1

Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi („Regulamentul CE privind concentrările”) (JO 2004, L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201), intitulat „Sfera de aplicare”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere articolului 4 alineatul (5) și articolului 22, prezentul regulament se aplică tuturor concentrărilor cu dimensiune [europeană] astfel cum sunt definite în prezentul articol.

(2)   O concentrare are dimensiune [europeană] în cazul în care:

cu excepția cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel[ul Uniunii] într‑unul și același stat membru.

(3)   O concentrare care nu atinge pragurile prevăzute la alineatul (2) are dimensiune [europeană] în cazul în care:

cu excepția cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel[ul Uniunii] într‑unul și același stat membru.

[…]”

2

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, se consideră că se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de durată a controlului rezultă în urma:

3

Articolul 4 din Regulamentul nr. 139/2004 prevede:

„(1)   Concentrările care au dimensiune [europeană] definite în prezentul regulament trebuie notificate Comisiei înainte de punerea în aplicare și după încheierea acordului, anunțarea ofertei publice sau după preluarea pachetului de control.

[…]

(2)   O concentrare constând într‑o fuziune în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) sau în preluarea controlului în comun în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) se notifică împreună de către părțile la fuziune sau de către cele care au dobândit controlul în comun, după caz. În toate celelalte cazuri, notificarea trebuie realizată de persoana sau întreprinderea care preia controlul asupra uneia sau mai multor întreprinderi sau asupra unei părți din una sau mai multe întreprinderi.

[…]

(4)   Înainte de notificarea unei concentrări în sensul alineatului (1), persoanele sau întreprinderile menționate la alineatul (2) pot informa Comisia, prin intermediul unei cereri motivate, cu privire la faptul că respectiva concentrare poate afecta în mod semnificativ concurența pe o piață dintr‑un stat membru care prezintă toate caracteristicile unei piețe distincte și, prin urmare, trebuie examinată, integral sau parțial, de statul membru în cauză.

Comisia transmite fără întârziere această cerere tuturor statelor membre. Statul membru menționat în memoriul motivat își exprimă acordul sau dezacordul privind cererea de trimitere a cazului în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea memoriului. În cazul în care statul membru în cauză nu ia o astfel de decizie în acest termen, se consideră că este de acord.

Cu excepția cazurilor în care statul membru în cauză își exprimă dezacordul, în cazul în care consideră că există o astfel de piață distinctă și că, pe piața în cauză, concurența poate fi afectată semnificativ de concentrare, Comisia poate decide să trimită integral sau parțial cazul autorităților competente ale statului membru în cauză în vederea aplicării legislației naționale a acestui stat privind concurența.

Decizia privind trimiterea sau netrimiterea cazului în conformitate cu al treilea paragraf se adoptă în termen de 25 de zile lucrătoare de la primirea de către Comisie a cererii motivate. Comisia informează celelalte state membre și persoanele și întreprinderile implicate cu privire la decizia sa. În cazul în care Comisia nu adoptă o decizie în acest termen, se consideră că a decis să trimită cazul în conformitate cu cererea prezentată de persoanele sau de întreprinderile implicate.

În cazul în care Comisia decide sau se consideră că a decis, în conformitate cu al treilea și al patrulea paragraf, să trimită integral cazul, nu se efectuează o notificare în conformitate cu alineatul (1) și se aplică legislația națională privind concurența. Articolul 9 alineatele (6)-(9) se aplică mutatis mutandis.

(5)   În ceea ce privește o concentrare, astfel cum este definită la articolul 3, care nu are dimensiune [europeană] în sensul articolului 1 și care poate fi examinată în conformitate cu legislațiile naționale privind concurența a cel puțin trei state membre, persoanele sau întreprinderile menționate la alineatul (2) pot informa Comisia, înainte de orice notificare adresată autorităților competente, prin intermediul unei cereri motivate, că respectiva concentrare trebuie examinată de către Comisie.

Comisia transmite fără întârziere cererea în cauză tuturor statelor membre.

Orice stat membru care este competent să examineze concentrarea în conformitate cu legislația sa națională privind concurența își poate exprima, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea cererii motivate, dezacordul privind solicitarea de a trimite cazul.

În situația în care cel puțin unul dintre aceste state membre și‑a exprimat dezacordul în conformitate cu al treilea paragraf în termenul de 15 zile lucrătoare, cazul nu se trimite. Comisia informează fără întârziere toate statele membre și persoanele și întreprinderile implicate cu privire la exprimarea unui astfel de dezacord.

În cazul în care niciun stat membru nu și‑a exprimat dezacordul în conformitate cu al treilea paragraf în termenul de 15 zile lucrătoare, se consideră că respectiva concentrare are dimensiune [europeană] și trebuie notificată Comisiei în conformitate cu alineatele (1) și (2). În astfel de situații, niciun stat membru nu aplică concentrării legislația sa națională privind concurența.

[…]”

4

Articolul 9 din Regulamentul nr. 139/2004 are următorul cuprins:

„(1)   Comisia poate trimite o concentrare notificată autorităților competente ale statului membru implicat, printr‑o decizie notificată fără întârziere întreprinderilor implicate și autorităților competente ale celorlalte state membre, în situațiile menționate mai jos.

(2)   În termen de 15 zile lucrătoare de la data primirii unei copii a notificării, din proprie inițiativă sau la invitația Comisiei, un stat membru poate informa Comisia, care informează întreprinderile implicate:

(3)   În cazul în care Comisia consideră că, având în vedere piața produselor sau a serviciilor în cauză și piața geografică de referință în sensul alineatului (7), există o astfel de piață distinctă și există o astfel de amenințare fie:

În cazul în care totuși Comisia consideră că nu există o astfel de piață distinctă sau o astfel de amenințare, aceasta adoptă o decizie în acest sens, pe care o adresează statului membru în cauză, și soluționează ea însăși cazul în conformitate cu prezentul regulament.

În cazurile în care un stat membru informează Comisia în temeiul alineatului (2) litera (b) că o concentrare afectează concurența pe o piață distinctă de pe teritoriul său care nu reprezintă o parte semnificativă a pieței [interne], Comisia trimite, integral sau parțial, cazul privind piața distinctă în cauză, în situația în care consideră că este afectată o astfel de piață distinctă.

[…]”

5

Articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, intitulat „Trimiterea către Comisie”, are următorul cuprins:

„(1)   Unul sau mai multe state membre pot solicita Comisiei să examineze orice concentrare astfel cum este definită la articolul 3 care nu are o dimensiune [europeană] în sensul articolului 1, dar care afectează schimburile comerciale între statele membre și amenință să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care formulează solicitarea.

O astfel de solicitare trebuie făcută în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificată concentrarea sau, în cazul în care notificarea nu este necesară, de la aducerea acesteia în alt mod la cunoștința statului membru în cauză.

(2)   Comisia informează fără întârziere autoritățile competente ale statelor membre și întreprinderile implicate cu privire la orice solicitare primită în temeiul alineatului (1).

Orice alt stat membru are dreptul de a se alătura solicitării inițiale pe parcursul unei perioade de 15 zile lucrătoare de la informarea sa de către Comisie cu privire la solicitarea inițială.

Toate termenele naționale privind concentrarea sunt suspendate până când, în conformitate cu procedura prevăzută la prezentul articol, se decide unde va fi examinată concentrarea. Imediat ce un stat membru a informat Comisia și întreprinderile implicate că nu dorește să se alăture solicitării, suspendarea termenelor naționale se încheie.

(3)   Comisia poate decide, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la expirarea perioadei prevăzute în alineatul (2), să examineze concentrarea în cazul în care consideră că aceasta afectează schimburile comerciale între statele membre și amenință să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care formulează solicitarea. În cazul în care Comisia nu adoptă o decizie în această perioadă, se consideră că adoptă o decizie de a examina concentrarea în conformitate cu solicitarea.

Comisia informează toate statele membre și întreprinderile implicate cu privire la decizia sa. Aceasta poate solicita depunerea unei notificări în conformitate cu articolul 4.

Statul membru sau statele membre care au formulat solicitarea nu mai aplică concentrării legislațiile lor naționale privind concurența.

(4)   Articolul 2, articolul 4 alineatele (2)-(3), articolele 5, 6 și 8-21 se aplică în cazul în care Comisia examinează o concentrare în temeiul alineatului (3). Articolul 7 se aplică în măsura în care concentrarea nu a fost pusă în aplicare la data la care Comisia informează întreprinderile implicate cu privire la faptul că a fost formulată o solicitare.

În cazul în care nu este necesară o notificare în conformitate cu articolul 4, termenul prevăzut la articolul 10 alineatul (1) în cadrul căruia poate fi inițiată procedura începe să curgă din ziua lucrătoare următoare celei în care Comisia informează întreprinderile implicate că a decis să examineze concentrarea în temeiul alineatului (3).

(5)   Comisia poate informa unul sau mai multe state membre că o concentrare este considerată a îndeplini criteriile de la alineatul (1). În astfel de cazuri, Comisia poate invita statul membru sau statele membre respective să formuleze o solicitare în temeiul alineatului (1).”

6

Reclamanta, Illumina, Inc., oferă soluții în domeniul analizei genetice și genomice prin secvențiere și cipuri.

7

La 20 septembrie 2020, Illumina a încheiat un acord și un plan de fuziune privind preluarea controlului exclusiv asupra Grail LLC (fostă Grail, Inc.), care dezvoltă analize de sânge pentru depistarea precoce a cancerului și la care deținea deja 14,5 % din capital (denumită în continuare „concentrarea în discuție”).

8

La 21 septembrie 2020, Illumina și Grail (denumite în continuare „întreprinderile implicate”) au publicat un comunicat de presă prin care anunțau această concentrare.

9

Întrucât cifra de afaceri a întreprinderilor implicate nu depășea pragurile relevante, ținând seama în special de faptul că Grail nu genera venituri în niciun stat membru al Uniunii Europene sau în altă parte a lumii, concentrarea în discuție nu avea dimensiune europeană, în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 139/2004, și, prin urmare, nu a fost notificată Comisiei Europene în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din acest regulament.

10

Nici concentrarea în discuție nu a fost notificată în statele membre ale Uniunii sau în statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4), întrucât nu intra în domeniul de aplicare al reglementării lor naționale în materie de control al concentrărilor.

11

La 7 decembrie 2020, Comisia a primit o plângere privind concentrarea în discuție. La 17 decembrie 2020 a avut loc o reuniune prin videoconferință între Comisie și autorul plângerii, cu ocazia căreia acesta din urmă a descris preocupările sale în privința concentrării respective. În urma acestei reuniuni, Comisia a avut schimburi suplimentare cu autorul plângerii și, pentru a clarifica eventuala lor competență pentru examinarea concentrării menționate, cu autoritățile de concurență germană, austriacă, slovenă și suedeză. De asemenea, aceasta era în contact cu Competition and Markets Authority (CMA, Autoritatea pentru Concurență și Piețe, Regatul Unit), care fusese de asemenea sesizată cu privire la plângere. Comisia a ajuns la concluzia preliminară potrivit căreia concentrarea în discuție putea face obiectul unei trimiteri în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, ținând seama în special de faptul că importanța Grail pentru concurență nu era reflectată în cifra sa de afaceri.

12

La 19 februarie 2021, Comisia a informat statele membre cu privire la concentrarea în discuție, pe de o parte, prezentând‑o autorităților naționale de concurență în cadrul grupului de lucru privind concentrările din cadrul Rețelei europene în domeniul concurenței și, pe de altă parte, trimițându‑le o scrisoare în conformitate cu articolul 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004 (denumită în continuare „scrisoarea de invitație”). În această scrisoare, Comisia a explicat motivele pentru care considera, la prima vedere, că concentrarea părea să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 22 alineatul (1) din regulamentul menționat și a invitat statele membre să formuleze o solicitare de trimitere în temeiul acestei din urmă dispoziții. În consecință, Comisia a avut schimburi de corespondență cu anumite autorități naționale de concurență pentru a discuta scrisoarea menționată.

13

Prin e‑mailul din 26 februarie 2021, Comisia a contactat reclamanta pentru a‑i propune o conversație telefonică în legătură cu concentrarea în discuție. În cadrul acestei conversații, care a avut loc la 4 martie 2021, ea l‑a informat pe reprezentantul legal al fiecăreia dintre întreprinderile implicate cu privire la scrisoarea de invitație și la posibilitatea unei solicitări de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004.

14

La 9 martie 2021, Autoritatea de Concurență Franceză (denumită în continuare „ACF”) a solicitat Comisiei, în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, să examineze concentrarea în discuție (denumită în continuare „solicitarea de trimitere”).

15

La 10 martie 2021, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia a informat autoritățile de concurență ale celorlalte state membre, precum și Autoritatea de Supraveghere AELS cu privire la solicitarea de trimitere. La 11 martie 2021, Comisia a informat de asemenea întreprinderile implicate cu privire la solicitarea de trimitere, amintindu‑le că respectiva concentrare nu putea fi realizată în măsura în care era aplicabilă obligația de suspendare prevăzută la articolul 7 din Regulamentul nr. 139/2004 coroborat cu articolul 22 alineatul (4) primul paragraf a doua teză din regulamentul menționat (denumită în continuare „scrisoarea de informare”).

16

Prin scrisorile din 24, 26 și 31 martie 2021, autoritățile de concurență belgiană, elenă, islandeză, neerlandeză și norvegiană au solicitat să se alăture solicitării de trimitere, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 (denumite în continuare „solicitările de alăturare”).

17

La 16 și 29 martie 2021, întreprinderile implicate au prezentat Comisiei observații care se opun solicitării de trimitere. La 2, 7 și 12 aprilie 2021, reclamanta a răspuns la solicitările de informații pe care Comisia i le adresase la 26 martie și 8 aprilie 2021.

18

La 31 martie 2021, Comisia a publicat Orientările privind aplicarea mecanismului de trimitere prevăzut la articolul 22 din Regulamentul [nr. 139/2004] la anumite categorii de cazuri (JO 2021, C 113, p. 1, denumite în continuare „Orientările privind articolul 22”).

19

Prin decizia din 19 aprilie 2021, Comisia a admis solicitarea de trimitere (denumită în continuare „decizia atacată”). Prin deciziile din aceeași zi privind Belgia, Grecia, Islanda, Țările de Jos și, respectiv, Norvegia, Comisia a admis de asemenea solicitările de alăturare (denumite în continuare, împreună cu decizia atacată, „deciziile atacate”).

20

Comisia a considerat că solicitarea de trimitere din 9 martie 2021 a fost formulată în termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, întrucât concentrarea în discuție fusese adusă, prin intermediul scrisorii de invitație, la cunoștința Republicii Franceze la 19 februarie 2021 (punctele 20 și 29 din decizia atacată). Potrivit Comisiei, această scrisoare, bazată pe o cercetare aprofundată, pe o analiză țintită și pe informații furnizate de autorul plângerii, a permis Republicii Franceze să efectueze o examinare preliminară a condițiilor prevăzute la articolul 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 (punctele 26 și 28 din decizia atacată).

21

Comisia a apreciat de asemenea că solicitările de alăturare respectau termenul prevăzut la articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, întrucât Regatul Belgiei, Republica Elenă, Republica Islanda, Regatul Țărilor de Jos și Regatul Norvegiei au introdus aceste cereri la 24, 26 și 31 martie 2021, respectiv în termen de 15 zile lucrătoare de la data la care le informase, prin scrisoarea din 10 martie 2021, cu privire la solicitarea de trimitere (punctele 21 și 22 din deciziile privind Belgia, Islanda, Țările de Jos și Norvegia și punctele 16 și 17 din decizia privind Grecia).

22

Comisia a concluzionat că, pe de o parte, concentrarea în discuție putea să afecteze comerțul dintre statele membre (punctele 39-45 din decizia atacată, punctele 33-39 din deciziile privind Belgia, Islanda, Țările de Jos și Norvegia și punctele 28-34 din decizia privind Grecia) și, pe de altă parte, amenința să afecteze în mod semnificativ concurența pe teritoriile francez, elen, islandez, belgian, norvegian și neerlandez ca părți ale Spațiului Economic European (SEE) (punctele 51 și 80 din decizia atacată, punctele 49 și 78 din decizia privind Belgia, punctele 41 și 70 din decizia privind Grecia, punctele 46 și 75 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctele 50 și 79 din decizia privind Țările de Jos).

23

Comisia a considerat că concentrarea în discuție îndeplinea criteriile unei trimiteri în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 (punctul 109 din decizia atacată, punctul 107 din decizia privind Belgia, punctul 99 din decizia privind Grecia, punctul 104 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 108 din decizia privind Țările de Jos).

24

În primul rând, Comisia a apreciat că erau reunite condițiile prevăzute la punctul 45 din Comunicarea sa privind trimiterea cazurilor în materie de concentrări (JO 2005, C 56, p. 2, denumită în continuare „Comunicarea privind trimiterea”) (punctul 85 din decizia atacată, punctul 83 din decizia privind Belgia, punctul 75 din decizia privind Grecia, punctul 80 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 84 din decizia privind Țările de Jos). În plus, testele de secvențiere a cancerului prin NGS ar fi percepute ca o îmbunătățire majoră în combaterea cancerului, care ar constitui una dintre prioritățile Comisiei în domeniul sănătății. Prin urmare, ar fi de dorit un tratament coerent al eforturilor de anchetă desfășurate în această privință la nivelul Uniunii (punctul 84 din decizia atacată, punctul 82 din decizia privind Belgia, punctul 74 din decizia privind Grecia, punctul 79 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 83 din decizia privind Țările de Jos).

25

În al doilea rând, Comisia a amintit că Orientările privind articolul 22 clarifică modul în care trebuiau aplicate criteriile enunțate în Comunicarea privind trimiterea în cazurile în care autoritățile naționale nu erau competente să examineze o concentrare. Potrivit Comisiei, concentrarea în discuție intră în domeniul de aplicare al orientărilor menționate, dat fiind că implică preluarea unei întreprinderi a cărei importanță pentru concurență nu se reflectă în cifra sa de afaceri (punctele 86 și 87 din decizia atacată, punctele 84 și 85 din decizia privind Belgia, punctele 76 și 77 din decizia privind Grecia, punctele 81 și 82 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctele 85 și 86 din decizia privind Țările de Jos).

26

În plus, Comisia a arătat că concentrarea în discuție nu a fost pusă în aplicare și nici notificată în alte state membre (punctul 88 din decizia atacată, punctul 86 din decizia privind Belgia, punctul 78 din decizia privind Grecia, punctul 83 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 87 din decizia privind Țările de Jos).

27

În al treilea rând, Comisia a examinat argumentele întreprinderilor implicate cu privire la respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii și a dreptului la apărare (punctul 89 din decizia atacată, punctul 87 din decizia privind Belgia, punctul 79 din decizia privind Grecia, punctul 84 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 88 din decizia privind Țările de Jos).

28

Primo, în ceea ce privește competența sa, aceasta a apreciat că articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 permitea statelor membre să solicite să îi trimită un caz de concentrare „pentru care nu aveau competență”, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale enunțate în dispoziția menționată. După cum s‑a amintit în Orientările privind articolul 22, această concluzie ar rezulta dintr‑o interpretare literală a dispoziției respective și ar fi confirmată de istoricul său legislativ, de finalitatea, de economia generală și de interpretarea contextuală a Regulamentului nr. 139/2004, precum și de practica Comisiei.

29

În special, articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, care ar enunța în mod exhaustiv condițiile juridice pe care trebuie să le îndeplinească solicitările de trimitere, nu ar impune ca „statul membru care formulează o astfel de cerere să aibă competența de a examina concentrarea în discuție”, ci ar recunoaște atât explicit, cât și implicit că această cerere poate proveni de la un stat membru în care nu este necesară notificarea concentrării respective. Comisia a amintit că, de la adoptarea Regulamentului (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului din 21 decembrie 1989 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO 1989, L 395, p. 1), obiectivul era acela de a‑i permite controlul concentrărilor care îi pot cauza un prejudiciu în materie de concurență în cadrul pieței interne care nu puteau fi examinate de autoritățile statelor membre. O interpretare restrictivă a articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 ar putea avea ca rezultat împiedicarea controlului unor astfel de concentrări sau al efectelor transfrontaliere ale acestora. Un stat membru care nu dispune de un regim de control al concentrărilor ar fi putut solicita deja o trimitere Comisiei în temeiul Regulamentului nr. 4064/89, după cum se confirmă în Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia (T‑22/97, EU:T:1999:327). Comisia a amintit că a acceptat ca statele membre fără un regim de control al concentrărilor să se alăture unei solicitări de trimitere a unui alt stat membru. Potrivit Comisiei, dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit să limiteze domeniul de aplicare al articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 prin excluderea unor astfel de state membre, acesta ar fi putut utiliza același criteriu de competență precum cel prevăzut la articolul 4 alineatul (5) din regulamentul menționat (punctul 90 din decizia atacată, punctul 88 din decizia privind Belgia, punctul 80 din decizia privind Grecia, punctul 85 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 89 din decizia privind Țările de Jos).

30

Secundo, în ceea ce privește principiul subsidiarității, astfel cum este menționat în considerentul (8) al Regulamentului nr. 139/2004, Comisia a amintit că legiuitorul Uniunii a decis că îi poate fi trimis un caz de concentrare potrivit condițiilor prevăzute la articolul 22 din regulamentul menționat. Principiul subsidiarității nu s‑ar aplica decât materiilor care nu sunt de competența exclusivă a Uniunii, atunci când trebuie să se stabilească dacă acțiunea preconizată nu poate fi realizată în mod satisfăcător de statele membre. Or, în lipsa competenței, examinarea concentrării în discuție nu ar fi putut fi realizată de acestea din urmă (punctul 92 din decizia atacată, punctul 90 din decizia privind Belgia, punctul 82 din decizia privind Grecia, punctul 87 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 91 din decizia privind Țările de Jos).

31

Tertio, în ceea ce privește protecția încrederii legitime a întreprinderilor implicate, Comisia a arătat că dreptul statelor membre de a‑i trimite, în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, cazurile de concentrare care nu necesitau să fie notificate în aceste state a existat întotdeauna. Practica sa anterioară prin care urmărea să descurajeze astfel de state membre care nu sunt competente să formuleze o solicitare de trimitere nu ar însemna că aceasta a exclus aplicarea dispoziției menționate oricărui caz viitor. Dimpotrivă, în Cartea sa albă din 9 iulie 2014„Către un control mai eficace al concentrărilor economice” în [Uniune] (COM/2014/0449 final) (denumită în continuare „Cartea albă din 2014”), acest drept ar fi fost confirmat în mod explicit. Comisia a considerat că nu a oferit nicio asigurare precisă, necondiționată și concordantă care să excludă în viitor anumite solicitări de trimitere. În discursul său din 11 septembrie 2020, nici vicepreședinta Comisiei nu ar fi furnizat astfel de asigurări, ci ar fi indicat că era util să se schimbe acea practică anterioară și că acest lucru nu s‑ar produce din ziua următoare (punctul 94 din decizia atacată, punctul 92 din decizia privind Belgia, punctul 84 din decizia privind Grecia, punctul 89 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 93 din decizia privind Țările de Jos).

32

Quarto, în ceea ce privește securitatea juridică, Comisia a apreciat că timpul trecut de la anunțarea concentrării în discuție și eventualele efecte negative pentru întreprinderile implicate erau contrabalansate de efectele negative potențial importante asupra concurenței ale acestei concentrări, care necesitau să fie examinate (punctul 100 din decizia atacată, punctul 98 din decizia privind Belgia, punctul 90 din decizia privind Grecia, punctul 95 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctul 99 din decizia privind Țările de Jos).

33

Astfel, la prima vedere, impactul potențial al concentrării în discuție asupra concurenței pe piața internă și asupra consumatorilor europeni ar fi semnificativ. Comisia a arătat că a luat cunoștință de această concentrare în decembrie 2020, prin intermediul plângerii. Ea ar fi examinat imediat împrejurările speței și, după ce a fost informată că acea concentrare nu depășea pragurile relevante ale niciunuia dintre statele membre, ar fi trimis acestora din urmă scrisoarea de invitație. În plus, ținând seama de faptul că concentrarea în discuție nu putea fi pusă în aplicare din cauza unei proceduri în curs în fața instanțelor americane, impactul trecerii timpului asupra întreprinderilor implicate ar fi fost limitat (punctele 97-99 din decizia atacată, punctele 95-97 din decizia privind Belgia, punctele 87-89 din decizia privind Grecia, punctele 92-94 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctele 96-98 din decizia privind Țările de Jos).

34

Quinto, în ceea ce privește principiul proporționalității, Comisia a considerat că interpretarea strictă sugerată de întreprinderile implicate era contrară modului de redactare a articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, precum și finalității și economiei generale a acestei dispoziții. Aprecierea sa ar fi fost conformă cu principiul menționat, întrucât ținea seama printre altele de aspectele dacă concentrarea în discuție fusese deja pusă în aplicare, dacă fusese notificată în unul sau în mai multe state membre care nu au solicitat trimiterea sa și dacă aceasta implica un obiectiv care prezenta un „potențial concurențial semnificativ” care nu se reflecta în cifra sa de afaceri. Comisia a precizat în esență că, printre numeroasele concentrări care nu au dimensiune europeană în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 139/2004, doar un număr mic, pe de o parte, îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 22 din regulamentul menționat și, pe de altă parte, putea fi considerat adecvat pentru o trimitere în conformitate cu Orientările privind articolul 22. Prin urmare, asemenea cazuri ar putea fi considerate excepționale (punctele 102 și 103 din decizia atacată, punctele 100 și 101 din decizia privind Belgia, punctele 92 și 93 din decizia privind Grecia, punctele 97 și 98 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctele 101 și 102 din decizia privind Țările de Jos).

35

Sexto, Comisia a respins ca nefondate argumentele întreprinderilor implicate potrivit cărora dreptul lor de a fi ascultate și principiile echității și bunei administrări fuseseră încălcate. Aceasta a subliniat că a informat reclamanta cu privire la trimiterea scrisorii sale de invitație la 26 februarie 2021, cu alte cuvinte înainte de primirea solicitării de trimitere. Comisia a apreciat că abordarea sa era, așadar, conformă cu punctul 27 din Orientările privind articolul 22, potrivit căruia, în cazul în care se ia în considerare posibilitatea formulării unei cereri de trimitere, Comisia va informa părțile la tranzacție cât mai rapid posibil. Obiectivul acestui punct ar fi de altfel de a semnala o eventuală obligație de suspendare a concentrării. În plus, Comisia ar fi informat întreprinderile implicate în timp util cu privire la solicitarea de trimitere, care le‑ar fi fost transferată rapid după primirea sa (punctele 104-108 din decizia atacată, punctele 102-106 din decizia privind Belgia, punctele 94-98 din decizia privind Grecia, punctele 99-103 din deciziile privind Islanda și Norvegia și punctele 103-107 din decizia privind Țările de Jos).

36

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 28 aprilie 2021, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

37

Prin înscris separat depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanta a solicitat judecarea prezentei acțiuni potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolele 151 și 152 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Prin Decizia din 3 iunie 2021, Tribunalul a admis această cerere.

38

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 7 iunie 2021, Grail, Inc. a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor reclamantei. Prin Ordonanța din 2 iulie 2021, președintele Camerei a treia extinse a Tribunalului a admis această intervenție. Prin măsura de organizare a procedurii din aceeași zi, Grail, Inc. a fost autorizată, în temeiul articolului 154 alineatul (3) din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 145 alineatul (1) și cu articolul 89 alineatul (3) litera (b) din regulamentul menționat, să depună un memoriu în intervenție.

39

La propunerea Camerei a treia, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

40

Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 22 iunie, 6 iulie, 21 iulie și, respectiv, 29 iulie 2021, Regatul Țărilor de Jos, Republica Franceză, Republica Elenă și Autoritatea de Supraveghere AELS au formulat cereri de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor Comisiei. Prin Deciziile din 12 și 22 iulie, precum și din 6 august 2021, și prin Ordonanța din 25 august 2021, președintele Camerei a treia extinse a Tribunalului a admis aceste intervenții. Prin măsuri de organizare a procedurii din 16 iulie, 23 iulie, 13 august și, respectiv, 25 august 2021, Regatul Țărilor de Jos, Republica Franceză, Republica Elenă și Autoritatea de Supraveghere AELS au fost autorizate, în temeiul articolului 154 alineatul (3) din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 145 alineatul (1) și cu articolul 89 alineatul (3) litera (b) din regulamentul menționat, să depună un memoriu în intervenție.

41

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 13 august 2021, Computer & Communications Industry Association a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor reclamantei. Prin Ordonanța din 6 octombrie 2021, președintele Camerei a treia extinse a Tribunalului a respins această cerere de intervenție.

42

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 18 august 2021, reclamanta a informat Tribunalul cu privire la faptul că a preluat, în aceeași zi, totalitatea părților sociale ale Grail, Inc., punând în același timp în aplicare un aranjament referitor la separarea elementelor de activ.

43

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 5 octombrie 2021, reclamanta a depus o cerere de măsuri de organizare a procedurii. Comisia a depus observații cu privire la această cerere la 19 octombrie 2021. La 29 octombrie 2021, reclamanta a prezentat observații cu privire la respectivele observații ale Comisiei.

44

Intervenientele au depus fiecare memorii în termenele acordate.

45

La 7 octombrie 2021, Comisia a solicitat revocarea calității de intervenientă a Grail. Reclamanta, Republica Elenă și Grail au prezentat observații cu privire la această cerere la 3 și 4 noiembrie 2021.

46

Întrucât doi membri ai camerei și‑au încetat funcțiile și a fost ales un nou președinte de cameră, președintele Camerei a treia, prin Decizia din 19 octombrie 2021 și în temeiul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 27 alineatul (5) din regulamentul menționat, a desemnat alți doi judecători pentru a completa completul de judecată.

47

La 11 noiembrie 2021, Tribunalul (Camera a treia extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

48

În aceeași zi, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii în temeiul articolului 89 alineatul (3) literele (a) și (b) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a adresat Comisiei întrebări scrise cu privire la anumite aspecte ale litigiului. Comisia a răspuns la aceste întrebări în termenul acordat.

49

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 6 decembrie 2021, reclamanta a depus o cerere de măsuri de organizare a procedurii. Comisia, Autoritatea de Supraveghere AELS, Grail, Republica Franceză și Regatul Țărilor de Jos au depus observații cu privire la această cerere la 9 și 10 decembrie 2021.

50

Pledoariile părților și răspunsurile lor la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 16 decembrie 2021.

51

Reclamanta, susținută de Grail, solicită Tribunalului:

52

Comisia, susținută de Autoritatea de Supraveghere AELS, de Republica Elenă, de Republica Franceză și de Regatul Țărilor de Jos, solicită Tribunalului:

53

Comisia, susținută de Republica Elenă, arată în esență că, în urma scrisorii reclamantei din 18 august 2021 prin care Tribunalul a fost informat că preluase, la aceeași dată, totalitatea părților sociale ale Grail, Inc. (a se vedea punctul 42 de mai sus), aceasta din urmă a devenit Grail LLC, respectiv o nouă entitate controlată în întregime de reclamantă, astfel încât Grail și‑a pierdut calitatea de intervenientă care îi fusese recunoscută prin Ordonanța din 2 iulie 2021 (a se vedea punctul 38 de mai sus). Astfel, atât din punct de vedere economic, cât și juridic, intervenția ar fi rămas fără obiect, iar interesele Grail LLC s‑ar confunda în prezent cu cele ale reclamantei, care le‑ar reprezenta pe deplin în cadrul prezentei proceduri. În lipsa trimiterii unei noi cereri de intervenție din partea Grail LLC în termenul prevăzut la articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Comisia concluzionează că statutul Grail în calitate de intervenientă ar trebui revocat în mod formal.

54

Reclamanta și Grail contestă argumentele Comisiei, Grail LLC fiind succesorul în drepturi al Grail, Inc., al cărui interes în soluționarea prezentului litigiu ar subzista. Potrivit propriilor afirmații ale Comisiei, Grail LLC ar fi o entitate distinctă, independentă și autonomă a reclamantei, care continuă operațiuni și o strategie distincte sub o conducere independentă.

55

Pe de o parte, este suficient să se arate că Grail LLC este o persoană juridică, în temeiul dreptului societăților din Statele Unite ale Americii, care este succesorul în drepturi al Grail, Inc. Astfel, potrivit unei jurisprudențe consacrate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2012, Marine Harvest Norway și Alsaker Fjordbruk/Consiliul, T‑113/06, nepublicată, EU:T:2012:135, punctele 24-33), la 18 august 2021, Grail LLC a succedat Grail, Inc. în calitate de având‑cauză cu titlu universal al acesteia.

56

În această privință, s‑a statuat deja că o acțiune în anulare introdusă de o persoană juridică poate fi continuată de avândul‑cauză cu titlu universal al acesteia, în special în cazul în care persoana juridică respectivă încetează să existe, în timp ce toate drepturile și obligațiile sale sunt transferate unui nou titular, avândul‑cauză cu titlu universal respectiv substituindu‑se în mod necesar de plin drept predecesorului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2012, Marine Harvest Norway și Alsaker Fjordbruk/Consiliul, T‑113/06, nepublicată, EU:T:2012:135, punctul 28 și jurisprudența citată).

57

Pe de altă parte, deși Grail LLC este, desigur, controlată integral de reclamantă, nu este mai puțin adevărat că aceasta constituie o entitate juridică distinctă care are capacitatea de a sta în judecată și poate justifica un interes în soluționarea litigiului în conformitate cu articolul 40 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolul 53 primul paragraf din statutul menționat. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât reclamanta a pus în aplicare un aranjament referitor la separarea elementelor de activ (a se vedea punctul 42 de mai sus) și Comisia a adoptat, prin Decizia C(2021) 7675 final din 29 octombrie 2021 (cazul COMP/M.10493 – Illumina/Grail), măsuri provizorii în temeiul articolului 8 alineatul (5) litera (a) din Regulamentul nr. 139/2004, care impun ca Grail LLC să fie păstrată ca o entitate distinctă, independentă și autonomă a reclamantei, care continuă operațiuni și o strategie distincte sub o conducere independentă.

58

Rezultă că, în cadrul prezentului litigiu, în calitatea sa de având‑cauză cu titlu universal, Grail LLC s‑a substituit Grail, Inc. în calitate de intervenientă căreia i se aplică dispozitivul Ordonanței președintelui Camerei a treia extinse a Tribunalului din 2 iulie 2021 (a se vedea punctul 38 de mai sus). În această privință, trebuie precizat că Grail LLC își păstrează, în calitate de cealaltă parte la concentrarea în discuție, interesul în soluționarea litigiului în același temei ca și cel pe care l‑a justificat predecesorul său în drepturi Grail, Inc. (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 21 martie 2012, Marine Harvest Norway și Alsaker Fjordbruk/Consiliul, T‑113/06, nepublicată, EU:T:2012:135, punctul 30).

59

În consecință, cererea Comisiei de revocare a statutului de intervenientă al Grail trebuie respinsă.

60

Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Comisia, susținută de Republica Elenă și de Republica Franceză, arată că prezenta acțiune este inadmisibilă. Aceasta susține, în primul rând, că solicitarea de trimitere nu constituie un act al Comisiei, în al doilea rând, că scrisoarea de informare a fost înlocuită cu decizia atacată și, în al treilea rând, că deciziile atacate constituie acte pregătitoare ale căror nelegalități ar putea fi invocate în cadrul unei acțiuni formulate împotriva deciziei finale privind concentrarea în discuție.

61

Reclamanta, susținută de Grail, consideră că prezenta acțiune este admisibilă.

62

În primul rând, în ceea ce privește solicitarea de trimitere, din versiunea prescurtată a cererii introductive, în special din omisiunea capătului de cerere referitor la această cerere la punctul 214, reiese că, în cadrul prezentei proceduri accelerate, cererea menționată nu face obiectul acțiunii. Prin urmare, argumentele Comisiei privind aceeași cerere sunt inoperante și trebuie respinse.

63

În al doilea rând, în ceea ce privește deciziile atacate, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, se consideră acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE orice dispoziții adoptate de instituțiile Uniunii, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii (Hotărârea din 13 februarie 2014, Ungaria/Comisia, C‑31/13 P, EU:C:2014:70, punctul 54, Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 47, și Hotărârea din 22 aprilie 2021, thyssenkrupp Electrical Steel și thyssenkrupp Electrical Steel Ugo/Comisia, C‑572/18 P, EU:C:2021:317, punctul 46).

64

Pentru a stabili dacă un act atacat produce efecte juridice obligatorii, trebuie examinată substanța acestuia. Aceste efecte trebuie apreciate în funcție de criterii obiective, precum conținutul actului respectiv, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției autoare a actului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2014, Ungaria/Comisia, C‑31/13 P, EU:C:2014:70, punctul 55, Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 48, și Hotărârea din 22 aprilie 2021, thyssenkrupp Electrical Steel și thyssenkrupp Electrical Steel Ugo/Comisia, C‑572/18 P, EU:C:2021:317, punctul 48).

65

În cazul unei acțiuni în anulare formulate de o persoană fizică sau juridică, este necesar ca efectele juridice obligatorii ale actului atacat să fie de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația sa juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 37, și Hotărârea din 25 februarie 2021, VodafoneZiggo Group/Comisia, C‑689/19 P, EU:C:2021:142, punctul 48 și jurisprudența citată).

66

Astfel, constituie în principiu acte atacabile măsurile care stabilesc definitiv poziția unei instituții la finalul unei proceduri administrative și care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale, care nu au astfel de efecte. În consecință, măsurile intermediare care exprimă o evaluare a instituției și al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale nu constituie, în principiu, acte care pot face obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea Hotărârea din 6 mai 2021, ABLV Bank și alții/BCE, C‑551/19 P și C‑552/19 P, EU:C:2021:369, punctul 39 și jurisprudența citată).

67

În speță, deciziile atacate au fost adoptate în conformitate cu articolul 22 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Din această dispoziție reiese că examinarea unei concentrări de către Comisie în temeiul acestui articol ia forma unei decizii. Or, potrivit primei teze a articolului 288 al patrulea paragraf TFUE, o „[d]ecizi[e] este obligatorie în toate elementele sale”. Prin urmare, legiuitorul Uniunii a avut intenția de a atribui un caracter obligatoriu acestor decizii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 44).

68

Trebuie arătat de asemenea că deciziile atacate supun concentrarea în discuție domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 139/2004, chiar dacă aceasta nu are dimensiune europeană în sensul articolului 1, astfel încât acest regulament nu este aplicabil în mod implicit. În special, deciziile atacate au ca efect prezentarea acestei concentrări, în conformitate cu articolul 22 alineatul (4) primul paragraf din regulamentul menționat, cu articolul 2, cu articolul 4 alineatele (2) și (3) și cu articolele 5, 6 și 8-21 din același regulament, care stabilesc criteriile de apreciere a concentrării respective, competențele decizionale ale Comisiei, precum și procedura și eventualele sancțiuni. De asemenea, obligația de suspendare prevăzută la articolul 7 din Regulamentul nr. 139/2004 este, în conformitate cu articolul 22 alineatul (4) primul paragraf a doua teză din acest regulament, aplicabilă concentrării în discuție, împiedicând realizarea sa atât timp cât nu a fost declarată compatibilă cu piața internă.

69

În schimb, după cum susține reclamanta, în lipsa deciziilor atacate, concentrarea în discuție nu ar face obiectul unei examinări de către Comisie în cadrul Regulamentului nr. 139/2004 și nici nu ar fi supusă constrângerilor și sancțiunilor potențiale în temeiul acestui regulament, inclusiv obligației de suspendare, ci ar putea fi realizată imediat în Uniune.

70

Prin urmare, având în vedere faptul că fiecare decizie care determină o modificare a regimului juridic aplicabil examinării unei operațiuni de concentrare este în măsură să afecteze situația juridică a părților la operațiunea în cauză, deciziile atacate produc efecte juridice obligatorii față de reclamantă, care sunt de natură să îi afecteze interesele, modificând în mod distinct situația juridică a acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cableuropa și alții/Comisia, T‑346/02 și T‑347/02, EU:T:2003:256, punctele 61 și 64).

71

În plus, punând capăt procedurii de trimitere care a fost declanșată de solicitarea de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și care a permis, conform alineatului (2) al acestuia, formularea solicitărilor de alăturare, deciziile atacate stabilesc definitiv poziția Comisiei cu privire la trimiterea concentrării în discuție. Astfel, prin aceste decizii, Comisia a acceptat, luând în considerare observațiile întreprinderilor implicate, cererile menționate și, în consecință, a decis să examineze concentrarea în discuție. În conformitate cu procedura prevăzută la articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, se stabilește astfel unde va fi examinată concentrarea, ceea ce determină transferul de competență pentru această examinare către Comisie (a se vedea punctele 68-70 de mai sus). Caracterul definitiv și ireversibil al deciziilor menționate este confirmat, pe de o parte, de termenul de zece zile lucrătoare prevăzut la alineatul (3) primul paragraf prima teză al articolului menționat, în care Comisia era obligată să adopte o decizie cu privire la trimitere, și, pe de altă parte, de faptul că, în lipsa unei luări de poziție, s‑ar fi considerat, în conformitate cu această dispoziție, că a adoptat o asemenea decizie de examinare.

72

Astfel, deciziile atacate pun capăt procedurii de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, care constituie o procedură specială distinctă de cea care permite Comisiei să statueze cu privire la autorizarea sau interzicerea unei operațiuni de concentrare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 11, și Hotărârea din 22 aprilie 2021, thyssenkrupp Electrical Steel și thyssenkrupp Electrical Steel Ugo/Comisia, C‑572/18 P, EU:C:2021:317, punctul 49).

73

Contrar celor apreciate de Comisie și de Republica Elenă, deciziile atacate nu sunt comparabile cu o decizie de inițiere a procedurii oficiale de investigare, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 139/2004. De fapt, întrucât procedura de control al concentrărilor este compusă din două faze, o decizie adoptată în temeiul acestei dispoziții nici nu constituie etapa finală a procedurii de control și nici nu anticipează decizia finală în temeiul articolului 8 din acest regulament. Astfel, o decizie în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat este o măsură pregătitoare având ca unic obiect deschiderea unei investigații destinate să stabilească elementele care trebuie să permită Comisiei să se pronunțe printr‑o decizie finală cu privire la compatibilitatea unei operațiuni cu piața internă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 31 ianuarie 2006, Schneider Electric/Comisia, T‑48/03, EU:T:2006:34, punctul 79, și Ordonanța din 27 noiembrie 2017, HeidelbergCement/Comisia, T‑902/16, nepublicată, EU:T:2017:846, punctele 18, 21 și 22 și jurisprudența citată). În schimb, deciziile atacate nu se înscriu în contextul examinării compatibilității concentrării în discuție cu piața internă, ci au ca obiect să se pronunțe definitiv cu privire la trimiterea acestei concentrări, punând capăt procedurii speciale prevăzute la articolul 22 din același regulament (a se vedea punctele 71 și 72 de mai sus). Prin aceste decizii, Comisia a admis, prezentând motivele pentru care a apreciat că erau îndeplinite condițiile prevăzute la acest articol, solicitările de trimitere și de alăturare, ceea ce are ca efect supunerea concentrării respective domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 139/2004 (a se vedea punctul 68 de mai sus). Prin urmare, aceste decizii nu sunt măsuri intermediare care pregătesc decizia pe fond, ci stabilesc poziția finală a Comisiei cu privire la solicitarea de trimitere.

74

Pe de altă parte, prezenta acțiune nu obligă instanța Uniunii să efectueze o apreciere nici cu privire la luările de poziție provizorii ale Comisiei și nici cu privire la probleme asupra cărora aceasta nu a avut încă ocazia să se pronunțe, astfel încât nu ar putea avea drept consecință o anticipare a dezbaterilor pe fond și o confuzie între diferitele faze ale procedurii administrative și ale celei judiciare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 20, Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 51, și Hotărârea din15 martie 2017, Stichting Woonpunt și alții/Comisia, C‑415/15 P, EU:C:2017:216, punctul 45). În special, această acțiune nu poate să determine Tribunalul să se pronunțe cu privire la problema compatibilității concentrării în discuție cu piața internă, care va face obiectul procedurii de examinare prevăzute la articolul 6 din Regulamentul nr. 139/2004, ci numai cu privire la legalitatea acceptării solicitării de trimitere și a sesizării Comisiei în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, precum și a schimbării regimului juridic aplicabil pe care o implică (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 52).

75

În orice caz, chiar dacă ar trebui să se considere că deciziile atacate sunt acte intermediare prealabile deciziei prin care se pune capăt procedurii de examinare inițiate în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 139/2004, trebuie amintit că un act intermediar care produce efecte juridice autonome poate face obiectul unei acțiuni în anulare în măsura în care nelegalitatea acestui act nu poate fi remediată cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale în elaborarea căreia constituie o etapă pregătitoare (Hotărârea din 3 iunie 2021, Ungaria/Parlamentul, C‑650/18, EU:C:2021:426, punctul 46). Or, contrar celor susținute de Comisie, în măsura în care deciziile atacate determină aplicarea Regulamentului nr. 139/2004 concentrării în discuție și în care în special aplicarea articolului 7 din Regulamentul nr. 139/2004 coroborat cu articolul 22 alineatul (4) primul paragraf a doua teză din acesta implică un efect suspensiv (a se vedea punctul 68 de mai sus), o acțiune în anulare împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii de examinare inițiate în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 139/2004 nu ar permite înlăturarea consecințelor întârzierii realizării concentrării în discuție ca urmare a respectării acestei obligații de suspendare. În consecință, deciziile atacate trebuie să poată face obiectul unei acțiuni în anulare.

76

În consecință, deciziile atacate constituie acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE.

77

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentația pe care Comisia o deduce din Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia (T‑22/97, EU:T:1999:327). Astfel, primo, în această hotărâre, Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la aspectul dacă o decizie de admitere a unei solicitări de trimitere care provine de la un stat membru constituia un act atacabil. Secundo, nu era necesar nici să se țină seama de efectele juridice obligatorii ale unei astfel de decizii, din moment ce hotărârea menționată privea, după cum admite însăși Comisia, o acțiune îndreptată împotriva unei decizii de soluționare pe fond, și anume o declarație de incompatibilitate cu piața internă în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89, care împiedica realizarea permanentă a concentrării în discuție. Tertio, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia (T‑22/97, EU:T:1999:327), încălcarea articolului 22 din acest regulament era invocată pentru a contesta competența Comisiei de a iniția o procedură în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat și avea ca obiect aspectul dacă Comisia a verificat corespunzător cerințelor legale dacă solicitarea de trimitere provenea de la un stat membru. Prin urmare, aceeași hotărâre răspundea unei probleme specifice care nu era comparabilă cu cea care se pune în speță.

78

În consecință, prezenta acțiune este admisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva deciziilor atacate.

79

În al treilea rând, în ceea ce privește scrisoarea de informare, trebuie amintit că aceasta a informat întreprinderile implicate cu privire la solicitarea de trimitere, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Desigur, această informație declanșează, în temeiul articolului 22 alineatul (4) primul paragraf din acest regulament, obligația de suspendare prevăzută la articolul 7 din regulamentul menționat. Cu toate acestea, astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, scrisoarea respectivă nu stabilește însă poziția sa definitivă cu privire la examinarea concentrării în discuție și nici nu o supune în mod definitiv obligației menționate, ci numai în mod provizoriu pentru a păstra efectul util al unei eventuale decizii de trimitere. Astfel, aceeași scrisoare a fost urmată în speță de adoptarea deciziilor atacate, prin care Comisia a acceptat trimiterea și a supus concentrarea în discuție în mod definitiv domeniului de aplicare al aceluiași regulament, inclusiv obligației de suspendare (a se vedea punctele 68 și 72 de mai sus). Scrisoarea de informare nu constituie, așadar, decât o etapă intermediară în cadrul procedurii de trimitere care se încheie cu luarea de poziție definitivă a Comisiei cu privire la solicitarea de trimitere, în temeiul articolului 22 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

80

Prin urmare, scrisoarea de informare constituie o măsură intermediară și pregătitoare a deciziilor atacate, în sensul jurisprudenței citate la punctul 66 de mai sus. În consecință, eventualele nelegalități care afectează această scrisoare pot fi invocate, potrivit jurisprudenței, în susținerea acțiunii îndreptate împotriva acestor decizii, care constituie la rândul lor acte atacabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 12, și Hotărârea din 22 aprilie 2021, thyssenkrupp Electrical Steel și thyssenkrupp Electrical Steel Ugo/Comisia, C‑572/18 P, EU:C:2021:317, punctul 50).

81

În consecință, prezenta acțiune este inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva scrisorii de informare.

82

Având în vedere tot ceea ce precedă, prezenta acțiune trebuie declarată admisibilă în măsura în care urmărește anularea deciziilor atacate și inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva scrisorii de informare.

83

În cadrul prezentei proceduri accelerate, reclamanta invocă trei motive în susținerea acțiunii formulate.

84

Prin intermediul primului motiv, reclamanta arată că Comisia nu este competentă să inițieze, în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, o investigație privind o concentrare care nu îndeplinește condițiile care să permită statului membru care a solicitat trimiterea sa Comisiei să o examineze în temeiul reglementării naționale în materie de control al concentrărilor. Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta apreciază că trimiterea concentrării în discuție a fost solicitată în mod tardiv și, cu titlu subsidiar, că întârzierea luată în considerare de Comisie pentru a trimite scrisoarea de invitație aduce atingere principiului securității juridice și dreptului la bună administrare. Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta reproșează Comisiei că a încălcat principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, din moment ce membrul Comisiei responsabil în materie de concurență indicase că politica Comisiei nu se va schimba înainte de punerea în aplicare a Orientărilor privind articolul 22.

85

Reclamanta, susținută de Grail, arată că Comisia a interpretat în mod eronat Regulamentul nr. 139/2004 atunci când a considerat, în deciziile atacate, că poate accepta o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din acest regulament într‑o situație în care statele membre care formulează această solicitare nu sunt abilitate, în temeiul reglementării lor naționale în materie de control al concentrărilor, să examineze concentrarea care face obiectul solicitării respective. În esență, reclamanta apreciază că, într‑o asemenea situație, obiectivul rezidual al articolului 22 din regulamentul menționat permite numai unui stat membru care nu dispune de un astfel de regim de control să formuleze o solicitare de trimitere pentru a evita ca o concentrare care afectează teritoriul său să facă obiectul vreunei examinări. În schimb, atunci când un stat membru a adoptat propria legislație în materie de control al concentrărilor și, prin urmare, a definit împrejurările în care controlează concentrările fără dimensiune europeană, acesta ar fi exercitat competența care îi permite să controleze concentrările și interesele sale ar fi suficient protejate. Pentru un astfel de stat membru, solicitările de trimitere s‑ar limita la cazurile care intră sub incidența reglementării sale de control, al cărei domeniu de aplicare a fost definit de legiuitorul național. O competență reziduală de a trimite examinarea unei concentrări Comisiei nu i‑ar fi necesară. În plus, reclamanta și Grail consideră că poziția Comisiei este incompatibilă cu obiectivul „ghișeului unic”, întemeiat pe praguri ale cifrei de afaceri, și cu cel care constă în a permite autorităților naționale competente să delege Comisiei competența lor de examinare atunci când aceasta este mai bine plasată pentru examinarea unei concentrări. Acestea contestă interpretarea modului de redactare a articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 de către Comisie și îi reproșează că nu a ținut seama de contextul său. Poziția susținută de Comisie ar fi de asemenea contrară principiilor securității juridice, subsidiarității și proporționalității și ar necesita o modificare legislativă. Întrucât articolul 22 din regulamentul menționat are caracter excepțional, acesta ar trebui interpretat în sens restrictiv.

86

Comisia, susținută de Republica Elenă, de Republica Franceză, de Regatul Țărilor de Jos și de Autoritatea de Supraveghere AELS, răspunde în esență că reclamanta nu respectă supremația interpretării literale și ignoră modul clar și precis de redactare a primei teze a articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004. Dat fiind că ar fi vorba despre o dispoziție legislativă care prevede condițiile în care este competentă, nu ar fi necesară o modificare legislativă. Articolul menționat nu ar face nicio distincție după cum statul membru dispune sau nu de un regim național de control al concentrărilor, iar interpretarea reclamantei nu ar putea fi conciliată cu principiul aplicării uniforme a dreptului Uniunii și al SEE. Solicitând trimiterea unei operațiuni către Comisie, statul membru ar exercita o competență care are o bază autonomă în dreptul Uniunii. Potrivit Comisiei și Republicii Elene, o interpretare strictă nu este posibilă pentru a soluționa problema dacă o competență există și nu implică introducerea unor cerințe suplimentare într‑o dispoziție atunci când nu sunt prevăzute în aceasta. Sistemul ghișeului unic nu ar fi un obiectiv al Regulamentului nr. 139/2004, ci un element important al acestuia din urmă. În plus, Republica Elenă, Republica Franceză și Autoritatea de Supraveghere AELS subliniază că mecanismele de trimitere funcționează ca mecanisme corective eficiente pentru a permite un control efectiv al tuturor concentrărilor în funcție de efectul lor asupra structurii concurenței în Uniune.

87

În cadrul prezentului motiv, Tribunalul este chemat să interpreteze domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, în temeiul căruia ACF a formulat solicitarea sa de trimitere. Mai precis, Tribunalul trebuie să examineze problema dacă, în temeiul acestei dispoziții, Comisia este competentă să examineze o concentrare atunci când face obiectul unei solicitări de trimitere care provine de la un stat membru care dispune de un regim național de control al concentrărilor, dar nu intră în domeniul de aplicare al reglementării naționale respective.

88

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii acesteia, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte. Geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente importante pentru interpretarea acesteia [a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2020, A și alții (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele), C‑24/19, EU:C:2020:503, punctul 37 și jurisprudența citată]. Prin urmare, trebuie să se efectueze o interpretare literală, contextuală, teleologică și istorică a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

89

Trebuie să se observe că, întrucât articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că „[u]nul sau mai multe state membre pot solicita Comisiei să examineze orice concentrare astfel cum este definită la articolul 3 care nu are o dimensiune [europeană] în sensul articolului 1, dar care afectează schimburile comerciale între statele membre și amenință să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care formulează solicitarea”, acesta prevede patru condiții cumulative pentru a autoriza trimiterea unei concentrări către Comisie. În primul rând, solicitarea de trimitere trebuie să provină de la unul sau de la mai multe state membre, în al doilea rând, operațiunea care face obiectul acestei solicitări trebuie să răspundă definiției concentrării prevăzute la articolul 3 din regulamentul menționat, fără a atinge pragurile de dimensiune europeană stabilite la articolul 1 din regulamentul respectiv, în al treilea rând, această concentrare trebuie să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și, în al patrulea rând, concentrarea respectivă trebuie să amenințe să afecteze în mod semnificativ concurența pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care au formulat solicitarea de trimitere.

90

Prin urmare, din modul de redactare a acestei dispoziții nu reiese că, pentru ca un stat membru să poată trimite o concentrare Comisiei, această concentrare trebuie să intre în domeniul de aplicare al reglementării privind controlul concentrărilor economice din statul membru respectiv, nici că acesta din urmă trebuie să dispună de un astfel de regim de control.

91

Dimpotrivă, expresia „orice concentrare”, astfel cum este utilizată la prima teză a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, indică, după cum susține Comisia, că o concentrare poate face obiectul unei trimiteri independent de existența sau de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile cumulative amintite la punctul 89 de mai sus.

92

În schimb, condiția suplimentară preconizată de reclamantă și de Grail, și anume că concentrarea care face obiectul unei solicitări de trimitere trebuie să intre în domeniul de aplicare al reglementării privind controlul concentrărilor din statul membru care a formulat această solicitare, nu reiese din modul de redactare a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

93

În plus, dat fiind că acest mod de redactare nu distinge între statele membre după cum au edictat sau nu o legislație națională în acest scop, chiar și un stat membru care nu dispune de un astfel de regim, cum ar fi Marele Ducat al Luxemburgului, are dreptul să solicite trimiterea unei concentrări Comisiei în temeiul acestei dispoziții, ceea ce reclamanta admite.

94

În consecință, fără a permite o concluzie definitivă, interpretarea literală a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 arată că un stat membru are dreptul să trimită orice concentrare care îndeplinește condițiile cumulative enunțate în acesta Comisiei, independent de existența sau de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor.

95

În consecință, Tribunalul consideră oportună efectuarea unei interpretări istorice, întrucât aceasta este de natură să aducă precizări cu privire la intenția legiuitorului Uniunii atunci când a adoptat articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, de care trebuie să se țină seama în cadrul interpretărilor teleologice și contextuale ale acestei dispoziții.

96

În primul rând, primul regulament privind controlul operațiunilor de concentrare dintre întreprinderi, și anume Regulamentul nr. 4064/89, prevedea, la articolul 22 din acesta, un mecanism care permite trimiterea unui caz de concentrare către Comisie. Alineatul (3) al acestui articol avea următorul cuprins:

„În cazul în care Comisia constată, la cererea unui stat membru, că o operațiune de concentrare, astfel cum este definită la articolul 3, dar fără o dimensiune comunitară în sensul articolului 1, creează sau consolidează o poziție dominantă care are drept consecință faptul că o concurență efectivă ar fi împiedicată în mod semnificativ pe teritoriul statului membru în cauză, aceasta poate, în măsura în care concentrarea respectivă afectează schimburile comerciale dintre statele membre, să adopte deciziile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf și la articolul 8 alineatele (3) și (4).”

97

Acest mecanism de trimitere fusese conceput în special pentru statele membre care nu dispuneau încă de un regim de control al concentrărilor [a se vedea punctul 97 din Cartea verde a Comisiei din 31 ianuarie 1996 privind revizuirea Regulamentului privind concentrările, COM(96) 19 final; punctul 84 din Cartea verde a Comisiei din 11 decembrie 2001 privind revizuirea Regulamentului nr. 4064/89 al Consiliului, COM(2001) 745 final (denumită în continuare „Cartea verde din 2001”), și punctul 21 din Propunerea Comisiei de regulament al Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi („Regulamentul CE privind concentrările”) (JO 2003, C 20, p. 4, denumită în continuare „propunerea din 2003”)]. Mai precis, se pare că mecanismul de trimitere respectiv era urmarea dorinței Regatului Țărilor de Jos, care nu dispunea de un astfel de regim la momentul respectiv, de a solicita examinarea de către Comisie a concentrărilor care aveau efecte negative pe teritoriul său, cu condiția ca aceste concentrări să afecteze și schimburile comerciale dintre statele membre, motiv pentru care mecanismul respectiv a fost denumit „clauza neerlandeză” [a se vedea punctul 133 din Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoțește Comunicarea Comisiei către Consiliu – Raport privind funcționarea Regulamentului nr. 139/2004 din 30 iunie 2009, SEC(2009) 808 final/2].

98

Faptul că mecanismul de trimitere, în temeiul articolului 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89, trebuia să servească în principal statelor membre care nu dispuneau de propriul regim de control al concentrărilor nu excludea totuși ca și alte state membre să fi recurs la mecanismul respectiv. Acest lucru este confirmat de utilizarea expresiei „în special” la punctul 97 din Cartea verde a Comisiei din 31 ianuarie 1996 privind revizuirea Regulamentului privind concentrările (a se vedea punctul 97 de mai sus), potrivit căruia această dispoziție „este în general considerat[ă] un instrument util, în special pentru statele membre care nu dispun în prezent de un regim de control al concentrărilor”. Niciun element din regulamentul menționat nu indică faptul că legiuitorul Uniunii avea intenția de a rezerva mecanismul amintit acestor prime state sau de a le privilegia în această privință, în special într‑o situație precum cea care se prezintă în speță. Dimpotrivă, termenul „stat membru”, astfel cum este utilizat de dispoziția menționată, include toate statele membre fără a face totuși distincție în funcție de existența sau de inexistența unui asemenea regim de control. Astfel, considerentul (29) al Regulamentului nr. 4064/89 recunoaște competența Comisiei de a interveni „la cererea statului membru în cauză, în cazurile în care concurența efectivă poate să fie împiedicată în mod semnificativ pe teritoriul acestui stat membru”.

99

Având în vedere instituirea succesivă a regimurilor naționale de control al concentrărilor în statele membre și faptul că, deja la data adoptării Cărții verzi din 2001, doar Marele Ducat al Luxemburgului nu dispunea de un astfel de regim, Comisia a constatat, la punctul 85 din Cartea verde din 2001, că, „în practică, […] potențiala aplicare a articolului 22 alineatul (3) sub forma sa originală [era] foarte limitată”. Or, diminuarea importanței sale practice pentru marea majoritate a statelor membre, datorită faptului că dispuneau de astfel de regimuri naționale de control, nu însemna în mod necesar, contrar a ceea ce pare să aprecieze reclamanta, că recurgerea lor la articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89 era în prezent exclusă.

100

În al doilea rând, obiectivele mecanismului de trimitere prevăzut la articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89 au fost extinse în mod succesiv de‑a lungul timpului.

101

Într‑adevăr, atunci când numărul regimurilor naționale de control al concentrărilor a crescut în cadrul Uniunii, acest mecanism de trimitere a fost de asemenea considerat un mijloc de a consolida aplicarea dreptului comunitar al concurenței în cazul operațiunilor cu efecte transfrontaliere, precum și de a asigura principiul „ghișeului unic” și de a evita examinarea paralelă a aceleiași concentrări de către autoritățile de concurență din mai multe state membre. Aceste obiective se reflectă, după cum s‑a arătat la punctul 86 din Cartea verde din 2001, în modificările aduse de Regulamentul (CE) nr. 1310/97 al Consiliului din 30 iunie 1997 de modificare a Regulamentului nr. 4064/89 (JO 1997, L 180, p. 1), care a introdus posibilitatea ca mai multe state membre să formuleze solicitări de trimitere comune [a se vedea considerentul (13) al Regulamentului nr. 1310/97].

102

Astfel, mecanismul de trimitere prevăzut la articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89 era destinat să permită statelor membre să solicite Comisiei să examineze o concentrare cu efect transfrontalier într‑o situație în care pragurile prevăzute la articolul 1 din acest regulament, care delimitează în principiu domeniul de aplicare al regulamentului menționat, nu erau atinse. Articolul 1 din Regulamentul nr. 4064/89 reflecta acest rol în măsura în care prevedea aplicarea acestui regulament tuturor operațiunilor de concentrare cu dimensiune comunitară, „fără a aduce atingere articolului 22”.

103

Contrar a ceea ce pare să considere reclamanta făcând trimitere la obiectivul Regulamentului nr. 1310/97 de a evita notificări multiple și la acela de a permite examinarea unei concentrări de către autoritatea cel mai bine plasată, astfel cum se indică în comunicatul de presă care însoțește propunerea din 2003, diferitele obiective urmărite de mecanismul de trimitere nu se exclud reciproc, ci se completează. De fapt, potrivit punctului 86 din Cartea verde din 2001, intenția legiuitorului era în același timp de a consolida aplicarea dreptului comunitar al concurenței cu privire la operațiunile cu efecte transfrontaliere, de a asigura principiul ghișeului unic și de a rezolva problema notificărilor multiple (a se vedea de asemenea punctul 101 de mai sus). Acest lucru este confirmat și de faptul că obiectivele au fost extinse în mod succesiv de‑a lungul timpului, fără a se fi renunțat la obiectivele inițiale ale acestui mecanism (a se vedea punctele 97-99 și 101 de mai sus).

104

Prin urmare, evoluția obiectivelor mecanismului de trimitere prevăzut la articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89 nu poate fi înțeleasă ca o restrângere a domeniului de aplicare al acestuia din urmă, ci evidențiază obiectivul de a examina concentrări care au efecte transfrontaliere.

105

În al treilea rând, această interpretare este confirmată de măsurile care au fost luate în urma propunerii din 2003 în contextul reformării Regulamentului nr. 4064/89 și al adoptării Regulamentului nr. 139/2004.

106

Astfel, primo, versiunea propusă în 2003 a articolului 22 distingea între, pe de o parte, la alineatul (1) al acestuia, o solicitare de trimitere formulată de unul sau de mai multe state membre în condiții asemănătoare cu cele ale actualului articol 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și, pe de altă parte, la alineatul (3) al acestuia, solicitările de trimitere care provin de la cel puțin trei „state membre care ar avea competența de a examina o concentrare în temeiul dreptului lor național al concurenței”, situație în care era certă o dimensiune europeană care constituie temeiul competenței exclusive a Comisiei.

107

Or, la adoptarea Regulamentului nr. 139/2004, acest alineat (3) nu a fost reluat în articolul 22, ci a fost integrat, într‑o versiune modificată, la articolul 4 alineatul (5) din regulamentul menționat, care vizează, în consecință, concentrările care pot fi examinate în conformitate cu legislațiile naționale privind concurența a cel puțin trei state membre. În schimb, partea rămasă din articolul 22 din propunerea din 2003, în special alineatul (1) al acestuia, a fost reluată fără modificări majore. Or, spre deosebire de textul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004, legiuitorul Uniunii nu a făcut referire, în articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, la competența statului membru în temeiul legislației sale naționale. Acest lucru indică faptul că legiuitorul respectiv nu urmărea să restrângă dreptul statului membru respectiv de a solicita trimiterea „oricărei concentrări” Comisiei.

108

Secundo, prin propunerea din 2003, Comisia nu a reținut ideea unui „sistem obligatoriu 3+”, care constă în a se conferi automat o dimensiune europeană concentrărilor care pot fi notificate în cel puțin trei state membre, astfel cum a fost propusă în Cartea verde din 2001 (a se vedea în special punctele 60 și 62 din cartea verde menționată). Aceasta a considerat că un astfel de sistem necesita să se stabilească dacă concentrarea atinge pragurile de notificare în cel puțin trei state membre și că faptul de a‑și întemeia competența pe criterii sau pe concepte naționale divergente în vederea interpretării pragurilor de notificare naționale ar aduce atingere securității juridice, având în vedere în special riscul unor interpretări diferite ale dreptului național de către ea însăși, de către statele membre și de către părțile la concentrare (punctele 13-15 din propunerea din 2003).

109

Comisia a privilegiat astfel o utilizare crescută a mecanismelor de trimitere, în special a celui prevăzut la articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 (punctul 18 din propunerea din 2003), care, contrar „sistemului obligatoriu 3+”, nu părea, așadar, să necesite o interpretare a pragurilor de notificare naționale. Acest lucru confirmă analiza potrivit căreia o trimitere poate fi efectuată pentru o concentrare care nu intră în domeniul de aplicare al reglementării privind controlul concentrărilor economice din statul membru care a solicitat trimiterea sa. În schimb, interpretarea preconizată de reclamantă ar necesita tocmai o interpretare prealabilă de către Comisie a domeniului de aplicare al dreptului național al statului membru solicitant și ar putea conduce la interpretări divergente de către Comisie și de către statele membre, problematică descrisă la punctul 59 și la nota de subsol 11 din Cartea verde din 2001. Prin urmare, această interpretare ar face ca aplicarea articolului menționat să depindă de condiții care au fost respinse în mod expres în cadrul procedurii legislative.

110

În plus, Tribunalul a statuat, în Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia (T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 84), că nu revenea Comisiei sarcina de a se pronunța asupra competenței unei autorități naționale de concurență de a introduce o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 4064/89, ci doar aceea de a verifica dacă această solicitare era, la prima vedere, cea a unui stat membru.

111

Tertio, la punctul 21 din propunerea din 2003, Comisia a amintit că „una dintre funcțiile inițiale ale [acestui articol] consta în a permite statelor membre care nu au o legislație națională în materie de control al concentrărilor să [îi] trimită […] operațiunile care au efecte asupra schimburilor comerciale dintre statele membre”. Arătând că numai Marele Ducat al Luxemburgului se afla încă într‑o asemenea situație, Comisia a considerat că „nu trebuia eliminată în totalitate posibilitatea ca un singur stat membru să trimită cazuri Comisiei”. Deși aceasta demonstrează că articolul 22 din Regulamentul nr. 4064/89 trebuia să servească inițial în principal statelor membre care nu dispun de un regim de control al concentrărilor propriu, referirea la „una” dintre funcțiile inițiale confirmă constatarea, enunțată la punctele 98 și 99 de mai sus, potrivit căreia aplicabilitatea aceluiași articol nu se limitează la situația respectivă, ci se extinde la toate statele membre, inclusiv la cele care dispun de acesta.

112

Quarto, la punctul 22 din propunerea din 2003, Comisia a arătat că sistemul de trimitere simplificat pe care îl propunea urmărea în special să facă trimiterea prevăzută la articolul 22 aplicabilă în stadiul prenotificării, în măsura în care „principala lacună a sistemului const[a] în faptul că dispozițiile de trimitere […] p[uteau] fi aplicate numai după notificarea unei operațiuni de [concentrare]”. Această constatare se limitează la a descrie situația existentă înainte de adoptarea Regulamentului nr. 139/2004, caracterizată, după cum s‑a indicat și la punctul 22 menționat, printr‑o „mare pierdere de timp și de eficiență administrativă”, precum și prin „costuri și [printr‑]o muncă suplimentară inutile [în sarcina] întreprinderilor părți la [o] operațiune”, întrucât aceste părți nu dispuneau de posibilitatea de a solicita trimiterea unei concentrări într‑un stadiu timpuriu, informând direct Comisia cu privire la aceasta, fără a trece pe la autoritățile naționale. Situația respectivă vizează, așadar, numai concentrările care pot fi notificate la nivel național. Or, adoptarea articolului 4 alineatele (4) și (5) din regulamentul menționat a remediat această problemă permițând părților la o concentrare să solicite efectuarea trimiterii sale anterior notificării. Conținutul articolului 22 din același regulament, în schimb, nu a fost modificat în mod substanțial (a se vedea punctul 107 de mai sus). Trebuie amintit că legiuitorul Uniunii a definit condiții de aplicare diferite pentru trimiterea de către un stat membru, în temeiul acestui articolul 22, a unei concentrări Comisiei. Într‑adevăr, în temeiul articolului menționat, un stat membru care nu are o reglementare națională în materie de control al concentrărilor poate, după cum reiese din cuprinsul punctului 21 din propunerea din 2003, să procedeze la rândul său la o solicitare de trimitere (a se vedea punctul 111 de mai sus), ceea ce exclude în mod necesar orice notificare prealabilă în acest stat.

113

Quinto, punctul 24 din propunerea din 2003 explică faptul că, „în temeiul articolului 22, statele membre ar putea să trimită Comisiei operațiunile care nu ating pragurile cifrelor de afaceri prevăzute la articolul 1 alineatele (2) și (3) din Regulamentul privind concentrările economice, dar care pot să aibă efecte transfrontaliere semnificative”. Astfel, acest punct confirmă obiectivul de a permite Comisiei să examineze concentrări transfrontaliere care nu ating pragurile regimului de control al concentrărilor în Uniune (a se vedea punctele 102 și 104 de mai sus).

114

Sexto, asemenea articolului 1 din Regulamentul nr. 4064/89, articolul 1 din Regulamentul nr. 139/2004 prevede aplicarea acestui regulament tuturor operațiunilor de concentrare cu dimensiune europeană, „fără a aduce atingere […] articolului 22”. Faptul că această formulare a rămas aproape neschimbată de‑a lungul timpului și a fost completată, în Regulamentul nr. 139/2004, numai prin adăugarea unei trimiteri la articolul 4 alineatul (5) din acest regulament (a se vedea punctul 121 de mai jos) indică faptul că articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 urmărește să permită Comisiei să examineze concentrările transfrontaliere care nu ating pragurile prevăzute de regulamentul menționat (a se vedea punctul 102 de mai sus).

115

În al patrulea rând, în ceea ce privește poziția ulterioară a Comisiei referitoare la mecanismul de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, așa cum a fost prezentată în Comunicarea privind trimiterea, în Raportul din 18 iunie 2009 privind funcționarea Regulamentului nr. 139/2004 [COM(2009) 281 final], în Cartea albă din 2014, în Documentul de lucru al serviciilor Comisiei privind rezumatul evaluării aspectelor procedurale și jurisdicționale ale controlului concentrărilor economice în [Uniune] din 26 martie 2021 [SWD(2021) 67 final] și în Orientările privind articolul 22, trebuie amintit că aceste documente au fost publicate după adoptarea regulamentului menționat și, prin urmare, nu puteau fi luate în considerare de legiuitorul Uniunii în acest stadiu. Prin urmare, ele nu sunt relevante pentru interpretarea istorică a regulamentului menționat și, în consecință, pentru soluționarea prezentului litigiu.

116

Având în vedere toate considerațiile care precedă, interpretarea istorică pare să confirme că articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 permite unui stat membru, independent de domeniul de aplicare al reglementării sale naționale în materie de control al concentrărilor, trimiterea către Comisie a unor concentrări care nu ating pragurile cifrei de afaceri prevăzute la articolul 1 din acest regulament, dar care pot să aibă efecte transfrontaliere semnificative.

117

Această concluzie nu este repusă în discuție de considerentele invocate de reclamantă pentru a demonstra că transferul competențelor, în cadrul unei trimiteri, nu este destinat a fi utilizat atunci când un stat membru nu este competent să examineze concentrarea în discuție potrivit propriului regim de control al concentrărilor. Astfel, după cum susține Comisia, considerentul (27) al Regulamentului nr. 4064/89, potrivit căruia statele membre nu pot aplica legislația lor națională privind concurența operațiunilor de concentrare cu dimensiune comunitară, nu privește decât articolul 21 din regulamentul menționat, care reglementează repartizarea competențelor între Comisie și statele membre. Referirea la protecția intereselor statelor membre care figurează în considerentul (10) al Regulamentului nr. 1310/97 subliniază obiectivul de a permite unui stat membru să solicite examinarea de către Comisie a concentrărilor care au efecte negative pe teritoriul său. O referire similară se găsește în considerentul (11) al Regulamentului nr. 139/2004, care va fi examinat, în comun cu celelalte considerente relevante ale regulamentului menționat, în cadrul interpretării teleologice (a se vedea punctele 140-148 de mai jos).

118

În primul rând, în ceea ce privește temeiul juridic al Regulamentului nr. 139/2004, se indică în prima dintre referirile sale că se întemeiază pe articolele 83 și 308 CE [devenite articolele 103 și 352 TFUE].

119

În această privință, trebuie să se observe că, după cum se explică în considerentul (7) al Regulamentului nr. 139/2004, articolele 81 și 82 CE [devenite articolele 101 și 102 TFUE], care sunt totodată aplicabile anumitor concentrări, „nu sunt suficiente pentru a controla toate operațiunile care s‑ar putea dovedi incompatibile cu sistemul de concurență nedenaturată prevăzut de [T]ratat[ul CE]”. În consecință, acest regulament trebuia să se bazeze nu doar pe articolul 83 CE, ci și pe articolul 308 CE, în temeiul căruia Uniunea își poate conferi competențele suplimentare de acțiune necesare pentru atingerea obiectivelor sale.

120

Or, contrar a ceea ce pare să considere reclamanta, faptul că Regulamentul nr. 139/2004 se întemeia și pe articolul 308 CE nu afectează interpretarea articolului 22 din regulamentul menționat, ci demonstrează doar că legiuitorul Uniunii urmărea să recurgă la un temei juridic suficient de larg pentru regimul de control al concentrărilor Uniunii, ceea ce este în conformitate cu Protocolul (nr. 27) privind piața internă și concurența (JO 2016, C 202, p. 308), potrivit căruia piața internă include un sistem care să garanteze faptul că nu există denaturări ale concurenței și, în acest scop, în cazul în care acest lucru este necesar, Uniunea adoptă măsuri în conformitate cu dispozițiile tratatelor, inclusiv cu articolul 352 TFUE.

121

În al doilea rând, articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, care definește domeniul de aplicare al regulamentului menționat, face trimitere în mod explicit la articolul 22 din acesta. Mai precis, în acesta se prevede că, „[f]ără a aduce atingere articolului 4 alineatul (5) și articolului 22 [din acesta], […] regulament[ul menționat] se aplică tuturor concentrărilor cu dimensiune [europeană] astfel cum sunt definite în prezentul articol”. O concentrare are dimensiune europeană atunci când se depășesc pragurile cifrelor de afaceri prevăzute la articolul 1 alineatele (2) și (3) din regulamentul menționat.

122

Articolul 4 alineatul (5) și articolul 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 permit trimiterea unei concentrări „care nu are dimensiune [europeană] în sensul articolului 1 [din acest regulament]” către Comisie. Prin urmare, dispozițiile respective nu se întemeiază pe praguri ale cifrelor de afaceri, ci pe alte condiții care sunt enunțate de acestea (a se vedea punctul 126 de mai jos).

123

Rezultă că domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 139/2004 și, în consecință, competența de examinare a Comisiei referitoare la concentrări depind, cu titlu principal, de depășirea pragurilor cifrelor de afaceri care definesc dimensiunea europeană și, cu titlu subsidiar, de mecanismele de trimitere prevăzute la articolul 4 alineatul (5) și la articolul 22 din acest regulament, care completează pragurile respective prin autorizarea examinării de către Comisie a anumitor concentrări care nu au dimensiune europeană.

124

În consecință, ținând seama de menționarea sa expresă la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, articolul 22 face parte dintre dispozițiile acestui regulament care determină competența Comisiei în materie de control al concentrărilor.

125

În al treilea rând, articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004, care permite de asemenea, la cererea părților și înainte de notificarea sa, ca un stat membru să trimită o concentrare care nu are dimensiune europeană către Comisie, nu poate susține interpretarea articolului 22 din acest regulament, apărată de reclamantă și de Grail.

126

Astfel, condițiile de aplicare respective ale acestor două dispoziții sunt fundamental diferite, din moment ce prima prevede în mod expres că concentrarea care face obiectul trimiterii trebuie să „poat[ă] fi examinată în conformitate cu legislațiile naționale privind concurența a cel puțin trei state membre”, în timp ce a doua dispoziție se aplică „oric[ărei] concentr[ări] […] care afectează schimburile comerciale între statele membre și amenință să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care formulează solicitarea [de trimitere]”. Menționarea, în cadrul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004, a legislațiilor naționale privind concurența nu se regăsește în cadrul articolului 22 din regulamentul respectiv. Această diferență se întemeiază, pe de o parte, pe alegerea legiuitorului Uniunii de a nu restrânge posibilitatea unui stat membru de a solicita trimiterea examinării unei concentrări către Comisie în temeiul articolului 22 din regulamentul menționat (a se vedea punctul 107 de mai sus), precum și, pe de altă parte, pe finalitățile distincte ale acestor dispoziții. În timp ce articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004 urmărește, astfel cum admite reclamanta însăși, să permită părților la o concentrare să solicite, într‑un stadiu timpuriu, trimiterea sa către Comisie pentru a evita notificări multiple adresate diferitelor autorități naționale competente [a se vedea considerentul (16) al acestui regulament și punctul 112 de mai sus), articolul 22 din regulamentul menționat urmărește și obiectivul menționat la punctele 102, 113 și 114 de mai sus de a permite examinarea concentrărilor transfrontaliere.

127

În al patrulea rând, nici articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 nu este aliniat la mecanismele de trimitere prevăzute la articolul 4 alineatul (4) și la articolul 9 din acest regulament, care reglementează trimiterea unei concentrări cu dimensiune europeană către autoritățile competente ale unui stat membru.

128

De fapt, în cazul în care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) al treilea paragraf și cu articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, o asemenea concentrare poate, la cererea părților sau, respectiv, la inițiativa Comisiei, să fie trimisă „autorităților competente” ale unui stat membru, articolul 22 alineatul (1) nu face referire la astfel de autorități, ci la „[u]nul sau [la] mai multe state membre” care „pot solicita” ca o concentrare să fie trimisă Comisiei. În plus, spre deosebire de articolul 4 alineatul (4) primul paragraf și de articolul 9 alineatul (1), articolul 22 alineatul (1) nu conține precizarea „[î]nainte de notificare” și nici nu presupune existența unei „concentrări notificate”, ci este redactat într‑un mod mai deschis în măsura în care se aplică „oricărei concentrări”.

129

În consecință, articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 nu poate fi interpretat în lumina mecanismelor de trimitere prevăzute la articolul 4 alineatul (4) și la articolul 9 din regulamentul menționat. Aceasta se referă în special la faptul că nu impune în mod expres nici ca autoritatea națională de concurență să fie competentă să examineze concentrarea care face obiectul trimiterii, nici ca această concentrare să fie notificată.

130

În al cincilea rând, în ceea ce privește relația dintre articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 și celelalte dispoziții ale articolului menționat, primo, trebuie să se observe că articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul respectiv prevede că o solicitare de trimitere „trebuie făcută în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificată concentrarea sau, în cazul în care notificarea nu este necesară, de la aducerea acesteia în alt mod la cunoștința statului membru în cauză”. Prin urmare, această dispoziție reglementează, pe de o parte, situațiile în care concentrările sunt notificate autorității naționale de concurență competente și intră astfel în domeniul de aplicare al regimului de control al concentrărilor din acest stat membru și, pe de altă parte, după cum susțin Comisia și Republica Franceză, situațiile în care concentrările nu sunt notificate, ci pur și simplu aduse la cunoștința statului membru în cauză, fie pentru că acestea nu intră în domeniul de aplicare al regimului menționat, fie pentru că un astfel de regim nu există. În consecință, din acest paragraf nu se poate deduce că articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 se poate aplica statelor membre care dispun de un regim național de control al concentrărilor numai atunci când concentrările în discuție intră sub incidența regimului respectiv.

131

Secundo, reclamanta și Grail nu se pot întemeia pe faptul că articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că „Comisia informează fără întârziere autoritățile competente ale statelor membre și întreprinderile implicate cu privire la orice solicitare [de trimitere] primită în temeiul alineatului (1) [al acestui articol]”, referirea la „autoritățile competente” urmărind numai să asigure ca autoritățile naționale însărcinate în general cu privire la cazurile de concentrare să fie informate de Comisie în legătură cu o solicitare de trimitere. Această informare permite autorităților menționate să ia o poziție cu privire la eventuala formulare a unei solicitări de alăturare în temeiul articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament și constituie, așadar, o condiție prealabilă pentru ca acest drept de alăturare să poată fi exercitat efectiv. În schimb, referirea la autoritățile respective nu indică nimic cu privire la întinderea precisă a competențelor lor de examinare, în temeiul legislației naționale aplicabile, referitoare la concentrarea care face obiectul solicitării de trimitere pe care Comisia nu este obligată să o verifice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 84).

132

Tertio, articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că „[o]rice alt stat membru are dreptul de a se alătura solicitării inițiale [de trimitere]”, ceea ce este în concordanță cu alineatul (1) al acestuia și confirmă că orice stat membru poate formula o solicitare de trimitere sau de alăturare în temeiul articolului menționat, independent de domeniul de aplicare al reglementării sale naționale în materie de control al concentrărilor.

133

Quarto, faptul că, potrivit articolului 22 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, „[t]oate termenele naționale privind concentrarea sunt suspendate […]” înseamnă, contrar celor susținute de Grail, numai că, în cazul în care un astfel de termen național este în curs, acesta se suspendă. Acest lucru este necesar pentru a evita ca examinarea unei solicitări de trimitere de către Comisie să perturbe regimurile naționale de control al concentrărilor, ale căror calendare de examinare sunt adesea foarte strânse. În schimb, dispoziția menționată nu are incidență în cazul în care concentrarea în discuție nu intră în domeniul de aplicare al unui astfel de regim național, atunci când acesta din urmă există.

134

Quinto, întrucât articolul 22 alineatul (3) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că „[s]tatul membru sau statele membre care au formulat solicitarea [de trimitere] nu mai aplică concentrării legislațiile lor naționale privind concurența”, acesta tinde, contrar celor considerate de reclamantă, să asigure ca autoritățile de concurență din aceste state membre să nu se mai exprime, la un moment ulterior, asupra fondului concentrării respective, contrazicând deciziile adoptate de Comisie. Acest risc ar putea exista în special atunci când autoritățile menționate nu împărtășesc concluzia finală a Comisiei. Pentru a evita orice contradicție, această dispoziție nu se limitează la normele în materie de control al concentrărilor, ci este redactată într‑un mod mai larg prin referire la legislațiile naționale privind concurența în ansamblul lor. În schimb, din dispoziția menționată rezultă că statele membre care nu au formulat o solicitare de trimitere pot continua să aplice legislația lor națională privind concurența în cazul concentrării în discuție. Prin urmare, având în vedere redactarea și obiectivele sale, nu se poate deduce de aici că articolul 22 alineatul (3) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 impune ca concentrarea care face obiectul trimiterii să intre în domeniul de aplicare al unei reglementări naționale privind controlul.

135

Sexto, articolul 22 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că normele prevăzute la articolul 2, la articolul 4 alineatele (2) și (3), precum și la articolele 5, 6 și 8-21 din regulamentul menționat sunt aplicabile atunci când Comisia examinează o concentrare care i‑a fost trimisă de un stat membru.

136

În ceea ce privește obligația de suspendare prevăzută la articolul 7 din Regulamentul nr. 139/2004, aceasta se aplică, în temeiul articolului 22 alineatul (4) primul paragraf a doua teză din acest regulament, „în măsura în care concentrarea nu a fost pusă în aplicare la data la care Comisia informează întreprinderile implicate cu privire la faptul că a fost formulată o solicitare”. Prin urmare, această dispoziție ține seama de faptul că, înainte de depunerea solicitării de trimitere, o concentrare care nu are dimensiune europeană nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 139/2004 și, în consecință, obligația de suspendare respectivă nu se opune punerii sale în aplicare. Totuși, pentru ca această concentrare să poată fi pusă în aplicare în Uniune, trebuie de asemenea ca suspendarea sa să nu fie impusă de o reglementare națională privind controlul concentrărilor dintr‑un stat membru. Rezultă că articolul 22 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 privește atât situațiile în care concentrarea care face obiectul solicitării de trimitere nu intră, precum în speță, în domeniul de aplicare al niciunei reglementări naționale, cât și pe cele în care se aplică o astfel de reglementare, dar nu prevede suspendarea acestei concentrări.

137

Septimo, în conformitate cu articolul 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004, „Comisia poate informa unul sau mai multe state membre că o concentrare este considerată a îndeplini criteriile de la alineatul (1) [al acestui articol]”. Întrucât formularea respectivă se referă numai la criteriile menționate, ea nu impune ca acea concentrare să intre în domeniul de aplicare al unei reglementări naționale privind controlul concentrărilor.

138

Octavo, în ceea ce privește celelalte dispoziții ale articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, trebuie să se constate că acestea nu conțin niciun element pertinent care să poată contribui la o clarificare suplimentară a conținutului articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat.

139

În consecință, din interpretarea contextuală rezultă că o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 poate fi formulată independent de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor.

140

În primul rând, din considerentele (5), (6), (8), (24) și (25) ale Regulamentului nr. 139/2004 reiese că obiectivul acestui regulament este să permită controlul eficient asupra tuturor concentrărilor care au efecte semnificative asupra structurii concurenței în Uniune. În temeiul principiului „ghișeului unic”, aceste concentrări sunt examinate exclusiv la nivelul Uniunii.

141

După cum s‑a constatat în cadrul interpretării contextuale (a se vedea punctul 123 de mai sus), în conformitate cu considerentele (9)-(11) ale acestuia, regulamentul menționat urmărește să condiționeze competența de examinare a Comisiei în principal de depășirea pragurilor cifrelor de afaceri care definesc dimensiunea europeană, completând totodată aceste praguri cu norme care reglementează trimiterea concentrărilor care trebuie să constituie „mecanism[e] corectiv[e] eficient[e]”.

142

Din această perspectivă, mecanismele de trimitere sunt un instrument menit să remedieze lacunele în control inerente unui regim bazat în principal pe praguri ale cifrelor de afaceri, care, din cauza caracterului său rigid, nu poate acoperi toate operațiunile de concentrare care necesită o examinare la nivel european (a se vedea de asemenea punctele 102, 113 și 114 de mai sus). Prin urmare, după cum subliniază expresia „mecanism corectiv” utilizată în considerentul (11) al Regulamentului nr. 139/2004, aceste mecanisme creează o competență subsidiară a Comisiei care îi conferă flexibilitatea necesară pentru atingerea obiectivului acestui regulament care constă în a permite un control al concentrărilor de natură să împiedice în mod semnificativ o concurență efectivă pe piața internă.

143

Articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 asigură acest obiectiv întrucât aduce flexibilitatea necesară pentru a obține examinarea, la nivelul Uniunii, a operațiunilor de concentrare susceptibile să afecteze în mod semnificativ o concurență efectivă pe piața internă care, în caz contrar, ar fi exclusă, ca urmare a nedepășirii pragurilor cifrelor de afaceri, de la un control în temeiul regimurilor de control al concentrărilor atât la nivelul Uniunii, cât și al statelor membre.

144

În plus, în măsura în care, într‑un caz, precum cel din speță, de nedepășire a pragurilor cifrelor de afaceri pe plan european și național, numai Comisia este cea care, la cererea unuia sau mai multor state membre, este competentă să examineze această operațiune de concentrare, articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 se integrează de asemenea în obiectivele de protecție a intereselor statelor membre, de subsidiaritate, de securitate juridică, de a evita notificările multiple, privind „ghișeul unic” și de sesizare a celei mai competente autorități, astfel cum sunt enunțate în considerentele (11), (12) și (14) ale acestui regulament.

145

În al doilea rând, considerentele (15) și (16) ale Regulamentului nr. 139/2004 amintesc în esență condițiile de aplicare materiale care trebuie să fie îndeplinite pentru ca, pe de o parte, Comisia să fie autorizată să trimită o concentrare unui stat membru, în temeiul articolului 4 alineatul (4) sau al articolului 9 din acest regulament, și ca, pe de altă parte, invers, o concentrare să poată fi trimisă de la un stat membru către Comisie, în temeiul articolului 4 alineatul (5) sau al articolului 22 din regulamentul menționat. Astfel, acestea evidențiază diferențele dintre articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, pe de o parte, și articolul 4 alineatele (4) și (5) sau articolul 9 din regulamentul menționat, pe de altă parte, după cum au fost prezentate la punctele 125-129 de mai sus.

146

Mai precis, în timp ce considerentul (16) al Regulamentului nr. 139/2004, care privește trimiterea unei concentrări Comisiei înainte de notificarea sa, prevăzută la articolul 4 alineatul (5) din regulamentul menționat, impune în mod explicit ca această concentrare să poată fi „examinată în conformitate cu legislația națională în domeniul concurenței din cel puțin trei state membre”, considerentul (15) al regulamentului menționat, care privește toate celelalte forme de trimitere a unei concentrări către Comisie, inclusiv cea prevăzută la articolul 22 din acest regulament, nu conține o asemenea cerință. De fapt, acest din urmă considerent subliniază că un „stat membru ar trebui să poată trimite Comisiei o concentrare care nu are o dimensiune [europeană], dar care afectează schimburile comerciale între statele membre și care amenință să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul său”. În plus, acesta arată că „Comisia ar trebui să aibă competența de a examina și de a trata o concentrare în numele unui stat membru sau al mai multor state membre care solicită acest lucru”.

147

Prin urmare, considerentele (15) și (16) ale Regulamentului nr. 139/2004 confirmă constatarea prezentată la punctele 126 și 129 de mai sus potrivit căreia condițiile de aplicare a articolului 22 din acest regulament sunt fundamental diferite de cele ale celorlalte mecanisme de trimitere.

148

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se concluzioneze că interpretarea teleologică confirmă că o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 poate fi făcută independent de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor.

149

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de sintagma potrivit căreia „[a]lte state membre care sunt de asemenea competente să examineze concentrarea respectivă ar trebui să aibă posibilitatea de a se alătura cererii”, așa cum este utilizată în considerentul (15) al Regulamentului nr. 139/2004 și invocată de reclamantă și de Grail pentru a susține poziția lor.

150

Astfel, această sintagmă se limitează la a aminti că alte state membre se pot alătura unei solicitări de trimitere, în conformitate cu posibilitatea nou introdusă de articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, care o completează pe cea de a formula solicitări de trimitere comune astfel cum a fost introdusă prin Regulamentul nr. 1310/97 pentru a evita o examinare paralelă a aceleiași concentrări de către mai multe state membre (a se vedea punctul 101 de mai sus). În acest context, având în vedere faptul că Regulamentul nr. 139/2004 urmărește de asemenea să evite o astfel de examinare paralelă [a se vedea considerentele (12) și (14) ale acestui regulament], sintagma respectivă descrie ipoteza în care concentrarea în discuție intră în domeniul de aplicare al mai multor regimuri naționale de control al concentrărilor. Această interpretare este confirmată de restul considerentului (15) al regulamentului menționat care face referire la suspendarea termenelor naționale, ceea ce presupune, după cum susține Comisia, aplicabilitatea normelor unui astfel de regim național. Prin urmare, la fel ca Autoritatea de Supraveghere AELS, trebuie să se concluzioneze că acest considerent trebuie înțeles în sensul că descrie unul dintre scenariile acoperite de domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, și anume cel aflat la originea introducerii posibilității de a se alătura unei solicitări de trimitere.

151

În schimb, dacă considerentul (15) al Regulamentului nr. 139/2004 ar trebui interpretat, contrar modului de redactare univoc al articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament (a se vedea punctul 132 de mai sus), în sensul că impune ca statul membru să fie competent în temeiul legislației sale naționale, un stat membru care nu dispune de o reglementare privind controlul concentrărilor, cum ar fi Marele Ducat al Luxemburgului, nu s‑ar putea alătura niciodată unei solicitări de trimitere, sau dacă, după cum pare să preconizeze reclamanta, această interpretare ar fi extinsă la articolul 22 alineatul (1) din regulamentul menționat, acest stat nu ar putea formula niciodată o solicitare de trimitere. Or, un asemenea rezultat, care contravine genezei acestui articol (a se vedea punctul 97 de mai sus), nici nu este revendicat de reclamantă și de Grail.

152

Celelalte argumente ale reclamantei și ale Grail nu pot repune în discuție considerațiile care precedă.

153

În primul rând, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia un stat membru care a definit condițiile în care controlează concentrările fără dimensiune europeană și‑ar fi „exercitat competența” astfel încât nu ar mai avea posibilitatea de a trimite concentrări Comisiei, trebuie amintit că, după cum se indică în ultima teză a considerentului (8) al Regulamentului nr. 139/2004 și reiese din articolul 21 din acest regulament, toate concentrările care nu intră sub incidența regulamentului menționat sunt, în principiu, de competența statelor membre. Rezultă că, în conformitate cu principiul atribuirii de competențe prevăzut la articolul 4 alineatul (1) TUE coroborat cu articolul 5 TUE, o concentrare care, în lipsa depășirii pragurilor cifrelor de afaceri prevăzute la articolul 1 din Regulamentul nr. 139/2004, nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament este în mod implicit de competența statelor membre. Prin urmare, acestea din urmă sunt, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, întotdeauna competente să formuleze o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din regulamentul menționat.

154

În acest context, trebuie precizat că legislația națională se poate aplica numai concentrărilor care sunt, în principiu, de competența statelor membre. Desigur, atunci când o astfel de concentrare nu intră printre altele în lipsa depășirii pragurilor cifrelor de afaceri necesare, în domeniul de aplicare al reglementării naționale în materie de control al concentrărilor, autoritățile naționale de concurență nu dispun de competența de a o examina. Or, acest rezultat nu înseamnă însă că statul membru ar fi pierdut sau ar fi renunțat la competența sa generală pentru toate concentrările care nu au dimensiune europeană, care îi revine în mod implicit în temeiul principiului atribuirii de competențe, ci numai că, potrivit dreptului său intern, autoritățile sale nu sunt competente să acționeze în privința concentrării respective pe plan național. Acest din urmă aspect privește exercitarea sau repartizarea competențelor interne, astfel încât competența statului membru de a formula o solicitare de trimitere, în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, nu poate depinde de el.

155

În măsura în care articolul menționat se referă în mod expres la „statele membre”, acesta le conferă în mod direct dreptul de a solicita, în condițiile enumerate în articolul respectiv, trimiterea unei concentrări către Comisie. Or, teza reclamantei potrivit căreia un stat membru poate pierde un drept care i‑a fost conferit de dreptul Uniunii prin exercitarea legislației sale naționale este nu numai dificil compatibilă cu cerințele articolului 4 alineatul (1) TUE coroborat cu articolul 5 TUE (a se vedea punctul 153 de mai sus), dar nici nu găsește vreun temei în jurisprudența instanțelor Uniunii. În plus, ea se opune aplicării uniforme a articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, din moment ce dezavantajează statele membre care au instituit un regim de control al concentrărilor în raport cu cele care nu au un astfel de regim, în sensul că acestea din urmă ar avea dreptul de a solicita trimiterea oricărei concentrări, în timp ce primele ar putea face o astfel de solicitare numai pentru concentrările care intră în domeniul de aplicare al regimului respectiv.

156

Lipsa de relevanță a legislației naționale pentru aplicarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 este confirmată de Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia (T‑22/97, EU:T:1999:327). Astfel, la punctul 84 din această hotărâre, Tribunalul a statuat că, atunci când Comisia este sesizată cu o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89, acesteia îi revine doar sarcina de a verifica dacă cererea respectivă este, la prima vedere, cea a unui stat membru, iar nu de a se pronunța cu privire la competența, în raport cu dreptul național aplicabil, a autorității naționale care a formulat solicitarea menționată în numele și pe seama acestui stat.

157

În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului subsidiarității prevăzut la articolul 5 alineatele (1) și (3) TUE și pus în aplicare prin Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității (JO 2016, C 202, p. 206), trebuie amintit că, în temeiul acestui principiu, Uniunea intervine, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar, datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

158

Astfel, principiul respectiv este compus, pe de o parte, dintr‑un criteriu negativ, potrivit căruia obiectivele preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre, și, pe de altă parte, dintr‑un criteriu pozitiv, potrivit căruia, datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, aceste obiective pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Prin intermediul acestor două componente ale principiului subsidiarității se precizează aceeași problemă, din două puncte de vedere diferite, mai precis problema dacă pentru realizarea obiectivelor respective trebuie să se acționeze la nivelul Uniunii sau la nivelul statelor membre (Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2015:854, punctul 165).

159

Respectarea principiului subsidiarității este controlată de instanța Uniunii (Hotărârea din 4 mai 2016, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑358/14, EU:C:2016:323, punctul 113).

160

În speță, principiul subsidiarității se aplică întrucât regimul de control al concentrărilor din cadrul Uniunii instituit prin Regulamentul nr. 139/2004 se întemeiază în parte pe articolul 308 CE [devenit articolul 352 TFUE] (a se vedea punctul 118 de mai sus) și nu intră, așadar, într‑un domeniu de competență exclusivă a Uniunii.

161

Întrucât reclamanta nu invocă nelegalitatea Regulamentului nr. 139/2004, ea nu contestă, astfel cum reiese din considerentele (6) și (8) ale regulamentului menționat, conformitatea sa cu acest principiu. Controlul exercitat de Tribunal asupra principiului menționat se limitează, așadar, la interpretarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, așa cum a fost reținută în deciziile atacate, potrivit căreia o solicitare de trimitere în temeiul acestei dispoziții poate fi formulată independent de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor.

162

În această privință, pe de o parte, este necesar să se constate că concentrările care afectează schimburile comerciale dintre statele membre pot fi mai bine controlate la nivelul Uniunii. În special, în temeiul Regulamentului nr. 139/2004, Comisia dispune, pentru a examina compatibilitatea unei operațiuni de concentrare cu piața internă, de criterii de apreciere, precum și de competențe mai largi decât o autoritate națională de concurență, ale cărei competențe se limitează la teritoriul unui singur stat membru.

163

Pe de altă parte, interpretarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, astfel cum a fost reținută în deciziile atacate, permite unui stat membru să solicite examinarea de către Comisie a unei concentrări care, precum în speță, nici nu intră în domeniul de aplicare al reglementării sale naționale în materie de control al concentrărilor, nici nu are o dimensiune europeană în sensul articolului 1 din regulamentul menționat, atunci când amenință să afecteze în mod semnificativ concurența pe teritoriul său și afectează comerțul dintre statele membre. Prin urmare, interpretarea respectivă asigură ca o concentrare care, în pofida acestor efecte negative importante, nu ar face obiectul niciunei examinări, nici de către autoritățile naționale, nici de către Comisie, să poată fi examinată de aceasta din urmă. Este vorba astfel despre o acțiune care nu poate fi realizată de statele membre. Dimpotrivă, în această situație, este indispensabil să se acționeze la nivelul Uniunii.

164

În plus, după cum susțin Comisia și Republica Franceză, respectarea intereselor statelor membre este asigurată și de faptul că, în cadrul aplicării articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia poate examina o concentrare numai pe baza solicitării de trimitere a unui stat membru. Aceste interese sunt cu atât mai protejate prin domeniul de aplicare teritorial limitat al examinării concentrării prevăzute la articolul 22 alineatul (3) al treilea paragraf din regulamentul menționat. Astfel, potrivit acestei dispoziții, doar statul membru care a formulat o astfel de solicitare din proprie inițiativă nu mai poate aplica dreptul național al concurenței concentrării în discuție (a se vedea punctul 134 de mai sus).

165

Prin urmare, interpretarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, astfel cum a fost reținută în deciziile atacate, potrivit căreia o solicitare de trimitere în temeiul acestei dispoziții poate fi făcută independent de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor, respectă principiul subsidiarității. În special, aceasta asigură, după cum s‑a indicat în considerentul (11) al Regulamentului nr. 139/2004, ca articolul menționat să constituie un mecanism corectiv eficient în lumina acestui principiu prin protejarea intereselor statelor membre. În plus, interpretarea respectivă garantează, în conformitate cu considerentul (14) al regulamentului menționat, ca un caz să fie analizat de cea mai competentă autoritate, având în vedere principiul amintit (a se vedea de asemenea punctul 144 de mai sus).

166

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de afirmația reclamantei potrivit căreia principiul subsidiarității limitează aplicarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 pentru statele membre care au instituit propriul regim național de control al concentrărilor, din moment ce acest principiu reglementează, după cum indică articolul 5 alineatul (1) TUE, exercitarea competențelor Uniunii, iar nu a celor ale statelor membre. De asemenea, Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brands și alții (C‑547/14, EU:C:2016:325, punctele 216-218), astfel cum a fost invocată de reclamantă, este lipsită de pertinență, dat fiind că nu face decât să amintească exercitarea controlului asupra principiului subsidiarității de parlamentele naționale și de instanța Uniunii.

167

În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului proporționalității enunțat la articolul 5 alineatele (1) și (4) TUE, trebuie amintit că acest principiu prevede că acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

168

În special, acesta impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea scopului urmărit, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Spania/Consiliul, C‑128/15, EU:C:2017:3, punctul 71, Hotărârea din 9 decembrie 2020, Groupe Canal +/Comisia, C‑132/19 P, EU:C:2020:1007, punctul 104, și Hotărârea din 20 iunie 2018, České dráhy/Comisia, T‑325/16, EU:T:2018:368, punctul 113).

169

În speță, întrucât reclamanta nu invocă nelegalitatea Regulamentului nr. 139/2004 în raport cu principiul proporționalității, controlul exercitat de Tribunal asupra principiului menționat se limitează la interpretarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, astfel cum a fost reținută în deciziile atacate, potrivit căreia o solicitare de trimitere în temeiul acestei dispoziții poate fi formulată independent de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale privind controlul concentrărilor.

170

În ceea ce privește pretinsul număr ridicat de concentrări care nu au o dimensiune europeană și care nu intră sub incidența unui sistem național de control care ar fi afectate de această interpretare, este suficient să se arate că este vorba despre un argument nesusținut care nu demonstrează că interpretarea menționată este disproporționată în raport cu obiectivul de a examina concentrările care pot afecta în mod semnificativ o concurență efectivă pe piața internă. De asemenea, nu poate fi admisă afirmația potrivit căreia aceeași interpretare implică o procedură dificilă pentru întreprinderi în măsura în care le impune o notificare „informală”, din moment ce o astfel de notificare nu este nici prevăzută la articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, nici impusă de această interpretare.

171

Pe de altă parte, interpretarea reținută în deciziile atacate, potrivit căreia o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 poate fi formulată independent de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor, permite Comisiei să examineze o concentrare în temeiul acestui articol numai în anumite cazuri specifice și în condiții precise, și anume dacă sunt îndeplinite cele patru condiții cumulative prevăzute la articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat (a se vedea punctul 89 de mai sus). Ținând seama de aceste condiții de aplicare clare și precise care restrâng în mod semnificativ marja de manevră a Comisiei, aceeași interpretare nu este inadecvată pentru realizarea obiectivului de examinare a concentrărilor care pot afecta semnificativ concurența efectivă pe piața internă.

172

Prin urmare, interpretarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 reținută în deciziile atacate respectă principiul proporționalității și, după cum a considerat legiuitorul Uniunii în considerentul (6) al acestui regulament, nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de a face astfel încât concurența să nu fie denaturată pe piața internă.

173

În al patrulea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului securității juridice, trebuie amintit că acest principiu, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune, pe de o parte, ca normele să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea acestora să fie previzibilă pentru justițiabili. În special, principiul menționat impune ca o reglementare să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor care le sunt impuse de aceasta și ca acestea să aibă posibilitatea să își cunoască fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctele 127 și 128 și jurisprudența citată).

174

În speță, interpretarea preconizată de reclamantă și de Grail, care condiționează aplicarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 de cerințele unui regim național de control al concentrărilor, prevăzând totodată un fel de excepție pentru statele membre care nu dispun de un astfel de regim, ar determina o incertitudine în ceea ce privește concentrările care intră în domeniul de aplicare al dispoziției menționate.

175

În special, pe de o parte, această interpretare ar determina o insecuritate juridică legată de criteriile și de conceptele diferite care determină domeniul de aplicare al reglementării privind controlul concentrărilor existente în statele membre. Prin urmare, aplicarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 ar depinde de elemente care, ca urmare a caracterului lor imprevizibil, au fost respinse de Comisie în propunerea sa din 2003 (a se vedea punctul 108 de mai sus). În plus, interpretarea respectivă ar fi contrară jurisprudenței potrivit căreia nu revine Comisiei sarcina de a se pronunța cu privire la competența autorităților naționale de concurență de a efectua solicitări de trimitere (Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 84). Pe de altă parte, aceeași interpretare nu ar fi în măsură să ofere o previzibilitate mai mare din moment ce un stat membru care nu dispune de o reglementare în materie de control al concentrărilor ar putea solicita întotdeauna trimiterea unui caz de concentrare Comisiei în temeiul acestui articol. Mai precis, reclamanta și Grail nu explică modul în care principiul securității juridice ar fi beneficiat de o garanție mai mare dacă, în speță, Marele Ducat al Luxemburgului, care nu dispune de o asemenea reglementare, ar fi formulat solicitarea de trimitere care face obiectul deciziei atacate în locul Republicii Franceze.

176

În schimb, interpretarea reținută în deciziile atacate, potrivit căreia o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 poate fi formulată independent de domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor, condiționează aplicarea acestui articol numai de îndeplinirea a patru condiții cumulative prevăzute la articolul 22 alineatul (1) primul paragraf menționat, astfel cum au fost amintite la punctul 89 de mai sus. Aceste condiții garantează că aplicarea dispoziției menționate se efectuează, după cum susține Comisia, în mod uniform în Uniune.

177

În mod cert, aplicarea mecanismului de trimitere prevăzut la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004 depinde la rândul său de legislația națională privind concurența din statele membre (a se vedea punctul 126 de mai sus). Totuși, acest lucru se explică prin obiectivul de a evita examinarea paralelă a aceleiași concentrări de către mai multe autorități naționale (a se vedea de asemenea punctul 126 de mai sus), care justifică, după cum admite reclamanta însăși, o „referire la organismele competente cărora ar trebui adresate notificările care trebuie efectuate în alte mod”. Or, în măsura în care articolul 22 din regulamentul menționat urmărește și alte obiective, în special acela de a permite, în calitate de „mecanism corectiv”, un control efectiv al tuturor concentrărilor care pot să afecteze în mod semnificativ concurența efectivă pe piața internă și care nu intră, ca urmare a nedepășirii pragurilor cifrelor de afaceri, sub incidența reglementărilor în materie de control al concentrărilor economice la nivelul Uniunii și al statelor membre (a se vedea în special punctele 102, 113, 114 și 142 de mai sus), acesta necesită condiții de aplicare clare și precise care se întemeiază pe dreptul Uniunii.

178

În consecință, numai interpretarea reținută în deciziile atacate este cea care asigură securitatea juridică necesară și aplicarea uniformă a articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 în Uniune.

179

Această apreciere nu este repusă în discuție de celelalte argumente ale reclamantei.

180

Pe de o parte, întrucât reclamanta face referire la constatarea Curții, în Hotărârea din 18 decembrie 2007, Cementbouw Handel & Industrie/Comisia (C‑202/06 P, EU:C:2007:814, punctul 38), în ceea ce privește necesitatea de a identifica în mod previzibil autoritatea competentă să examineze o operațiune de concentrare, trebuie arătat că interpretarea reținută în deciziile atacate nu modifică repartizarea clară a competențelor între autoritățile naționale și Uniune, întemeiată pe pragurile cifrelor de afaceri prevăzute la articolul 1 din Regulamentul nr. 139/2004. Mai precis, în lipsa depășirii acestor praguri, numai autoritățile statelor membre sunt competente să examineze concentrarea în discuție sau să formuleze o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din acest regulament (a se vedea punctul 153 de mai sus). Prin urmare, părțile la o astfel de concentrare nu sunt obligate să notifice această concentrare Comisiei și nici să evalueze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 22 alineatul (1) din regulamentul menționat. În plus, acestea nu riscă să li se impună sancțiuni în cazul netransmiterii active a unei „aduceri la cunoștință” în sensul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din același regulament. Prin urmare, autoritatea competentă poate fi identificată în mod previzibil.

181

Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia ar avea posibilitatea, în conformitate cu punctul 21 din Orientările privind articolul 22, să examineze o concentrare la mult timp după realizarea acesteia, trebuie amintit că articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că o solicitare de trimitere în temeiul acestui articol trebuie „făcută în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificată concentrarea sau, în cazul în care notificarea nu este necesară, de la aducerea acesteia în alt mod la cunoștința statului membru în cauză”. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 130 de mai sus, aceste termene se aplică și în cazurile în care pragurile unui regim național de control al concentrărilor nu sunt atinse în momentul în care concentrarea este adusă la cunoștința statului membru. Prin urmare, întrucât solicitarea de trimitere în temeiul articolului 22 din regulamentul menționat este încadrată de termene precise, respectarea principiului securității juridice este asigurată. Situația este aceeași în ceea ce privește cerința rapidității care prevalează în cadrul controlului concentrărilor, astfel cum este invocat de reclamantă, făcând trimitere la Hotărârea din 14 iulie 2006, Endesa/Comisia (T‑417/05, EU:T:2006:219, punctul 209), și protecția validității operațiunilor, amintită în ultima teză a considerentului (34) al Regulamentului nr. 139/2004, pe care reclamanta se întemeiază și în argumentația sa.

182

În al cincilea rând, în ceea ce privește caracterul excepțional al trimiterilor în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, așa cum a fost invocat de reclamantă, acesta este menținut de interpretarea reținută în deciziile atacate, în măsura în care competența de examinare a Comisiei continuă să depindă în principal de depășirea pragurilor cifrelor de afaceri definite la articolul 1 din regulamentul menționat, iar mecanismul de trimitere în temeiul articolului 22 din acesta nu constituie decât o competență subsidiară care permite, în anumite cazuri specifice și în condiții precise (a se vedea în special cele patru condiții de aplicare cumulative prezentate la punctul 89 de mai sus), ca o concentrare care nu se încadrează în aceste praguri în pofida efectelor sale transfrontaliere să poată fi de asemenea examinată de Comisie la cererea unuia sau mai multor state membre, ceea ce ține seama de funcția acestui articol 22 ca „mecanism corectiv”. Situația este aceeași în ceea ce privește aplicarea prin analogie a Hotărârii din 3 aprilie 2003, Royal Philips Electronics/Comisia (T‑119/02, EU:T:2003:101, punctul 354), astfel cum a fost invocată de reclamantă, care impune ca condițiile de trimitere, prevăzute la articolul 9 din Regulamentul nr. 139/2004, să fie interpretate restrictiv. Pe de altă parte, având în vedere cele patru condiții de aplicare cumulative prezentate la punctul 89 de mai sus, considerăm, astfel cum susține Republica Franceză, că numărul de operațiuni susceptibile să intre în domeniul de aplicare al articolului 22 din regulamentul menționat rămâne limitat.

183

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, ținând seama în special de interpretările literală, istorică, contextuală și teleologică ale articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, trebuie să se concluzioneze că statele membre pot, în condițiile prevăzute de acesta, să formuleze o solicitare de trimitere în temeiul acestei dispoziții independent de domeniul de aplicare al reglementării lor naționale în materie de control al concentrărilor.

184

Prin urmare, prin deciziile atacate, Comisia a acceptat în mod întemeiat solicitarea de trimitere și solicitările de alăturare în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004. Contrar celor apreciate de reclamantă și de Grail, nici o modificare legislativă, nici o revizuire a pragurilor de dimensiune europeană nu erau, așadar, necesare pentru aplicarea acestei dispoziții în speță.

185

În consecință, primul motiv trebuie respins.

186

Reclamanta, susținută de Grail, consideră că solicitarea de trimitere a fost formulată după expirarea termenului stabilit la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că, pentru a considera că a existat o aducere la cunoștință în sensul acestei dispoziții, statului membru ar trebui să i se aducă la cunoștință nu numai existența concentrării, ci și informațiile care să permită o analiză concurențială preliminară a operațiunii. Interpretarea Comisiei ar avea ca efect faptul că o concentrare ar trebui notificată de facto în toate statele membre, chiar dacă nu este supusă unei obligații de notificare. Reclamanta și Grail amintesc că concentrarea în discuție făcea obiectul comunicatului de presă din 21 septembrie 2020, al examinărilor preliminare ale CMA în lunile noiembrie și decembrie 2020 și al „celei de a doua cereri” a Federal Trade Commission (Agenția Federală pentru Concurență a Statelor Unite, denumită în continuare „FTC”) din 9 noiembrie 2020. În plus, în cadrul unei conferințe din 23 martie 2021, un responsabil al ACF ar fi declarat că ACF supraveghea piața în căutarea unor concentrări eligibile pentru aplicarea articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004. Ținând seama de aceste elemente, reclamanta apreciază că ACF a avut probabil cunoștință de concentrarea menționată înainte de a primi scrisoarea de invitație. Dat fiind că această scrisoare, solicitarea de trimitere și scrisoarea de informare se întemeiază pe informații care erau cunoscute de public începând de la 21 septembrie 2020, ACF sau orice altă autoritate a unui stat membru ar fi putut efectua o analiză preliminară a concentrării în discuție la acea dată și, în orice caz, înainte de 19 februarie 2021. Grail adaugă că Comisia a recunoscut că, înainte de trimiterea scrisorii de invitație, a inițiat un dialog cu autoritățile naționale pentru a stabili dacă una dintre ele era competentă să o aprecieze.

187

Comisia și Republica Franceză răspund în esență că o „aducere la cunoștință” în sensul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 presupune ca statului membru în cauză să i se adreseze informații specifice care să îi permită evaluarea preliminară a condițiilor de fond prevăzute de dispoziția menționată. Acestea apreciază că simplul anunț public al concentrării în discuție prin comunicatul de presă invocat nu putea declanșa termenul prevăzut de dispoziția menționată și, în orice caz, era insuficient pentru a permite o astfel de evaluare preliminară. Dacă situația ar fi diferită, eficacitatea normelor care reglementează trimiterea concentrărilor ar fi afectată. Întreprinderile implicate ar fi trebuit să fie conștiente de faptul că această concentrare putea ridica probleme de concurență și, pentru a obține clarificări cu privire la o eventuală trimitere, ar fi putut aduce la cunoștința autorităților competente ale statelor membre și Comisiei informațiile pe care trebuiau să le furnizeze FTC și Department of Justice (Ministerul Justiției, Statele Unite). Comisia susține că CMA s‑a aflat într‑o situație diferită de cea a ACF, din moment ce, pe de o parte, a fost contactată de autorul plângerii și, pe de altă parte, a fost deja informată cu privire la activitățile reclamantei. În plus, nici examinarea acesteia nu ar fi intervenit în termen de 15 zile lucrătoare de la anunțarea concentrării în discuție la 21 septembrie 2020.

188

În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, Tribunalul este chemat să interpreteze articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, în special expresia „aducerea […] la cunoștința statului membru în cauză”, aducerea la cunoștință respectivă constituind, în temeiul dispoziției menționate, momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile lucrătoare pentru formularea unei solicitări de trimitere atunci când nu este necesară nicio notificare a concentrării.

189

În acest scop, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 88 de mai sus, trebuie să se efectueze o interpretare literală, contextuală, teleologică și istorică a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. În acest context, trebuie să se țină cont de faptul că textele de drept al Uniunii sunt redactate în mai multe limbi și că toate versiunile lingvistice sunt autentice, ceea ce poate necesita o comparare a acestor versiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Hessischer Rundfunk, C‑422/19 și C‑423/19, EU:C:2021:63, punctul 65, și Hotărârea din 14 iulie 2016, Letonia/Comisia, T‑661/14, EU:T:2016:412, punctul 39 și jurisprudența citată).

190

În primul rând, în ceea ce privește interpretarea literală, trebuie amintit că, potrivit articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, „[o] [solicitare de trimitere] trebuie făcută în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificată concentrarea sau, în cazul în care notificarea nu este necesară, de la aducerea acesteia în alt mod la cunoștința statului membru în cauză”.

191

Astfel, articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 condiționează începerea termenului de 15 zile lucrătoare de îndeplinirea a două condiții alternative, și anume, pe de o parte, de data la care a fost notificată concentrarea care face obiectul solicitării de trimitere sau, pe de altă parte, dacă o astfel de notificare nu este necesară, de „aducerea la cunoștință” a acestei concentrări statului membru în cauză.

192

În ceea ce privește această a doua condiție alternativă, trebuie să se constate că termenul „aducere la cunoștință” nu oferă indicații nici cu privire la aspectul dacă aducerea la cunoștință trebuie să rezulte dintr‑o transmitere activă de informații sau dintr‑o cunoaștere pasivă a concentrării, nici cu privire la conținutul informațiilor care trebuie să fie în posesia statului membru pentru a se considera că respectiva aducere la cunoștință a avut loc. Cu privire la primul dintre aceste aspecte, este necesar să se arate că diferitele versiuni lingvistice nu coincid. În timp ce din termenii utilizați în versiunile în limbile germană, engleză, croată, spaniolă, franceză, maghiară, italiană, neerlandeză și portugheză ale articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 reiese în special că „aducerea la cunoștință” trebuie să constea într‑o „acțiune”, în special o „transmitere”, versiunea bulgară a acestei dispoziții lasă să se creadă că orice cunoaștere a concentrării în discuție este suficientă.

193

Această divergență între diferitele versiuni lingvistice presupune că articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 trebuie să fie interpretat în funcție de contextul și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții, C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 90, și Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Hessischer Rundfunk, C‑422/19 și C‑423/19, EU:C:2021:63, punctul 65 și jurisprudența citată).

194

În ceea ce privește al doilea aspect menționat la punctul 192 de mai sus, ținând seama de tăcerea tuturor versiunilor lingvistice cu privire la întinderea și conținutul „aducerii la cunoștința” statului membru în cauză, aceste elemente trebuie determinate prin alte metode de interpretare.

195

În al doilea rând, nici interpretarea istorică nu permite clarificarea modului de redactare a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

196

Astfel, primo, verbul „a aduce la cunoștință”, astfel cum a fost utilizat la articolul 22 alineatul (4) din versiunea inițială a Regulamentului nr. 4064/89, corespunde substantivului „aducere la cunoștință” reținut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Secundo, expresia „a aduce la cunoștința unui stat membru”, astfel cum a fost introdusă prin Regulamentul nr. 1310/97 în articolul 22 alineatul (4) din Regulamentul nr. 4064/89, era, după cum este enunțat la punctele 91, 92 și 98 din Cartea verde din 2001, la fel de imprecisă și ambiguă ca și expresia „aducerea […] la cunoștința statului membru în cauză”. Tertio, în pofida intenției urmărite de propunerea din 2003 de clarificare a normelor de procedură care reglementează trimiterea în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 4064/89 (a se vedea punctul 27 din această propunere), o asemenea clarificare nu a fost adusă de Regulamentul nr. 139/2004.

197

În plus, în ceea ce privește, pe de o parte, Comunicarea privind trimiterea și Orientările privind articolul 22, care impun furnizarea de suficiente informații pentru a efectua o evaluare preliminară în ceea ce privește existența criteriilor de trimitere (a se vedea nota de subsol 43 din această comunicare și punctul 18 din orientările menționate) și, pe de altă parte, Cartea albă din 2014, care impune o simplă cunoaștere a concentrării (a se vedea punctul 69 din cartea albă menționată), trebuie amintit că aceste documente nu sunt relevante în vederea unei interpretări istorice din moment ce au fost adoptate după adoptarea Regulamentului nr. 139/2004 (a se vedea punctul 115 de mai sus).

198

În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea contextuală, primo, faptul că notificarea și „aducerea la cunoștință” a concentrării constituie alternative care implică, în temeiul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, aceleași consecințe juridice, și anume declanșarea termenului de 15 zile lucrătoare (a se vedea punctul 191 de mai sus), indică în sine că conținutul acestora trebuie să fie comparabil.

199

Secundo, astfel cum susține Republica Franceză, articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, în măsura în care face, în primul segment de teză al acestuia, referire la „solicitare[a de trimitere]”, trebuie interpretat în lumina primului paragraf al acestei dispoziții, care prevede condițiile unei solicitări de trimitere (a se vedea punctul 89 de mai sus). Din legătura dintre aceste două paragrafe trebuie să se deducă faptul că „aducerea la cunoștință” a unei concentrări trebuie, astfel cum susține Comisia, să permită statului membru în cauză să efectueze o evaluare preliminară a acestor condiții și să aprecieze oportunitatea de a formula o solicitare de trimitere. Dacă situația ar fi diferită, acest stat membru ar putea fi constrâns, din precauție și numai în scopul respectării termenului de 15 zile lucrătoare, să procedeze la o solicitare de trimitere pentru concentrări, chiar dacă nu este sigur că sunt îndeplinite condițiile menționate.

200

Tertio, celelalte mecanisme de trimitere prevăzute la articolul 4 alineatele (4) și (5), precum și la articolul 9 din Regulamentul nr. 139/2004 prevăd, asemenea articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din acest regulament, că statele membre în cauză dispun de un termen de 15 zile lucrătoare pentru a lua o poziție cu privire la trimitere. Declanșarea acestui termen depinde de transmiterea fie a unei copii a notificării, fie a unei cereri motivate, care trebuie, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 802/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO 2004, L 133, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 2, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1269/2013 al Comisiei din 5 decembrie 2013 (JO 2013, L 336, p. 1), să conțină un minimum de informații echivalente pentru a permite acestui stat membru să evalueze dacă sunt îndeplinite condițiile de trimitere. Chiar dacă condițiile de aplicare a articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 se disting de cele ale celorlalte mecanisme de trimitere (a se vedea punctele 125-129 de mai sus), pare coerent, în cadrul unei interpretări armonizate a acestui regulament, să se considere că termenul „aducere la cunoștință”, astfel cum a fost utilizat la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul menționat, implică transmiterea activă de informații care să permită evaluarea acestor condiții de aplicare.

201

Quarto, articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, care reglementează solicitările de alăturare, prevede de asemenea un termen de 15 zile lucrătoare pentru a formula astfel de solicitări. Acest termen începe să curgă, potrivit dispoziției menționate, „de la informarea [autorităților competente ale statelor membre] de către Comisie cu privire la solicitarea inițială”. Prin urmare, data de la care începe să curgă termenul menționat depinde, la rândul său, de transmiterea activă de informații relevante.

202

Quinto, celelalte norme care reglementează regimul de control al concentrărilor din cadrul Uniunii sunt întemeiate de asemenea pe principiul transmiterii active a informațiilor relevante. Astfel, concentrările care au dimensiune europeană în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 139/2004 trebuie, în temeiul articolului 4 din acest regulament, să fie notificate Comisiei înainte de realizarea lor, iar termenul de examinare începe să curgă, în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din regulamentul menționat, numai „din ziua lucrătoare următoare celei în care este primită notificarea sau, în cazul în care informațiile care trebuie furnizate împreună cu notificarea sunt incomplete, din ziua lucrătoare următoare zilei în care sunt primite informațiile complete”.

203

Or, prin invocarea, în scopul declanșării termenului prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, a momentului în care concentrarea în discuție a fost făcută publică, în special prin intermediul comunicatelor de presă și al acoperirii mediatice, reclamanta se referă la un element care nu are legătură cu regimul de control al concentrărilor Uniunii în general și cu mecanismele de trimitere ale acestuia în special, în care nici Comisia, nici autoritățile de concurență ale statelor membre nu sunt determinate să caute activ informații privind concentrări care pot fi examinate în temeiul acestui regim.

204

Prin urmare, ținând seama de contextul prezentat la punctele 198-203 de mai sus, trebuie să se concluzioneze că o „aducere la cunoștință” în sensul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 trebuie, în ceea ce privește forma sa, să constea într‑o transmitere activă de informații relevante statului membru în cauză și, în ceea ce privește conținutul său, să conțină informații suficiente pentru a permite acestui stat membru să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor prevăzute la primul paragraf al acestui alineat.

205

În al patrulea rând, această apreciere este confirmată și de o interpretare teleologică a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

206

Astfel, din considerentele (11) și (14) ale Regulamentului nr. 139/2004 reiese că trimiterea concentrărilor trebuie să se realizeze în mod eficient. Acest lucru exclude, după cum susțin Comisia și Republica Franceză, o interpretare a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul menționat în sensul că statele membre ar fi obligate, pe de o parte, să supravegheze în permanență anunțurile publice privind concentrări pentru a le identifica pe cele care pot face obiectul unei trimiteri în temeiul acestui articol și, pe de altă parte, pentru a respecta termenul de 15 zile lucrătoare, să procedeze, cu titlu preventiv, la o solicitare de trimitere a concentrărilor pentru care nu este sigur că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului menționat.

207

În plus, numai această interpretare asigură, în interesul securității juridice, ca momentul de la care începe să curgă termenul să fie definit în mod clar și să fie același pentru toate concentrările care pot intra în domeniul de aplicare al articolului 22 menționat în ipoteza în care notificarea nu este necesară. Într‑adevăr, o aducere la cunoștință prin intermediul unei transmiteri active de informații suficiente împiedică condiționarea momentului de la care începe să curgă termenul de împrejurări imprevizibile și incerte, precum amploarea acoperirii mediatice sau nivelul de detaliu al comunicatelor de presă. Aceasta garantează de asemenea, în același interes, că, din acel moment, statul membru în cauză dispune de numai 15 zile lucrătoare pentru a formula o solicitare de trimitere.

208

În al cincilea rând, numai interpretarea reținută la punctul 204 de mai sus este compatibilă cu principiul securității juridice, care impune, după cum reiese din jurisprudența menționată la punctul 173 de mai sus, ca, pe de o parte, normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili. În special, acest principiu impune ca o reglementare să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le instituie în sarcina lor și ca acestea să își poată cunoaște în mod neechivoc drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință.

209

De fapt, această interpretare face ca aplicarea articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 să fie previzibilă pentru justițiabili în măsura în care condiționează declanșarea termenului de 15 zile lucrătoare de o transmitere activă de informații relevante care să permită statului membru în cauză să evalueze, în mod preliminar, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la primul paragraf al acestui alineat. Astfel, aceasta asigură că momentul de la care începe să curgă termenul respectiv și obligațiile părților la o concentrare sunt definite în mod clar (a se vedea de asemenea punctul 207 de mai sus). În special, prin transmiterea informațiilor menționate, acestea din urmă pot fi sigure că termenul respectiv a fost declanșat și că depunerea unei solicitări de trimitere nu mai este posibilă după expirarea sa.

210

În schimb, poziția reclamantei nu permite o asemenea previzibilitate sau o asemenea claritate. Astfel, pe de o parte, reclamanta pare să condiționeze declanșarea termenului de 15 zile lucrătoare de informații privind simpla existență a concentrării. Or, simpla cunoaștere a existenței concentrării nu permite unui stat membru să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor de aplicare a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Acest lucru ar avea ca efect faptul că statul membru în cauză ar trebui, atunci când nu reușește să adune suficiente informații pentru evaluarea respectivă, să formuleze o solicitare de trimitere din precauție, cu unicul obiectiv de a respecta acest termen, chiar fără a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile menționate (a se vedea de asemenea punctele 199 și 206 de mai sus). Pe de altă parte, reclamanta se referă la momentul în care statul membru ar fi putut lua cunoștință de concentrare, ceea ce ar implica, în realitate, după cum susțin Comisia și Republica Franceză, ca statele membre să fie obligate, pentru a nu lăsa să se sustragă o concentrare care poate intra în domeniul de aplicare al articolului 22 din acest regulament, să supravegheze în mod continuu și diligent presa și anunțurile publice în întreaga lume (a se vedea de asemenea punctul 206 de mai sus). În acest context, ele ar fi expuse unor comunicate de presă și unei acoperiri mediatice ale căror amploare, accesibilitate, limbă, grad de detaliu sau alte caracteristici pot varia semnificativ (a se vedea de asemenea punctul 207 de mai sus). Prin urmare, interpretarea susținută de reclamantă este prea ambiguă pentru a permite justițiabililor să își cunoască în mod clar drepturile și obligațiile. În plus, prin sarcina sa administrativă considerabilă și prin lipsa sa de eficacitate, această interpretare ar priva mecanismul de trimitere prevăzut la articolul 22 din regulamentul menționat de efectul său util.

211

Având în vedere toate considerațiile care precedă și în special contextul și finalitatea Regulamentului nr. 139/2004, precum și principiul securității juridice, noțiunea de „aducere[…] la cunoștința statului membru în cauză”, astfel cum figurează la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din acest regulament, trebuie interpretată în sensul că impune o transmitere activă de informații relevante statului membru respectiv care să îi permită să evalueze, în mod preliminar, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru o solicitare de trimitere în temeiul acestui articol. În consecință, potrivit interpretării respective, termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut de dispoziția menționată începe să curgă, atunci când notificarea concentrării nu este necesară, din momentul în care au fost transmise aceste informații.

212

În speță, este cert că întreprinderile implicate nu au transmis niciodată în mod activ vreo informație privind concentrarea în discuție către ACF sau către autoritățile de concurență ale statelor membre care au formulat solicitările de alăturare. Reclamanta și Grail nu au demonstrat că aceste autorități au obținut, înainte de primirea scrisorii de invitație, informații relevante care să le permită o evaluare preliminară a condițiilor de aplicare a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, din alte surse sau mijloace, ci s‑au limitat să presupună că ACF avea „probabil cunoștință” de concentrarea în discuție anterior acestui moment. Or, din cuprinsul punctului 25 din decizia atacată reiese că ACF a confirmat Comisiei, în e‑mailul său din 29 martie 2021, că nu aceasta era situația. Republica Franceză a subliniat de asemenea, în observațiile sale din 6 decembrie 2021 cu privire la cererea de măsuri de organizare a procedurii formulată de reclamantă, că ACF nu a avut cunoștință de această concentrare decât la 19 februarie 2021, dată la care Comisia a trimis scrisoarea de invitație și a prezentat concentrarea respectivă autorităților naționale de concurență în cadrul grupului de lucru privind concentrările din cadrul Rețelei europene în domeniul concurenței (a se vedea punctul 12 de mai sus). În ceea ce privește autoritățile celorlalte state membre, din răspunsul Comisiei la o întrebare scrisă a Tribunalului reiese că, anterior acestei date, ea a avut schimburi de corespondență numai cu autoritățile de concurență germană, austriacă, slovenă și suedeză, pentru a stabili dacă erau competente să examineze concentrarea în discuție (a se vedea de asemenea punctul 11 de mai sus). Or, aceste schimburi sunt lipsite de pertinență pentru soluționarea prezentului litigiu din moment ce autoritățile menționate nu au formulat nici o solicitare de trimitere, nici o solicitare de alăturare în temeiul articolului 22 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 139/2004.

213

În plus, în lipsa unei dovezi privind transmiterea activă de informații relevante, nici de întreprinderile în cauză, nici de alte surse sau mijloace, către ACF sau către autoritățile de concurență ale statelor membre care au formulat solicitările de alăturare, este lipsit de relevanță aspectul dacă scrisoarea de invitație, solicitarea de trimitere și scrisoarea de informare se întemeiau pe informații care erau cunoscute de public la 21 septembrie 2020. Situația este aceeași în ceea ce privește faptul că CMA a examinat concentrarea în discuție în lunile noiembrie și decembrie 2020.

214

Prin urmare, după cum arată Republica Franceză și așa cum reiese din cuprinsul punctului 20 din decizia atacată, în speță, scrisoarea de invitație este cea care a permis acestor autorități de concurență să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor de aplicare a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 și care constituie, așadar, „aducerea la cunoștință” în sensul celui de al doilea paragraf al acestui alineat. Întrucât scrisoarea respectivă a fost datată 19 februarie 2021, iar solicitarea de trimitere a fost formulată la 9 martie 2021 (a se vedea punctele 12 și 14 de mai sus), termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut de această dispoziție a fost respectat, iar scrisoarea respectivă nu poate fi calificată drept tardivă.

215

În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv nu este fondat și trebuie respins.

216

În cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, reclamanta susține că, chiar dacă se consideră că concentrarea în discuție a fost „adusă la cunoștință” prin scrisoarea de invitație autorităților franceze și/sau autorităților care au solicitat să se alăture cererii de trimitere, întârzierea luată în considerare de Comisie pentru a trimite scrisoarea respectivă era contrară principiului fundamental al securității juridice și obligației de a acționa într‑un termen rezonabil în temeiul principiului „bunei administrări”.

217

La data la care a fost trimisă scrisoarea de informare, Comisia ar fi avut cunoștință de luni de zile de existența concentrării în discuție datorită unor informații provenite din domeniul public, de la FTC și de la un terț. Comisia și FTC s‑ar informa reciproc cu privire la operațiuni de concentrare, în special înainte ca FTC să emită, precum în speță, la 9 noiembrie 2020, o „a doua cerere”. Din decizia atacată ar reieși că, în urma depunerii unei plângeri, Comisia a avut cunoștință de această concentrare și de problemele concurențiale potențiale pe care le ridica în luna decembrie 2020 și a purtat discuții cu o altă autoritate de concurență nenumită, dar în legătură cu care reclamanta presupune că era vorba despre CMA, care efectuase o evaluare preliminară a concentrării respective în lunile noiembrie și decembrie 2020.

218

Reclamanta și Grail susțin, întemeindu‑se pe Hotărârea din 5 octombrie 2004, Eagle și alții/Comisia (T‑144/02, EU:T:2004:290, punctele 57 și 58), că Comisia este obligată să respecte un termen rezonabil. Întrucât legiuitorul Uniunii a impus termene scurte pentru controlul concentrărilor, în special în cadrul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, faptul că Comisia a așteptat mai multe luni înainte de trimiterea scrisorii de invitație ar fi contrar bunei administrări și principiului fundamental al securității juridice, ceea ce ar fi împiedicat întreprinderile implicate să stabilească, cât mai rapid posibil, autoritățile de concurență care erau competente să cunoască concentrarea în discuție. În această privință, Comisia ar fi obligată să acționeze cu cea mai mare celeritate pentru a nu aduce atingere termenului de 15 zile lucrătoare și să își exercite competențele cu cea mai mare atenție și cu cea mai mare diligență. Grail precizează în esență că Hotărârea din 5 octombrie 2004, Eagle și alții/Comisia (T‑144/02, EU:T:2004:290, punctele 57 și 58), acoperă situații în care dispozițiile legale nu stabilesc în mod expres un termen, astfel încât termenul rezonabil pentru transmiterea unei scrisori de invitație în temeiul articolului 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004 ar trebui interpretat în raport cu această jurisprudență. Cu o întârziere excesivă, Comisia ar fi acționat și ar fi informat întreprinderile implicate cu privire la intenția sa de a aplica concentrării în discuție noua sa abordare referitoare la articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004, ceea ce ar fi încălcat principiul securității juridice. Potrivit Grail, Comisia nu poate avea mai mult timp pentru trimiterea unei astfel de scrisori decât cel de care dispun statele membre pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 22 alineatul (1) din regulamentul menționat, ceea ce este de asemenea impus de obiectivul ca trimiterile să fie decise cât mai rapid posibil. În ședință, ca răspuns la o întrebare orală adresată de Tribunal, reclamanta și Grail au precizat în esență că, procedând astfel, Comisia ar fi încălcat de asemenea dreptul lor la apărare, în special pentru că lipsa oportunității de a prezenta observații în timp util le‑ar fi privat de posibilitatea de a corecta erori de fapt semnificative, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.

219

Reclamanta și Grail apreciază că Comisia cunoștea sau ar fi putut cunoaște suficient faptele începând cu luna septembrie 2020 pentru a trimite o scrisoare de invitație. Informațiile relevante s‑ar fi încadrat în domeniul public de la anunțul privind concentrarea în discuție, ceea ce ar fi confirmat de faptul că elementele de probă citate în scrisoarea de invitație ar data cel târziu din această lună și, în memoriul său în apărare, Comisia menționează un raport din 21 septembrie 2020. Chiar și după ce a primit plângerea, Comisia ar fi așteptat aproape două luni înainte de a trimite această scrisoare. Grail contestă caracterul diligent al investigației efectuate de Comisie în această perioadă, care s‑ar fi limitat la verificarea informațiilor accesibile publicului și a susținerilor reclamantului, fără a contacta însă întreprinderile implicate. În plus, argumentul invocat de Comisie pentru a justifica timpul trecut înainte de trimiterea scrisorii de invitație, și anume analiza „aprofundată” a consecințelor potențiale ale concentrării în discuție, ar contrazice afirmația sa potrivit căreia scrisoarea respectivă conținea numai o concluzie preliminară.

220

Comisia, susținută de Republica Elenă, contestă argumentele reclamantei. În special, aceasta nu ar fi fost informată de FTC cu privire la ancheta sa înainte de primirea plângerii la 7 decembrie 2020, nici de CMA cu privire la examinarea concentrării în discuție. În orice caz, ea ar fi acționat într‑un termen rezonabil după primirea plângerii respective. Termenul de 15 zile lucrătoare s‑ar aplica numai după aducerea concentrării la cunoștința statului membru în cauză, în timp ce o scrisoare de invitație, în temeiul articolului 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004, ar putea fi emisă atunci când nu ar avea loc o astfel de aducere la cunoștință. Reclamanta nu ar repune în discuție evoluția faptelor prezentată la punctele 5-7 din decizia atacată, care demonstrează că, după ce a fost contactată de autorul plângerii, Comisia a acționat cu diligență și fără întârziere nejustificată, în special pentru a‑și verifica afirmațiile și pentru a examina în mod aprofundat consecințele potențiale ale concentrării în discuție. În plus, aceasta ar fi inițiat un dialog cu autoritățile naționale pentru a stabili dacă una dintre ele era competentă să aprecieze concentrarea respectivă, astfel încât durata evaluării sale ar fi fost adecvată în raport cu cea a CMA pentru a evalua impactul eventual al concentrării în discuție în Regatul Unit. Comisia contestă de asemenea argumentele reclamantei întemeiate pe principiul securității juridice. În special, reclamanta nu ar explica modul în care întârzierea invocată ar fi afectat conținutul deciziei atacate sau situația juridică a întreprinderilor implicate. În ședință, Comisia a arătat că reclamanta și Grail nu au reușit să invoce o încălcare a dreptului lor la apărare ca urmare a pretinsului caracter nerezonabil al termenului și a întârzierii sale, astfel cum impune jurisprudența, și să precizeze motivele pentru care ar fi avut loc o astfel de încălcare.

221

Articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 nu impune Comisiei un termen expres pentru a informa, în temeiul alineatului (5) al acestuia, statele membre cu privire la o concentrare care îndeplinește criteriile unei trimiteri.

222

Astfel, articolul 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004 se limitează să enunțe că „Comisia poate informa unul sau mai multe state membre că o concentrare este considerată a îndeplini criteriile de la alineatul (1)” și că, „[î]n astfel de cazuri, Comisia [le] poate invita […] să formuleze o solicitare în temeiul alineatului (1)”.

223

Cu toate acestea, obligația de a respecta un termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative în materia politicii în domeniul concurenței constituie un principiu general de drept al Uniunii care este preluat drept componentă a dreptului la bună administrare de articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a cărui respectare este asigurată de instanța Uniunii. Cu toate acestea, încălcarea principiului termenului rezonabil poate justifica anularea deciziei numai în măsura în care ar produce și o încălcare a dreptului la apărare al întreprinderii în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2009, Omya/Comisia, T‑145/06, EU:T:2009:27, punctul 84 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 decembrie 2015, SNCF/Comisia, T‑242/12, EU:T:2015:1003, punctele 392 și 393 și jurisprudența citată). În plus, cerința fundamentală de securitate juridică ce se opune posibilității Comisiei, în lipsa unui termen stabilit în actul legislativ aplicabil, de a întârzia la nesfârșit exercitarea competențelor sale determină instanța Uniunii să analizeze dacă desfășurarea procedurii administrative denotă existența unei acțiuni excesiv de tardive din partea acestei instituții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, EU:C:2002:524, punctele 140 și 141, și Hotărârea din 22 aprilie 2016, Italia și Eurallumina/Comisia, T‑60/06 RENV II și T‑62/06 RENV II, EU:T:2016:233, punctele 180 și 182 și jurisprudența citată).

224

Atunci când durata unei proceduri nu este prevăzută de o dispoziție a dreptului Uniunii, caracterul rezonabil al termenului luat în considerare de instituție pentru adoptarea actului în cauză trebuie apreciat în funcție de totalitatea circumstanțelor proprii fiecărei cauze, precum complexitatea acesteia și miza procedurii pentru persoana interesată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, EU:C:2007:52, punctul 116, Hotărârea din 28 februarie 2013, Reexaminare Arango Jaramillo și alții/BEI, C‑334/12 RX‑II, EU:C:2013:134, punctele 28 și 29, și Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA și alții/Comisia, C‑630/11 P-C‑633/11 P, EU:C:2013:387, punctul 82).

225

Ținând seama de aceste principii jurisprudențiale, atunci când Comisiei i se aduc la cunoștință, precum în speță, printr‑o plângere, informații care îi permit să aprecieze dacă o concentrare îndeplinește condițiile de aplicare a articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, aceasta nu poate amâna sine die comunicarea către statele membre a intențiilor sale în temeiul alineatului (5) al dispoziției menționate. Dimpotrivă, într‑un astfel de caz, Comisia este obligată să ia poziție, dacă este cazul, după efectuarea verificărilor și a analizelor preliminare necesare, într‑un termen rezonabil cu privire la aspectul dacă sunt îndeplinite condițiile unei solicitări de trimitere și dacă trebuie să informeze statul sau statele membre în cauză cu privire la aceasta.

226

În conformitate cu jurisprudența citată la punctul 224 de mai sus, în vederea aplicării articolului 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004 în raport cu principiul termenului rezonabil, trebuie să se țină seama de obiectivele fundamentale ale eficienței și celerității care stau la baza regulamentului menționat (a se vedea punctele 206 și 207 de mai sus), precum și de faptul, subliniat în mod întemeiat de reclamantă, că legiuitorul Uniunii urmărea să definească o repartizare clară a intervențiilor autorităților naționale și ale Uniunii și că a dorit să asigure un control al operațiunilor de concentrare în termene compatibile atât cu cerințele unei bune administrări, cât și cu cele ale activității comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2007, Cementbouw Handel & Industrie/Comisia, C‑202/06 P, EU:C:2007:814, punctul 37 și jurisprudența citată), și, în consecință, de mizele procedurii de control al concentrărilor pentru întreprinderile implicate. De asemenea, pentru a garanta un nivel maxim de securitate juridică, precum și o administrare legală și eficientă în termene scurte, trebuie să se determine cât mai rapid posibil autoritatea de concurență competentă pentru controlul unei concentrări (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Cementbouw Handel & Industrie/Comisia, C‑202/06 P, EU:C:2007:255, punctul 44).

227

Având în vedere principiile jurisprudențiale prezentate la punctele 223-226 de mai sus, Tribunalul apreciază oportun să examineze, într‑o primă etapă, dacă, prin aplicarea articolului 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004 în speță, Comisia a respectat cerințele care decurg din principiul termenului rezonabil și, într‑o a doua etapă, dacă eventuala nerespectare a acestui principiu a condus la o încălcare a dreptului la apărare al reclamantei.

228

În primul rând, în ceea ce privește respectarea principiului termenului rezonabil, din informațiile suplimentare furnizate de Comisie ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului reiese că aceasta a luat cunoștință de existența concentrării în discuție la 7 decembrie 2020 în urma depunerii unei plângeri (a se vedea punctul 11 de mai sus). Începând de la această dată, s‑a scurs, așadar, un termen de 47 de zile lucrătoare până la trimiterea scrisorii de invitație, la 19 februarie 2021 (a se vedea punctul 12 de mai sus).

229

În această perioadă, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctelor 5 și 6 din decizia atacată și din răspunsurile furnizate la o întrebare scrisă a Tribunalului, Comisia a ținut o videoconferință cu autorul plângerii la 17 decembrie 2020 cu privire la concentrarea în discuție, a avut schimburi suplimentare cu acesta, a efectuat cercetări de piață și era în contact cu autoritățile de concurență potențial competente din patru state membre, precum și cu CMA, care fusese de asemenea sesizată cu plângerea (a se vedea punctul 11 de mai sus).

230

În ceea ce privește informațiile referitoare la concentrarea în discuție, din scrisoarea de invitație reiese că Comisia s‑a întemeiat în special pe comunicate de presă, pe rapoarte, pe prospecte și pe prezentări care erau disponibile în mod public pe internet și fuseseră publicate până la 21 septembrie 2020 (a se vedea notele de subsol 1 și 5-9 din această scrisoare), dată la care concentrarea în discuție a fost anunțată public (a se vedea punctul 8 de mai sus). Se indică de asemenea că această concentrare făcea obiectul unei examinări din partea FTC, a cărei „a doua cerere” a fost adusă, potrivit informațiilor furnizate în urma întrebării scrise a Tribunalului, la cunoștința sa în cadrul videoconferinței din 17 decembrie 2020, iar în această scrisoare se face referire la formularul „S‑4” al Securities and Exchange Commission (Comisia pentru Operațiuni de Bursă a Statelor Unite) din 24 noiembrie 2020, astfel cum a fost completat de reclamantă (a se vedea nota de subsol 11 din scrisoarea respectivă).

231

În ceea ce privește, în special, aprecierea criteriilor referitoare la afectarea comerțului dintre statele membre și la amenințarea de afectare semnificativă a concurenței pe teritoriile respective, cu excepția unui document de reuniune a cărui proveniență nu este clară (a se vedea nota de subsol 28 din scrisoarea de invitație), Comisia a utilizat informații similare (a se vedea notele de subsol 12-15, 24, 26 și 27 din această scrisoare), dintre care cele mai recente privesc preluarea unuia dintre concurenții Grail, în ianuarie 2021 (a se vedea nota de subsol 15 din scrisoarea respectivă). De asemenea, sunt menționate problemele de concurență prezentate, în privința concentrării în discuție, de FTC și de CMA pe paginile lor de internet (a se vedea nota de subsol 17 din aceeași scrisoare), precum și raportul CMA din 24 octombrie 2019 privind concluziile provizorii referitoare la un alt proiect de preluare a reclamantei, de asemenea accesibil pe internet (a se vedea notele de subsol 18, 22, 25 și 29 din scrisoarea în discuție). Or, astfel cum a confirmat Comisia în răspunsul la o întrebare scrisă a Tribunalului, aceasta nu avea cunoștință de investigația CMA înainte de 7 decembrie 2020.

232

Rezultă că Comisia a utilizat informații dintre care majoritatea erau disponibile în mod public la momentul primirii plângerii. După cum demonstrează conținutul scrisorii de invitație, aceasta era, așadar, în măsură, după verificarea anumitor aspecte cu autorul plângerii, în special în cadrul videoconferinței din 17 decembrie 2020, să procedeze relativ rapid la contactele bilaterale necesare cu cele patru autorități de concurență potențial competente să examineze concentrarea în discuție și la investigarea caracteristicilor esențiale ale concentrării respective pentru a‑i permite să facă o evaluare preliminară a faptului dacă acea concentrare putea să îndeplinească condițiile de aplicare a articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și dacă era oportună informarea statelor membre în temeiul alineatului (5) al dispoziției menționate.

233

În acest context, ținând seama de obiectivele fundamentale de eficiență și celeritate urmărite de regimul de control al concentrărilor din Uniune (a se vedea punctul 226 de mai sus) și de împrejurările speței, un termen de 47 de zile lucrătoare, între primirea plângerii și trimiterea scrisorii de invitație, nu apare ca fiind justificat.

234

Primo, din articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 coroborat cu articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat reiese că termenul pentru faza de examinare prealabilă a unei concentrări, în care Comisia trebuie să ia o decizie cu privire la problema dacă această concentrare generează îndoieli grave privind compatibilitatea sa cu piața internă, este de 25 de zile lucrătoare. Ținând seama de faptul că, după caz, Comisia trebuie să efectueze în această fază o examinare de fond destul de completă a concentrării, se poate aștepta în mod rezonabil ca o examinare care precedă trimiterea unei scrisori de invitație, în temeiul articolului 22 alineatul (5) din Regulamentul nr. 139/2004, care nu implică decât o evaluare preliminară a criteriilor prevăzute la alineatul (1) al acestui articol, să nu depășească un astfel de termen de 25 de zile lucrătoare.

235

Secundo, după cum s‑a arătat la punctele 212-214 de mai sus, trebuie să se țină seama de faptul că scrisoarea de invitație constituie doar o „aducere la cunoștință” în temeiul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, care declanșează, în lipsa unei notificări sau a unei aduceri la cunoștință anterioare, termenul de 15 zile lucrătoare pentru formularea unei solicitări de trimitere de către statul sau statele membre în cauză. Atunci când este formulată o asemenea solicitare, orice alt stat membru are dreptul de a se alătura solicitării pe parcursul unei perioade de 15 zile lucrătoare [articolul 22 alineatul (2) din regulamentul menționat]. Numai la expirarea acestui din urmă termen Comisia poate, în termen de 10 zile lucrătoare, să ia decizia de a se sesiza cu examinarea concentrării [articolul 22 alineatul (3) din regulamentul menționat]. Astfel, trimiterea unei scrisori de invitație în temeiul articolului 22 alineatul (5) din același regulament declanșează mai multe alte termene relativ scurte care precedă adoptarea unei decizii prin care Comisia se sesizează cu examinarea concentrării în discuție. Astfel, în speță, a trecut un termen de 90 de zile lucrătoare între primirea plângerii la 7 decembrie 2020 și adoptarea deciziilor atacate la 19 aprilie 2021.

236

Tertio, trebuie amintit că o concentrare care nu are dimensiune europeană în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 139/2004 nu trebuie, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din același regulament, să fie notificată Comisiei. Cu toate acestea, părțile la o asemenea concentrare ar suferi un dezavantaj considerabil în raport cu părțile la o concentrare care trebuie notificată dacă perioada dintre, pe de o parte, informarea Comisiei, eventual printr‑o plângere, cu privire la existența concentrării și, pe de altă parte, adoptarea de către Comisie a deciziei privind acceptarea unei solicitări de trimitere, avea, precum în speță, aceeași durată ca și faza de examinare aprofundată în temeiul articolului 8 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 139/2004, care implică evaluări economice complexe ale compatibilității unei concentrări cu piața internă și pentru care articolul 10 alineatul (3) din același regulament prevede, în principiu, un termen de 90 de zile lucrătoare.

237

Quarto, în speță, Comisia nu poate justifica curgerea unui termen de 47 de zile lucrătoare între primirea plângerii și trimiterea scrisorii de invitație prin vacanța de sfârșit de an 2020, perioada cuprinsă între 24 decembrie 2020 și 1 ianuarie 2021 fiind o perioadă cu zile de sărbătoare în temeiul articolului 1 din Decizia din 28 ianuarie 2019 privind lista sărbătorilor legale din anul 2020 pentru instituțiile Uniunii (JO 2019, C 38, p. 4) și al articolului 1 din Decizia din 2 martie 2020 referitoare la sărbătorile legale din anul 2021 (JO 2020, C 69, p. 8). În plus, în urma depunerii plângerii, Comisia era în măsură să contacteze mult mai rapid și în paralel cele patru autorități naționale de concurență potențial competente, respectiv autoritățile germană, austriacă, slovenă și suedeză, pentru a stabili dacă pragurile de competență în temeiul legislațiilor naționale respective puteau fi atinse, ceea ce a făcut, după cum reiese din răspunsul său la o întrebare scrisă a Tribunalului, numai în lunile ianuarie și februarie 2021.

238

Prin urmare, ținând seama de caracterul scurt al termenelor prevăzute de Regulamentul nr. 139/2004, în special de articolul 22 din acesta, simplul fapt că Comisia a făcut dovada unei activități continue în examinarea dosarului în perioada relevantă cuprinsă între 7 decembrie 2020 și 19 februarie 2021, după cum reiese din tabelul care figurează în anexa la răspunsul său la o întrebare a Tribunalului, nu este suficient pentru a considera că această perioadă corespundea unui termen rezonabil.

239

Rezultă că trimiterea scrisorii de invitație a fost efectuată într‑un termen nerezonabil.

240

În al doilea rând, trebuie amintit că încălcarea principiului termenului rezonabil justifică anularea unei decizii adoptate la finalul unei proceduri administrative în materie de concurență numai în măsura în care presupune și o încălcare a dreptului la apărare al întreprinderii în cauză. În schimb, în cazul în care nu s‑a stabilit că trecerea excesivă a timpului a afectat capacitatea întreprinderilor în cauză de a se apăra efectiv, nerespectarea principiului termenului rezonabil nu are efect asupra validității acestei proceduri administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctele 42 și 43, Hotărârea din 8 mai 2014, Bolloré/Comisia, C‑414/12 P, nepublicată, EU:C:2014:301, punctele 84 și 85, și Hotărârea din 9 iunie 2016, PROAS/Comisia, C‑616/13 P, EU:C:2016:415, punctul 74), dar trebuie să își găsească sancțiunea într‑o acțiune în despăgubire introdusă la Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2014, Bolloré/Comisia, C‑414/12 P, nepublicată, EU:C:2014:301, punctele 106 și 109).

241

În speță, reclamanta a susținut în ședință că depășirea termenului rezonabil ar fi condus la o încălcare a dreptului său la apărare, în special pentru motivul că Comisia ar fi trebuit să contacteze întreprinderile implicate și să le asculte în perioada anterioară trimiterii scrisorii de invitație pentru a le permite să prezinte observații și să corecteze anumite erori de fapt semnificative, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.

242

Totuși, aceste explicații vagi nu pot fi suficiente pentru a dovedi o încălcare a dreptului la apărare al reclamantei. În această privință, Comisia a susținut în mod întemeiat în ședință că, pe de o parte, scrisoarea de invitație nu constituia decât un act pregătitor în cadrul procedurii care a condus la adoptarea unei decizii în temeiul articolului 22 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 și, pe de altă parte, întreprinderile implicate erau în măsură să își prezinte în mod util observațiile înainte de adoptarea acestuia.

243

Astfel, pe de o parte, unele măsuri intermediare, precum scrisoarea de invitație, al căror obiectiv se limitează la pregătirea deciziei finale nu urmăresc să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului și, în consecință, să îi cauzeze un prejudiciu separat, atunci când pretinsa nelegalitate poate fi invocată împotriva deciziei finale în elaborarea căreia constituie o etapă pregătitoare, motiv pentru care, potrivit unei jurisprudențe constante, asemenea măsuri nu sunt supuse căilor de atac (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctele 50-54 și jurisprudența citată).

244

În plus, reclamanta nu era capabilă să precizeze suficient pretinsele „erori de fapt semnificative” care viciază decizia atacată, care ar fi afectat deja scrisoarea de invitație și ar fi putut, așadar, să influențeze în mod decisiv conținutul solicitării de trimitere a ACF. În măsura în care reclamanta arată că această scrisoare a indicat, din greșeală, la punctul 26, similar deciziei atacate, că Grail avea concurenți „reali” pe piață, este suficient să se arate că nici scrisoarea menționată, nici această solicitare nu se întemeiază pe o astfel de calificare. Dimpotrivă, solicitarea de trimitere justifică existența unui risc semnificativ de atingere adusă concurenței în special prin faptul că, pe de o parte, „[î]n sectorul testelor de depistare a cancerului, G[rail] va face față prezenței mai multor operatori care și‑au comercializat deja produsele […] sau care se pregătesc să facă acest lucru”, și, pe de altă parte, „noua entitate va putea dispune de capacitatea de a restricționa sau de a face mai costisitor accesul la produsele sale NGS, în detrimentul concurenților potențiali ai G[rail] în sectorul testelor de depistare a cancerului”, și, așadar, prin existența unei concurențe potențiale între Grail și acești operatori în ipoteza punerii în aplicare a concentrării în discuție.

245

Pe de altă parte, dat fiind că deciziile atacate, iar nu scrisoarea de invitație, sunt cele care le cauzează prejudicii, întreprinderile implicate dispuneau de dreptul de a fi ascultate, care face parte din dreptul la apărare, garantându‑le posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea acestor decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 2021, Vialto Consulting/Comisia, C‑650/19 P, EU:C:2021:879, punctul 121), iar nu în stadiul anterior trimiterii scrisorii respective în calitate de măsură intermediară. Or, nici reclamanta, nici Grail nu contestă că au fost în măsură să își prezinte observațiile înainte de adoptarea deciziilor atacate, ci se limitează să se plângă de faptul că nu li s‑a acordat această posibilitate mult mai devreme. Este cert că întreprinderile implicate erau informate cu privire la trimiterea scrisorii de invitație la 4 martie 2021 (a se vedea punctul 13 de mai sus), cu alte cuvinte cu șase zile lucrătoare înainte de expirarea termenului prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din același regulament, în care se consideră că statele membre formulează o solicitare de trimitere. De asemenea, Comisia le‑a informat, prin scrisoarea de informare din 11 martie 2021, cu privire la solicitarea de trimitere (a se vedea punctul 15 de mai sus) și acestea și‑au prezentat observațiile la 16 și 29 martie 2021 (a se vedea punctul 17 de mai sus). Întreprinderile implicate erau, așadar, informate cu mult timp înainte de adoptarea deciziilor atacate, care a avut loc la 19 aprilie 2021, și au avut mai multe ocazii de a‑și exprima punctul de vedere în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziilor respective.

246

În aceste împrejurări, argumentul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei trebuie înlăturat.

247

În consecință, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie declarat nefondat, astfel încât al doilea motiv trebuie respins în totalitate.

248

De asemenea, este necesar să se respingă cererile din 6 octombrie și 6 decembrie 2021 prin care reclamanta a solicitat adoptarea de către Tribunal a unor măsuri de organizare a procedurii având ca obiect obținerea de informații privind, pe de o parte, schimburile dintre Comisie și ACF, precum și luarea la cunoștință de către Comisie a concentrării în discuție (prima cerere) și, pe de altă parte, data la care aceasta a menționat pentru prima dată concentrarea respectivă față de Republica Franceză, precum și documentele pe care le furnizase statelor membre care fac referire la concentrarea menționată (a doua cerere).

249

Astfel, după cum rezultă din considerațiile care precedă, Tribunalul, pe de o parte, a putut efectua controlul cu privire la pretinsul caracter tardiv al solicitării de trimitere (a se vedea punctele 212-214 de mai sus), așa cum a fost invocat în cadrul primului aspect, și, pe de altă parte, a fost în măsură să constate caracterul nerezonabil al termenului luat în considerare pentru trimiterea scrisorii de invitație (a se vedea punctele 228-239 de mai sus), astfel cum a fost invocat în cadrul celui de al doilea aspect, pe baza înscrisurilor și a documentelor depuse de părți în cursul procesului, în special prin luarea în considerare a răspunsurilor Comisiei la întrebarea scrisă a Tribunalului din 11 noiembrie 2021 și a observațiilor Republicii Franceze din 6 decembrie 2021.

250

În plus, trebuie amintit că numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în legătură cu cauzele cu care este sesizat (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Mamoli Robinetteria/Comisia, C‑619/13 P, EU:C:2017:50, punctul 117 și jurisprudența citată, Hotărârea din 12 noiembrie 2020, Fleig/SEAE, C‑446/19 P, nepublicată, EU:C:2020:918, punctul 53).

251

Reclamanta, susținută de Grail, arată că deciziile atacate încalcă principiile protecției încrederii legitime și securității juridice. În esență, reclamanta susține că, potrivit politicii sale din momentul în care întreprinderile implicate conveniseră concentrarea în discuție, Comisia nu accepta solicitări de trimitere pentru concentrări care nu intrau în domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor. Din discursul vicepreședintei Comisiei din 11 septembrie 2020 ar rezulta că această politică continua să se aplice până la modificarea sa prin publicarea noilor orientări către jumătatea anului 2021. Potrivit Grail, aceasta demonstrează că Comisia era conștientă de importanța schimbării sale de abordare, care ar contrazice concluziile și recomandările Rețelei Internaționale de Concurență (RIC) și ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Reclamanta și Grail subliniază caracterul clar și necondiționat al discursului menționat, în special în ceea ce privește procesul și calendarul punerii în aplicare a noii politici de trimitere. În plus, reclamanta arată că adoptarea Orientărilor privind articolul 22 a avut loc după trimiterea scrisorii de invitație și fără consultare publică.

252

Comisia, susținută de Republica Elenă, apreciază că afirmațiile reclamantei referitoare la încălcarea principiului securității juridice nu sunt susținute. În ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, aceasta nu ar fi demonstrat că Comisia a dat asigurări precise, necondiționate și concordante, ci s‑ar fi limitat să facă trimitere vag la o pretinsă practică decizională. În special, Comisia ar fi confirmat în mod explicit, în Cartea albă din 2014, că statele membre puteau solicita trimiterea unei concentrări care nu intră sub incidența reglementării lor naționale în materie de control al concentrărilor. Această posibilitate nu ar fi fost înlăturată de niciun document oficial, iar Comisia ar fi acceptat deja trimiterea unor astfel de concentrări. Discursul din 11 septembrie 2020 al vicepreședintei Comisiei ar constitui o declarație politică cu caracter general cu privire la practica sa viitoare care confirmă că Comisia nu a exclus tratamentul unor astfel de concentrări din principiu. Republica Franceză amintește printre altele că operatorii economici nu își pot plasa încrederea legitimă în menținerea unei situații care poate fi modificată și că Comisia a acceptat trimiterea concentrării în discuție numai după publicarea Orientărilor privind articolul 22. Comisia adaugă că nimic nu împiedica reclamanta să ia legătura cu ea sau cu autoritățile naționale de concurență. În plus, reclamanta nu ar fi demonstrat că a acționat pe baza unor pretinse asigurări oferite de Comisie.

253

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, deși reclamanta se prevalează, în cadrul celui de al treilea motiv, atât de principiul securității juridice, cât și de cel al protecției încrederii legitime, argumentația sa se raportează, după cum susține Comisia, în realitate, exclusiv la acest al doilea principiu.

254

În conformitate cu o jurisprudență constantă, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime presupune că autoritățile competente ale Uniunii au furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere (a se vedea Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții, C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 144 și jurisprudența citată). Astfel, acest drept aparține oricărui justițiabil pe care o instituție, un organ sau un organism al Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate. Constituie astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate și concordante (a se vedea Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA și alții/Comisia, C‑630/11 P-C‑633/11 P, EU:C:2013:387, punctul 132 și jurisprudența citată), cu condiția să fie conforme cu normele aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Probelte/Comisia, T‑67/18, EU:T:2019:873, punctul 109 și jurisprudența citată).

255

În speță, pentru a demonstra pretinsa politică potrivit căreia Comisia nu accepta solicitări de trimitere, în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, pentru concentrări care nu intrau în domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor, reclamanta se întemeiază pe punctul 5 din scrisoarea de invitație, pe punctul 94 din decizia atacată, pe punctul 7 din Comunicarea privind trimiterea și pe discursul vicepreședintei Comisiei din 11 septembrie 2020. Grail se referă de asemenea la concluziile și la recomandările RIC și ale OCDE.

256

În primul rând, în ceea ce privește aceste concluzii și recomandări, este suficient să se constate că ele nu provin de la administrația Uniunii și, prin urmare, nu îndeplinesc condițiile enunțate de jurisprudența citată la punctul 254 de mai sus.

257

În al doilea rând, în ceea ce privește documentele invocate de reclamantă, trebuie amintit că, prin scrisoarea de invitație, Comisia a considerat în mod preliminar că concentrarea în discuție putea face obiectul unei trimiteri în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 (a se vedea punctul 12 de mai sus), poziție pe care a confirmat‑o prin admiterea solicitării de trimitere a ACF prin decizia atacată (a se vedea punctele 19 și 21-35 de mai sus). Având în vedere această poziție a Comisiei pe care a adoptat‑o în mod specific cu privire la concentrarea în discuție, reclamanta nu se poate prevala de aceste documente pentru a dovedi furnizarea de asigurări precise pentru menținerea unei pretinse politici contrare. În schimb, dat fiind că, pe de o parte, punctul 5 din scrisoarea de invitație și punctul 94 din decizia atacată conțin o simplă descriere a situației anterioare și, pe de altă parte, documentele respective nu existau încă la momentul la care au fost încheiate acordul și planul de fuziune, și anume 20 septembrie 2020 (a se vedea punctul 7 de mai sus), întreprinderile implicate nu puteau justifica așteptări legitime cu privire la acestea.

258

În ceea ce privește punctul 7 din Comunicarea privind trimitere, în acesta se arată că „Comisia și statele membre păstrează o marjă de apreciere considerabilă pentru a decide să trimită operațiuni care sunt de «competența lor inițială» sau să accepte examinarea celor care nu sunt de competența lor, în temeiul […] articolului 22 [din Regulamentul nr. 139/2004]”.

259

Astfel, acest punct se limitează la a sublinia, pe de o parte, larga putere de apreciere de care beneficiază Comisia în cadrul politicii din domeniul concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2018, Furukawa Electric/Comisia, T‑444/14, nepublicată, EU:T:2018:454, punctul 222 și jurisprudența citată) și, pe de altă parte, repartizarea competențelor între statele membre și Comisie, astfel cum a fost prezentată la punctul 153 de mai sus. În schimb, niciunul dintre aceste elemente nu susține existența pretinsei politici a Comisiei pe care se întemeiază reclamanta. Această constatare este confirmată de punctele 42-45 din Comunicarea privind trimiterea, care trebuie coroborate, după cum susține Republica Franceză, cu punctul 7 din această comunicare și care expun tocmai criteriile pertinente care guvernează o trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, fără a menționa o asemenea pretinsă practică.

260

În al treilea rând, în ceea ce privește discursul vicepreședintei Comisiei, trebuie amintit că acest discurs privea „[v]iitorul controlului concentrărilor [din Uniune]” și a fost prezentat în cadrul celei de a 24‑a conferințe anuale privind concurența a Asociației Internaționale al Barourilor la 11 septembrie 2020. Este cert că acest discurs privea politica generală a Comisiei în materie de concentrări și nu menționa concentrarea în discuție, al cărei acord și plan de fuziune fuseseră încheiate la un moment ulterior, și anume la 20 septembrie 2020 (a se vedea punctul 7 de mai sus). Prin urmare, discursul menționat nu putea să conțină asigurări precise, necondiționate și concordante în raport cu soluționarea acestei concentrări.

261

În ceea ce privește politica generală menționată, vicepreședinta Comisiei a indicat, desigur, în discursul său din 11 septembrie 2020 că, în trecut, „Comisia avea practica de a descuraja autoritățile naționale să trimită concentrări pentru a căror examinare nu erau ele însele competente”. Or, nu rezultă totuși că trimiterea unor astfel de concentrări era exclusă în principiu, dar, astfel cum demonstrează termenul „a descuraja”, Comisia intenționa numai să convingă statele membre să nu formuleze o solicitare de trimitere într‑o asemenea situație. Astfel cum susține Comisia, vicepreședinta Comisiei a subliniat chiar că „această practică nu a avut niciodată drept scop să împiedice [Comisia] să soluționeze cauze susceptibile să afecteze grav concurența pe piața unică”.

262

Chiar presupunând că întreprinderile implicate se puteau prevala de practica menționată, Comisia putea totuși să considere că concentrarea în discuție era susceptibilă să afecteze în mod semnificativ concurența pe piața internă și, pentru acest motiv, să trimită scrisoarea de invitație și să accepte solicitarea de trimitere și să se sesizeze cu examinarea ei. În consecință, anunțarea, în discursul vicepreședintei Comisiei, a unei „schimbări de abordare” în viitor și a unui calendar aproximativ pentru punerea sa în aplicare este lipsită de relevanță, iar argumentele reclamantei și ale Grail referitoare la nerespectarea acestui anunț trebuie înlăturate ca inoperante. Situația este aceeași în ceea ce privește argumentele întemeiate pe faptul că Orientările privind articolul 22 au fost adoptate ulterior trimiterii scrisorii de invitație.

263

Prin urmare, nici reclamanta, care nu pretinde că a obținut anumite asigurări precise, necondiționate și concordante din partea Comisiei în raport cu soluționarea concentrării în discuție, nu a demonstrat existența unor astfel de asigurări în raport cu concentrările care nu intrau în domeniul de aplicare al unei reglementări naționale în materie de control al concentrărilor în general. Dimpotrivă, după cum arată Comisia și Republica Franceză, din Cartea albă din 2014 reiese că acest articol se poate aplica unor astfel de concentrări (a se vedea nota de subsol 45 din Cartea albă din 2014).

264

Această apreciere este confirmată de faptul că Comisia a admis recent, după cum susține în mod întemeiat, făcând trimitere la Deciziile din 6 februarie 2018 (cazul M.8788 – Apple/Shazam), din 15 martie 2018 (cazul M.8832 – Knauf/Armstrong), din 26 septembrie 2019 (cazul M.9547 – Johnson & Johnson/Tachosil), și din 2 aprilie 2020 (cazul M.9744 – Mastercard/Nets), mai multe solicitări de alăturare în temeiul articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 provenite de la state membre ale căror autorități nu erau competente, în temeiul reglementării lor naționale în materie de control al concentrărilor, să examineze concentrările care fac obiectul acestor solicitări.

265

În orice caz, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 254 de mai sus, reclamanta nu se poate întemeia pe documente sau pe declarații care, dacă ar fi interpretate după cum pretinde, ar urmări să restrângă dreptul statelor membre de a solicita o trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 în condițiile prevăzute de acesta (a se vedea punctul 155 de mai sus). De asemenea, în măsura în care reiese din primul motiv că deciziile atacate se întemeiau pe o interpretare corectă a domeniului de aplicare al acestui articol, reclamanta nu poate invoca reorientarea practicii decizionale a Comisiei (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 8 iulie 2008, AC‑Treuhand/Comisia, T‑99/04, EU:T:2008:256, punctul 163).

266

Prin urmare, având în vedere tot ceea ce precedă, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

267

În consecință, întrucât niciunul dintre motivele invocate de reclamantă în susținerea acțiunii formulate nu este întemeiat, se impune respingerea acesteia în totalitate.

268

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

269

Articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Alineatul (2) al acestui articol prevede că statele părți la Acordul privind SEE, altele decât statele membre, precum și Autoritatea de Supraveghere AELS suportă de asemenea propriile cheltuieli de judecată atunci când au intervenit în litigiu. În conformitate cu alineatul (3) al articolului menționat, Tribunalul poate decide ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2), să suporte propriile cheltuieli de judecată.

270

În consecință, Republica Elenă, Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Autoritatea de Supraveghere AELS și Grail suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă)

declară și hotărăște:

Cadrul juridic

Istoricul litigiului

Cu privire la întreprinderile implicate și la concentrarea în discuție

Cu privire la lipsa notificării

Cu privire la solicitarea de trimitere către Comisie

Cu privire la deciziile atacate

Cu privire la respectarea termenului de 15 zile lucrătoare

Cu privire la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre și la amenințarea afectării semnificative a concurenței

Cu privire la caracterul adecvat al trimiterii

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la cererea de revocare a statutului de intervenient al Grail

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Rezumatul motivelor de anulare

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe necompetența Comisiei

– Cu privire la interpretarea literală

– Cu privire la interpretarea istorică

– Cu privire la interpretarea contextuală

– Cu privire la interpretarea teleologică

– Cu privire la celelalte argumente ale reclamantei și ale Grail

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe caracterul tardiv al solicitării de trimitere și, în subsidiar, pe încălcarea principiilor securității juridice și „bunei administrări”

– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe caracterul tardiv al solicitării de trimitere

– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiilor securității juridice și „bunei administrări”

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice

Cu privire la cheltuielile de judecată