1.

Situația de fapt din prezenta cauză este destul de complexă. În procedura principală, care este pendinte în Croația, mai multe persoane au fost acuzate că au cauzat prejudicii financiare unei societăți croate, în contextul implementării unui proiect de unități de cazare cu destinație turistică situat în Croația. În cursul acestei proceduri, a reieșit că două dintre aceste persoane au fost achitate în Austria pentru infracțiuni legate de deturnarea fondurilor unei bănci austriece care finanța proiectul respectiv. În plus, urmărirea penală inițială a acestor persoane în Austria încetase în parte ca urmare a lipsei de probe în ceea ce privește alte fapte legate de același proiect. După examinarea informațiilor din dosarul cauzei, întinderea exactă a acelei părți a urmăririi penale care a încetat în Austria rămâne însă oarecum neclară.

2.

Županijski sud u Puli‑Pola (Tribunalul de Comitat din Pula, Croația), instanța de trimitere, observă că desfășurarea procedurii pendinte în fața sa ar putea fi împiedicată de principiul ne bis in idem, având în vedere procedura care a avut loc în Austria. Concluzia exactă care trebuie desprinsă cu privire la acest aspect depinde însă în esență de măsura în care sunt luate în considerare informațiile referitoare la procedurile penale anterioare cuprinse în actele de procedură adoptate în acel context. Astfel, se pare că, potrivit practicii judiciare croate, pentru a aprecia dacă este declanșată protecția conferită de principiul ne bis in idem, instanțele croate pot lua în considerare numai faptele la care se face referire în anumite părți ale unor acte de procedură, cum ar fi în dispozitivul unui rechizitoriu sau în dispozitivul unei hotărâri definitive.

3.

În acest context, instanța de trimitere solicită mai exact să se stabilească dacă, în scopul aplicării principiului ne bis in idem, consacrat la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (denumită în continuare „CAAS”) ( 2 ), trebuie să se țină seama numai de faptele‑cheie menționate în dispozitivul rechizitoriului emis de un parchet dintr‑un alt stat membru și în dispozitivul unei hotărâri definitive pronunțate într‑un alt stat membru sau dacă trebuie să se țină seama și de faptele menționate în motivarea acestei hotărâri pentru care s‑a dispus încetarea urmăririi penale.

4.

Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

5.

Articolul 54 din CAAS prevede că „[o] persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința”.

6.

Articolul 57 din CAAS prevede următoarele:

„(1)   Dacă o parte contractantă acuză o persoană de comiterea unei infracțiuni și autoritățile competente ale acestei părți contractante au motive să creadă că acuzația are legătură cu aceleași fapte pentru care s‑a pronunțat o hotărâre definitivă într‑un proces desfășurat pe teritoriul altei părți contractante, autoritățile respective, dacă consideră necesar, solicită informațiile necesare de la autoritățile competente ale părții contractante pe al cărei teritoriu s‑a pronunțat deja hotărârea definitivă.

(2)   Informațiile solicitate vor fi furnizate cât mai curând posibil și sunt luate în considerare când se decide acțiunea de întreprins în cadrul procedurii în curs de desfășurare.

[…]”

7.

În conformitate cu articolul 31 al doilea paragraf din Ustav Republike Hrvatske (Constituția Republicii Croația) ( 3 ), nimeni nu poate fi judecat din nou sau sancționat penal pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în conformitate cu legea.

8.

În conformitate cu articolul 12 alineatul (1) din Zakon o kaznenom postupku (Legea privind Codul de procedură penală) ( 4 ), nimeni nu poate fi supus din nou urmăririi penale pentru o faptă pentru care a fost deja judecat și în legătură cu care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă.

9.

La data faptelor, GR era membru al consiliului de administrație al societății Skiper Hoteli d.o.o. (denumită în continuare „Skiper Hoteli”) și al societății Interco Umag d.o.o., devenită ulterior INTER CONSULTING (denumită în continuare „Interco”, în lichidare). GR era de asemenea membru al consiliului de administrație al societății Rezidencija Skiper d.o.o. (denumită în continuare „Rezidencija Skiper”) și deținea părți sociale în cadrul societății Alterius d.o.o. (denumită în continuare „Alterius”). Din câte înțelegem, toate aceste societăți au (sau au avut) sediul în Croația. La rândul său, HS era director al societății Interco, în timp ce IT se ocupa cu evaluarea bunurilor imobiliare.

10.

La 28 septembrie 2015, Županijsko državno odvjetništvo u Puli (Parchetul de Comitat din Pula, Croația, denumit în continuare „Pula PPO”) a emis un rechizitoriu împotriva lui GR, a lui HS, a lui IT și a societății Interco. Acesta imputa lui GR și societății Interco săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere în operațiuni comerciale, prevăzută la articolul 246 alineatele (1) și (2) din Kazneni zakon (Codul penal croat). În plus, HS a fost acuzat de instigare la săvârșirea acestei infracțiuni, iar IT de complicitate la săvârșirea infracțiunii menționate.

11.

În ceea ce îi privește, GR și HS sunt acuzați că, în contextul unui proiect privind construcția de noi unități de cazare cu destinație turistică în Savudrija (o comună croată), au acționat astfel încât Interco să obțină un avantaj financiar ilicit în detrimentul Skiper Hoteli, atunci când au organizat achiziționarea de către Skiper Hoteli, prin intermediul Interco, a unor bunuri imobile situate în Savudrija la prețuri semnificativ superioare valorii de piață a acestora.

12.

În rechizitoriu se afirmă de asemenea că GR, HS și IT au cauzat un prejudiciu financiar suplimentar societății Skiper Hoteli, prin faptul că au acționat astfel încât aceasta din urmă a achiziționat părți sociale ale unei alte societăți croate (Alterius) la un preț semnificativ superior valorii lor reale.

13.

Instanța de trimitere a confirmat rechizitoriul întocmit de Pula PPO.

14.

În timpul procedurii inițiale, HS a susținut însă că era deja urmărit penal pentru aceleași fapte în Austria. În anul 2014, Pula PPO a contactat Staatsanwaltschaft Klagenfurt (Parchetul din Klagenfurt, Austria, denumit în continuare „Klagenfurt PPO”) pentru a verifica dacă o procedură similară fusese efectiv inițiată acolo. Državno odvjetništvo Republike Hrvatske (Parchetul Național al Republicii Croația) a adresat o cerere similară Ministerului Justiției din Austria în anul 2016. Potrivit instanței de trimitere, din răspunsurile furnizate de autoritățile austriece reiese că în Austria fusese inițiată urmărirea penală împotriva lui BB și a lui CC, doi foști membri ai consiliului de administrație al Hypo Alpe Adria Bank International AG (denumită în continuare „Hypo Bank”), cu sediul în Austria, în legătură cu săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prevăzute la articolul 153 alineatul 1 și alineatul 2 din Strafgesetzbuch (Codul penal austriac, denumit în continuare „StGB”), precum și împotriva lui HS și a lui GR în calitate de complici la săvârșirea acestei infracțiuni.

15.

Mai exact, potrivit rechizitoriului depus de Klagenfurt PPO la 9 ianuarie 2015 la Landesgericht Klagenfurt (Tribunalul Regional din Klagenfurt, Austria), BB și CC erau acuzați că, în perioada septembrie 2002-iulie 2005, au aprobat acordarea mai multor împrumuturi societăților Rezidencija Skiper și Skiper Hoteli – în pofida absenței unei documentații suficiente a proiectului și a unei capacități preconizate de rambursare a creditului –, cauzând astfel Hypo Bank un prejudiciu financiar de cel puțin 105 milioane de euro. HS și GR erau acuzați de instigarea lui BB și a lui CC, prin solicitarea acordării creditelor în discuție, la săvârșirea infracțiunilor imputate sau, respectiv, de a fi contribuit la săvârșirea acestora.

16.

La 3 noiembrie 2016, Landesgericht Klagenfurt (Tribunalul Regional din Klagenfurt) a pronunțat o hotărâre prin care BB și CC au fost condamnați pentru aprobarea creditului HR/1061 acordat societății Skiper Hoteli. Aceștia au fost achitați în privința celorlalte acuzații. GR și HS au fost achitați. Mai exact, HS a fost achitat de acuzația de instigare, prin solicitarea repetată de acordare de credite și prezentarea documentației de credit, a inculpaților BB și CC la săvârșirea infracțiunii în perioada 2002-2005. GR a fost achitat de acuzația de a fi participat în perioada 2003-2005 la săvârșirea infracțiunilor de către inculpații BB și CC, prin faptul că a solicitat acordarea creditelor – inclusiv a creditului HR/1061 –, a negociat creditul, a prezentat documentația de credit și a semnat contractele de credit în discuție. Potrivit precizărilor instanței de trimitere, cele de mai sus rezultă din dispozitivul hotărârii Landesgericht Klagenfurt (Tribunalul Regional din Klagenfurt), în timp ce din considerentele hotărârii respective reiese că, prin intermediul creditului HR/1061, Skiper Hoteli a achiziționat imobilele și părțile sociale în cauză la prețuri semnificativ mai mari decât prețurile pieței.

17.

Această hotărâre a rămas definitivă ca urmare a respingerii de către Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) a unui recurs introdus împotriva sa.

18.

Instanța de trimitere constată de asemenea că, înainte de întocmirea, la 9 ianuarie 2015, a rechizitoriului menționat la punctul 15 de mai sus, Klagenfurt PPO a efectuat, însă din lipsă de probe a încetat ancheta împotriva lui GR și a lui HS cu privire la alte fapte decât cele care au făcut obiectul rechizitoriului ulterior, și anume utilizarea creditului HR/1061 pentru proiectul societății Skiper Hoteli. În această privință, instanța de trimitere subliniază că Klagenfurt PPO l‑a notificat pe GR la 9 ianuarie 2015 cu privire la încetarea anchetei în „cauza Skiper”. Această notificare s‑a întemeiat pe articolul 190 alineatul 2 din Strafprozeßordnung (Codul de procedură penală austriac, denumit în continuare „StPO”) și conținea informații referitoare la încetarea urmăririi penale în privința lui HS, a lui GR, a lui BB și a lui CC pentru infracțiunea de abuz de încredere prevăzută la articolul 153 alineatele 1 și 2 din StGB, în măsura în care aceasta nu era acoperită de rechizitoriul depus de Klagenfurt PPO la aceeași dată la Landesgericht Klagenfurt (Tribunalul Regional din Klagenfurt), ca urmare a lipsei de probe, în special în ceea ce privește intenția de a cauza prejudicii, sau ca urmare a lipsei de probe specifice și suficiente care să dovedească un comportament infracțional sancționabil. Reiese de asemenea din decizia de trimitere că HS a solicitat și a obținut de la autoritățile austriece o comunicare prin care se confirmă această încetare.

19.

În opinia instanței de trimitere, în aceste împrejurări, este posibil ca: (i) faptele prezentate în dispozitivul rechizitoriului Pula PPO, (ii) faptele prezentate în dispozitivul rechizitoriului Klagenfurt PPO, (iii) faptele prezentate în dispozitivul și în motivarea hotărârii definitive a Landesgericht Klagenfurt (Tribunalul Regional din Klagenfurt) și (iv) faptele care au făcut obiectul anchetei încheiate de Klagenfurt PPO să fie considerate ca având autoritate de lucru judecat ca urmare a legăturii indisolubile din punct de vedere temporal, spațial și material existente între acestea.

20.

Instanța de trimitere explică însă că, în ceea ce privește aplicarea principiului ne bis in idem, instanțele croate pot lua în considerare numai faptele prezentate în anumite părți ale unei anumite decizii de procedură, cum ar fi dispozitivul rechizitoriului sau dispozitivul hotărârii. Instanța de trimitere explică faptul că această practică, cu privire la care nu este furnizat niciun detaliu suplimentar în decizia de trimitere, reflectă interpretarea potrivit căreia numai sub acest aspect actele de procedură devin definitive.

21.

În aceste condiții, Županijski sud u Puli‑Pola (Tribunalul de Comitat din Pula), a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarea întrebare preliminară:

„La aprecierea unei încălcări a principiului ne bis in idem, este posibil să se compare doar faptele indicate în dispozitivul rechizitoriului [Pula PPO] din 28 septembrie 2015 cu faptele esențiale menționate în dispozitivul rechizitoriului [Klagenfurt PPO] din 9 ianuarie 2015 și în dispozitivul hotărârii Landesgericht Klagenfurt [Tribunalul Regional din Klagenfurt] din 3 noiembrie 2016, confirmată prin hotărârea Oberster Gerichtshof [Curtea Supremă, Austria] din 4 martie 2019, sau cu faptele indicate în dispozitivul rechizitoriului [Pula PPO] pot fi comparate și faptele expuse în motivarea hotărârii Landesgericht Klagenfurt [Tribunalul Regional din Klagenfurt] din 3 noiembrie 2016, confirmată prin hotărârea Oberster Gerichtshof [Curtea Supremă, Austria], precum și faptele care au făcut obiectul anchetei desfășurate de [Klagenfurt PPO] în privința mai multor persoane, printre care GR și HS, și care au fost ulterior omise în rechizitoriul [Klagenfurt PPO] din 9 ianuarie 2015 (și care nu au fost invocate în dispozitivul însuși)?”

22.

Au prezentat observații scrise HS, GR, Pula PPO, guvernele austriac și croat, precum și Comisia Europeană. Aceste părți interesate au prezentat argumente orale în ședința care a avut loc la 11 ianuarie 2023.

23.

Prin intermediul unicei sale întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență cadrul de referință corect care trebuie utilizat pentru a verifica dacă desfășurarea procedurii pendinte în fața sa este împiedicată de principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 54 din CAAS, întrucât poate privi aceleași fapte precum cele în cauză în cadrul unei proceduri anterioare soluționate definitiv într‑un alt stat membru.

24.

Înainte de a aborda interpretarea articolului 54 din CAAS pentru a oferi un răspuns la această întrebare (B), vom aborda excepția de inadmisibilitate invocată de guvernul austriac, care se bazează pe opinia acestui guvern potrivit căreia în esență cele două proceduri privesc fapte diferite din punct de vedere material (A).

25.

Guvernul austriac consideră că prezenta cerere de decizie preliminară este inadmisibilă, întrucât întrebarea adresată este una ipotetică. În opinia sa, procedura pendinte în fața instanței de trimitere și procedura anterioară din Austria nu privesc aceleași fapte. Guvernul respectiv subliniază că, în timp ce procedura din Austria viza un prejudiciu financiar suferit de o bancă austriacă, procedura din Croația se referă la un prejudiciu financiar suferit de o societate croată. Guvernul menționat subliniază că procedura austriacă nu ar fi putut viza potențialele fapte ale lui GR în raport cu această societate, având în vedere lipsa de competență a autorităților austriece în această privință, întrucât GR este cetățean și rezident croat, în timp ce Skiper Hoteli este o societate cu sediul social în Croația.

26.

Fără a invoca o excepție de inadmisibilitate, Pula PPO și guvernul croat împărtășesc în esență același punct de vedere, în timp ce HS și GR susțin contrariul.

27.

În această privință, observăm că, deși în decizia de trimitere nu este explicată în mod clar întinderea exactă a părții procedurii din Austria cu privire la care s‑a dispus încetarea urmăririi penale, rezultă din aceasta că, în opinia instanței de trimitere, ar putea exista de fapt o suprapunere între procedura care a avut loc în Austria și procedura pendinte în fața sa. Într‑adevăr, în opinia acestei instanțe, principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 54 din CAAS, poate afecta desfășurarea procedurii pendinte în fața sa, în funcție de întinderea examinării care trebuie efectuată în această privință.

28.

În măsura în care guvernul austriac dorește să repună în discuție acest punct de vedere, observăm că, în contextul procedurilor în temeiul articolului 267 TFUE, care se bazează pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curtea de Justiție, orice apreciere a situației de fapt din speță este de competența instanței naționale ( 5 ). Este de competența exclusivă a instanței de trimitere să aprecieze existența și întinderea suprapunerii (faptice) dintre cele două seturi de proceduri în discuție. În ceea ce o privește, Curtea ar trebui să pornească de la premisa, formulată de instanța de trimitere, că ar putea exista o astfel de suprapunere și să considere, în consecință, că întrebarea preliminară este relevantă pentru soluționarea procedurii pendinte în fața acestei instanțe de trimitere și, așadar, admisibilă.

29.

Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în scopul aplicării principiului ne bis in idem, consacrat la articolul 54 din CAAS, poate lua în considerare numai faptele esențiale menționate în dispozitivul rechizitoriului întocmit de un parchet dintr‑un alt stat membru și în dispozitivul unei hotărâri definitive pronunțate în acel stat sau dacă trebuie să ia de asemenea în considerare faptele menționate în motivarea acestei hotărâri în legătură cu care a încetat urmărirea penală.

30.

Reamintim că articolul 54 din CAAS prevede că „[o] persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința”.

31.

Această dispoziție consacră în cadrul ordinii juridice a Uniunii interdicția dublei incriminări în context transfrontalier, prevăzută de asemenea în termeni mai generali la articolul 50 din cartă, care, după cum a reamintit Curtea, trebuie să orienteze interpretarea articolului 54 din CAAS ( 6 ).

32.

Protecția conferită de principiul ne bis in idem, astfel cum este prevăzut la articolul 54 din CAAS, este declanșată atunci când sunt îndeplinite două condiții principale: (i) identitatea faptelor vizate de ambele seturi de proceduri în cauză ( 7 ) și (ii) existența unei decizii definitive într‑un alt stat membru cu privire la aceste fapte. În plus, în cazul în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta trebuie să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată.

33.

Această condiție privind „punerea în aplicare” ( 8 ) nu este în discuție în prezenta cauză, care se referă, după cum am observat deja, la cadrul de referință corect care trebuie utilizat pentru a verifica dacă este îndeplinită condiția referitoare la „idem”.

34.

În secțiunea următoare, vom explica motivele care ne‑au determinat să considerăm că articolul 54 din CAAS face necesară luarea în considerare de către o instanță națională nu numai a faptelor descrise în anumite părți ale deciziilor de procedură emise într‑un alt stat membru, ci și a celor descrise în alte părți ale acestor decizii sau, eventual, în altă parte pentru a verifica dacă procedura pendinte în fața sa se referă la aceleași fapte (idem) precum cele care au fost examinate în cadrul unei proceduri anterioare încheiate printr‑o decizie definitivă (1). Din motive de exhaustivitate, vom aborda ulterior cel de al doilea element al principiului ne bis in idem, referitor la caracterul „definitiv” al deciziei care trebuie să existe, împreună cu identitatea faptelor, pentru a fi declanșată protecția conferită de acest principiu. Într‑adevăr, părțile la prezenta procedură au comentat pe larg dacă condiția privind caracterul „definitiv” al deciziei a fost îndeplinită atunci când Klagenfurt PPO a decis să înceteze în parte urmărirea penală în discuție (2).

35.

Astfel cum s‑a arătat deja, instanța de trimitere explică faptul că, în practică, instanțele croate nu pot lua în considerare decât anumite părți ale actelor de procedură, precum dispozitivul unui rechizitoriu sau dispozitivul unei hotărâri, pentru a examina dacă procedura pendinte în fața lor privește aceleași fapte precum cele în discuție într‑o procedură penală anterioară încheiată printr‑o decizie definitivă și dacă, prin urmare, desfășurarea sa este împiedicată de principiul ne bis in idem. Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită astfel să se stabilească dacă în esență articolul 54 din CAAS permite o asemenea interpretare a principiului ne bis in idem sau dacă este necesară o apreciere mai largă.

36.

Mai exact, din decizia de trimitere reiese că, urmare a practicii descrise mai sus, instanța de trimitere nu este în măsură să ia în considerare faptele menționate în motivarea hotărârii din 3 noiembrie 2016 a Landesgericht Klagenfurt (Tribunalul Regional din Klagenfurt) cu privire la care s‑a dispus încetarea urmăririi penale și care se referă, potrivit instanței de trimitere, în primul rând, la împrejurarea că achiziționarea de către Skiper Hoteli a proprietăților imobiliare și a părților sociale în cauză a fost efectuată cu utilizarea fondurilor provenite din împrumutul HR/1061 și, în al doilea rând, la împrejurarea că prețul de achiziție a fost, în ambele cazuri, semnificativ superior valorii de piață a acestor active.

37.

În timp ce guvernul croat și Pula PPO susțin că ar trebui să fie posibilă limitarea examinării în acest mod, HS, GR, guvernul austriac și Comisia susțin contrariul.

38.

Suntem de acord cu aceste din urmă părți. Mai exact, suntem de acord cu Comisia că o practică națională care limitează în modul descris mai sus examinarea aspectului dacă procedura pendinte în fața instanței naționale privește aceleași fapte precum o procedură anterioară încheiată printr‑o hotărâre definitivă este excesiv de restrictivă întrucât în esență poate conduce la ignorarea de către instanța națională a existenței unei decizii definitive adoptate într‑un alt stat membru cu privire la aceleași fapte.

39.

Chiar dacă nici formularea articolului 54 din CAAS, nici formularea articolului 50 din cartă nu oferă orientări specifice în această privință, această concluzie rezultă, în opinia noastră, din contextul relevant al articolului 54 din CAAS – context care este compus din alte dispoziții ale acestui instrument – și este confirmată de asemenea de considerațiile prezentate la articolul 3 alineatul (2) TUE ( 9 ), care, astfel cum a confirmat Curtea, trebuie să orienteze interpretarea articolului 54 din CAAS ( 10 ).

40.

În primul rând, în ceea ce privește contextul relevant, articolul 57 din CAAS stabilește norme de cooperare între autoritățile statului în cauză în vederea schimbului de informații cu privire la posibila existență a unor proceduri penale anterioare finalizate printr‑o hotărâre definitivă.

41.

Mai exact, articolul 57 alineatul (1) din CAAS obligă autoritățile să solicite, atunci când consideră necesar, informații relevante de la autoritățile corespondente situate într‑o altă parte contractantă dacă au motive să creadă că acuzația adusă împotriva unei anumite persoane are legătură „cu aceleași fapte pentru care s‑a pronunțat o hotărâre definitivă într‑un proces desfășurat pe teritoriul altei părți contractante”. Articolul 57 alineatul (2) prevede obligația de a furniza informațiile solicitate „cât mai curând posibil” și, ceea ce este relevant, de a lua aceste informații „în considerare când se decide acțiunea de întreprins în cadrul procedurii în curs de desfășurare”.

42.

Având în vedere formularea generală a acestei dispoziții, rezultă că informațiile care pot fi solicitate și care trebuie furnizate în cadrul acestui mecanism pot exista sub diferite forme. În contrast cu această formulare generală, suntem de acord cu Comisia că, prin limitarea informațiilor pe care o instanță națională le poate lua în considerare la cele care sunt incluse într‑o anumită parte a unui act de procedură, practica națională în cauză limitează în mod serios efectul practic al acestui mecanism de cooperare. În speță, atunci când se recurge la acest mecanism pentru a verifica dacă persoanele în cauză (precum GR și HS) au făcut obiectul unei urmăriri penale care a încetat definitiv în Austria, practica națională descrisă mai sus ar obliga, de fapt, instanța națională să ia în considerare numai informațiile furnizate în părți specifice ale unor acte de procedură, cu excluderea oricăror alte informații pe care această instanță le‑ar putea primi de la autoritățile austriece.

43.

Trebuie amintit că dreptul care decurge din principiul ne bis in idem este un drept fundamental, consacrat la articolul 50 din cartă ( 11 ), astfel cum a subliniat în mod corect Comisia. Modalitatea specifică de a verifica dacă a existat deja o decizie definitivă cu privire la aceleași fapte materiale trebuie, prin urmare, să fie interpretată în așa fel încât să furnizeze o protecție efectivă a acestui drept ( 12 ).

44.

În al doilea rând, Curtea a statuat în repetate rânduri că obiectivul articolului 54 din CAAS este să evite că „o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă să fie urmărită pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație” ( 13 ). Acestea fiind spuse, Curtea a adăugat de asemenea că articolul 54 din CAAS trebuie interpretat nu numai în lumina necesității de a asigura libera circulație a persoanelor, ci și în lumina necesității de a promova prevenirea și combaterea criminalității ( 14 ).

45.

Deși Curtea a identificat anterior anumite situații în care protecția conferită de principiul ne bis in idem nu ar putea fi declanșată, întrucât acest lucru ar conduce la impunitate ( 15 ), practica națională, astfel cum a fost descrisă în prezenta cauză de către instanța de trimitere, poate să conducă la un rezultat contrar, deși în egală măsură nedorit. Într‑adevăr, aceasta poate să conducă la o situație în care protecția conferită de principiul ne bis in idem va fi refuzată pe baza unor considerații de natură pur formală, întrucât acordarea acestei protecții va depinde de forma juridică în care sunt furnizate informațiile referitoare la procedurile anterioare și, în mod similar, de diferitele tradiții care, astfel cum au indicat guvernul austriac și Comisia, pot exista în diferite state membre în ceea ce privește modul de transmitere a acestor informații. În această privință, Curtea a confirmat că articolul 54 din CAAS trebuie interpretat mai degrabă în lumina obiectului și a scopului său decât în lumina „unor aspecte procedurale sau pur formale, care, în definitiv, diferă de la un stat membru la altul” ( 16 ).

46.

În plus, în ceea ce privește relevanța motivării unei anumite decizii de procedură, Curtea a subliniat anterior că o astfel de motivare este de o importanță crucială pentru a verifica dacă actele în cauză au făcut deja obiectul unei decizii definitive – ceea ce reprezintă, după cum am arătat, una dintre cele două condiții principale ale aplicării principiului ne bis in idem ( 17 ).

47.

Nu vedem niciun motiv pentru care nu ar trebui să se acorde aceeași relevanță motivării unei astfel de decizii sau a oricărei alte decizii atunci când se pune problema aprecierii celeilalte condiții pentru aplicarea acestui principiu, referitoare la „idem”.

48.

În plus, nu vedem de ce o astfel de apreciere ar trebui să se oprească în mod necesar la examinarea motivării, cu excluderea informațiilor puse la dispoziție din alte surse. În această privință, astfel cum s‑a reamintit deja la punctul 45 din prezentele concluzii, forma și conținutul diferitelor acte care pot fi adoptate în cadrul unei anumite proceduri penale diferă de la un stat membru la altul. În timp ce în unele state membre poate fi necesar ca toate faptele materiale vizate de procedura penală să fie menționate în dispozitivul actului de procedură respectiv, în altele informațiile relevante pot fi indicate în alte părți ale unui asemenea act sau chiar într‑un alt act la care se poate face trimitere.

49.

Constatăm că guvernul croat a explicat că – în conformitate cu dreptul croat – efectul autorității de lucru judecat intră în joc numai în ceea ce privește dispozitivul actului de procedură relevant. În această privință, observăm, în primul rând, că, deși înțelegerea efectelor autorității de lucru judecat poate să difere în funcție de ordinea juridică în cauză ( 18 ), o asemenea înțelegere nu poate, în orice caz, să afecteze interpretarea principiului ne bis in idem astfel cum a fost consacrată în dreptul Uniunii. În al doilea rând, este posibil ca luarea în considerare numai a dispozitivului să nu fie pur și simplu suficientă pentru a înțelege întinderea actului însuși atunci când elementele necesare în acest scop sunt dezvăluite în alte părți decât dispozitivul. În această privință, guvernul austriac a explicat în ședință că, în ceea ce privește prezenta cauză, întinderea exactă a acelei părți a procedurii pentru care Klagenfurt PPO a dispus încetarea urmăririi penale trebuie stabilită pe baza unor acte diferite adoptate în cursul urmăririi penale.

50.

În consecință, obligarea autorităților statului să se limiteze la a lua în considerare dispozitivul actelor de procedură relevante, fără a le furniza nicio marjă de manevră pentru a adopta alte abordări ale descrierii faptelor materiale vizate de procedura penală care pot exista într‑un alt stat membru, poate conduce la privarea efectivă de protecția conferită de principiul ne bis in idem pentru simplul motiv că acea decizie a fost adoptată într‑un alt stat membru, în care practica diferă de cea din statul membru în care se desfășoară procedura ulterioară.

51.

În această privință, considerăm că instanța națională, care are sarcina de a stabili dacă procedura pendinte în fața sa este împiedicată de principiul ne bis in idem, trebuie să fie în măsură să ia în considerare toate informațiile disponibile referitoare la proceduri penale anterioare care au fost soluționate printr‑o decizie definitivă. În consecință, concluzionăm că articolul 54 din CAAS trebuie interpretat în sensul că, în scopul aplicării principiului ne bis in idem consacrat la acest articol, trebuie să se țină seama de toate informațiile relevante referitoare la faptele materiale vizate de proceduri penale anterioare desfășurat într‑un alt stat membru și care au fost soluționate printr‑o decizie definitivă și această luare în considerare nu trebuie să se limiteze la faptele menționate în anumite părți ale actelor de procedură adoptate în cadrul procedurilor penale anterioare respective, cum ar fi în dispozitivul unui rechizitoriu sau dispozitivul unei hotărâri.

52.

Odată clarificat acest aspect, dorim să facem referire la observațiile detaliate pe care părțile din prezenta procedură le‑au făcut cu privire la întrebarea dacă cele două proceduri în cauză privesc efectiv aceleași fapte. În această privință, dorim să reamintim succint că cerința referitoare la „idem” este înțeleasă ca însemnând „identitatea faptelor materiale” și este considerată ca fiind îndeplinită atunci când există „un ansamblu de împrejurări concrete care decurg din evenimente care sunt în esență aceleași, în sensul că presupun existența aceluiași autor și a unei legături indisolubile între ele în timp și spațiu” ( 19 ).

53.

În acest context, nu considerăm că ar trebui să se pună accentul numai pe „faptele‑cheie” la care face referire formularea întrebării, ci mai degrabă pe toate faptele relevante care totuși, pentru a fi îndeplinită condiția privind idem, trebuie să fie aceleași, iar nu doar similare ( 20 ).

54.

Odată ce am făcut aceste observații, vom trece în continuare succint, din motive de exhaustivitate, la examinarea elementului principiului ne bis in idem referitor la existența unei „decizii definitive”.

55.

În cadrul prezentei proceduri, nu pare să se conteste că faptele vizate de hotărârea definitivă din 3 noiembrie 2016 a Landesgericht Klagenfurt (Tribunalul Regional din Klagenfurt) beneficiază de protecția interdicției dublei urmăriri penale, astfel cum este prevăzută la articolul 54 din CAAS. Nu pare să existe însă același nivel de acord între părți în ceea ce privește faptele vizate de acea parte a procedurii penale din Austria pentru care Klagenfurt PPO a decis să dispună încetarea urmăririi penale din cauza lipsei de probe. Astfel, în prezenta secțiune, vom aminti pe scurt condițiile în care o decizie a parchetului de încetare a urmăririi penale poate fi considerată definitivă în sensul articolului 54 din CAAS.

56.

Rezultă din jurisprudența Curții că protecția prevăzută la articolul 54 din CAAS este declanșată nu numai de hotărârile judecătorești definitive, ci și de anumite decizii ale parchetelor, chiar și atunci când acestea „sunt adoptate fără implicarea unei instanțe și nu iau forma unei hotărâri judecătorești” ( 21 ).

57.

Pentru ca acest efect juridic să se producă, decizia de încetare a urmăririi penale trebuie, în primul rând, să împiedice definitiv, în temeiul dreptului național aplicabil, o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte și, în al doilea rând, să fie pronunțată după ce s‑a statuat asupra fondului cauzei ( 22 ).

58.

În timp ce prima condiție privește verificarea aspectului dacă reglementarea națională se referă la decizia unui parchet care garantează că persoana vizată de urmărirea penală nu va mai putea fi trasă la răspundere din nou pentru aceleași fapte (ceea ce, pe scurt, echivalează cu o garanție națională a principiului ne bis in idem) ( 23 ), cea de a doua condiție presupune că decizia de încetare a urmăririi penale a fost luată în urma unei veritabile examinări a ansamblului probatoriu disponibil, în absența oricărui element care ar putea submina încrederea reciprocă a statelor membre în sistemele lor de justiție penală ( 24 ).

59.

În prezenta cauză, Klagenfurt PPO a luat decizia de a dispune încetarea în parte a urmăririi penale în temeiul articolului 190 alineatul (2) din StPO. Nu este în întregime clar sub ce formă a fost pronunțată această decizie. În acest context, decizia de trimitere menționează o comunicare a autorităților austriece către reprezentantul legal al lui GR din 9 ianuarie 2015, potrivit căreia această încetare parțială i‑a vizat și pe HS, BB și CC.

60.

În decizia de trimitere se arată că o decizie adoptată în temeiul articolului 190 alineatul (2) din StPO este definitivă potrivit dreptului austriac, ceea ce înseamnă că aceleași fapte nu pot face obiectul unei noi proceduri. Guvernul austriac a confirmat această interpretare în ședință, explicând că, atunci când adoptă o decizie în temeiul articolului 190 alineatul (2) din StPO, parchetul dispune încetarea urmăririi penale, întrucât probele disponibile indică faptul că o achitare ulterioară este mai probabilă decât o constatare a vinovăției. Acest guvern a explicat de asemenea că o astfel de decizie produce efectul autorității de lucru judecat și exclude urmărirea penală ulterioară cu privire la aceleași fapte.

61.

Comisia a exprimat îndoieli în această privință, făcând referire la articolul 193 alineatul (2) din StPO, care pare să permită continuarea urmăririi penale atunci când persoana în cauză nu a fost audiată și nu a fost adoptată nicio măsură de constrângere în privința acesteia sau în situația în care au apărut probe noi. Din cauza lipsei de informații din dosarul cauzei, Comisia consideră totuși că nu se poate adopta o poziție cu privire la aspectul dacă această posibilitate împiedică sau nu considerarea deciziei în cauză ca „definitivă” în sensul articolului 54 din CAAS.

62.

Astfel cum observă Comisia, nu putem decât să facem referire la declarația guvernului austriac menționată mai sus, care confirmă caracterul definitiv al unei decizii adoptate în temeiul articolului 190 alineatul (2) din StPO, și să atragem atenția instanței de trimitere cu privire la mecanismul de cooperare prevăzut la articolul 57 din CAAS ( 25 ). Chestiunea modului în care trebuie calificată decizia în cauză trebuie însă deosebită, în orice caz, de problema dacă aceasta a fost luată după ce a fost examinat fondul cauzei. Dosarul cauzei indică faptul că s‑a încetat urmărirea penală în esență din cauza lipsei de probe care să indice un comportament penal sancționabil. În absența unor informații mai detaliate, nu considerăm că este posibil să oferim îndrumări suplimentare instanței de trimitere în afara elementelor‑cheie din jurisprudența Curții, menționate deja mai sus, care clarifică condițiile în care o decizie de încetare a urmăririi penale a unui parchet poate declanșa protecția conferită de principiul ne bis in idem.

63.

Având în vedere cele menționate anterior, propunem Curții să răspundă Županijski sud u Puli‑Pola (Tribunalul de Comitat din Pula, Croația) după cum urmează:

Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune

trebuie interpretat în sensul că

în scopul aplicării principiului ne bis in idem consacrat la acest articol, trebuie să se țină seama de toate informațiile relevante referitoare la faptele materiale vizate de proceduri penale anterioare desfășurate într‑un alt stat membru și care au fost soluționate printr‑o decizie definitivă și această luare în considerare nu trebuie să se limiteze la faptele menționate în anumite părți ale actelor de procedură adoptate în cadrul procedurilor penale anterioare respective, cum ar fi în dispozitivul unui rechizitoriu sau în dispozitivul unei hotărâri.