–

pentru Airbnb Ireland UC plc și Airbnb Payments UK Ltd, de M. Antonini, S. Borocci, A. R. Cassano, M. Clarich, I. Perego, G. M. Roberti, avvocati, și D. Van Liedekerke, advocaat;

–

pentru Federazione delle Associazioni Italiane Alberghi e Turismo (Federalberghi), de E. Gambaro, A. Manzi și A. Papi Rossi, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de R. Guizzi, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs și L. Van den Broeck, în calitate de agenți, asistate de C. Molitor, avocat;

–

pentru guvernul ceh, de T. Machovičová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz, în calitate de agent;

–

pentru guvernul francez, de N. Vincent și T. Stéhelin, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. Hoogveld, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul austriac, de M. Augustin, A. Posch și J. Schmoll, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Armati, P. Rossi și E. Sanfrutos Cano, în calitate de agenți;

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257), a articolului 2 alineatul (3) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50) și a articolului 1 alineatul (1) literele (e) și (f) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1), precum și a articolului 56 și a articolului 267 al treilea paragraf TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Airbnb Ireland UC plc și Airbnb Payments UK Ltd, pe de o parte, și Agenzia delle Entrate (Administrația Fiscală, Italia), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unor prevederi din dreptul italian referitoare la regimul fiscal al serviciilor de intermediere imobiliară privind închirierile pe termen scurt.

3

Potrivit considerentului (12) al Directivei 2000/31:

„Este necesară excluderea anumitor activități din sfera de aplicare a prezentei directive, din considerentul că libera prestare a serviciilor în aceste domenii nu poate fi garantată, în acest stadiu, în cadrul tratatului sau al legislației secundare existente. Excluderea acestor activități nu împiedică folosirea oricăror instrumente necesare pentru buna funcționare a pieței interne. Impozitarea, în special taxa pe valoarea adăugată aplicată unui mare număr de servicii reglementate de prezenta directivă, trebuie exclusă din sfera de aplicare a prezentei directive.”

4

Considerentul (13) al acestei directive are următorul cuprins:

„Prezenta directivă nu urmărește să instituie norme în materie de obligații fiscale, nici să se antepronunțe în elaborarea instrumentelor comunitare privind aspectele fiscale ale comerțului electronic.”

5

Articolul 1 din directiva menționată, intitulat „Obiectiv și sfera de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă își propune să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre.

[…]

(5)   Prezenta directivă nu se aplică în:

[…]”

6

Potrivit considerentului (29) al Directivei 2006/123:

„Ținând seama de faptul că tratatul prevede o bază juridică specifică pentru aspecte legate de fiscalitate și de instrumentele comunitare deja adoptate în acest domeniu, este necesar să se excludă sectorul fiscalității din domeniul de aplicare a prezentei directive.”

7

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (3):

„Prezenta directivă nu se aplică în domeniul impozitării.”

8

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

9

Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede:

„Sub rezerva articolului 7, statele membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care doar se transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări, în cazul în care aceste motive nu au fost clarificate suficient în proiectul de reglementare tehnică.”

10

Articolul 4 din decreto‑legge n. 50 – Disposizioni urgenti in materia finanziaria, iniziative a favore degli enti territoriali, ulteriori interventi per le zone colpite da eventi sismici e misure per lo sviluppo (Decretul‑lege nr. 50 privind dispoziții urgente în materie financiară, inițiative în favoarea organismelor teritoriale, intervenții suplimentare în favoarea zonelor afectate de seisme și măsuri de dezvoltare), din 24 aprilie 2017 (suplimentul ordinar la GURI nr. 95 din 24 aprilie 2017) transformat, cu modificări, în lege, prin Legea nr. 96 din 21 iunie 2017 (suplimentul ordinar la GURI nr. 144 din 23 iunie 2017), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „regimul fiscal din 2017”), intitulat „Regimul fiscal al închirierilor pe termen scurt”, are următorul cuprins:

„1.   În sensul prezentului articol, închiriere pe termen scurt înseamnă contracte de închiriere de bunuri imobile cu destinație de locuință cu o durată maximă de 30 de zile, inclusiv cele care prevăd prestarea de servicii de furnizare de lenjerie de casă și de curățenie a spațiilor, încheiate de persoane fizice, în afara exercitării unei activități comerciale, direct sau prin intermediul unor entități care desfășoară activități de intermediere imobiliară ori al unor entități care administrează portaluri telematice, punând în contact persoane aflate în căutarea unui imobil cu persoane care dețin unități locative de închiriat.

2.   Începând cu 1 iunie 2017, veniturile care rezultă din contractele de închiriere pe termen scurt încheiate începând cu această dată sunt supuse dispozițiilor articolului 3 din decreto legislativo n. 23 – Disposizioni in materia di federalismo Fiscale Municipale (Decretul legislativ nr. 23 privind dispoziții referitoare la federalismul fiscal al taxelor locale) din 14 martie 2011 (GURI nr. 67 din 23 martie 2011), la cota de 21 % în cazul opțiunii pentru impozitul substitutiv reținut la sursă.

3.   Dispozițiile alineatului 2 se aplică și încasărilor brute rezultate din contractele de subînchiriere și din contractele cu titlu oneros încheiate de comodatar care au ca obiect folosința imobilului de către terți, atunci când sunt încheiate în condițiile prevăzute la alineatul 1.

[…]

4.   Entitățile care desfășoară activități de intermediere imobiliară, precum și cele care administrează portaluri telematice, punând în contact persoane în căutarea unui imobil cu persoane care dețin unități locative de închiriat, transmit datele referitoare la contractele menționate la alineatele 1 și 3 încheiate prin intermediul lor până la data de 30 iunie a anului următor celui la care se referă aceste date. Lipsa comunicării datelor menționate, precum și comunicarea incompletă sau incorectă a datelor respective sunt supuse sancțiunii prevăzute la articolul 11 alineatul 1 din decreto legislativo n. 471 [– Riforma delle sanzioni tributarie non penali in materia di imposte dirette, di imposta sul valore aggiunto e di riscossione dei tributi, a norma dell’articolo 3, comma 133, lettera q), della legge 23 dicembre 1996, n. 662] [Decretul legislativ nr. 471 privind reforma sancțiunilor fiscale fără caracter penal în domeniul impozitelor directe, al taxei pe valoarea adăugată și al recuperării impozitelor, în temeiul articolului 3 alineatul (133)(q) din Legea nr. 662 din 23 decembrie 1996], din 18 decembrie 1997 [suplimentul ordinar la GURI nr. 5 din 8 ianuarie 1998]. Sancțiunea se reduce la jumătate în cazul în care transmiterea se efectuează în termen de 15 zile de la data limită sau dacă, în același termen, se efectuează transmiterea corectă a datelor.

