1

Prin cererea introductivă, Parlamentul European solicită Curții să constate că, prin neadoptarea unui act delegat în temeiul articolului 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul (UE) 2018/1806 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (JO 2018, L 303, p. 39), Comisia Europeană nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Tratatului FUE.

2

Regulamentul 2018/1806 a abrogat și a înlocuit, începând cu 18 decembrie 2018, Regulamentul (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (JO 2001, L 81, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 97), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2017/850 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 mai 2017 (JO 2017, L 133, p. 1). Acest Regulament 2018/1806 codifică, potrivit considerentului (1), regulamentul abrogat și înlocuit, trimiterile la acesta din urmă înțelegându‑se ca trimiteri la Regulamentul 2018/1806 și trebuind citite în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa IV la acesta din urmă. Potrivit acestei anexe, articolul 1 alineatul (4) din Regulamentul nr. 539/2001 corespunde articolului 7 din Regulamentul 2018/1806.

3

Potrivit considerentului (14) al Regulamentului 2018/1806:

„Reciprocitatea deplină a vizelor este un obiectiv pe care Uniunea [Europeană] ar trebui să îl urmărească în mod activ în relațiile sale cu țările terțe, contribuind astfel la îmbunătățirea credibilității și a coerenței politicii externe a Uniunii.”

4

Considerentul (15) al acestui regulament are următorul cuprins:

„Ar trebui să se prevadă un mecanism al Uniunii care să permită punerea în aplicare a principiului reciprocității în cazul în care una din țările terțe incluse în lista din anexa II decide să supună resortisanții dintr‑unul sau mai multe state membre obligației de a deține viză. Mecanismul respectiv ar trebui să ofere un răspuns al Uniunii ca act de solidaritate, în cazul în care o astfel de țară terță aplică obligativitatea vizei pentru resortisanții a cel puțin un stat membru.”

5

Considerentul (17) al regulamentului menționat enunță:

„Pentru a asigura implicarea adecvată a Parlamentului European și a Consiliului [Uniunii Europene] în cea de a doua etapă a aplicării mecanismului de reciprocitate, dată fiind natura politică deosebit de sensibilă a suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor pentru toți resortisanții unei țări terțe incluse în lista din anexa II și implicațiile orizontale ale acestei chestiuni pentru statele membre, pentru țările asociate spațiului Schengen și pentru Uniune în sine, în special pentru relațiile lor externe și pentru funcționarea globală a spațiului Schengen, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 [TFUE] ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește anumite elemente ale mecanismului de reciprocitate. […]”

6

Articolul 1 din Regulamentul 2018/1806 prevede:

„Prezentul regulament stabilește țările terțe ai căror resortisanți fac obiectul obligației de a deține viză sau care sunt exonerați de această obligație, pe baza unei evaluări de la caz la caz a unei serii de criterii legate, printre altele, de imigrația ilegală, de rațiuni de ordine publică și securitate, de avantajele economice, îndeosebi în ceea ce privește turismul și comerțul exterior și relațiile externe ale Uniunii cu țările terțe relevante, incluzând, în special, considerații referitoare la drepturile omului și la libertățile fundamentale, precum și implicațiile pentru coerența regională și reciprocitate.”

7

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din acest regulament:

„Resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa II sunt exonerați de obligația [de a deține viză] […] pentru șederi a căror durată totală nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile.”

8

Articolul 7 din regulamentul menționat prevede:

„Atunci când o țară terță care figurează pe lista din anexa II aplică obligativitatea vizelor pentru resortisanții a cel puțin un stat membru, se aplică următoarele dispoziții:

[…]

[…]”

9

Articolul 10 din Regulamentul 2018/1806 prevede la alineatele (6) și (7):

„(6)   De îndată ce adoptă un act delegat, Comisia îl notifică simultan Parlamentului European și Consiliului.

(7)   Un act delegat adoptat în temeiul articolului 7 litera (f) intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul European și nici Consiliul nu au formulat obiecțiuni în termen de patru luni de la notificarea acestuia către Parlamentul European și Consiliu sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, atât Parlamentul European, cât și Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecțiuni. Acest termen se prelungește cu două luni la inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului.”

10

În „Lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de obligația de a deține viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre pentru șederi a căror durată totală nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile”, care face obiectul anexei II la acest regulament, figurează Statele Unite ale Americii.

11

La 12 aprilie 2016, Comisia a prezentat Parlamentului și Consiliului o comunicare intitulată „Stadiul actual și posibile căi de urmat în ceea ce privește situația de nereciprocitate cu anumite țări terțe în domeniul politicii vizelor” [COM(2016) 221 final] (denumită în continuare „comunicarea din 12 aprilie 2016”). Ea indica faptul că fuseseră soluționate marea majoritate a cazurilor de nereciprocitate privind opt țări terțe, dar că persista o situație de nereciprocitate privind trei țări terțe. Printre aceste țări terțe figurau Statele Unite ale Americii, care îi supuneau la acea dată obligației de a deține viză pe resortisanții bulgari, croați, ciprioți, polonezi și români.

12

Comisia a amintit totodată în această comunicare că, dacă țara terță în cauză nu elimina, până la 12 aprilie 2016, obligativitatea vizelor, ea ar fi fost obligată, în temeiul Regulamentului nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 1289/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 (JO 2013, L 347, p. 74), să adopte un act delegat care să suspende, pe o perioadă de 12 luni, exonerarea cetățenilor țării terțe respective de obligația de a deține viză. Ea a precizat de asemenea că Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum fusese modificat, îi impunea să ia în considerare consecințele produse de suspendarea exonerării de obligația de a deține viză asupra relațiilor externe ale Uniunii și ale statelor sale membre.

13

Ulterior, Comisia a prezentat șase comunicări de monitorizare a comunicării din 12 aprilie 2016, primele două în lunile iulie și decembrie 2016, a treia și a patra în lunile mai și decembrie 2017, a cincea în luna decembrie 2018 și, în sfârșit, ultima în luna martie 2020.

14

În urma celei de a doua comunicări de monitorizare, din 21 decembrie 2016, prin care Comisia a constatat că nereciprocitatea în materie de vize nu mai privea decât două țări terțe, și anume Canada și Statele Unite ale Americii, Parlamentul a adoptat, la 2 martie 2017, Rezoluția Parlamentului European referitoare la obligațiile Comisiei în domeniul reciprocității vizelor, în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 539/2001 [2016/2986(RSP)] (denumită în continuare „rezoluția din 2 martie 2017”). Prin această rezoluție, Parlamentul a considerat că Comisia era „obligată din punct de vedere juridic să adopte un act delegat care să suspende temporar exonerarea de la obligația de a deține viză pentru cetățenii țărilor terțe care nu au eliminat obligația de a deține viză pentru cetățenii anumitor state membre în termen de 24 luni de la data publicării notificărilor în acest sens, termen care [se încheiase] la 12 aprilie 2016”, și i‑a solicitat, pe baza articolului 265 TFUE, să adopte actul delegat pe care îl considera necesar.

15

La 2 mai 2017, prin cea de a treia comunicare de monitorizare prezentată Parlamentului și Consiliului, Comisia a răspuns la rezoluția din 2 martie 2017 și a raportat progresele înregistrate [COM(2017) 227 final] (denumită în continuare „comunicarea din 2 mai 2017”). Ea a arătat că adoptarea unui act delegat prin care să se urmărească suspendarea temporară a exonerării de obligația de a deține viză pentru resortisanții Canadei și ai Statelor Unite ale Americii ar fi „contraproductivă în acest moment” și „nu ar contribui la realizarea obiectivului de a institui un regim de călătorii fără viză pentru toți cetățenii [Uniunii]”.

16

În cea de a patra comunicare de monitorizare din 20 decembrie 2017, Comisia a afirmat că singurul caz de nereciprocitate rămas privea Statele Unite ale Americii. Întrucât Republica Polonă se alăturase programului Statelor Unite ale Americii de exonerare de obligația de a deține viză în luna noiembrie 2019, Comisia a indicat, în cea de a șasea comunicare de monitorizare din 23 martie 2020, că acest program de exonerare nu fusese extins la toate statele membre, Statele Unite ale Americii refuzând în continuare să renunțe la obligativitatea vizelor pentru cetățenii Republicii Bulgaria, ai Republicii Croația, ai Republicii Cipru și ai României.

17

La 22 octombrie 2020, prin Rezoluția Parlamentului European referitoare la obligațiile Comisiei în domeniul reciprocității vizelor în conformitate cu articolul 7 din Regulamentul (UE) 2018/1806 [2020/2605(RSP)] (denumită în continuare „rezoluția din 22 octombrie 2020”), Parlamentul a solicitat Comisiei, în temeiul articolului 265 TFUE, să adopte actul delegat pe care îl considera necesar în temeiul articolului 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 prin care să se urmărească suspendarea temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor de scurtă ședere pentru resortisanții Statelor Unite ale Americii, ținând seama de obligativitatea vizelor impusă de această țară resortisanților bulgari, croați, ciprioți și români.

18

La 22 decembrie 2020, prin Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind definirea poziției Comisiei ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 22 octombrie 2020 referitoare la obligațiile Comisiei în domeniul reciprocității vizelor și raportarea cu privire la situația actuală [COM(2020) 851 final] (denumită în continuare „comunicarea din 22 decembrie 2020”), Comisia a expus motivele pentru care, în acea etapă, nu intenționa încă să adopte un act delegat prin care să se urmărească suspendarea temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor de scurtă ședere pentru resortisanții Statelor Unite ale Americii.

19

Apreciind că articolul 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 nu conferă Comisiei posibilitatea de a nu adopta un act delegat atât timp cât sunt îndeplinite condițiile de adoptare a unui astfel de act prevăzute de această dispoziție, Parlamentul a introdus prezenta acțiune.

20

Parlamentul solicită Curții:

21

Comisia solicită Curții respingerea acțiunii și obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

22

Prin înscris separat depus la grefă la 18 mai 2021, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate, în conformitate cu articolul 151 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. Parlamentul și‑a prezentat observațiile cu privire la această excepție la 28 iunie 2021.

23

La 21 septembrie 2021, Curtea a decis să unească excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie cu fondul.

24

Comisia invocă inadmisibilitatea prezentei acțiuni pentru două motive. Pe de o parte, în memoriul în apărare, ea arată că, prin adoptarea rezoluției din 22 octombrie 2020, Parlamentul a eludat termenul de introducere a acțiunii în constatarea abținerii de a acționa prevăzut la articolul 265 TFUE. Această rezoluție ar constitui, în opinia sa, o a doua solicitare de a acționa, având în esență același conținut ca cea din 2 martie 2017, cel puțin în ceea ce îi privește pe resortisanții Statelor Unite ale Americii, deși aceasta din urmă nu a fost urmată de o sesizare a Curții. În consecință, Parlamentul ar fi decăzut din dreptul de a formula o astfel de acțiune în constatarea abținerii de a acționa. Pe de altă parte, în cadrul excepției de inadmisibilitate, Comisia susține că, prin adoptarea comunicării din 22 decembrie 2020 ca răspuns la solicitarea de a acționa care îi fusese adresată de Parlament la 22 octombrie același an, ea și‑a precizat poziția, în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE.

25

Parlamentul arată că acțiunea este admisibilă. În ceea ce privește o eventuală eludare a termenului de introducere a acțiunii în constatarea abținerii de a acționa prevăzut la articolul 265 TFUE, el arată, în primul rând, că, prin neadoptarea actului delegat prevăzut de Regulamentul 2018/1806, Comisia a încălcat acest regulament în mod continuu. El susține, în al doilea rând, că rezoluția din 22 octombrie 2020 conține două considerente noi în raport cu rezoluția din 2 martie 2017. Parlamentul arată, în al treilea rând, că compunerea sa s‑a schimbat în intervalul cuprins între cele două rezoluții, în urma alegerilor din luna iunie 2019. În sfârșit, în al patrulea rând, el subliniază în esență că a doua solicitare de a acționa se bazează pe o evaluare a evoluției situației de la adoptarea primei solicitări de a acționa, ținând seama de ultima comunicare de monitorizare a Comisiei, și anume cea din 23 martie 2020. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate, Parlamentul susține că Comisia nu și‑a precizat poziția, în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE, prin adoptarea comunicării din 22 decembrie 2020. Astfel, problema dacă o instituție și‑a precizat sau nu poziția nu ar putea fi soluționată numai în temeiul titlului unui document care emană de la instituția a cărui inacțiune este în discuție. Pe de altă parte, nu ar fi evident că Comisia și‑a precizat poziția cu privire la adoptarea actului delegat prin publicarea comunicării din 22 decembrie 2020, care nu ar face decât să preia elemente care figurează în comunicările sale anterioare și să expună motivele de fapt ale inacțiunii sale.

26

Potrivit articolului 265 al doilea paragraf TFUE, acțiunea în constatarea abținerii de a acționa este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul, oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția, organul, oficiul sau agenția nu și‑a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într‑un nou termen de două luni.

27

Sesizarea prealabilă de către reclamant a instituției, a organului, a oficiului sau a agenției în cauză constituie o formalitate esențială nu numai pentru că reprezintă momentul de la care încep să curgă termenele stabilite persoanei interesate, ci și pentru că, prin contestarea inacțiunii, ea constrânge această instituție, acest organ, acest oficiu sau această agenție să își precizeze poziția într‑un termen limitat cu privire la legalitatea inacțiunii sale (Hotărârea din 12 mai 2022, Klein/Comisia,C‑430/20 P, EU:C:2022:377, punctul 47).

28

În ceea ce privește cauza de inadmisibilitate întemeiată pe tardivitatea prezentei acțiuni, este cert că, prin rezoluția din 2 martie 2017 și prin cea din 22 octombrie 2020, Parlamentul a adresat Comisiei solicitări de a acționa, în sensul articolului 265 TFUE. Comisia a răspuns la aceste solicitări prin comunicările din 2 mai 2017 și, respectiv, din 22 decembrie 2020. Este de asemenea cert că, în urma comunicării din 2 mai 2017, Parlamentul nu a formulat o acțiune în constatarea abținerii de a acționa.

29

Problema dacă Parlamentul a încălcat termenul de introducere a acțiunii prevăzut la această dispoziție prin faptul că a formulat prezenta acțiune în constatarea abținerii de a acționa după ce a adresat Comisiei, prin rezoluția din 22 octombrie 2020, o a doua solicitare de a acționa, deși nu formulase o astfel de acțiune în urma rezoluției din 2 martie 2017 care cuprinde prima solicitare de a acționa, depinde, așadar, de aspectul dacă această a doua solicitare de a acționa este, având în vedere elemente obiective legate de conținutul sau de contextul său, distinctă de prima.

30

În această privință, din comunicarea din 2 mai 2017, prezentată Parlamentului pentru a răspunde la rezoluția din 2 martie 2017, reiese că, în urma unei examinări a tuturor circumstanțelor relevante, în special a consecințelor unei eventuale suspendări a exonerării de obligația de a deține viză asupra relațiilor externe ale Uniunii și ale statelor sale membre cu Statele Unite ale Americii, Comisia a considerat că adoptarea unui act delegat de suspendare temporară a acestei exonerări ar fi fost contraproductivă „în ace[l] moment” și nu ar fi contribuit la realizarea obiectivului de a institui un regim de călătorii fără viză pentru toți cetățenii Uniunii.

31

Prin rezoluția din 22 octombrie 2020, Parlamentul a solicitat Comisiei, după scurgerea unui termen de peste trei ani, să reconsidere calea aleasă în comunicarea sa din 2 mai 2017, ținând seama de evoluțiile intervenite de la aceasta.

32

Or, pe de o parte, diverse motive, de ordin atât juridic, cât și politic, au putut determina Parlamentul, într‑o primă etapă, să renunțe la calea contencioasă în urma adoptării acestei comunicări de către Comisie și să îi lase acesteia din urmă o posibilitate de a obține, pe cale diplomatică, rezultate care să contribuie la obiectivul de reciprocitate deplină a vizelor enunțat în considerentul (14) al Regulamentului 2018/1806. Pe de altă parte, rezoluția din 22 octombrie 2020 se referă la comunicări ale Comisiei ulterioare celei din 2 mai 2017, referitoare la problematica lipsei de reciprocitate în materie de vize cu Statele Unite ale Americii. Rezultă astfel că, abia după ce a analizat evoluția situației de la adoptarea primei solicitări de a acționa, Parlamentul a adoptat, într‑o a doua etapă, rezoluția din 22 octombrie 2020, care conține de altfel două motive suplimentare în susținerea tezei potrivit căreia Comisia ar fi obligată să adopte actul delegat în cauză.

33

Caracterul distinct al solicitărilor de a acționa cuprinse în rezoluțiile din 2 martie 2017 și din 22 octombrie 2020 mai este confirmat și de împrejurarea că, în comunicarea sa din 22 decembrie 2020, adoptată în urma acestei din urmă rezoluții, Comisia a reevaluat situația de nereciprocitate a vizelor între Statele Unite ale Americii și cele patru state membre ale Uniunii în cauză în raport cu evoluțiile intervenite din anul 2017. După ce a oferit o imagine de ansamblu a contactelor dintre Uniune și Statele Unite ale Americii cu privire la acest subiect și după ce a expus evoluția programului de scutire de viză al acestei țări terțe, precum și contextul politic al acesteia din urmă și relațiile bilaterale pe care le‑a stabilit cu Uniunea, ea a concluzionat că adoptarea unui atare act continua să fie inoportună și că ar fi fost „contraproductivă, în special în ace[l] moment”.

34

În aceste împrejurări, rezoluția din 22 octombrie 2020 nu poate fi considerată ca fiind un mijloc de a eluda termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 265 al doilea paragraf TFUE, care începuse să curgă prin solicitarea de a acționa cuprinsă în rezoluția din 2 martie 2017, întrucât solicitările de a acționa cuprinse în aceste două rezoluții sunt distincte în raport atât cu conținutul lor, cât și cu contextul în care au fost adoptate.

35

În consecință, prima cauză de inadmisibilitate, întemeiată pe tardivitatea prezentei acțiuni, trebuie înlăturată.

36

În ceea ce privește a doua cauză de inadmisibilitate, întemeiată pe existența unei precizări a poziției Comisiei, trebuie amintit că, în temeiul articolului 265 primul paragraf TFUE, Curtea poate fi sesizată în vederea constatării faptului că, prin încălcarea tratatelor, Comisia se abține să hotărască.

37

În speță, Comisia susține că, prin comunicarea din 22 decembrie 2020, și‑a precizat poziția, în sensul acestei dispoziții, cu privire la cererea de adoptare a actului delegat menționat la articolul 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 și a expus motivele pentru care nu a dat curs acestei solicitări.

38

În această privință, Curtea a statuat, desigur, că împrejurarea că un răspuns al unei instituții la o solicitare de a acționa nu dă satisfacție persoanei care i‑a adresat‑o nu înseamnă că acest răspuns nu constituie o precizare a poziției, în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE, a cărei adoptare pune capăt abținerii de a acționa (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 1 aprilie 1993, Pesqueras Echebastar/Comisia,C‑25/91, EU:C:1993:131, punctele 11 și 12).

39

Cu toate acestea, soluția amintită la punctul precedent nu se poate aplica, într‑un context interinstituțional, în cazuri în care inadmisibilitatea acțiunii în constatarea abținerii de a acționa ar permite instituției solicitate să acționeze să perpetueze o stare de inacțiune.

40

Or, aceasta ar fi situația dacă comunicarea menționată la punctul 37 din prezenta hotărâre ar trebui calificată drept „precizare a poziției”, în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE, care să determine inadmisibilitatea prezentei acțiuni. Într‑adevăr, într‑o asemenea ipoteză, dezacordul dintre părțile din prezentul litigiu cu privire la domeniul de aplicare al articolului 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 și, mai precis, cu privire la existența unei eventuale obligații de a adopta actul delegat în cauză ar persista.

41

Astfel, un refuz de a acționa, oricât de explicit ar fi, exprimat în urma unei solicitări de a acționa adresate unei instituții în aplicarea articolului 265 al doilea paragraf TFUE poate fi deferit Curții în temeiul acestui articol atât timp cât el nu pune capăt abținerii de a acționa (Hotărârea din 27 septembrie 1988, Parlamentul/Consiliul,302/87, EU:C:1988:461, punctul 17).

42

În aceste condiții, este necesar să se constate că, într‑un context interinstituțional, răspunsul unei instituții care constă, precum în speță, într‑o expunere a motivelor pentru care, în opinia acestei instituții, trebuie să nu se adopte măsura solicitată trebuie în mod necesar să fie considerat ca fiind un refuz de a acționa din partea acestei instituții, în sensul jurisprudenței amintite la punctul anterior, și trebuie, așadar, să poată fi deferit Curții în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolului 265 TFUE.

43

În consecință, prezenta acțiune este admisibilă.

44

În susținerea acțiunii formulate, Parlamentul invocă un singur motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a tratatelor prin neadoptarea, în temeiul articolului 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806, a unui act delegat prin care să se suspende temporar exceptarea de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții Statelor Unite ale Americii.

45

Parlamentul susține că această dispoziție nu conferă nicio marjă de apreciere Comisiei, motiv pentru care aceasta ar fi în speță obligată să adopte un asemenea act. Astfel, potrivit Parlamentului, obligația de a adopta un act delegat în temeiul dispoziției menționate nu este supusă decât unei condiții obiective, și anume ca țara terță în cauză să nu fi ridicat obligativitatea vizelor pentru resortisanții a cel puțin un stat membru în termenul de 24 de luni de la data publicării notificării menționate la acest articol 7 primul paragraf litera (a). În speță, în cazul Statelor Unite ale Americii, această condiție ar fi fost îndeplinită la 12 aprilie 2016.

46

Parlamentul apreciază că faptul că articolul 7 primul paragraf litera (d) din acest regulament permite Comisiei să țină seama de consecințele suspendării exonerării de obligația de a deține viză pentru relațiile externe ale Uniunii și ale statelor sale membre cu țara terță în cauză nu conduce la conferirea unei puteri discreționare de apreciere acestei instituții cu ocazia aplicării articolului 7 primul paragraf litera (f) din regulamentul menționat, Comisia neavând altă opțiune decât pe cea de a adopta actul delegat.

47

Interpretarea acestei din urmă dispoziții preconizată de Comisie ar răsturna logica articolului 7 din Regulamentul 2018/1806, deoarece ar face din obligația de a se ține seama de consecințele suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor pentru relațiile externe elementul pivot al mecanismului de reciprocitate prevăzut la acest articol, făcând să depindă astfel elementul menționat obligației prevăzute la primul paragraf litera (f) al articolului menționat.

48

În consecință, interpretarea în cauză ar lipsi de efect util această din urmă dispoziție și nu ar ține seama de concepția mecanismului de reciprocitate. Nu ar exista o contradicție între, pe de o parte, obligația Comisiei, prevăzută la articolul 7 primul paragraf litera (f) din acest regulament, de a adopta un act delegat de suspendare a exceptării de la obligativitatea vizelor atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la această dispoziție și, pe de altă parte, cerința luării în considerare a consecințelor acestei suspendări pentru relațiile externe ale Uniunii și ale statelor sale membre, prevăzută la articolul 7 primul paragraf litera (d) din regulamentul menționat. Astfel, această cerință s‑ar aplica tuturor etapelor mecanismului de reciprocitate și, ca atare, ar trebui interpretată din această perspectivă. În plus, articolul 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 nu ar oferi decât o marjă de apreciere limitată Comisiei, care nu ar privi conținutul actului, și anume chiar suspendarea exceptării de la obligativitatea vizelor. Această marjă de apreciere ar privi alte aspecte, precum alegerea datei la care suspendarea exceptării de la obligativitatea vizelor trebuie să intre în vigoare, în limita celor 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestui act.

49

Prin urmare, interpretarea preconizată de Comisie ar face inoperantă obligația de a adopta actul delegat, prevăzută la articolul 7 primul paragraf litera (f) din acest regulament, atunci când țara terță în cauză nu a ridicat obligativitatea vizelor într‑un anumit termen, în măsura în care, întemeindu‑se în principal pe consecințele unei suspendări a exonerării de obligația de a deține viză pentru relațiile externe ale Uniunii și ale statelor membre cu această țară terță, instituția respectivă s‑ar sustrage de la obligația prevăzută de legiuitorul Uniunii și, în practică, ar pune capăt mecanismului de reciprocitate încă din prima etapă a acestuia din urmă.

50

Comisia obiectează că articolul 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 nu îi impune obligația necondiționată de a adopta un act delegat pentru a suspenda exceptarea de obligația de a deține viză acordată resortisanților unei țări terțe atunci când această țară terță nu a ridicat obligația de a deține viză pentru resortisanții a cel puțin unui stat membru în termenul de 24 de luni de la publicarea unei notificări precum cea menționată la articolul 7 primul paragraf litera (a) al treilea paragraf din acest regulament.

51

Articolul 7 primul paragraf litera (f) din regulamentul menționat ar trebui, în opinia acestei instituții, să fie citit în lumina articolului 7 primul paragraf litera (d) din același regulament, care prevede că, în cazul în care are în vedere măsuri suplimentare în conformitate cu literele (e), (f) sau (h) ale acestui prim paragraf, Comisia ține seama, mai întâi, de rezultatul măsurilor luate de statul membru în cauză, apoi, de măsurile luate de ea însăși în special în domeniile politic, economic și comercial pentru a reintroduce sau a introduce un regim de călătorii fără viză, și, în sfârșit, de consecințele suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor asupra relațiilor externe ale Uniunii și ale statelor sale membre cu țara terță în cauză.

52

Comisia nu contestă că marja de apreciere de care dispune atunci când aplică articolul 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 se limitează la luarea în considerare a elementelor menționate la acest articol 7 primul paragraf litera (d). Ar fi însă de necontestat faptul că acest regulament îi conferă totuși această marjă de apreciere.

53

În plus, interpretarea articolului 7 pe care o preconizează nu ar face „complet inoperantă” obligația de a adopta actul delegat prevăzut la primul paragraf litera (f) al acestui articol. Comisia arată, în această privință, că obligația de a ține seama de consecințele pentru relațiile externe ale Uniunii și ale statelor membre, atunci când are în vedere măsuri suplimentare în conformitate cu literele (e), (f) sau (h) ale primului paragraf al acestui articol 7, este prevăzută în mod expres la litera (d) a acestui paragraf, ceea ce ar exclude ca interpretarea menționată să fie considerată contra legem. Mai mult, Comisia observă că nu s‑a limitat să invoce consecințele pe care le‑ar avea o suspendare a exonerării de obligația de a deține viză pentru relațiile externe ale Uniunii și ale statelor membre cu țara terță în cauză, ci, așa cum impun legiuitorii Uniunii, a evaluat aceste consecințe atunci când a examinat posibilitatea de a adopta o măsură de suspendare.

54

În speță, este cert că Statele Unite ale Americii nu au eliminat obligativitatea vizelor pentru resortisanții a cel puțin un stat membru după expirarea perioadei de 24 de luni de la data publicării notificării prevăzute la articolul 7 primul paragraf litera (a) din Regulamentul 2018/1806.

55

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, așa cum susține Parlamentul, această împrejurare punea Comisia într‑o situație în care era obligată, în temeiul articolului 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806, să adopte un act delegat prin care să se suspende temporar exceptarea de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții acestei țări terțe, fără a dispune în această privință de o marjă de apreciere.

56

Pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție.

57

În această privință, trebuie arătat că articolul 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 prevede că Comisia „adoptă” un act delegat prin care se suspendă temporar exceptarea de la obligativitatea vizelor atunci când, precum în speță, țara terță în cauză nu ridică obligativitatea vizelor în discuție în termenul prevăzut de această dispoziție. Ar părea astfel să reiasă din termenii acestei dispoziții că Comisia este obligată să adopte un asemenea act atunci când sunt îndeplinite condițiile necesare pentru adoptarea sa.

58

O asemenea interpretare a articolului 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 trebuie însă exclusă având în vedere economia generală a acestui articol 7 primul paragraf, caracterizată în special prin structura în mai multe etape a mecanismului de reciprocitate pe care îl instituie.

59

Mai precis, articolul 7 primul paragraf litera (d) din Regulamentul 2018/1806 prevede în mod expres că, atunci când are în vedere măsuri suplimentare în conformitate cu litera (e), (f) sau (h) ale acestui paragraf, Comisia ține seama, în primul rând, de rezultatul măsurilor luate de statul membru în cauză în vederea asigurării unui regim de călătorii fără viză pentru țara terță în cauză, în al doilea rând, de măsurile luate de Comisie, în conformitate cu litera (b) a paragrafului menționat, împreună cu autoritățile țării terțe în cauză, în special în domeniile politic, economic și comercial, pentru a reintroduce sau a introduce un regim de călătorii fără viză și, în al treilea rând, de consecințele suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor asupra relațiilor externe ale Uniunii și ale statelor sale membre cu țara terță în cauză.

60

Or, obligația de a lua în considerare aceste diverse circumstanțe ar fi lipsită de orice utilitate în cazul în care Comisia ar fi în mod necesar obligată să adopte actul delegat menționat la articolul 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 atât timp cât țara terță în cauză nu a ridicat obligativitatea vizei în discuție în termenul prevăzut de această dispoziție.

61

În această privință, reiese din considerentul (17) al Regulamentului 2018/1806 că învestirea Comisiei cu competența de a adopta acte delegate în cadrul mecanismului de reciprocitate instituit prin articolul 7 din acest regulament urmărește să stabilească un cadru instituțional care să permită, înainte de eventuala suspendare a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru toți resortisanții unei țări terțe, care are un caracter politic deosebit de sensibil, evaluarea implicațiilor unei asemenea măsuri pentru relațiile externe și pentru funcționarea globală a spațiului Schengen.

62

Reiese astfel din coroborarea dispozițiilor care figurează la articolul 7 primul paragraf din Regulamentul 2018/1806, citit în lumina considerentului (17) al acestuia din urmă, că Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a adopta sau nu un act delegat întemeiat pe articolul 7 primul paragraf litera (f) din acest regulament, această marjă de apreciere fiind încadrată de cele trei criterii enunțate la litera (d) a paragrafului amintit.

63

Această interpretare este confirmată de asemenea, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 34-40 din concluzii, de lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 1289/2013, care a introdus mecanismul de reciprocitate în dreptul Uniunii, din care reiese că legiuitorul Uniunii nu avea intenția de a prevedea o suspendare automată a exonerării de la obligativitatea vizelor în cazul persistenței unei situații de nereciprocitate.

64

În consecință, contrar celor susținute de Parlament, Comisia nu are obligația de a adopta un act delegat în temeiul articolului 7 primul paragraf litera (f) din Regulamentul 2018/1806 după expirarea perioadei de 24 de luni de la data publicării notificării menționate la articolul 7 primul paragraf litera (a) din acest regulament. În schimb, pentru a stabili dacă este necesar, având în vedere obiectivul reciprocității depline prevăzut în considerentul (14) al regulamentului menționat, să se suspende exonerarea de obligația de a deține viză pentru resortisanții țării terțe în cauză sau dacă, dimpotrivă, este necesară abținerea de la adoptarea unei atare măsuri, ținând seama cu precădere de interesele legate de relațiile externe ale statelor membre, ale țărilor asociate spațiului Schengen și ale Uniunii, Comisia trebuie să țină seama de cele trei criterii prevăzute la articolul 7 primul paragraf litera (d) din regulamentul menționat, expuse la punctul 59 din prezenta hotărâre.

65

Trebuie să se verifice dacă în speță, având în vedere aceste elemente, Comisia a depășit marja de apreciere de care dispune atunci când a considerat că era îndreptățită să refuze să acționeze.

66

În ceea ce privește primul criteriu, potrivit căruia, înainte de a avea în vedere adoptarea unui act delegat privind suspendarea temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții unei țări terțe care impune obligativitatea vizelor pentru resortisanții a cel puțin un stat membru, Comisia trebuie să țină seama de rezultatul măsurilor luate de statul membru în cauză în vederea asigurării unui regim de călătorii fără viză pentru țara terță în cauză, trebuie să se constate că comunicarea din 22 decembrie 2020 conține o prezentare detaliată a situației celor patru state membre vizate atunci de cerința vizelor. Într‑adevăr, Comisia a prezentat evoluțiile ratei de respingere a cererilor de viză pentru fiecare dintre aceste state membre și a indicat că acestea din urmă au fost destinatare ale unor „planuri de lucru adaptate” elaborate de Statele Unite, pentru a putea îndeplini cerințele necesare pentru ca ele să se poată conforma programului american de scutire de viză. Această comunicare menționează, în plus, împrejurarea că discuția inițiată pe baza acestor planuri de lucru, care conțineau orientări specifice fiecărui stat membru vizat, constituia un progres important în raport cu abordarea precedentă, bazată pe o evaluare mai generală a cerințelor de securitate, și faptul că evaluarea punerii în aplicare a planurilor respective de aceste state membre a permis constatarea unor progrese pentru o serie de direcții de acțiune.

67

În ceea ce privește al doilea criteriu, și anume obligația Comisiei de a ține seama de măsurile pe care le‑a inițiat, în speță, împreună cu autoritățile Statelor Unite ale Americii, în special în domeniile politic, economic și comercial, pentru a reintroduce sau a introduce un regim de călătorii fără viză, aceasta, în comunicarea din 22 decembrie 2020, pe de o parte, a prezentat în mod detaliat mai multe reuniuni de lucru care avuseseră loc cu omologii săi americani. Pe de altă parte, ea a arătat că, din cauza perioadei de tranziție postelectorală în Statele Unite ale Americii și a instaurării noii administrații după învestitura noului președinte, care era prevăzută pentru 20 ianuarie 2021, ea fusese nevoită să se limiteze la elaborarea, împreună cu Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), a unei propuneri referitoare la un nou program transatlantic care amintește importanța legăturilor transatlantice.

68

În ceea ce privește al treilea criteriu, și anume necesitatea ca Comisia să țină seama de consecințele suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor asupra relațiilor externe ale Uniunii și ale statelor sale membre, în speță cu Statele Unite ale Americii, Comisia, în comunicarea sa din 22 decembrie 2020, s‑a referit la explicațiile detaliate cu privire la acest subiect deja prezentate în comunicarea din 12 aprilie 2016. Ea a indicat de asemenea, în concluzie, că suspendarea exonerării de obligația de a deține viză pentru resortisanții Statelor Unite ale Americii ar avea un impact negativ semnificativ într‑o gamă largă de domenii de politică și sectoare.

69

Din aceste elemente reiese că Comisia a luat în considerare cele trei criterii prevăzute la articolul 7 primul paragraf litera (d) din Regulamentul 2018/1806 înainte de a ajunge la concluzia de a nu adopta actul delegat solicitat.

70

Rezultă din tot ceea ce precedă că, fără a depăși marja de apreciere de care dispune, Comisia a considerat, în urma solicitării de a acționa care îi fusese adresată de Parlament la 22 octombrie 2020, că nu era obligată să adopte actul delegat în discuție, astfel încât nu i se poate reproșa nicio abținere de a acționa în speță.

71

Rezultă că prezenta acțiune în constatarea abținerii de a acționa trebuie respinsă ca nefondată.

72

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta a căzut în pretenții, se impune obligarea lui la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: