑un mod clar și lipsit de ambiguitate, iar adăugarea unor informații suplimentare pe buton ar putea compromite claritatea unei astfel de indicații.

49.

Astfel cum a amintit Comisia în mod corect în observațiile sale ( 11 ), potrivit articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2011/83, directiva nu afectează dreptul intern al contractelor, precum normele privind valabilitatea, formarea sau efectele unui contract, întrucât aceste aspecte nu sunt reglementate în mod expres de aceeași directivă.

50.

La articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf, în ceea ce privește cerința de a indica în mod clar obligația de plată la momentul efectuării comenzii, directiva se limitează la a preciza că, în cazul în care comerciantul încalcă condițiile prevăzute la paragraful menționat, „consumatorul nu are nicio obligație în temeiul contractului sau al comenzii”.

51.

Totuși, în cadrul prezentului litigiu, nulitatea contractului încheiat între comerciant și consumator nu este invocată de consumator (locatarul), ci de un terț (locatorul) care are un interes cert în anularea contractului, dat fiind că aceasta ar invalida cererea prezentată în justiție de comerciant împotriva sa.

52.

Astfel cum reiese din jurisprudența constantă a Curții ( 12 ), clauzele abuzive trebuie înlăturate, cu excepția cazului în care consumatorul se opune. Prin urmare, atunci când consumatorul își exprimă consimțământul cu privire la menținerea clauzelor abuzive, sistemul de protecție împotriva clauzelor menționate nu se aplică. Într‑adevăr, aceasta ar determina efecte de denaturare și care nu au nicio legătură cu finalitatea Directivei 2011/83, unde aspectele privind protecția interesului individual al consumatorului sunt identificate ca având prioritate absolută.

53.

Domeniul de aplicare al articolului 8, în măsura în care prevede că consumatorul nu va avea nicio obligație în temeiul comenzii, nu este, așadar, necondiționat, însă, în acord cu cele afirmate de Curte în hotărârile citate, este limitat de voința consumatorului.

54.

Aceasta înseamnă, în speță, că constatarea nevalidității și anularea subsecventă a clauzei în litigiu și, dacă este cazul, a întregului contract dintre consumator și comerciant țin de voința consumatorului, pentru a cărui protecție este prevăzută în mod specific nevaliditatea clauzei respective.

55.

În opinia noastră, în absența unor dispoziții contrare în dreptul național (având în vedere principiul autonomiei procedurale a statelor membre), aceasta presupune că un terț poate invoca în mod legitim nevaliditatea unei clauze dintr‑un contract încheiat între un comerciant și un consumator în cazul în care are un interes în acest sens, pentru că a fost acționat în justiție pe baza acelui contract. Totuși, instanța va trebui să aprecieze dacă interesul terțului și cel al consumatorului coincid (sau, în orice caz, dacă interesele terțului pot sprijini protecția consumatorului) sau dacă acestea sunt divergente. În al doilea caz, având în vedere că ipotezele de nevaliditate prevăzute în directivele privind protecția consumatorilor fac parte din categoria „nulităților de protecție”, independent de calificarea exactă în dreptul național, instanța va trebui să se pronunțe în conformitate cu voința consumatorului. În cazul în care consumatorul declară în mod clar că dorește să mențină efectele clauzei și ale contractului, consecința nu va putea fi decât respingerea cererii de anulare formulate de terț ( 13 ).

56.

În cazul în care dreptul național nu se opune, considerăm că un terț are calitate procesuală pentru a invoca eventuala nevaliditate a unei clauze dintr‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist, dacă are un interes în acest sens, dar, întrucât nevaliditatea prevăzută la articolul 8 este „de protecție”, consumatorul va avea întotdeauna ultimul cuvânt pentru a decide dacă dorește sau nu să beneficieze de nevaliditate sau să valideze efectele unei clauze nevalide printr‑o manifestare de voință ulterioară (nulitate relativă). Așadar, este exclus ca un terț să poată invalida o clauză dintr‑un contract încheiat între un consumator și un comerciant, pentru motivul că aceasta este afectată de nelegalitate, împotriva voinței și a interesului consumatorului, care face obiectul protecției măsurii legislative.

57.

Ultima problemă, referitoare la efectele încălcării, privește diferențele textuale dintre dispoziția națională [articolul 312j alineatele (3) și (4) din BGB] și articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2011/83.

58.

Astfel, textul normei naționale care a transpus Directiva 2011/83 prevede în esență că se poate considera că un contract a fost încheiat numai în cazul în care comerciantul respectă obligațiile prevăzute de norma în cauză. Nu există nicio îndoială că diferența de sens în raport cu textul directivei nu este irelevantă, dat fiind că nu se face nicio referire la voința consumatorului. S‑ar putea deduce de aici că, potrivit dreptului național, în cazul încălcării condițiilor de formă prevăzute, nevaliditatea contractului este absolută.

59.

Instanța națională va trebui să verifice dacă este posibil să interpreteze dreptul național în conformitate cu dreptul Uniunii, aplicând jurisprudența constantă a Curții. Astfel, principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta. Cerința unei asemenea interpretări conforme include, cu precizie, obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată, dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive. Prin urmare, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată în mod constant într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat ( 14 ). Obligația interpretării conforme a dreptului național are însă anumite limite și nu poate printre altele să constituie un temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național ( 15 ).

60.

Așadar, în speță, instanța națională va trebui să ia în considerare dreptul intern în ansamblul său, inclusiv principiul bunei‑credințe, pentru a aprecia dacă este posibilă o interpretare a dreptului național în conformitate cu textul și cu spiritul directivei.

61.

În special, în litigiul în discuție, din care ar reieși voința chiriașului de a rămâne obligat în temeiul comenzii efectuate pe site‑ul internet al reclamantei, instanța națională ar putea interpreta articolul 312j alineatele (3) și (4) în sensul de a nu înlătura aplicarea clauzei abuzive, neaducând astfel atingere efectelor raportului contractual dintre reclamanta și locatarul din litigiul principal ( 16 ).

62.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată după cum urmează:

„Articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83/UE trebuie interpretat în sensul că,

în cadrul unei comenzi pentru încheierea unui contract la distanță prin mijloace electronice și care implică activarea unui buton sau a unei funcții similare, mențiunea care figurează pe butonul respectiv trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de această dispoziție, inclusiv în cazul în care consumatorul este supus, la momentul încheierii contractului, unei obligații de plată care depinde de realizarea unui eveniment viitor care se află în afara sferei de influență a consumatorului. Aceasta cu condiția să nu existe un moment ulterior în care consumatorul să își poată exprima consimțământul cu privire la plată.”