–

pentru DOMUS‑Software‑AG, de T. Schwartz, Rechtsanwalt;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Gattinara și C. Hermes, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea dispozițiilor coroborate ale articolului 6 alineatele (1) și (2) și ale articolului 3 din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale (JO 2011, L 48, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între DOMUS‑Software‑AG (denumită în continuare „Domus”), pe de o parte, și Marc Braschoß Immobilien GmbH (denumită în continuare „MBI”), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de acordare a unei despăgubiri fixe pentru cheltuielile de recuperare suportate ca o consecință a unor întârzieri succesive în efectuarea plăților în cadrul unuia și aceluiași contract.

3

Considerentele (3), (17), (19) și (22) ale Directivei 2011/7 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Prezenta directivă urmărește să combată întârzierea în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, în vederea asigurării funcționării adecvate a pieței interne, promovând astfel competitivitatea întreprinderilor, în special cea a [întreprinderilor mici și mijlocii (IMM‑urilor)].

(2)   Prezenta directivă se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.”

5

Potrivit articolului 2 din directiva menționată:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

6

Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Tranzacții între întreprinderi”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre garantează că, în cadrul unor tranzacții comerciale între întreprinderi, creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

7

Potrivit articolului 5 din Directiva 2011/7, intitulat „Calendarele de plată”:

„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului părților de a conveni, în limitele dispozițiilor corespunzătoare din legislația internă aplicabilă, asupra unor calendare de plată a ratelor. În astfel de cazuri, dacă unele rate nu sunt plătite la data convenită, dobânzile și compensațiile prevăzute în prezenta directivă se calculează exclusiv pe baza sumelor exigibile.”

8

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Compensația pentru costurile de recuperare”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale devine exigibilă în conformitate cu articolul 3 sau 4, creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă fixă de 40 [de euro], în calitate de despăgubire minimă.

(2)   Statele membre se asigură că suma fixă menționată la alineatul (1) este exigibilă fără a fi necesară o notificare și reprezintă o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare ale creditorului.

(3)   În plus față de suma fixă menționată la alineatul (1), creditorul este îndreptățit să solicite o despăgubire rezonabilă de la debitor pentru orice cheltuieli de recuperare care depășesc suma fixă respectivă angajate din cauza efectuării cu întârziere a plăților de către debitor. Aceste cheltuieli ar putea să includă cheltuielile suportate, printre altele, în vederea angajării unui avocat sau a unei firme de colectare a debitelor.”

9

Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Clauze contractuale și practici abuzive”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre garantează că o clauză contractuală sau o practică referitoare la data de plată sau la termenul de plată, rata dobânzii pentru efectuarea cu întârziere a plăților sau despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare nu este aplicabilă sau generează dreptul de a cere despăgubiri, dacă este vădit inechitabilă pentru creditor.

Pentru a determina dacă o clauză contractuală sau o practică este vădit inechitabilă pentru creditor, în sensul primului paragraf, se ține cont de toate circumstanțele cazului, inclusiv de următoarele:

[…]

10

Articolul 286 alineatele (1) și (3) din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”) are următorul cuprins:

„(1)   Dacă debitorul nu își îndeplinește obligația în urma unei notificări din partea creditorului, emisă după scadență, se consideră că debitorul este în întârziere ca efect al acestei notificări. Introducerea unei acțiuni în vederea executării prestației și notificarea unei somații de plată în cadrul unei proceduri corespunzătoare sunt asimilate unei notificări.

[…]

(3)   Debitorul unei creanțe salariale este pus în întârziere cel târziu la 30 de zile de la scadență și primirea unei facturi sau a unei cereri echivalente de plată, în cazul în care nu a plătit anterior; […]”

11

Articolul 288 alineatul (5) din acest cod prevede:

„Creditorul unei creanțe de plată a unei remunerații are de asemenea dreptul la plata unei sume fixe de 40 de euro în cazul întârzierii debitorului care nu este un consumator. Această dispoziție se aplică și în cazul în care creanța de plată a unei remunerații constituie un avans sau o altă plată eșalonată. Suma fixă menționată la alineatul (1) se deduce din despăgubirea datorată, în măsura în care prejudiciul este justificat prin cheltuielile de judecată.”

12

La 21 august 2019, Domus și MBI, două întreprinderi de drept german, au încheiat un contract având ca obiect mentenanța unui program informatic dobândit de a doua întreprindere în schimbul remunerației lunare de 135 de euro, majorată cu taxa pe valoarea adăugată (TVA), care era datorată la începutul fiecărei perioade de facturare.

13

La 11 septembrie 2019, 1 octombrie 2019 și 1 ianuarie 2020, Domus a emis succesiv, în temeiul acestui contract, facturi aferente lunii septembrie 2019 (133,04 euro), lunilor octombrie-decembrie 2019 (399,13 euro) și, respectiv, lunilor ianuarie-martie 2020 (399,13 euro). De fiecare dată, MBI a primit facturile în ziua următoare emiterii lor.

14

Întrucât aceste facturi nu au fost plătite la scadență, Domus a sesizat Amtsgericht München (Tribunalul Districtual din München, Germania) cu o acțiune având ca obiect obligarea MBI la plata către aceasta a creanței principale restante datorate, majorată cu dobânzi de întârziere, precum și a unei despăgubiri fixe de 40 de euro pentru fiecare dintre cele trei facturi neachitate, și anume 120 de euro în total, în temeiul articolului 288 alineatul (5) din BGB, pentru cheltuielile de recuperare suportate.

15

Această instanță a admis acțiunea societății Domus în ceea ce privește creanța principală restantă datorată. Cu toate acestea, ea nu a obligat MBI la plata, cu dobânzi, decât a unei singure sume fixe de 40 de euro. Instanța menționată a considerat că, fiind vorba despre unul și același contract din care rezultau plăți periodice, Domus avea dreptul, în temeiul unei interpretări teleologice a articolului 288 alineatul (5) din BGB, care transpune în dreptul german articolul 6 din Directiva 2011/7, doar la o singură sumă fixă.

16

Domus a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Landgericht München I (Tribunalul Regional din München I, Germania), instanța de trimitere, solicitând obligarea MBI la plata sumei de 80 de euro, corespunzătoare celorlalte două sume fixe solicitate.

17

Instanța de trimitere arată că este înclinată să interpreteze Directiva 2011/7 în sensul că o pluralitate de creanțe care decurg din unul și același contract, născute din întârzieri în efectuarea plății remunerațiilor periodice, dă dreptul, cel puțin, la plata unei sume fixe de 40 de euro pentru fiecare creanță distinctă.

18

În aceste condiții, Landgericht München I (Tribunalul Regional din München I) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile coroborate ale articolului 6 alineatele (1) și (2) și ale articolului 3 din Directiva [2011/7] trebuie interpretate în sensul că, în cazul mai multor creanțe de plată a unei remunerații, născute dintr‑un raport contractual unic, există dreptul la plata unei sume fixe de 40 de euro în calitate de despăgubire minimă pentru fiecare creanță individuală de plată a unei remunerații[?]”

19

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7 coroborat cu articolul 3 din aceasta trebuie interpretat în sensul că, atunci când unul și același contract prevede furnizări de bunuri sau prestări de servicii cu caracter periodic, fiecare trebuind să fie plătită la un termen determinat, suma fixă minimă de 40 de euro este datorată pentru fiecare întârziere în efectuarea plăților, în calitate de despăgubire a creditorului pentru cheltuieli de recuperare, sau dacă este datorată o singură dată, independent de numărul de plăți efectuate cu întârziere.

20

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7 impune statelor membre să se asigure că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale devine exigibilă, creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă fixă de 40 de euro, în calitate de despăgubire minimă pentru cheltuielile de recuperare. În plus, la alineatul (2), acest articol obligă statele membre să se asigure că această sumă fixă minimă este datorată automat, chiar și în lipsa unei notificări adresate debitorului, și că urmărește să despăgubească creditorul pentru cheltuielile de recuperare suportate. În sfârșit, la alineatul (3), articolul menționat recunoaște creditorului dreptul de a solicita debitorului, pe lângă suma fixă minimă de 40 de euro menționată, o despăgubire rezonabilă pentru toate celelalte cheltuieli de recuperare care depășesc suma fixă respectivă angajate din cauza efectuării cu întârziere a plăților de către debitor.

21

Noțiunea de „întârziere în efectuarea plăților” care se află la originea dreptului creditorului de a obține de la debitor nu numai dobânzile legale, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2011/7, ci și o sumă fixă minimă de 40 de euro, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din această directivă, este definită la articolul 2 punctul 4 din directiva menționată ca fiind neefectuarea plăților în termenul contractual sau legal de plată. Întrucât aceeași directivă se aplică, conform articolului 1 alineatul (2), „tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale”, această noțiune de „întârziere în efectuarea plăților” este aplicabilă fiecărei tranzacții comerciale avute în vedere în mod individual (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, BFF Finance Iberia, C‑585/20, EU:C:2022:806, punctul 28).

22

În al doilea rând, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7 definește condițiile de exigibilitate a sumei fixe minime de 40 de euro, făcând trimitere, în ceea ce privește tranzacțiile comerciale dintre întreprinderi, la articolul 3 din această directivă. Acest din urmă articol prevede la alineatul (1) că statele membre garantează că, în cadrul unor tranzacții comerciale între întreprinderi, creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, cu excepția cazului în care debitorul nu este răspunzător pentru această întârziere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 octombrie 2022, BFF Finance Iberia, C‑585/20, EU:C:2022:806, punctul 31 și jurisprudența citată).

23

Din ceea ce precedă reiese, pe de o parte, că dreptul de a obține dobândă legală pentru efectuarea cu întârziere a plăților, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2011/7, precum și dreptul la o sumă fixă minimă, prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, care iau naștere din cauza unei „întârzieri în efectuarea plăților”, în sensul articolului 2 punctul 4 din directiva menționată, sunt legate de „tranzacții comerciale” avute în vedere în mod individual. Pe de altă parte, aceste dobânzi legale, la fel ca și această sumă fixă, devin exigibile automat la expirarea termenului de plată prevăzut la articolul 3 alineatele (3)-(5) din aceeași directivă, cu condiția ca cerințele menționate la alineatul (1) al acestuia să fie îndeplinite. Considerentul (17) al Directivei 2011/7 enunță, în această privință, că „[e]fectuarea plății de către debitor ar trebui să fie considerată întârziată, în scopul stabilirii dreptului de a percepe dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților, în cazul în care creditorul nu are la dispoziție suma datorată la scadență, cu condiția să‑și fi îndeplinit obligațiile contractuale și legale” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, BFF Finance Iberia, C‑585/20, EU:C:2022:806, punctul 32).

24

În ceea ce privește condițiile stabilirii dreptului de a percepe dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților și, respectiv, a sumei fixe minime, nici articolul 3 alineatul (1), nici articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7 nu prevăd o distincție după cum plățile datorate pentru remunerarea bunurilor furnizate sau a serviciilor prestate, neachitate la scadență, provin sau nu din unul și același contract. Prin urmare, modul de redactare a acestor dispoziții nu poate veni în sprijinul interpretării potrivit căreia, în cazul unui singur contract, suma fixă minimă de 40 de euro, în calitate de compensație pentru cheltuielile de recuperare, nu ar fi datorată creditorului decât o singură dată, independent de numărul de plăți distincte care sunt în întârziere.

25

Această constatare este confirmată de articolul 5 din Directiva 2011/7, care privește un caz comparabil, în vederea aplicării acestei directive, cu cel în discuție în litigiul principal. Astfel, din acest articol, interpretat în lumina considerentului (22) al directivei menționate, rezultă că, în cazul în care părțile au convenit asupra unor calendare de plată a ratelor, o sumă fixă minimă de 40 de euro, în calitate de compensație pentru costurile de recuperare, este exigibilă pentru fiecare rată neplătită la scadență.

26

Prin urmare, dintr‑o interpretare literală și contextuală a articolului 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2011/7 reiese că suma fixă minimă de 40 de euro, în calitate de despăgubire pentru cheltuielile de recuperare, este datorată creditorului care și‑a îndeplinit obligațiile pentru fiecare plată neefectuată la scadență pentru o tranzacție comercială, atestată într‑o factură sau cerere echivalentă de plată, inclusiv atunci când sunt în întârziere mai multe plăți ca remunerație pentru furnizări de bunuri sau prestări de servicii cu caracter periodic efectuate în executarea unuia și aceluiași contract, cu excepția cazului în care debitorul nu este răspunzător pentru aceste întârzieri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, BFF Finance Iberia, C‑585/20, EU:C:2022:806, punctul 34).

27

În al treilea rând, această interpretare a articolului 6 din Directiva 2011/7 este confirmată de finalitatea acesteia. Într‑adevăr, din articolul 1 alineatul (1) din această directivă, interpretat în lumina considerentului (3) al acesteia, rezultă că directiva urmărește nu numai descurajarea întârzierilor în efectuarea plăților, împiedicând ca acestea să fie atractive din punct de vedere financiar pentru debitor datorită dobânzilor mici sau inexistente facturate într‑o astfel de situație, ci și protecția eficientă a creditorului împotriva unor asemenea întârzieri, prin asigurarea unei despăgubiri cât mai complete posibil pentru cheltuielile de recuperare pe care le‑a suportat. În această privință, considerentul (19) al directivei menționate precizează, pe de o parte, că cheltuielile de recuperare ar trebui să includă de asemenea recuperarea costurilor administrative și compensarea costurilor interne suportate din cauza efectuării cu întârziere a plăților și, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri sub forma unei sume fixe ar trebui să aibă drept scop limitarea costurilor administrative și interne legate de recuperare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, BFF Finance Iberia, C‑585/20, EU:C:2022:806, punctele 35 și 36).

28

Din această perspectivă, acumularea, în privința debitorului, a mai multor întârzieri în efectuarea plății unor furnizări de bunuri sau prestări de servicii succesive, în executarea unuia și aceluiași contract, nu poate avea ca efect reducerea sumei fixe minime datorate cu titlu de despăgubire pentru cheltuielile de recuperare pentru fiecare întârziere în efectuarea plăților la o sumă fixă unică. Această reducere ar echivala, mai întâi, cu a lipsi de efect util articolul 6 din Directiva 2011/7, al cărui obiectiv este, așa cum s‑a subliniat la punctul precedent, nu numai să descurajeze aceste întârzieri în efectuarea plăților, ci și să reprezinte, prin aceste sume, „o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare ale creditorului”, dat fiind că aceste cheltuieli tind să crească proporțional cu numărul de plăți și cu sumele pe care debitorul nu le plătește la timp. Reducerea respectivă ar echivala, apoi, cu a acorda debitorului o derogare de la dreptul la suma fixă prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, fără ca această derogare să fie justificată de vreun „motiv obiectiv” în sensul articolului 7 alineatul (1) al doilea paragraf litera (c) din directiva menționată. Reducerea în cauză ar echivala, în sfârșit, cu a scuti debitorul de o parte din sarcina financiară care rezultă din obligația sa de a plăti, pentru fiecare factură neachitată la scadență, suma fixă de 40 de euro prevăzută la acest articol 6 alineatul (1) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, BFF Finance Iberia, C‑585/20, EU:C:2022:806, punctul 37).

29

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7 coroborat cu articolul 3 din aceasta trebuie interpretat în sensul că, atunci când unul și același contract prevede livrări de bunuri sau prestări de servicii cu caracter periodic, fiecare trebuind să fie plătită la un termen determinat, suma fixă minimă de 40 de euro, în calitate de despăgubire pentru costurile de recuperare, este datorată creditorului pentru fiecare întârziere în efectuarea plății.

30

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale coroborat cu articolul 3 din această directivă

trebuie interpretat în sensul că

atunci când unul și același contract prevede livrări de bunuri sau prestări de servicii cu caracter periodic, fiecare trebuind să fie plătită la un termen determinat, suma fixă minimă de 40 de euro, în calitate de despăgubire pentru costurile de recuperare, este datorată creditorului pentru fiecare întârziere în efectuarea plății.