5.   Entitățile rezidente pe teritoriul național care desfășoară activități de intermediere imobiliară, precum și cele care administrează portaluri telematice, punând în contact persoane în căutarea unui imobil cu persoane care dețin unități locative de închiriat, atunci când încasează chiriile sau remunerațiile aferente contractelor menționate la alineatele 1 și 3 ori atunci când intervin în cadrul plății acestor chirii sau remunerații, efectuează, în calitate de terț plătitor, reținerea la sursă a unui impozit de 21 % din cuantumul chiriilor și remunerațiilor, la momentul efectuării plății către beneficiar, și achită sumele corespunzătoare […]. În cazul în care nu se exercită opțiunea pentru aplicarea regimului prevăzut la alineatul 2, această reținere la sursă se consideră efectuată cu titlu de plată anticipată.

5 bis   Entitățile nerezidente menționate la alineatul 5 care dețin un sediu permanent în Italia, în sensul articolului 162 din Textul unic privind impozitele pe venit, care rezultă din decreto del Presidente della Repubblica n. 917 – [Approvazione del testo unico delle imposte sui redditi (Decretul Președintelui Republicii nr. 917 de aprobare a textului impozitului pe venit consolidat)] din 22 decembrie 1986 [suplimentul ordinar la GURI nr. 302 din 31 decembrie 1986], atunci când încasează chiriile sau remunerațiile aferente contractelor menționate la alineatele 1 și 3 ori atunci când intervin în cadrul plății acestor chirii sau remunerații, îndeplinesc obligațiile care decurg din prezentul articol prin intermediul sediului lor permanent. În vederea respectării obligațiilor care decurg din prezentul articol, entitățile nerezidente considerate ca neavând un sediu permanent în Italia desemnează, în calitate de persoană obligată la plata impozitului, un reprezentant fiscal ales dintre entitățile enumerate la articolul 23 din decreto del Presidente della Repubblica n. 600 [– Disposizioni comuni in materia di accertamento delle imposte sui redditi (Decretul Președintelui Republicii nr. 600 privind dispozițiile comune referitoare la evaluarea impozitului pe venit)] din 29 septembrie 1973 [suplimentul ordinar la GURI nr. 268 din 16 octombrie 1973].

5 ter   Entitatea care încasează chiriile sau remunerațiile ori care intervine în cadrul plății acestor chirii sau a acestor remunerații este responsabilă de plata taxei de ședere prevăzute la articolul 4 din Decretul legislativ nr. 23 din 14 martie 2011 și a taxei de ședere […], precum și a celorlalte obligații prevăzute de lege și de decretul municipal.

6.   Dispozițiile de punere în aplicare a alineatelor 4, 5 și 5 bis din prezentul articol, inclusiv cele care se referă la transmiterea și stocarea datelor prin intermediar, se stabilesc prin decizia directorului administrației fiscale, adoptată în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului decret.”

11

Regimul fiscal din 2017 a fost modificat prin decreto‑legge 30 aprile 2019, n. 34 – Misure urgenti di crescita economica e per la risoluzione di specifiche situazioni di crisi (Decretul-lege nr. 34 din 30 aprilie 2019 privind măsurile urgente în favoarea creșterii economice și pentru rezolvarea unor situații specifice, GURI nr. 100 din 30 aprilie 2019, denumit în continuare „Decretul-lege din 2019”) transformat, cu modificări în Legea din 28 iunie 2019 (legge del 28 giugno 2019 n. 58, suplimentul ordinar la GURI nr. 151 din 29 iunie 2019).

12

Potrivit articolului 13 quater alineatul 1 din Decretul-lege din 2019, articolul 4 alineatul 5 bis din regimul fiscal din 2017 se completează după cum urmează:

„În lipsa desemnării unui reprezentant fiscal, entitățile rezidente pe teritoriul statului care aparțin aceluiași grup ca entitățile menționate mai sus răspund în solidar cu acestea din urmă de punerea în aplicare și de plata reținerii la sursă din cuantumul chiriilor și al remunerațiilor aferente contractelor menționate la alineatele (1) și (3).”

13

Articolul 13 quater alineatul 4 din acest decret-lege prevede:

„În vederea îmbunătățirii calității ofertei turistice, a asigurării protecției turiștilor și a combaterii formelor nelegale de cazare, precum și în scopuri fiscale, se creează […] o bază de date specială a structurilor de cazare și a imobilelor destinate închirierilor de pe termen scurt prezente pe teritoriul național, care sunt identificate prin intermediul unui cod alfanumeric, denumit în continuare «codul de identificare», care trebuie utilizat în orice comunicare referitoare la oferta și la promovarea serviciilor către beneficiari.”

14

Potrivit articolului 13 quater alineatul 7 din decretul-lege menționat, „[p]roprietarii structurilor de cazare, entitățile care desfășoară activități de intermediere imobiliară și entitățile care administrează portaluri telematice, punând în contact persoane în căutarea unui imobil sau a unor părți din imobil cu persoane care dispun de unități locative sau de părți ale unor unități locative de închiriat, sunt obligate să publice codul de identificare în comunicările referitoare la ofertă și la promovare”.

15

În sfârșit, potrivit articolului 13 quater alineatul 8 din același decret-lege, „[n]erespectarea dispozițiilor menționate la alineatul 7 conduce la aplicarea unei amenzi cuprinse între 500 și 5000 de euro” și, „[î]n cazul în care încălcarea se repetă, sancțiunea se dublează”.

16

Reclamantele din litigiul principal administrează portalul telematic de intermediere imobiliară Airbnb, care permite punerea în legătură, pe de o parte, a locatorilor care dispun de spații de cazare și, pe de altă parte, a persoanelor care caută acest tip de cazare, prin perceperea de la client a plății aferente punerii la dispoziție a locuinței înainte de începerea închirierii și prin transferul acestei plăți către locator după începerea închirierii, dacă nu a avut loc o reclamație din partea locatarului.

17

Reclamantele din litigiul principal au formulat la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) o acțiune având ca obiect anularea, în primul rând, a Deciziei nr. 132395 a directorului administrației fiscale din 12 iulie 2017 de punere în aplicare a regimului fiscal din 2017 și, în al doilea rând, a circolare interpretativa n. 24 dell’Agenzia delle Entrate – Regime fiscale delle locazioni brevi – Art[icolo] 4 [del regime fiscale del 2017] (Circulara interpretativă nr. 24 a administrației fiscale, având ca obiect „Regimul fiscal al contractelor de închiriere pe termen scurt – Art[icolul] 4 [din regimul fiscal din 2017]”), din 12 octombrie 2017, în versiunea aplicabilă litigiului principal, privind aplicarea acestui regim fiscal.

18

Prin hotărârea din 18 februarie 2019, respectiva instanță a respins acțiunea, statuând, în primul rând, că regimul fiscal din 2017 nu a introdus o „reglementare tehnică” sau o „normă cu privire la servicii”, în al doilea rând, că obligația de a transmite datele contractelor și de a aplica o reținere la sursă nu încalcă nici principiul liberei prestări a serviciilor, nici principiul liberei concurențe și, în al treilea rând, că obligația de a desemna un reprezentant fiscal, atunci când o entitate care administrează un portal telematic de intermediere imobiliară nu este rezidentă sau stabilită în Italia, este conformă cu cerințele de proporționalitate și de necesitate stabilite de jurisprudența Curții în materia liberei prestări a serviciilor.

19

Reclamantele din litigiul principal au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia).

20

Prin decizia din 11 iulie 2019, primită de Curte la 30 septembrie 2019, instanța de trimitere a adresat Curții trei întrebări preliminare privind mai multe dispoziții ale dreptului Uniunii.

21

Prin Ordonanța din 30 iunie 2020, Airbnb Ireland și Airbnb Payments UK (C‑723/19, nepublicată, EU:C:2020:509), Curtea a declarat vădit inadmisibilă această cerere de decizie preliminară, precizând totodată că instanța de trimitere era în măsură să îi adreseze o nouă cerere de decizie preliminară însoțită de indicații care să îi permită să dea un răspuns util la întrebările formulate.

22

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât din nou să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții în esență să se pronunțe cu privire la problema dacă expresiile „reglementare tehnică” a serviciilor societății informaționale și „norme privind serviciile” societății informaționale definite în Directiva 2015/1535 trebuie interpretate în sensul că includ și măsuri cu caracter fiscal care nu urmăresc în mod direct să reglementeze un serviciu specific al societății informaționale, dar care sunt totuși de natură să reglementeze exercitarea concretă a activității menționate în statul membru în cauză.

24

În cadrul celei de a doua întrebări preliminare literele a)-d), instanța de trimitere menționează Directivele 2000/31 și 2006/123, pentru situația în care principiile pe care le conțin sunt „considerate aplicabile în speță”.

25

În ceea ce privește, în primul rând, Directiva 2000/31, astfel cum Curtea a avut ocazia să sublinieze la punctele 27-30 din Hotărârea din 27 aprilie 2022, Airbnb Ireland (C‑674/20, denumită în continuare „Hotărârea Airbnb Ireland, EU:C:2022:303), această directivă a fost adoptată, primo, în special în temeiul articolului 95 CE, a cărui formulare a fost preluată de articolul 114 TFUE, care exclude din domeniul său de aplicare, la alineatul (2), „dispozițiile fiscale”, termeni care acoperă nu numai toate domeniile fiscalității, ci și toate aspectele acestei materii. Secundo, această interpretare rezultă de asemenea din faptul că articolul 114 alineatul (2) TFUE face parte din capitolul 3, intitulat „Apropierea legislațiilor”, care urmează capitolului 2, intitulat „Dispoziții fiscale”, în cadrul titlului VII din Tratatul FUE, având ca obiect „[n]ormele comune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislativă”, astfel încât tot ceea ce ține de acest capitol 3, și anume apropierea legislațiilor, nu privește ceea ce intră în domeniul de aplicare al acestui capitol 2, și anume dispozițiile fiscale. Tertio, acest raționament prevalează în ceea ce privește dreptul derivat adoptat în temeiul articolului 95 CE și ulterior al articolului 114 TFUE, raționamentul menționat fiind susținut de interpretarea literală a expresiei ample utilizate la articolul 1 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2000/31, și anume „domeniul fiscal”. Quarto, aceste considerații sunt confirmate de considerentele (12) și (13) ale Directivei 2000/31.

26

În ceea ce privește, în al doilea rând, Directiva 2006/123, trebuie, pe de o parte, să se indice că aceasta exclude din domeniul său de aplicare, potrivit termenilor care figurează la articolul 2 alineatul (3) din această directivă, „domeniul impozitării”.

27

Pe de altă parte, considerentul (29) al directivei menționate este explicit în ceea ce privește motivul excluderii în discuție, întrucât amintește că Tratatul FUE prevede o bază juridică specifică pentru aspecte legate de fiscalitate și că, ținând seama de instrumentele de drept al Uniunii deja adoptate în acest domeniu, este necesar să se excludă sectorul fiscalității din domeniul de aplicare al respectivei directive.

28

Ținând seama de caracterul general al termenilor „domeniul impozitării” și „domeniul fiscal”, precum și de bazele juridice specifice prevăzute în această privință de Tratatul FUE, considerațiile enunțate la punctul 25 din prezenta hotărâre sunt valabile, așadar, și în ceea ce privește excluderea „domeniului impozitării” din Directiva 2006/123.

29

În ceea ce privește, în al treilea rând, Directiva 2015/1535, trebuie arătat că aceasta vizează „Tratatul [FUE], în special articolele 114, 337 și 43”. Astfel, trebuie arătat de la bun început că excluderea prevăzută la articolul 114 alineatul (2) TFUE privind „dispozițiile fiscale” se aplică și în privința acestei directive, pentru motivele expuse la punctul 25 din prezenta hotărâre.

30

În plus, conținutul Directivei 2015/1535 confirmă indirect excluderea „dispozițiilor fiscale” din domeniul său de aplicare, întrucât modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) litera (f) punctul (iii) din această directivă menționează, printre reglementările tehnice de facto, specificațiile tehnice sau alte cerințe sau norme cu privire la servicii „în legătură cu măsuri fiscale sau financiare”. Prin urmare, nu este vorba despre măsuri de natură fiscală ca atare, ci numai despre măsuri în legătură cu măsuri fiscale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 octombrie 2020, Admiral Sportwetten și alții, C‑711/19, EU:C:2020:812, punctul 38). În consecință, acestea din urmă rămân, ca atare, în afara domeniului de aplicare al directivei menționate.

31

Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă măsurile precum cele introduse în dreptul italian prin regimul fiscal din 2017 fac parte din „domeniul fiscal”, în sensul articolului 1 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2000/31, din „domeniul impozitării”, în sensul articolului 2 alineatul (3) din Directiva 2006/123, și sunt, așadar, „dispoziții fiscale”, în sensul articolului 114 TFUE, pe care Directiva 2015/1535 îl vizează în mod expres.

32

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 10 din prezenta hotărâre, regimul fiscal din 2017 modifică legislația fiscală italiană privind închirierile pe termen scurt, indiferent dacă aceste închirieri se efectuează, potrivit formulării articolului 4 alineatul (1) din acest regim, „direct sau prin intermediul unor entități care desfășoară activități de intermediere imobiliară ori al unor entități care administrează portaluri telematice”.

33

În prezent, în sarcina tuturor persoanelor sus‑menționate există trei tipuri de obligații, și anume, mai întâi, obligația de colectare și de comunicare către autoritățile fiscale a datelor referitoare la contractele de închiriere încheiate prin intermediul lor, apoi, ținând seama de intervenția lor în ceea ce privește plata chiriei, obligația de reținere la sursă a impozitului datorat pentru sumele plătite de locatari locatorilor și de plată ulterioară a acestui impozit la bugetul de stat, fie cu titlu liberatoriu, fie cu titlu de plată anticipată în funcție de opțiunea exprimată de locatori, și, în sfârșit, în lipsa unui sediu permanent în Italia, obligația de a desemna un reprezentant fiscal în acest stat.

34

În primul rând, în ceea ce privește obligația de colectare și de comunicare către autoritățile fiscale a datelor referitoare la contractele de închiriere încheiate prin intermediere imobiliară, trebuie subliniat că, deși este adevărat că o astfel de măsură nu se adresează în sine persoanelor obligate la plata impozitului, ci persoanelor fizice sau juridice care au jucat rolul de intermediar în închirierile pe termen scurt, iar obiectul acesteia este furnizarea de informații administrației fiscale, sub sancțiunea amenzii, nu este mai puțin adevărat că, primo, administrația destinatară a acestor informații este administrația fiscală, secundo, această măsură face parte dintr‑o reglementare fiscală, și anume regimul fiscal din 2017, și, tertio, informațiile care fac obiectul obligației de transmitere sunt indisociabile în esență, în ceea ce privește conținutul lor, de această legislație, deoarece numai ele permit să se identifice persoana efectiv obligată la plata impozitului, ca urmare a indicării locului închirierii și a identității locatorilor, să se stabilească baza de calcul al acestui impozit, în funcție de sumele încasate, și, în consecință, să se stabilească cuantumul acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea Airbnb Ireland, punctul 33).

35

Această obligație intră, așadar, în sfera „dispozițiilor fiscale”, în sensul articolului 114 TFUE.

36

În al doilea rând, în ceea ce privește obligația de reținere la sursă a impozitului datorat pentru sumele plătite de locatari locatarilor și de plată ulterioară a acestui impozit către bugetul de stat, fie cu titlu liberatoriu la cota preferențială de 21 %, fie cu titlu de plată anticipată a unui impozit stabilit la acel moment la o cotă mai mare, în funcție de opțiunea exprimată de locatori, trebuie să se constate că în acest caz este vorba, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 52 din concluzii, despre măsuri care au „prin excelență un caracter fiscal” întrucât constau în colectarea impozitului în numele administrației fiscale și în plata ulterioară către aceasta din urmă a sumei colectate.

37

În al treilea rând, în ceea ce privește obligația impusă prestatorilor de servicii de intermediere imobiliară care nu au un sediu permanent în Italia de a desemna un reprezentant fiscal, trebuie să se observe că este vorba de asemenea despre o măsură fiscală, întrucât urmărește să asigure perceperea eficientă a impozitelor reținute la sursă, în calitate de „responsabil pentru plata impozitului”, de prestatorii de servicii stabiliți în alt stat membru, în special de cei care administrează portaluri telematice.

38

Rezultă din cele ce precedă că cele trei tipuri de obligații introduse de regimul fiscal din 2017 în dreptul italian fac parte din „domeniul fiscal”, în sensul articolului 1 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2000/31, din „domeniul impozitării”, în sensul articolului 2 alineatul (3) din Directiva 2006/123, și sunt, așadar, „dispoziții fiscale”, în sensul articolului 114 TFUE, pe care Directiva 2015/1535 îl vizează în mod expres. În consecință, aceste măsuri sunt excluse din domeniul de aplicare al acestor trei directive.

39

Răspunsul care trebuie dat la prima și la a doua întrebare preliminară presupune, așadar, numai examinarea legalității unei măsuri precum regimul fiscal din 2017 în raport cu interdicția prevăzută la articolul 56 TFUE.

40

Trebuie să se concluzioneze că, prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că se opune unor măsuri precum cele trei tipuri de obligații menționate la punctul 33 din prezenta hotărâre.

41

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că statele membre trebuie să respecte articolul 56 TFUE chiar și în cadrul adoptării unei legislații precum regimul fiscal din 2017, în pofida faptului că acesta din urmă se referă la impozitele directe. Astfel, în temeiul unei jurisprudențe constante, deși fiscalitatea directă este de competența statelor membre, acestea din urmă trebuie totuși să exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 23 ianuarie 2014, Comisia/Belgia, C‑296/12, EU:C:2014:24, punctul 27 și jurisprudența citată).

42

Prin urmare, trebuie examinate pe rând cele trei tipuri de obligații impuse de regimul fiscal din 2017.

43

În primul rând, în ceea ce privește obligația de colectare și de comunicare către autoritățile fiscale a datelor referitoare la contractele de închiriere încheiate prin intermediere imobiliară, reiese mai întâi din formularea regimului fiscal din 2017 că acesta impune obligația amintită tuturor terților care au intermediat pe teritoriul italian un proces de închiriere imobiliară pe termen scurt, indiferent dacă este vorba despre persoane fizice sau juridice, dacă acestea din urmă au reședința sau sunt stabilite pe acest teritoriu sau dacă intervin pe cale digitală sau în alte moduri de punere în legătură. Reforma concretizată prin regimul fiscal din 2017 privește, după cum rezultă din motivarea care a stat la baza adoptării sale, tratamentul fiscal al tuturor închirierilor pe termen scurt și se înscrie, astfel cum reiese din dosarul prezentat Curții, într‑o strategie globală de combatere a evaziunii fiscale în acest sector, care este frecventă, în special prin introducerea unei astfel de obligații.

44

Prin urmare, o astfel de legislație nu este discriminatorie și nu are ca obiect, în sine, condițiile prestării de servicii de intermediere, ci doar obligă furnizorii de servicii, odată realizată această prestare, să păstreze datele în scopul perceperii exacte a impozitelor legate de închirierea bunurilor în cauză de la proprietarii vizați (a se vedea prin analogie Hotărârea Airbnb Ireland, punctul 41).

45

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că o legislație națională opozabilă tuturor operatorilor care desfășoară activități pe teritoriul național, care nu are ca obiect reglementarea condițiilor care privesc desfășurarea prestării de servicii de către întreprinderile în cauză și ale căror efecte restrictive pe care le‑ar putea produce asupra liberei prestări a serviciilor sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru ca obligația pe care o impun să poată fi privită ca fiind de natură să împiedice această libertate, nu contravine interdicției prevăzute la articolul 56 TFUE (Hotărârea Airbnb Ireland, punctul 42 și jurisprudența citată).

46

Reclamantele din litigiul principal susțin că cvasitotalitatea platformelor online în cauză și, mai precis, cele care administrează de asemenea plățile sunt stabilite în alte state membre decât Italia și că, prin urmare, regimul fiscal din 2017 afectează în special servicii de intermediere precum cele pe care le prestează. Ele au adăugat în ședință că, în realitate, acest regim fiscal a fost conceput pentru platformele care administrează plățile și exclusiv pentru acestea.

47

În această privință, este adevărat că evoluția mijloacelor tehnologice, precum și configurația actuală a pieței prestării de servicii de intermediere imobiliară conduc la constatarea că intermediarii care furnizează servicii prin intermediul unui portal telematic pot fi confruntați, în aplicarea unei legislații precum cea în discuție în litigiul principal, cu o obligație de transmitere a datelor către administrația fiscală mai frecventă și mai extinsă decât cea impusă altor intermediari. Totuși, această obligație mai extinsă este doar o reflectare a unui număr mai mare de tranzacții efectuate de acești intermediari și a cotei lor de piață (Hotărârea Airbnb Ireland, punctul 44).

48

În plus, în speță, contrar celor constatate de Curte în Hotărârea din 12 septembrie 2019, VG Media (C‑299/17, EU:C:2019:716, punctul 37), formularea regimului fiscal din 2017 nu este doar neutră în aparență, întrucât vizează efectiv toți prestatorii de servicii de intermediere imobiliară, în special, astfel cum a amintit Comisia în ședință, agențiile imobiliare.

49

În continuare, Curtea a avut ocazia să sublinieze că articolul 56 TFUE nu vizează măsurile al căror unic efect este cauzarea unor costuri suplimentare pentru prestațiile respective și care afectează în același mod prestarea serviciilor între statele membre și prestarea lor în interiorul unui singur stat membru (Hotărârea Airbnb Ireland, punctul 46 și jurisprudența citată).

50

În sfârșit, chiar dacă obligația impusă tuturor furnizorilor de servicii de intermediere imobiliară de a colecta și de a furniza informații administrației fiscale cu privire la datele referitoare la contractele de închiriere încheiate prin intermediul lor poate cauza costuri suplimentare, legate în special de căutarea și de stocarea datelor în cauză, trebuie să se observe, mai ales în cazul serviciilor de intermediere furnizate pe cale digitală, că datele în cauză sunt memorate și digitalizate de către intermediari precum reclamantele din litigiul principal, astfel încât, în orice caz, costul suplimentar pe care îl cauzează respectivilor intermediari această obligație pare redus.

51

Acest prim tip de obligații nu conține, așadar, o restricție privind libera prestare a serviciilor, astfel cum este garantată de articolul 56 TFUE.

52

În al doilea rând, în ceea ce privește obligația de reținere la sursă a impozitului datorat pentru sumele plătite de locatari locatorilor și de plată a acestui impozit la bugetul de stat, trebuie arătat, pe de o parte, pentru aceleași motive precum cele expuse la punctele 43-48 din prezenta hotărâre, că regimul fiscal din 2017 privește, în acest sens, toți terții care au intermediat un proces de închiriere imobiliară pe termen scurt, indiferent dacă este vorba despre persoane fizice sau juridice, dacă acestea din urmă au reședința sau sunt stabilite sau nu pe teritoriul italian sau dacă intervin pe cale digitală sau în alte moduri de punere în legătură, din moment ce au ales, în cadrul prestării de servicii, să încaseze chiriile sau remunerațiile aferente contractelor vizate de regimul fiscal din 2017 sau să intervină în perceperea acestor chirii sau remunerații.

53

Pe de altă parte, este adevărat totuși, astfel cum arată Comisia în observațiile sale, că, atunci când prestatorul de servicii are sediul în alt stat membru decât Italia, acesta acționează în calitate de „persoană obligată la plata impozitului”, în conformitate cu articolul 4 alineatul 5 bis din regimul fiscal din 2017, în timp ce, atunci când este stabilit în Italia, acesta are calitatea, potrivit articolului 4 alineatul 5 din acest regim, de „terț plătitor”, mai precis de substitut fiscal, ceea ce are drept consecință, în privința bugetului de stat, înlocuirea contribuabilului cu acesta și supunerea sa la plata impozitului.

54

Chiar dacă trebuie să se considere, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 56 din concluzii, că acest al doilea tip de obligație cauzează prestatorilor de servicii de intermediere imobiliară o sarcină mult mai importantă decât cea care se raportează la o simplă obligație de informare, fie și numai ca urmare a răspunderii financiare pe care o generează nu numai față de statul de impozitare, ci și față de clienți, nu reiese din regimul fiscal din 2017, sub rezerva aprecierii instanței de trimitere, că această sarcină este mai împovărătoare pentru prestatorii de servicii de intermediere imobiliară stabiliți într‑un alt stat membru decât Italia decât pentru întreprinderile care au un sediu în acest stat, în pofida denumirii lor diferite. Astfel, acest regim fiscal le impune aceleași obligații de reținere la sursă în numele administrației fiscale și de a plăti impozitul de 21 % acesteia din urmă, reținerea la sursă fiind efectuată cu titlu liberatoriu atunci când proprietarul bunului imobil în cauză a optat pentru cota preferențială și cu titlu de plată anticipată în caz contrar.

55

Prin urmare, nu rezultă, în ceea ce privește cel de al doilea tip de obligații, că o legislație precum regimul fiscal din 2017, al cărui unic efect este cauzarea unor costuri suplimentare pentru prestarea în cauză și care afectează în același mod prestarea serviciilor între statele membre și prestarea lor în interiorul unui singur stat membru, poate fi considerată ca interzicând, îngreunând sau făcând mai puțin atractivă exercitarea liberei prestări a serviciilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Google Ireland, C‑482/18, EU:C:2020:141, punctele 25 și 26, precum și jurisprudența citată).

56

În al treilea rând, în ceea ce privește obligația de a desemna un reprezentant fiscal în Italia, din însuși modul de redactare a articolului 4 alineatele 5 și 5 bis din regimul fiscal din 2017 rezultă că aceasta revine numai anumitor furnizori de servicii de intermediere imobiliară care nu au un sediu permanent în Italia, calificați drept „persoane obligate la plata impozitului”, în timp ce prestatorii de astfel de servicii stabiliți în Italia, calificați drept „terți plătitori”, cu alte cuvinte substituți fiscali, nu sunt supuși acestei obligații.

57

În această privință, trebuie precizat că acest al treilea tip de obligații nu privește toți prestatorii de servicii de intermediere imobiliară care nu sunt stabiliți în Italia și care au intermediat procesul de închiriere pe termen scurt a bunurilor imobile situate pe teritoriul său. Astfel, obligația de a desemna un reprezentant fiscal depinde de alegerea făcută de acești prestatori de a încasa sau nu chiriile sau remunerațiile aferente contractelor vizate de regimul fiscal din 2017 ori de a interveni sau nu în perceperea acestor chirii sau remunerații, cu alte cuvinte de a se supune, în practică, celui de al doilea tip de obligații și de a efectua în acest temei o reținere la sursă pe sumele încasate, cu titlu liberatoriu atunci când proprietarul bunului imobil în cauză a optat pentru cota preferențială de 21 % și cu titlu de plată anticipată în caz contrar.

58

Totuși, trebuie să se constate că regimul fiscal din 2017 tratează diferit, după cum dispun sau nu dispun de un sediu permanent în Italia, prestatorii de servicii de intermediere imobiliară care efectuează aceste încasări sau aceste intervenții.

59

Astfel, nu se poate contesta că, impunându‑le prestatorilor de servicii de intermediere imobiliară care nu dispun de un sediu permanent în Italia și care doresc să integreze în serviciile pe care le prestează astfel de încasări sau astfel de intervenții obligația de a desemna în acest stat membru un reprezentant fiscal, regimul fiscal din 2017 le impune să efectueze demersuri, precum și să suporte, în practică, costul remunerației acestui reprezentant. Astfel de constrângeri creează, pentru acești operatori, un obstacol de natură să îi descurajeze să efectueze servicii de intermediere imobiliară în Italia, cel puțin în modalitatea în care doresc. Rezultă că această obligație trebuie să fie privită ca o restricție privind libera prestare a serviciilor interzisă, în principiu, de articolul 56 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 mai 2011, Comisia/Portugalia, C‑267/09, EU:C:2011:273, punctul 37).

60

În aceste condiții, instanța de trimitere a indicat în mod întemeiat că, în jurisprudența sa, Curtea nu a enunțat un principiu de incompatibilitate între obligația de a desemna un reprezentant fiscal impusă de o legislație sau de o reglementare națională față de persoanele fizice sau juridice care au reședința sau sunt stabilite în alt stat membru decât cel de impozitare și libera prestare a serviciilor, din moment ce, în fiecare caz în parte, Curtea a examinat, având în vedere caracteristicile proprii ale obligației în cauză, dacă restricția pe care aceasta o implica poate fi justificată prin motivele imperative de interes general urmărite de reglementarea națională în cauză astfel cum au fost invocate în fața Curții de statul membru în cauză (Hotărârea din 5 iulie 2007, Comisia/Belgia, C‑522/04, EU:C:2007:405, punctele 47-58, Hotărârea din 5 mai 2011, Comisia/Portugalia, C‑267/09, EU:C:2011:273, punctele 38-46, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Comisia/Spania, C‑678/11, EU:C:2014:2434, punctele 42-62).

61

În consecință, trebuie să se examineze obligația impusă „persoanelor obligate la plata impozitului” de a desemna un reprezentant fiscal în lumina jurisprudenței amintite la punctul 60 din prezenta hotărâre.

62

Primo, în ceea ce privește motivele invocate de statul membru în cauză pentru a justifica restricția menționată la punctul 59 din prezenta hotărâre, acestea țin de combaterea evaziunii fiscale în sectorul închirierilor pe termen scurt, acesta din urmă prezentând, potrivit instanței de trimitere, o „cotă sistematic ridicată de evaziune fiscală”. În această privință, trebuie subliniat că Curtea a statuat în mai multe rânduri că combaterea evaziunii fiscale și eficiența controalelor fiscale puteau fi invocate pentru a justifica restricții privind exercitarea libertăților fundamentale garantate de Tratatul FUE (Hotărârea din 11 decembrie 2014, Comisia/Spania, C‑678/11, EU:C:2014:2434, punctul 45 și jurisprudența citată).

63

De asemenea, necesitatea de a garanta eficacitatea colectării impozitelor constituie un motiv imperativ de interes general susceptibil să justifice o restricție privind libera prestare a serviciilor (Hotărârea din 11 decembrie 2014, Comisia/Spania, C‑678/11, EU:C:2014:2434, punctul 46 și jurisprudența citată).

64

Tocmai în urmărirea acestui obiectiv se înscrie obligația impusă prestatorilor de servicii de intermediere imobiliară care efectuează încasările sau intervențiile menționate la punctul 58 din prezenta hotărâre și care nu au un sediu permanent în Italia de a desemna un reprezentant fiscal în acest stat. Astfel, în măsura în care, în calitate de „persoană obligată la plata impozitului”, acești prestatori sunt însărcinați să efectueze reținerea la sursă în numele autorităților italiene, acestea din urmă doresc, prin intermediul reprezentantului fiscal, să se asigure că această sarcină a fost îndeplinită și că sumele colectate, reținute în mod corespunzător, au fost ulterior virate administrației fiscale, amintindu‑se că această activitate de control este facilitată pentru prestatorii de servicii de intermediere imobiliară stabiliți în Italia, întrucât, din moment ce efectuează astfel de rețineri, ei dobândesc ipso iure, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 53 din prezenta hotărâre, calitatea de „terț plătitor”, cu alte cuvinte de substituți fiscali.

65

În plus, este paradoxal că reclamantele din litigiul principal reproșează autorităților italiene că au instituit, prin adoptarea regimului fiscal din 2017, o prezumție generală de evaziune sau de fraudă fiscală întemeiată pe împrejurarea că un prestator de servicii are sediul în alt stat membru, prezumție interzisă de articolul 56 TFUE. (Hotărârea din 19 iunie 2014, Strojírny Prostějov și ACO Industries Tábor, C‑53/13 și C‑80/13, EU:C:2014:2011, punctul 56 și jurisprudența citată), în condițiile în care acest regim le conferă, dimpotrivă, sarcina de a efectua, în numele administrației fiscale, reținerea la sursă a sumei corespunzătoare impozitului datorat și de a efectua plata acestuia la bugetul de stat, sarcină al cărei control a fost urmărit de legiuitorul italian prin intermediul desemnării unui reprezentant fiscal în Italia.

66

Prin urmare, trebuie să se considere că o măsură fiscală precum al treilea tip de obligații care rezultă din regimul fiscal din 2017 urmărește un obiectiv legitim compatibil cu Tratatul FUE și este justificată de motive imperative de interes general.

67

Secundo, nu se poate contesta că acest tip de obligații este, în împrejurări precum cele din cauza principală, de natură să garanteze realizarea obiectivului de combatere a evaziunii fiscale.

68

În special, este important să se evidențieze faptul că, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 2 și 3 din concluzii, recurgerea la prestatori de servicii de intermediere imobiliară care administrează un portal telematic, precum reclamantele din litigiul principal, a cunoscut o dezvoltare exponențială și că aceste prestări de servicii, care, furnizate prin internet, pot fi, așadar, în principiu transfrontaliere, corespund totuși unor operațiuni de închiriere care au o localizare fizică precisă și, în consecință, sunt în măsură să aibă un caracter impozabil în funcție de legislația fiscală a statului membru în cauză.

69

În plus, indiferent dacă prestările de servicii de intermediere imobiliară despre care este vorba sunt realizate de prestatori care își exercită activitatea prin intermediul portalurilor telematice, precum reclamantele din litigiul principal, sau dacă sunt efectuate de operatori economici mai tradiționali, precum agențiile imobiliare, trebuie arătat că aceste închirieri sunt adesea pe termen scurt, în sensul articolului 4 alineatul 1 din regimul fiscal din 2017. În consecință, indiferent de modul de intermediere al prestatorilor de servicii în cauză, același bun imobil situat în Italia poate fi închiriat de mai multe ori în cursul unui exercițiu fiscal de un anumit locator unor locatari care pot fi rezidenți ai altor state membre, prin intermediul unor prestatori de servicii ei înșiși stabiliți, dacă este cazul, pe teritoriul unui alt stat membru, care au însă obligația să rețină la sursă suma corespunzătoare impozitului datorat de locator și să o vireze autorităților fiscale. Prin urmare, trebuie să se considere că obligația impusă prestatorilor de servicii de intermediere imobiliară care nu au un sediu permanent în Italia de a desemna un reprezentant fiscal este de natură să asigure realizarea obiectivului de combatere a evaziunii fiscale și să permită colectarea corectă a impozitelor.

70

Tertio, trebuie să se verifice dacă o măsură precum al treilea tip de obligații care rezultă din regimul fiscal din 2017 nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

71

Mai întâi, examinarea proporționalității unei astfel de măsuri conduce la constatarea că, spre deosebire de cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile citate la punctul 60 din prezenta hotărâre, în care persoanele fizice sau juridice vizate de obligația de desemnare a unui reprezentant fiscal pe teritoriul statului membru de impozitare erau contribuabili, această obligație vizează în speță prestatori de servicii care au acționat în calitate de persoane obligate la plata impozitului și care au încasat deja, în această calitate, suma corespunzătoare impozitului datorat de contribuabili, și anume de proprietarii imobilelor în cauză, pentru bugetul de stat. Nu este mai puțin adevărat că, chiar într‑o astfel de situație, caracterul proporțional al unei asemenea obligații implică faptul că nu există măsuri de natură să îndeplinească obiectivul combaterii fraudei fiscale și colectării corecte a acestui impozit de către administrația fiscală în cauză care să afecteze mai puțin libera prestare a serviciilor decât obligația de a desemna un reprezentant fiscal rezident sau stabilit pe teritoriul statului membru de impozitare.

72

În continuare, întrucât această obligație se aplică fără distincție tuturor prestatorilor de servicii de intermediere imobiliară care nu au un sediu permanent în Italia și care au ales, în cadrul prestațiilor lor, să încaseze chiriile sau remunerațiile aferente contractelor vizate de regimul fiscal din 2017 sau să intervină în perceperea acestor chirii sau remunerații, fără distincție în funcție, de exemplu, de volumul veniturilor fiscale colectate sau care putea fi colectate anual la bugetul de stat de către acești prestatori, trebuie să se considere că al treilea tip de obligații care rezultă din regimul fiscal din 2017 depășește ceea ce era necesar pentru atingerea obiectivelor acestui regim.

73

În sfârșit, chiar dacă este adevărat că numărul mare de tranzacții și de bunuri imobile susceptibile să facă obiectul unei tranzacții prin intermediul prestatorilor de intermediere imobiliară în cauză face complexă sarcina autorităților fiscale ale statului membru de impozitare, acesta nu presupune totuși, contrar celor susținute de guvernul italian, recurgerea la o măsură precum obligația de desemnare a unui reprezentant fiscal rezident sau stabilit pe teritoriul acestui stat, dat fiind, primo, că primul tip de obligații urmărește tocmai să furnizeze acestor autorități fiscale toate informațiile care să le permită atât identificarea contribuabililor obligați la plata impozitului, cât și stabilirea bazei de calcul al acestuia, secundo, că al doilea tip de obligații permite asigurarea reținerii la sursă a acestui impozit și, tertio, că legiuitorul italian nu a reținut posibilitatea ca acest reprezentant fiscal, cu ajutorul căruia acesta se poate asigura că impozitele sunt colectate în mod corect de către acești prestatori de servicii și că sumele corespunzătoare sunt virate în mod corect la bugetul de stat, să aibă posibilitatea de a avea reședința sau de a fi stabilit în alt stat membru decât Italia.

74

În această privință, nu este pertinentă simpla afirmație potrivit căreia condiția privind rezidența constituie cea mai bună garanție pentru ca obligațiile de natură fiscală care revin reprezentantului fiscal să fie îndeplinite în mod eficient. Deși controlul unui astfel de reprezentant de către autoritățile fiscale ale unui stat membru se poate dovedi într‑adevăr mai dificil atunci când acesta se află în alt stat membru, reiese însă din jurisprudență că anumite dificultăți administrative nu constituie un motiv de natură să justifice un obstacol în calea unei libertăți fundamentale garantate de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2014, Comisia/Spania, C‑678/11, EU:C:2014:2434, punctul 61 și jurisprudența citată).

75

În aceste condiții, nu rezultă că controlul respectării obligațiilor care revin prestatorilor de servicii în cauză în calitate de persoane obligate la plata impozitului nu ar putea fi asigurat prin mijloace care să afecteze mai puțin articolul 56 TFUE decât numirea unui reprezentant fiscal rezident în Italia.

76

Prin urmare, este necesar să se arate, după cum a procedat domnul avocat general la punctul 82 din concluzii, că obligația de a desemna un reprezentant fiscal este, în împrejurări precum cele ale regimului fiscal din 2017, contrară articolului 56 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2007, Comisia/Belgia, C‑522/04, EU:C:2007:405, și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Comisia/Spania, C‑678/11, EU:C:2014:2434).

77

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare preliminară că articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

78

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în prezența unei chestiuni de interpretare a dreptului Uniunii invocate de una dintre părțile din litigiul principal, instanța națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern păstrează posibilitatea de a formula în mod autonom întrebările preliminare care trebuie adresate Curții sau este obligată să preia întrebările astfel cum au fost formulate de partea din litigiul principal care solicită trimiterea.

79

Astfel cum Curtea a avut recent ocazia să amintească, atunci când nu există nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta din urmă are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE dacă în fața sa este invocată o chestiune privind interpretarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

80

O instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern nu poate fi eliberată de această obligație decât atunci când a constatat că problema invocată nu este relevantă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții ori că interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

81

În această privință trebuie amintit că din raportul dintre al doilea și al treilea paragraf ale articolului 267 TFUE rezultă că instanțele vizate de acest al treilea paragraf se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă, în scopul de a pronunța o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept al Uniunii. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii formulată în cauza dedusă judecății lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, respectiv, în alți termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

82

Revine, așadar, numai instanței naționale care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

83

În această privință, trebuie amintit că sistemul de cooperare directă între Curte și instanțele naționale, stabilit de articolul 267 TFUE, este independent de orice inițiativă a părților din litigiul principal. Acestea din urmă nu pot priva instanțele naționale de independența lor în exercitarea competenței de apreciere amintite la punctele 81 și 82 din prezenta hotărâre, în special obligându‑le să prezinte o cerere de decizie preliminară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

84

Rezultă că stabilirea și formularea întrebărilor ce urmează a fi adresate Curții revin numai instanței naționale și că părțile din litigiul principal nu pot impune sau schimba conținutul acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată).

85

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare preliminară că articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în prezența unei probleme de interpretare a dreptului Uniunii invocate de una dintre părțile din litigiul principal, stabilirea și formularea întrebărilor ce urmează a fi adresate Curții revin numai instanței naționale și că aceste părți nu pot impune sau modifica conținutul lor.

86

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: