1.

Succesul pungilor de transport din plastic subțire se datorează greutății reduse și rezistenței lor la degradare. Creșterea numărului acestora, ca urmare a faptului că sunt folosite o singură dată sau de câteva ori și sunt ușor de aruncat, creează o problemă gravă de poluare ( 2 ). Multe dintre aceste pungi nu ajung în lanțurile de gestionare a deșeurilor, ci se acumulează în natură, în special sub formă de deșeuri marine ( 3 ).

2.

În prezenta trimitere preliminară, Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări italiene care a interzis utilizarea pe teritoriul său a pungilor de transport din plastic cu anumite caracteristici, în pofida faptului că Directiva 94/62/CE ( 4 ) autoriza comercializarea lor în toate statele membre.

3.

Conform articolului 1 („Obiective”):

„(1)   Prezenta directivă urmărește să armonizeze măsurile naționale privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de la ambalaje, pe de o parte, pentru a preveni orice impact al acestora asupra mediului din toate statele membre, precum și din țări terțe sau pentru a reduce un astfel de impact, asigurând astfel un grad ridicat de protecție a mediului, și, pe de altă parte, pentru a asigura funcționarea pieței interne și pentru a evita obstacolele în calea comerțului și denaturarea și limitarea concurenței din cadrul Comunității.

[…]”

4.

Articolul 2 („Domeniu de aplicare”) prevede:

„(1)   Prezenta directivă are ca obiect toate ambalajele introduse pe piață din cadrul Comunității și toate deșeurile de ambalaje, fie că ele sunt utilizate, fie că provin din industrie, comerț, birouri, magazine, servicii, gospodărie sau din orice alt domeniu, indiferent de materialul utilizat.

[…]”

5.

Articolul 3 („Definiții”) ( 5 ) stabilește următoarele definiții:

„[…]

[…]”

6.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (1a) („Prevenirea”) ( 6 ):

„(1a) Statele membre iau măsuri pentru a asigura o reducere durabilă a consumului de pungi de transport din plastic subțire pe teritoriul lor.

Măsurile respective pot include utilizarea unor obiective naționale de reducere, menținerea sau introducerea unor instrumente economice, precum și a unor restricții de comercializare, prin derogare de la articolul 18, cu condiția ca restricțiile respective să fie proporționale și nediscriminatorii.

[…]”

7.

Articolul 9 („Cerințe esențiale”) prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei directive ambalajele pot fi introduse pe piață numai dacă respectă toate cerințele esențiale definite de prezenta directivă, inclusiv anexa II.

[…]”

8.

Articolul 16 („Notificarea”) indică:

„(1)   Fără a aduce atingere Directivei 83/189/CEE [a Consiliului din 28 martie 1983 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO 1983, L 109, p. 8)], înainte de a adopta astfel de măsuri, statele membre notifică Comisiei proiectele de măsuri pe care ele intenționează să le adopte în cadrul prezentei directive, excluzând măsurile de natură fiscală, dar incluzând specificațiile tehnice legate de măsurile fiscale care încurajează respectarea acestor specificații tehnice, pentru a permite Comisiei să le examineze în temeiul dispozițiilor existente, urmărind în fiecare caz procedura în conformitate cu prezenta directivă.

(2)   Dacă măsura propusă este, de asemenea, o problemă de natură tehnică, în înțelesul Directivei [83/189], statul membru în cauză poate indica, atunci când urmează procedurile de notificare menționate în prezenta directivă, faptul că notificarea este de asemenea valabilă pentru Directiva [83/189].”

9.

La articolul 18 („Libertatea de a introduce pe piață”) se arată că:

„Statele membre nu împiedică introducerea pe piața de pe teritoriul lor a ambalajelor care se conformează dispozițiilor prezentei directive.”

10.

Anexa II reglementează „cerințele esențiale privind compoziția și natura refolosibilă și recuperabilă, inclusiv reciclabilă, a ambalajelor”.

11.

Articolul 1 prevede:

„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri:

[…]

[…]”.

12.

Conform articolului 8:

„(1)   În conformitate cu articolul 10, Comisiei îi este comunicat, de îndată, de către statele membre, orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care acesta transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară elaborarea unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiectul de reglementare tehnică.

[…]

(5)   În cazul în care proiectele reglementărilor tehnice fac parte din măsurile care trebuie comunicate Comisiei în stadiu de proiect, în conformitate cu prevederile altui act comunitar, statele membre pot efectua comunicarea prevăzută la alineatul (1) din actul respectiv, cu condiția să se arate în mod oficial că această comunicare constituie, de asemenea, o comunicare în scopul prezentei directive.

Absența unei reacții din partea Comisiei, în cadrul prezentei directive, la un proiect al unei reglementări tehnice nu aduce atingere niciuneia dintre deciziile care pot fi luate în conformitate cu alte acte comunitare.”

13.

Articolul 1 definește pungile pentru transportul de bunuri ca fiind „pungi disponibile la punctele de vânzare, contra cost sau gratuit, pentru transportul de către consumator al produselor alimentare și nealimentare”.

14.

Articolul 2 prevede:

„1.   Este permisă comercializarea pungilor pentru transportul de bunuri care se încadrează în una dintre următoarele categorii:

2.   În plus, este permisă comercializarea pungilor reutilizabile pentru transportul de bunuri, realizate din hârtie, din țesături din fibre naturale, din fibre de poliamidă și din alte materiale decât polimerii.

[…]”

15.

Conform articolului 6:

„Prezentul decret face obiectul unei proceduri de notificare în temeiul Directivei [98/34] a Parlamentului European și a Consiliului și va intra în vigoare numai după încheierea în mod favorabil a acestei proceduri.”

16.

Papier Mettler Italia Srl (denumită în continuare „Papier Mettler”) este o societate care își desfășoară activitatea în domeniul distribuției de ambalaje. Activitatea sa se concentrează în special pe producția de ambalaje din polietilenă, inclusiv de pungi de transport din plastic.

17.

Întrucât consideră că a fost prejudiciată din cauza Decretului din 2013, Papier Mettler a sesizat instanța de trimitere cu o cerere prin care solicita anularea respectivului decret și despăgubirea pentru prejudiciile pe care le‑a suferit sau le va suferi ca urmare a acestuia ( 10 ).

18.

În susținerea acțiunii sale, Papier Mettler a prezentat următoarele argumente:

19.

Administrația pârâtă s‑a opus cererilor formulate de Papier Mettler, invocând următoarele motive:

20.

În acest context, Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) adresează următoarele întrebări preliminare:

21.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 9 februarie 2022.

22.

Au formulat observații scrise Papier Mettler, Associazione Italiana delle Bioplastiche e dei Materiali Biodegradabili e Compostabili (denumită în continuare „Assobioplastiche”), guvernul italian și Comisia Europeană. Toate aceste părți au participat la ședința care a avut loc la 22 martie 2023.

23.

În primul rând, trebuie să se clarifice la ce tip de pungi de transport din plastic se referă instanța de trimitere. Cu toate că decizia de trimitere utilizează o terminologie care nu este întotdeauna uniformă, se pare că ea se referă în orice caz la pungile de transport din plastic subțire, de unică folosință ( 14 ), fabricate din materiale care nu sunt biodegradabile și nici compostabile, dar care respectă celelalte cerințe prevăzute de Directiva 94/62.

24.

În al doilea rând, este necesar să se menționeze normele de drept al Uniunii care sunt relevante pentru a răspunde la întrebările formulate:

25.

Assobioplastiche și guvernul italian consideră că trimiterea preliminară este inadmisibilă, deoarece Decretul din 2013 nu ar fi intrat niciodată în vigoare sau ar fi fost abrogat.

26.

Assobioplastiche contestă de asemenea admisibilitatea trimiterii preliminare pentru motivul că instanța de trimitere nu a ținut seama de articolul 4 alineatul (1a) din Directiva 94/62.

27.

În opinia noastră, niciuna dintre aceste obiecții nu justifică respingerea a limine a trimiterii preliminare. Instanța de trimitere identifică, în temeiul responsabilității sale, cadrul normativ național care reglementează litigiul în care se încadrează cererile de decizie preliminară. Acestea din urmă, după cum se știe, beneficiază de o prezumție de pertinență ( 16 ).

28.

În ședință, părțile au discutat pe larg despre intrarea în vigoare și aplicarea Decretului din 2013, fără a se putea deduce din intervențiile lor o soluție clară în această privință. Ele au fost de acord că situația normativă creată era confuză: unele au descris‑o ca fiind haotică, altele ca inexplicabilă, iar altele ca o dezordine normativă.

29.

Potrivit Comisiei, Decretul din 2013 a intrat în vigoare și s‑a aplicat în Italia de la publicarea sa oficială până la abrogarea sa formală în anul 2017 ( 17 ). În orice caz, articolul 6 a reușit să amâne aplicarea sa până la 13 septembrie 2013, când s‑a încheiat perioada de statu quo prevăzută la articolul 9 din Directiva 98/34. Întrucât a fost publicat oficial la 27 martie 2013, acesta nu a mai avut statutul de proiect și a devenit o normă în vigoare, astfel încât Comisia nu a emis un aviz privind compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii.

30.

Potrivit guvernului italian și Assobioplastiche, Decretul din 2013 nu a intrat niciodată în vigoare, deoarece nu a existat un rezultat favorabil al procedurii de notificare către Comisie și nu s‑a activat condiția suspensivă prevăzută la articolul 6. Acesta a fost abrogat în mod formal câțiva ani mai târziu, pentru a fi eliminat din dreptul italian, însă nu a fost realmente vorba despre abrogarea unui text în vigoare.

31.

Papier Mettler a explicat că regimul de sancțiuni prevăzut de Decretul‑lege nr. 2/2012 ( 18 ) a devenit operațional odată cu adoptarea Decretului din 2013 și s‑a aplicat indiferent dacă acesta din urmă a intrat sau nu în vigoare. Acesteia nu i s‑au aplicat sancțiuni pentru simplul fapt că a încetat să mai vândă pungile de transport din plastic interzise în Italia prin Decretul din 2013, cu consecința subsecventă a profitului nerealizat pe care îl solicită.

32.

În orice caz, va reveni instanței de trimitere, care este singura competentă să interpreteze dreptul intern, sarcina de a soluționa această imbroglio privind intrarea în vigoare și efectele Decretului din 2013. Curtea nu poate interveni într‑un diferend care trebuie să fie soluționat de instanța de trimitere.

33.

Trimiterea preliminară ar fi inexplicabilă în cazul în care instanța de trimitere ar considera că Decretul din 2013 (care face obiectul acțiunii introduse de Papier Mettler) nu a fost niciodată în vigoare și nu a produs efecte juridice. Ar fi suficient ca instanța să considere acest fapt ca fiind stabilit pentru a soluționa, fără alte formalități, litigiul inițial. Faptul că nu a procedat astfel și că a recurs la o trimitere preliminară are la bază poziția contrară pe care pare să o adopte în mod implicit.

34.

În orice caz, considerăm că nici litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere, nici trimiterea preliminară însăși nu ar putea fi calificate drept fictive. Prin urmare, considerăm că trimiterea preliminară este admisibilă, sub rezerva faptului că instanța națională are ultimul cuvânt în ceea ce privește intrarea în vigoare și interpretarea Decretului din 2013.

35.

În ceea ce privește a doua excepție de inadmisibilitate, ne vom limita să afirmăm doar că articolul 4 alineatul (1a) din Directiva 94/62 nu este aplicabil ratione temporis situației de fapt din litigiu. Aceasta a avut loc în anul 2013, iar articolul respectiv a fost introdus în Directiva 94/62 în anul 2015 (prin Directiva 2015/720).

36.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o dispoziție națională cu conținutul prezentat anterior ( 19 ), notificată Comisiei de către statul membru ulterior adoptării sale, însă cu câteva zile înainte de publicarea ei oficială, este compatibilă cu articolul 16 alineatul (1) din Directiva 94/62 și cu articolul 8 din Directiva 98/34 ( 20 ).

37.

Nici instanța de trimitere, nici părțile din litigiu nu au îndoieli cu privire la calitatea de reglementare tehnică (în sensul Directivei 98/34) a dispoziției conținute în Decretul din 2013. Problemele pe care le presupune această calificare, care sunt deseori ridicate în fața Curții ( 21 ), nu se regăsesc în prezenta cauză, a cărei premisă necontestată este că dispoziția respectivă constituie o reglementare tehnică.

38.

Statul italian, astfel cum vom arăta în continuare, era obligat să notifice Comisiei această reglementare tehnică (Decretul din 2013) în faza de proiect, cu alte cuvinte înainte de adoptarea sa ( 22 ).

39.

Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 98/34 impune statelor membre obligația de a comunica imediat Comisiei orice proiect de reglementare tehnică. Notificarea trebuie să expună „motivel[e] care fac necesară elaborarea unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiectul de reglementare tehnică”. În ipoteza unei simple transpuneri integrale a unui standard internațional sau european, sunt suficiente informațiile referitoare la standardul respectiv.

40.

Nerespectarea acestei obligații face imposibilă invocarea reglementării tehnice în cauză împotriva particularilor, atât în cadrul unei proceduri penale, cât și în cadrul unui litigiu între particulari în alte tipuri de proceduri ( 23 ).

41.

Directiva 98/34 conferă Comisiei competențe de control asupra proiectelor de reglementări tehnice notificate de statele membre ( 24 ). Tocmai pentru a proteja aceste competențe, sunt prevăzute consecințe direct legate de lipsa notificării, astfel cum a statuat Curtea începând cu Hotărârea CIA Security International: obligația prevăzută la articolul 8 din Directiva 98/34 are efect direct, iar reglementările tehnice naționale care nu au fost notificate nu sunt opozabile particularilor.

42.

La aceeași concluzie s‑a ajuns și în alte proceduri de informare și de control similare cu cea analizată în prezenta cauză, precum cea din Directiva 2000/31/CE ( 25 ) în domeniul serviciilor societății informaționale, care face obiectul Hotărârii Airbnb Ireland ( 26 ).

43.

Curtea a confirmat în Hotărârea Airbnb Ireland consecințele care decurg din obligația prevăzută într‑o directivă care conferă Comisiei atribuții de acest tip, care prezintă un caracter suficient de clar, de precis și de necondiționat: are efect direct și, prin urmare, poate fi invocată de particulari în fața instanțelor naționale ( 27 ).

44.

Conform deciziei de trimitere, Decretul din 2013 a fost notificat Comisiei la 12 martie 2013 ( 28 ), a fost adoptat șase zile mai târziu și a fost publicat oficial la 27 martie 2013.

45.

Or, o notificare către Comisie efectuată în acești termeni nu respectă obligația prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 98/34, deoarece:

46.

Astfel, a existat o eludare a procedurii prevăzute de Directiva 98/34. Adoptarea proiectului de reglementare tehnică în termen de șase zile de la notificarea către Comisie a încălcat obligația de statu quo prevăzută la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 98/34: statul membru nu poate adopta proiectul notificat decât după cel puțin trei luni de la primirea de către Comisie a notificării.

47.

Guvernul italian invocă două motive pentru a‑și justifica comportamentul și pentru a nega orice încălcare a Directivei 98/34:

48.

Niciunul dintre aceste două argumente nu ni se pare convingător.

49.

În ceea ce privește notificarea din 2011 ( 32 ), proiectul de reglementare tehnică comunicat Comisiei la momentul respectiv era (viitorul) Decret‑lege nr. 2/2012, care prelungea interdicția de comercializare a pungilor de transport din plastic care pot fi aruncate, neconforme cu standardul armonizat UNI EN 13432:2002. Articolul 2 alineatul 1 din acesta prevedea elaborarea unui decret ministerial ulterior pentru a determina domeniul de aplicare al interdicției de comercializare a pungilor de transport din plastic care nu sunt biodegradabile și nici compostabile. Acesta prevedea de asemenea sancțiuni pentru nerespectarea viitoarei reglementări.

50.

Prin urmare, astfel cum a susținut Comisia în ședință, notificarea din 2013 nu poate fi considerată o simplă reiterare a celei din 2011. Cea din 2013 conține noi restricții privind pungile de transport din plastic, care trebuiau comunicate în mod obligatoriu Comisiei în temeiul Directivei 98/34.

51.

În ceea ce privește clauza suspensivă (articolul 6), modul de a proceda al statului italian, care a introdus‑o în textul Decretului din 2013, este contrar Directivei 98/34.

52.

Astfel, publicarea oficială a Decretului din 2013 poate avea impact ca atare asupra liberei circulații a mărfurilor prin faptul că afectează tipurile de pungi de transport din plastic care pot fi comercializate în Italia. Condiționarea intrării în vigoare a unui decret de rezultatul favorabil al procedurii de notificare prevăzute de Directiva 98/34 este o tehnică legislativă care nu respectă securitatea juridică, deoarece particularii nu știu când se va produce rezultatul (favorabil sau nefavorabil) la care trebuie să își adapteze comportamentul.

53.

În plus, această tehnică legislativă nu permite, ca și în speță, să se țină seama în mod corespunzător de observațiile și de avizele detaliate ale Comisiei și ale altor state membre cu privire la compatibilitatea proiectului de reglementare tehnică cu normele de drept al Uniunii. Astfel, este zădărnicit obiectivul urmărit de Directiva 98/34, și anume prevenirea barierelor tehnice în calea comerțului înainte ca acestea să înceapă să aibă efecte restrictive.

54.

În definitiv, considerăm că adoptarea Decretului din 2013 a încălcat, din motive formale, articolul 8 alineatul (1) și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 98/34.

55.

În conformitate cu articolul 16 alineatul (1) din Directiva 94/62, statele membre trebuie să notifice Comisiei, înainte de a adopta astfel de măsuri, proiectele de măsuri pe care intenționează să le adopte în cadrul directivei respective (în legătură cu ambalajele și deșeurile de ambalaje).

56.

Alineatul (2) al aceluiași articol indică faptul că, în cazul în care măsura propusă este de natură tehnică, statul membru poate indica faptul că notificarea sa este de asemenea valabilă pentru Directiva 83/189 (înlocuită ulterior de Directiva 98/34).

57.

Statul italian a notificat Comisiei proiectul de Decret din 2013 în conformitate cu articolul 16 din Directiva 94/62. Această dispoziție (spre deosebire de articolul 9 din Directiva 98/34) nu prevede o perioadă în care statul membru trebuie să aștepte observațiile Comisiei și ale celorlalte state înainte de a adopta proiectul de normă națională. Prin urmare, considerăm că Italia nu a încălcat această dispoziție, în pofida faptului că Decretul din 2013 a fost publicat oficial, după cum am menționat deja, la șase zile de la notificarea către Comisie.

58.

Procedura prevăzută la articolul 16 din Directiva 94/62 este o simplă procedură de informare, în timp ce procedura corelativă din Directiva 98/34 este una de informare și de control al reglementărilor naționale. Prin urmare, este vorba despre proceduri distincte cu efecte diferite.

59.

Nici modul de redactare, nici scopul articolului 16 din Directiva 94/62 nu permit să se considere că nerespectarea obligației de notificare prealabilă are aceleași efecte ca cea prevăzută de Directiva 98/34.

60.

Articolul 16 din Directiva 94/62 se referă la relațiile dintre statele membre și Comisie, astfel încât nu creează niciun drept în favoarea particularilor care ar putea fi afectat în cazul în care un stat membru nu respectă obligația prevăzută de acesta. Prin urmare, dispoziția respectivă nu poate fi invocată în fața instanțelor naționale pentru a obține anularea sau neaplicarea față de particulari a unor norme care nu au fost notificate ( 33 ).

61.

În opinia noastră, articolul 16 din Directiva 94/62 prevede o procedură de simplă informare similară celor analizate de Curte în Hotărârile Enichem Base și Bulk Oil ( 34 ).

62.

În acest tip de proceduri, considerăm că este logic, contrar susținerilor Comisiei din ședință, să se respingă inaplicabilitatea în raport cu particularii a dispozițiilor naționale în cazul în care acestea au fost adoptate fără respectarea unei obligații de notificare prealabilă, impusă de o normă a Uniunii care nu prevede consecințe juridice direct legate de nerespectarea obligației respective.

63.

Procedura de simplă informare prevăzută la articolul 16 din Directiva 94/62 nu este, astfel cum am arătat, comparabilă cu cea reglementată de Directiva 98/34 sau de alte dispoziții inspirate din aceasta, situație care se regăsea în cazul obligației prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31, la care ne‑am referit anterior ( 35 ).

64.

Trimiterile încrucișate conținute la articolul 16 alineatul (2) din Directiva 94/62 și la articolul 8 alineatul (5) din Directiva 98/34 nu schimbă considerațiile care precedă. Aceste dispoziții se limitează să indice că notificarea unui proiect național poate fi valabilă pentru două proceduri de informare prevăzute de „acte comunitare” diferite. Astfel, se evită comunicările multiple ale aceluiași proiect către Comisie. Totuși, această regulă nu modifică natura diferită a celor două proceduri.

65.

Trebuie să clarificăm de asemenea faptul că, astfel cum a precizat Comisia în ședință, notificarea unui proiect de reglementare tehnică în temeiul articolului 8 din Directiva 98/34 nu este validă în sensul aplicării articolului 114 alineatul (5) TFUE. Pentru a utiliza această dispoziție din Tratatul FUE, statul membru trebuie să justifice faptul că standardul național pe care urmează să îl adopte se bazează pe necesitatea unui nivel mai ridicat de protecție a mediului (inclusiv a mediului de lucru) ca urmare a unor particularități ale statului care efectuează notificarea, apărute în urma evoluțiilor științifice ulterioare adoptării standardului de armonizare.

66.

Notificarea în vederea punerii în aplicare a Directivei 98/34 nu necesită o justificare atât de exhaustivă. În plus, notificarea în temeiul directivei respective presupune pur și simplu că intrarea în vigoare a proiectului de act normativ este suspendată pentru o perioadă, în așteptarea eventualei reacții a Comisiei și a celorlalte state membre.

67.

Dimpotrivă, prin notificarea prevăzută la articolul 114 alineatul (5) TFUE se urmărește obținerea de către Comisie a aprobării celei mai protectoare norme naționale, după ce s‑a verificat dacă aceasta nu implică un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre și că nu constituie un obstacol în calea funcționării pieței interne.

68.

Instanța de trimitere urmărește să verifice în esență dacă o reglementare națională care interzice comercializarea pungilor de unică folosință fabricate din materiale care nu sunt biodegradabile, dar care respectă celelalte cerințe prevăzute de Directiva 94/62,

69.

În temeiul articolului respectiv, „statele membre nu împiedică introducerea pe piața de pe teritoriul lor a ambalajelor care se conformează dispozițiilor prezentei directive”.

70.

În conformitate cu articolul 9 din Directiva 94/62, „ambalajele pot fi introduse pe piață numai dacă respectă toate cerințele esențiale definite de prezenta directivă, inclusiv anexa II”. La rândul său, anexa respectivă reglementează „cerințe esențiale privind compoziția și natura refolosibilă și recuperabilă, inclusiv reciclabilă, a ambalajelor” ( 36 ).

71.

Potrivit Curții, „marcarea și identificarea ambalajelor, precum și […] cerințele legate de compoziția și de caracterul refolosibil sau recuperabil al acestora” (articolele 8-11 și anexa II la Directiva 94/62) au făcut obiectul unei armonizări complete ( 37 ).

72.

Din această constatare rezultă următoarele consecințe:

73.

Pornind de la aceste premise, articolul 18 din Directiva 94/62 coroborat cu articolul 9 și cu anexa II la aceasta se opune, din motive materiale sau de fond, adoptării unei reglementări naționale precum cea în discuție în prezenta cauză.

74.

Decretul din 2013 interzice comercializarea pungilor care nu respectă un standard tehnic (UNI EN 13432:2002), chiar dacă acestea îndeplinesc celelalte condiții privind natura lor recuperabilă prevăzute la punctul 3 din anexa II la Directiva 94/62, cu excepția cazului în care respectă alte specificații tehnice privind grosimea și forma care nu sunt reglementate de directiva respectivă.

75.

Astfel, Decretul din 2013, deși urmărește să asigure o protecție eficace a mediului și o colectare mai eficientă a deșeurilor, favorizează (și privilegiază) compostarea și biodegradabilitatea în detrimentul reciclării materialelor și al valorificării energetice, care sunt autorizate de Directiva 94/62.

76.

Punctul 3 din anexa II la Directiva 94/62 se referă în egală măsură la aceste patru metode de valorificare a ambalajelor. Prin urmare, o normă națională nu poate contrazice alegerea legiuitorului Uniunii atunci când acesta a efectuat o armonizare exhaustivă a domeniului fără să ofere statelor membre posibilitatea de a favoriza sau de a exclude anumite metode de valorificare a ambalajelor în detrimentul altora.

77.

Articolele 8-11 și anexa II la Directiva 94/62 prevăd, astfel cum am menționat, o armonizare exhaustivă în ceea ce privește marcarea și identificarea ambalajelor, cerințele legate de compoziția și de caracterul refolosibil sau recuperabil al acestora. Prin urmare, singura posibilitate de care dispunea Republica Italiană pentru a adopta norme mai restrictive era cea prevăzută la articolul 114 alineatele (5) și (6) TFUE ( 40 ).

78.

Aceste dispoziții din Tratatul FUE conferă unui stat membru posibilitatea de a adopta noi dispoziții naționale bazate pe noutăți științifice referitoare, printre altele, la protecția mediului și justificate de o problemă specifică a statului membru respectiv, care a survenit în urma adoptării măsurii de armonizare.

79.

Această posibilitate este însă condiționată de notificarea prealabilă a măsurii naționale și de aprobarea sa de către Comisie, în termen de șase luni de la notificare ( 41 ). Având în vedere că nu s‑a stabilit că guvernul italian a respectat cerințele respective, derogarea prevăzută la articolul 114 alineatele (5) și (6) TFUE nu este aplicabilă în prezenta cauză.

80.

Guvernul italian și Assobioplastiche susțin că Decretul din 2013 ar fi fost confirmat prin introducerea, prin Directiva 2015/720, a noului articol 4 alineatul (1a) din Directiva 94/62.

81.

Raționamentul acestora nu poate fi acceptat, deoarece:

82.

În concluzie, articolul 18 din Directiva 94/62 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) și cu anexa II la aceasta se opune unei reglementări naționale care interzice comercializarea pungilor de transport care pot fi aruncate (de unică folosință) fabricate din materiale care nu sunt biodegradabile, dar care respectă celelalte cerințe ale Directivei 94/62, cu condiția ca statul membru să nu fi notificat și să nu fi primit aprobarea Comisiei cu privire la reglementarea respectivă, în conformitate cu articolul 114 alineatele (5) și (6) TFUE.

83.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 18 din Directiva 94/62 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) și cu anexa II la aceasta are efect direct și dacă organele unui stat membru sunt obligate să nu aplice o reglementare națională contrară.

84.

Potrivit unei jurisprudențe constante cu privire la efectul direct al directivelor ( 42 ):

85.

Articolul 18 din Directiva 94/62 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) și cu anexa II la aceasta constituie o normă a Uniunii clară, precisă și necondiționată, care are efect direct și care poate fi invocată de particulari în fața instanțelor naționale împotriva autorităților statului italian.

86.

Este suficient să confirmăm, în această privință, că articolul 18 din Directiva 94/62 interzice statelor membre, în mod exhaustiv și fără excepții, să împiedice introducerea pe piață, pe teritoriul lor, a ambalajelor care respectă cerințele prevăzute de directiva însăși.

87.

Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 94/62 face trimitere la cerințele respective (articolele 8-11 și anexa II), referitoare la marcarea și la identificarea ambalajelor, precum și la compoziția și la posibilitatea de reutilizare sau de valorificare a acestora, atunci când prevede că pot fi comercializate numai ambalajele care le respectă.

88.

Concret, anexa II stabilește cerințele referitoare la fabricarea și la compoziția ambalajelor (punctul 1), la natura refolosibilă a acestora (punctul 2) și la natura lor recuperabilă (punctul 3). Aceasta include, astfel cum am arătat, patru criterii alternative pentru recuperarea ambalajelor (reciclarea materialelor, valorificarea energetică, compostarea sau biodegradabilitatea).

89.

Până la modificarea Directivei 94/62 prin Directiva 2015/720, libera comercializare a ambalajelor fabricate în conformitate cu Directiva 94/62 era permisă în mod necondiționat. Statele membre au fost autorizate să introducă măsuri mai restrictive pentru comercializarea pungilor de transport din plastic subțire numai după intrarea în vigoare a Directivei 2015/720.

90.

Având în vedere că articolul 18 din Directiva 94/62 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) și cu anexa II la aceasta are efect direct, instanța națională trebuie să înlăture aplicarea în litigiu a oricărei norme naționale contrare ( 43 ).

91.

Având în vedere că, în litigiul inițial, se solicita „repararea prejudiciului suferit ca urmare a comportamentului ilegal al autorității [italiene]”, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă „o reglementare națională care interzice comercializarea pungilor de transport de unică folosință care nu sunt biodegradabile, dar care sunt fabricate cu respectarea cerințelor prevăzute de Directiva 94/62” constituie o încălcare gravă și vădită a articolului 18 din Directiva 94/62.

92.

Pentru a angaja răspunderea statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

93.

Aceste trei condiții sunt necesare și suficiente pentru a da naștere, în beneficiul particularilor, unui drept la reparație. Totuși, nimic nu împiedică angajarea răspunderii statului în condiții mai puțin restrictive, în temeiul dreptului național ( 45 ).

94.

În principiu, revine instanțelor naționale sarcina de a stabili, în conformitate cu orientările furnizate de Curte, dacă cele trei condiții sunt îndeplinite ( 46 ). În ceea ce privește condițiile respective, instanța de trimitere solicită să se stabilească doar dacă a existat o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii. Prin urmare, aceasta nu pare să aibă îndoieli cu privire la celelalte două.

95.

Curtea poate furniza instanței de trimitere orientări care să îi permită să stabilească ea însăși dacă, în acest caz, a existat sau nu o încălcare suficient de gravă, în lumina tuturor elementelor din cauză. Factorii relevanți pentru hotărârea sa includ:

96.

În ceea ce privește claritatea și precizia, ambele se regăsesc la articolul 18 din Directiva 94/62 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) și cu anexa II la aceasta. Este vorba despre dispoziții clare, care impun o obligație negativă statelor membre (de a nu împiedica comercializarea ambalajelor care respectă caracteristicile prevăzute de directivă, care realizează o armonizare completă).

97.

Nu există nicio îndoială cu privire la intenția statului italian de a permite doar comercializarea pungilor de transport din plastic prevăzute de Decretul din 2013, interzicând totodată alte tipuri de pungi care sunt permise în temeiul Directivei 94/62. Este adevărat că scopul măsurii respective era de a reduce poluarea, însă legiuitorul italian era conștient de faptul că, prin introducerea acestei norme, putea încălca Directiva 94/62 ( 48 ).

98.

Articolul 18 din Directiva 94/62 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) și cu anexa II la aceasta nu lasă autorităților naționale nicio marjă de apreciere în ceea ce privește interzicerea pe teritoriul lor a ambalajelor care sunt conforme cu standardele armonizate. Guvernul italian ar fi putut să adopte norme mai restrictive și mai ecologice prin intermediul procedurii prevăzute la articolul 114 alineatele (5) și (6) TFUE, dar, așa cum am explicat anterior, nu s‑a stabilit că ar fi recurs la aceasta.

99.

Astfel cum am arătat de asemenea, statele membre nu au avut nicio marjă de apreciere pentru a adopta măsuri naționale mai restrictive privind comercializarea pungilor de transport din plastic subțire de unică folosință până la adoptarea Directivei 2015/720, care a introdus în Directiva 94/62 noul articol 4 alineatul (1a).

100.

Totuși, această modificare legislativă ar putea avea efecte ( 49 ) dacă instanța de trimitere ar considera că statul italian (printr‑o eroare al cărei caracter scuzabil va trebui apreciat de instanța respectivă) a dorit să anticipeze propunerea legislativă a Comisiei prezentată la 4 noiembrie 2013 ( 50 ), care a dat naștere Directivei 2015/720.

101.

Or, propunerea respectivă, ca atare, a fost ulterioară publicării Decretului din 2013. Prin urmare, cu greu se poate susține că, în prezenta cauză, o instituție a Uniunii a contribuit la adoptarea măsurii naționale.

102.

În concluzie, interzicerea comercializării pungilor de transport din plastic subțire de unică folosință, care nu sunt biodegradabile și nici compostabile, precum și a celor care nu respectă anumite condiții de grosime, în condițiile în care pungile respective îndeplinesc cerințele prevăzute de Directiva 94/62, ar putea constitui o încălcare vădit gravă a articolului 18 din Directiva 94/62, chestiune care trebuie verificată de instanța de trimitere.

103.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) după cum urmează: