1.

În prezenta trimitere preliminară, Curtea trebuie să se aplece asupra consecințelor pe care le produce un „furt de energie electrică” din perspectiva dreptului TVA‑ului. Instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește aspectul dacă utilizatorul de energie electrică aflat în ilegalitate trebuie să plătească pentru energia electrică consumată și TVA‑ul aplicabil sau numai prețul net fără TVA. În speță, la adresa de domiciliu a avut loc un consum ilicit de energie electrică pentru uz personal, care a fost descoperit de operatorul rețelei de distribuție și apoi facturat „hoțului de energie electrică”.

2.

În consecință, Curtea este sesizată cu problema de principiu dacă consumatorul care acționează ilicit trebuie, la fel ca și consumatorul care se conformează legii, obligat la plata TVA‑ului, în cazul în care consumă energie electrică în cantitate corespunzătoare sau dacă poate să „facă economie” de TVA. Această problemă depinde în cele din urmă de aspectul dacă o furnizare „neintenționată” către consumator, realizată de o persoană impozabilă, reprezintă o operațiune impozabilă și nescutită în sensul dreptului TVA‑ului.

3.

Cadrul juridic al Uniunii este stabilit de Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „Directiva TVA”) ( 2 ).

4.

Articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva TVA prevede:

„Următoarele operațiuni sunt supuse TVA:

5.

Articolul 9 alineatul (1) din Directiva TVA prevede:

„«Persoană impozabilă» înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfășoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activității respective.

Orice activitate a producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii, inclusiv activitățile miniere și agricole și activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale, este considerată «activitate economică». Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate este de asemenea considerată activitate economică.”

6.

Articolul 13 alineatul (1) din Directiva TVA are următorul cuprins:

„(1) Statele, autoritățile regionale și locale și alte organisme de drept public nu sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile sau operațiunile în care se angajează ca autorități publice, chiar și atunci când colectează taxe, redevențe, contribuții sau plăți în legătură cu activitățile sau operațiunile respective.

Cu toate acestea, atunci când se angajează în asemenea activități sau operațiuni, ele sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile sau operațiunile respective în măsura în care calitatea lor de persoane neimpozabile determină denaturări semnificative ale concurenței.

În orice caz, organismele de drept public sunt considerate persoane impozabile în ceea ce privește activitățile prevăzute în anexa I, cu condiția ca activitățile respective să nu fie efectuate la o scară neglijabilă.”

7.

Articolul 14 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) din Directiva TVA prevede situațiile în care există o livrare:

„(1)   «Livrare de bunuri» înseamnă transferul dreptului de a dispune de bunuri corporale în calitate de proprietar.

(2)   Pe lângă operațiunea prevăzută la alineatul (1), fiecare dintre următoarele operațiuni este considerată livrare de bunuri:

8.

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva TVA privește furnizarea electricității și precizează:

„Electricitatea, gazul, căldura, agentul frigorific și altele de aceeași natură sunt considerate bunuri corporale.”

9.

Directiva TVA a fost transpusă în Belgia prin Codul privind TVA‑ul). În plus, dispoziții privind livrarea de energie și decontarea corespunzătoare se găsesc și în Decizia flamandă privind energia.

10.

Articolul 5.2.3 alineatul 1 din Decizia privind energia prevede că, în cazul în care contractul unui client casnic este reziliat de furnizorul său de energie, de exemplu din cauza neîndeplinirii obligațiilor de plată, iar acest client nu încheie un nou contract cu un alt furnizor de energie, el este deservit de operatorul rețelei de distribuție.

11.

De la 1 mai 2018, după modificarea Decretului privind energia și a Deciziei privind energia, există dispoziții speciale care reglementează consumul ilicit și compensația pentru energia astfel consumată. În prezent, aceste dispoziții figurează la articolul 1.1.3, 40°/1 coroborat cu articolul 5.1.2 din Decretul privind energia și cu articolul 4.1.2 din Decizia privind energia.

12.

Articolul 1.1.3, 40°/1 din Decretul privind energia definește noțiunea de fraudă privind energia drept orice faptă ilicită a unei persoane, săvârșită prin acțiune sau prin omisiune, care determină obținerea unui avantaj necuvenit.

13.

Articolul 5.1.2 din Decretul privind energia prevede totodată că cheltuielile pe care operatorul rețelei de distribuție le‑a efectuat pentru repararea fraudei cu energie menționate la articolul 1.1.3, 40°/l, costurile deconectării, regularizarea racordării sau a instalației de contorizare, reracordarea, avantajul obținut în mod ilicit, costurile pentru avantajul obținut în mod ilicit și dobânzile sunt suportate de utilizatorul rețelei în cauză. De asemenea, operatorul rețelei sau mandatarul său recuperează costurile menționate, precum și avantajul obținut în mod ilicit și dobânzile direct de la utilizatorul rețelei.

14.

Articolul 4.1.2 alineatul 1 din Decizia privind energia stabilește modul în care trebuie calculat avantajul necuvenit și care sunt elementele care îl compun. Astfel, avantajul obținut în mod ilicit se referă printre altele la costurile eludate pentru energia furnizată (articolul 4.1.2 alineatul 1 al treilea paragraf punctul 4° din Decizia privind energia).

15.

Articolul 4.1.2 alineatul 3 din Decizia privind energia prevede de asemenea că compensarea facturată pentru avantajul obținut în mod ilicit se stabilește într‑un mod bine definit și că include impozite, taxe și TVA‑ul.

16.

Persoana fizică MX (denumită în continuare „pârâtul”) a fost chemată în judecată de operatorul de rețea de distribuție Fluvius Antwerpen (denumit în continuare „Fluvius”) pentru plata sumei de 813,41 euro (inclusiv TVA) pentru consumul de electricitate în perioada 7 mai 2017-7 august 2019.

17.

Potrivit informațiilor publice disponibile pe internet, operatorul de rețea de distribuție Fluvius pare a fi o persoană juridică de drept public, care, sub forma unei asociații formate din mai multe comune, îndeplinește sarcini de interes public. Printre acestea se numără și administrarea rețelei de distribuție a energiei electrice și a gazului, în sensul dispozițiilor legale flamande. Fluvius apreciază că beneficiază de o personalitate civilă, care este considerată de Regatul Belgiei o formă juridică sui generis.

18.

Fluvius i‑a facturat pârâtului pentru furnizarea energiei electrice 813,41 euro, inclusiv TVA în cuantum de 131,45 euro. Această facturare nu a avut loc pentru că Fluvius i-ar fi furnizat energie electrică pârâtului în temeiul obligației de serviciu public a Fluvius, prevăzută la articolul 5.2.3 alineatul 1 din Decizia privind energia, ci pentru că, la adresa la care locuiește, pârâtul a consumat energie electrică fără a încheia un contract în acest scop cu un furnizor comercial de energie și fără a fi avut la acea adresă un contract reziliat anterior de un (alt) furnizor comercial de energie. Instanța de trimitere consideră că a consuma energie electrică de la rețea fără a încheia un contract cu un furnizor comercial și fără a anunța operatorului de distribuție consumul poate fi considerat o faptă ilicită care determină obținerea unui avantaj necuvenit și reprezintă, așadar, o fraudă privind energia.

19.

Facturarea a avut loc după ce Fluvius a constatat, în timp, acest consum efectiv (denumit în continuare „consumul ilicit”). În urma comparației dintre indexul contorului de la începutul consumului ilicit și indexul contorului de la sfârșitul consumului ilicit, s‑a facturat pentru consumul din această perioadă suma de 813,41 euro, din care 131,45 euro reprezintă TVA‑ul.

20.

Pentru perioada de facturare, este relevant regulamentul de racordare al Fluvius. Acest regulament de racordare nu cuprinde nicio precizare cu privire la cuantumul compensației care va fi facturată în caz de consum ilicit și nici cu privire la aspectul dacă pentru această compensație se calculează TVA. Sub titlul „Consumul ilicit de energie și compensația datorată în urma regularizării consumului”, se prevede numai că operatorul rețelei de distribuție va factura consumatorului atât consumul înregistrat, cât și eventualul consum neînregistrat, rezultat din consumul ilicit.

21.

Fluvius consideră că operatorul de rețea îi poate factura utilizatorului un consum chiar dacă a avut loc în lipsa unui contract de furnizare. Potrivit Codului belgian privind TVA‑ul, pentru acest consum ilicit se calculează TVA. Codul prevede că o livrare este supusă TVA‑ului dacă există un transfer al dreptului de proprietate asupra unui bun, cu plata unei compensații, printr‑un ordin emis de o autoritate publică sau în numele unei autorități publice și, în general, în temeiul unei legi, al unui decret, al unei ordonanțe, al unei decizii sau al unui regulament administrativ.

22.

Înainte de 1 mai 2018, nu exista nicio dispoziție care să prevadă în mod expres dacă pentru suma datorată – instanța de trimitere o numește compensație – de persoana care a consumat energie în mod ilicit se percepe sau nu TVA‑ul. De la 1 mai 2018, după modificarea Decretului privind energia și a Deciziei privind energia, există dispoziții care prevăd și facturarea TVA‑ului. Instanța de trimitere ridică problema dacă aceste dispoziții referitoare la perceperea TVA‑ului încalcă Directiva TVA.

23.

În aceste condiții, Vredegerecht te Antwerpen (Judecătorul de Pace din Antwerpen, Belgia) a hotărât să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24.

În procedura în fața Curții, Fluvius, Regatul Belgiei și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. În temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

25.

Prin intermediului primei și al celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă consumul ilicit de energie electrică în detrimentul operatorului rețelei reprezintă o operațiune impozabilă și nescutită în sensul dreptului TVA‑ului. La articolul 15 din Directiva TVA, electricitatea este definită ca bun corporal. Întrucât acest bun a fost consumat de pârât, se pune problema existenței unei livrări în sensul articolului 14 alineatul (1) sau (2) din Directiva TVA (litera A de mai jos). În cazul în care există o livrare impozabilă și nescutită de electricitate (denumită în continuare și „energie electrică”), instanța de trimitere mai dorește să se stabilească dacă Fluvius desfășoară astfel o activitate economică (litera B de mai jos) și dacă, eventual, articolul 13 din Directiva TVA exclude caracterul impozabil (litera C de mai jos).

26.

Prin intermediul primelor două întrebări, se solicită să se clarifice aspectul dacă și în temeiul cărei dispoziții există în speță o livrare cu titlu oneros în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva TVA. Dacă pârâtul s‑ar fi conformat legii, ar fi neîndoielnic că ar fi existat o furnizare impozabilă și nescutită de energie electrică (electricitate în sensul articolului 15 din Directiva TVA). Această problemă se ridică numai din cauza faptului că pârâtul a consumat energie electrică fără să fi încheiat un contract cu un furnizor de energie și fără să fi existat condițiile unei obligații legale, cum ar fi „obligația de serviciu universal” a operatorului rețelei de distribuție.

27.

Potrivit dreptului belgian, există însă un „furt de energie electrică” în detrimentul operatorului rețelei de distribuție, pe care acesta l‑a descoperit însă și acum dorește ca „hoțul” să plătească pentru energia electrică consumată. Decizia belgiană relevantă privind energia desemnează această energie ca fiind un avantaj necuvenit pentru utilizatorul respectiv („hoț”), care poate fi facturat sub formă de compensație. În alte state membre, este posibil să se vorbească despre despăgubire sau chiar despre daune interese.

28.

Sunt îndeplinite de fapt toate condițiile de la articolul 2 alineatul (1) litera (a) și de la articolul 14 alineatul (1) coroborate cu articolul 15 din Directiva TVA. Potrivit acestor articole, este supusă TVA‑ului livrarea de bunuri efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare. Locul livrării a fost Belgia, Fluvius era un operator de rețea de distribuție impozabil (aspectul dacă acesta și acționa ca atare se va analiza în contextul celei de a treia întrebări, la litera B de mai jos), iar articolul 15 din Directiva TVA asimilează electricitatea unui bun corporal.

29.

Odată cu consumul de energie electrică a avut loc și un transfer al dreptului de dispoziție (conform articolului 14 din Directiva TVA) de la Fluvius la pârât, care a și consumat imediat energia electrică. Fluvius nu a fost probabil de acord cu acest consum, pe care însă nici nu a putut să îl împiedice. Se poate afirma, așadar, că din punct de vedere obiectiv – chiar dacă, probabil, împotriva voinței sale – Fluvius a efectuat o livrare de bunuri către pârât, pentru care acesta din urmă trebuie să plătească acum o sumă de bani, în funcție de cantitatea de energie electrică consumată, astfel încât această livrare a fost și cu titlu oneros.

30.

Prima facie, Directiva TVA prevede pentru consumatorul de energie electrică aflat în ilegalitate (în speță pârâtul) același tratament ca și pentru consumatorul de energie electrică aflat în legalitate. Ambii (unul în temeiul contractului, celălalt în temeiul legii) trebuie să plătească un preț pentru consumul obiectiv de energie electrică; acest preț include TVA‑ul. Acestei concluzii nu i se opun nici caracterul de taxă pe consum din dreptul TVA‑ului, nici principiile neutralității sau proporționalității. Dimpotrivă, principiul neutralității impune în principiu ca activitățile ilicite și ilicite să fie tratate în mod egal ( 3 ).

31.

Cu toate acestea, este evident că instanța de trimitere consideră că în Belgia este posibil ca acest consum ilicit al pârâtului să fie privit ca operațiune neimpozabilă. În acest caz, potrivit Directivei TVA, pârâtul nu ar putea fi obligat să plătească TVA‑ul. Prin urmare, se ridică problema decisivă dacă o livrare de electricitate, care este în realitate impozabilă și nescutită, trebuie tratată ca neimpozabilă pentru simplul motiv că consumatorul își procură el însuși în mod ilicit bunul care face obiectul livrării (în speță electricitatea), deși este obligat – nu în temeiul contractului, ci în temeiul legii – să plătească în schimb o sumă de bani echivalentă în funcție de consum.

32.

După cunoștințele noastre, Curtea nu s‑a pronunțat până în prezent asupra problemei privind procurarea ilicită a unui bun de consum de către beneficiarul prestației. Există însă o jurisprudență constantă privind tratamentul activităților ilicite desfășurate de prestator în materia TVA‑ului.

33.

Potrivit acestei jurisprudențe, principiul neutralității fiscale se opune, în materie de percepere a TVA‑ului, unei diferențieri generalizate între operațiunile ilicite și operațiunile licite ( 4 ). O diferențiere este permisă, în opinia Curții, numai în cazurile în care, având în vedere caracteristicile speciale ale anumitor mărfuri, este exclusă orice concurență între un sector economic licit și un sector ilicit ( 5 ).

34.

În orice caz, o asemenea excepție „res extra commercium” nu este aplicabilă în speță. Electricitatea nu este o marfă a cărei comercializare este interzisă în considerarea naturii sau a caracteristicilor sale. În consecință, o furnizare licită și o furnizare ilicită de electricitate trebuie să beneficieze de același tratament din perspectiva dreptului TVA‑ului.

35.

Jurisprudența de până acum se referă numai la activitățile ilicite ale prestatorilor. Cu toate acestea, și beneficiarii prestației pot fi activi economic și deci concurenți. Deși aceștia nu sunt complet îndreptățiți la deducere, neimpozitarea activităților lor ilicite ar însemna pentru ei un avantaj concurențial și ar constitui, prin urmare, o încălcare a principiului neutralității fiscale. În consecință, procurarea ilicită a unui bun de consum de către destinatarul prestației trebuie tratată la fel ca procurarea licită a acestuia.

36.

Egalitatea de tratament între consumul de energie electrică licit și cel ilicit este susținută și de caracterul TVA‑ului de taxă generală pe consum. Taxa urmărește impozitarea capacității financiare a consumatorului, care se reflectă în folosirea activelor în scopul obținerii unui avantaj consumabil ( 6 ). Electricitatea consumată ilicit este un astfel de avantaj consumabil. „Hoțul de energie electrică” trebuie să cheltuiască și bani pentru acest avantaj.

37.

Dacă scopul general este acela de a impozita folosirea resurselor financiare pentru consumul unui bun de consum de către utilizatorul final, atunci este irelevant dacă acest consum are loc în mod ilicit și, posibil, fără ca prestatorul să aibă cunoștință de el sau chiar împotriva voinței sale, atât timp cât pentru consum trebuie cheltuiți bani.

38.

Această abordare se regăsește deja în jurisprudența Curții. În câteva hotărâri, Curtea a reținut că există o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuată cu titlu oneros atunci când există o legătură directă între prestație și contravaloarea primită ( 7 ). În acest scop, decisiv era dacă întinderea avantajelor are legătură cu cuantumul contraprestației ( 8 ). Deoarece, în speță, întinderea consumului ilicit de energie electrică (cu alte cuvinte a avantajului) are legătură directă cu suma pretinsă de Fluvius, ar exista o furnizare de electricitate efectuată de Fluvius către pârât.

39.

Chiar dacă, ulterior, Curtea a reținut că o livrare de bunuri este efectuată „cu titlu oneros” numai dacă există între furnizor și cumpărător un raport juridic ( 9 ), acest fapt nu schimbă cu nimic situația, deoarece Curtea a lăsat deschisă, până în prezent, problema privind calitatea unui astfel de raport juridic. În domeniul de aplicare al unei taxe generale pe consum, acest aspect ar trebui interpretat mai degrabă în sens larg ( 10 ). Tocmai că nu trebuie să fie un raport juridic „normal”, deoarece nici o așa‑numită „datorie de onoare” nu ar putea împiedica legătura între prestație și contraprestația plătită „din onoare” ( 11 ).

40.

În consecință, este suficient orice raport juridic între prestator și destinatarul prestației. În cele mai multe cazuri, acesta va fi un raport contractual, însă nu este exclusă nici o obligație legală. Relevantă este legătura directă între plata banilor și bunul de consum concret ( 12 ). Prin urmare, Curtea a confirmat existența unei prestații cu titlu oneros și atunci când a trebuit plătită o „penalitate contractuală” din cauza denunțării contractului înainte de împlinirea termenului, care a corespuns prețului care ar fi trebuit plătit și dacă nu ar fi avut loc denunțarea ( 13 ). Același lucru a fost valabil și pentru utilizarea contrară contractului a unei parcări de către utilizator ( 14 ).

41.

În speță există de asemenea o legătură directă între plata banilor și consumul energiei electrice sustrase. Având în vedere Decizia privind energia, care reglementează remunerația pentru această energie electrică, există fără îndoială un raport juridic, și anume un raport juridic impus de lege, între operatorul rețelei de distribuție (Fluvius) și consumator (pârâtul).

42.

De ce consumatorul cinstit de energie electrică este obligat la plata unei taxe pe care consumatorul necinstit (care încalcă legea) nu trebuie să o suporte, cu toate că există o piață comună pentru aceste prestații și ambii folosesc bani pentru același avantaj consumabil, este dificil de justificat și în lumina articolului 20 din Carta drepturilor fundamentale. În orice caz, nu pot fi identificate motive obiective de natură să justifice această inegalitate de tratament.

43.

Această concluzie este confirmată de un argument per a contrario rezultat din articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Directiva TVA. Acest articol stabilește în mod clar că transferul dreptului de proprietate asupra unui bun [acesta este prototipul obținerii dreptului de dispoziție în sensul articolului 14 alineatul (1) din Directiva TVA] echivalează cu o livrare, chiar dacă acest transfer se produce printr‑un ordin emis de o autoritate publică sau în numele unei autorități publice sau în condițiile prevăzute de lege.

44.

Contrar a ceea ce susține Belgia, în speță nu sunt întrunite condițiile de la articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Directiva TVA. Articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Directiva TVA presupune mai exact ca transferul dreptului de proprietate asupra unui bun să aibă loc printr‑un ordin emis de o autoritate publică sau în numele unei autorități publice sau în condițiile prevăzute de lege ( 15 ). Prin urmare, cazul de aplicare clasică al articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Directiva TVA este cel al exproprierii cu plata unei despăgubiri.

45.

Transferul dreptului de proprietate asupra unui bun (în speță electricitatea) nu are loc aici printr‑un ordin emis de o autoritate publică sau în numele unei autorități publice sau în condițiile prevăzute de lege, ci ca urmare a sustragerii de către pârât și a consumului imediat. Fluvius este doar constrânsă de împrejurări să tolereze această sustragere. În schimb, plata din partea pârâtului este datorată în temeiul legii (în speță, în temeiul Deciziei privind energia).

46.

Raționamentul pe care se bazează articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Directiva TVA este acela că nu ar trebui să fie relevant dacă persoana impozabilă transferă voluntar un bun de consum cu titlu oneros sau dacă acest transfer este involuntar, dar de asemenea cu titlu oneros. Acest raționament devine și mai clar în cadrul Propunerii Comisiei pentru A șasea directivă. Articolul 5 alineatul (2) din aceasta prevedea încă faptul că livrarea înseamnă: „(f) transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri contra unei plăți compensatorii în urma unei comenzi a unei autorități publice sau făcute în numele acesteia sau conform legii, unde transferul proprietății respective atrage obligația de plată a unei redevențe” ( 16 ). Acest lucru indică mai clar că legiuitorul a considerat în esență că este important un tratament egal în condiții egale de furnizare către consumator. Nu ar trebui să fie relevant de ce și în ce temei un bun de consum este transferat în schimbul plății unei contraprestații.

47.

Acest raționament mai poate fi încă recunoscut în modul de redactare a articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Directiva TVA. Considerăm că el poate fi transpus ca atare în prezenta cauză. Dacă proprietarul energiei electrice (Fluvius) nu poate împiedica transferul proprietății prin faptul consumului ilegal, dar poate obține în temeiul legii o remunerație în funcție de consum, acest lucru revelă o livrare (forțată) cu titlu oneros, care este supusă TVA‑ului. Acest lucru este valabil în special atunci când operațiunea ar fi supusă TVA‑ului dacă proprietarul energiei electrice ar fi furnizat‑o voluntar (și anume contractual).

48.

Astfel, dacă un transfer al proprietății care are loc împotriva voinței pentru că legea prevede astfel constituie o livrare, acest lucru este a fortiori valabil pentru un transfer al proprietății care are loc de asemenea împotriva voinței, dar nu este prevăzut de lege, care nu prevede decât o obligație de plată a remunerației. În ambele cazuri, proprietarul trebuie să accepte forțat pierderea proprietății, primind în schimb o renumerație sau o despăgubire din partea destinatarului prestației (a consumatorului).

49.

Asemenea Comisiei, considerăm astfel că sunt întrunite condițiile prealabile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Directiva TVA. Odată cu consumul de energie electrică, Fluvius a efectuat (mai precis a tolerat) o livrare a energiei electrice, care trebuie remunerată în temeiul legii. Prin urmare, există o livrare cu titlu oneros.

50.

Articolul 2 alineatul (1) litera (a) coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva TVA trebuie, așadar, interpretat în sensul că, la fel cum se întâmplă în cazul consumului licit, consumul ilicit de electricitate reprezintă o livrare de bunuri cu titlu oneros atunci când remunerația care trebuie plătită în temeiul legii depinde de consum. Consumatorul de energie care nu acționează cinstit nu poate beneficia de un tratament mai favorabil din punctul de vedere al dreptului TVA‑ului decât cel de care beneficiază consumatorul de energie electrică care acționează cinstit.

51.

Cea de a treia întrebare a instanței de trimitere se referă la articolul 9 alineatul (1) din Directiva TVA. Instanța de trimitere dorește în esență să se stabilească dacă un operator de rețea de distribuție, care de regulă nu acționează ca furnizor de energie electrică, trebuie de asemenea considerat persoană impozabilă în raport cu cantitățile de energie electrică consumate ilicit.

52.

În fond, această întrebare vizează modul în care trebuie calificate activitățile desfășurate cu titlu oneros care nu fac parte din activitatea principală propriu‑zisă. Pentru persoanele fizice problema se ridică mai des, deoarece se referă în esență la separarea activității profesionale (și astfel în egală măsură supusă TVA‑ului) de activitatea privată (care nu este supusă TVA‑ului). Posibilitatea ca furnizarea cu titlu oneros de energie electrică de către un operator de rețea de distribuție, care ar trebui în caz contrar să suporte costurile cantităților de energie electrică constate lipsă, să poată fi considerată o activitatea neprofesională (sau chiar privată) pare totuși a fi una depărtată.

53.

În speță, furnizarea de energie electrică are legătură directă cu activitatea de operator de rețea de distribuție. În mod evident, operatorii rețelei de distribuție belgieni trebuie să suporte ei înșiși cheltuielile determinate de deficitul de energie electrică rezultat în urma consumului ilicit de energie electrică de către terți. În consecință, legea (în speță Decizia privind energia) atribuie deja acest risc al furnizării „neconștiente” în cadrul unui raport juridic impus de lege activității economice a Fluvius. Astfel, prin aceasta se materializează deja un risc profesional tipic al activității sale de operator de rețea de distribuție.

54.

În consecință, articolul 9 alineatul (1) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că furnizarea de energie electrică de către un operator de rețea de distribuție reprezintă de asemenea o activitate economică a acestuia, în cazul în care și pentru că prin această activitate se realizează un risc al activității sale economice de operator de rețea de distribuție.

55.

A patra întrebare are două părți. Prima parte a celei de a patra întrebări privește aspectul dacă „articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva TVA (trebuie) interpretat în sensul că Fluvius este o autoritate publică (înțeleasă ca «alt organism de drept public», întrucât la articolul 13 noțiunea de autoritate publică nu este deloc utilizată în unele versiuni lingvistice, iar în altele nu este utilizată pentru a descrie statutul persoanei care acționează)”. Această întrebare vizează aprecierea situației de fapt concrete, care este de competența exclusivă a instanței de trimitere.

56.

Curții nu i se furnizează suficiente date privind situația de fapt pentru a răspunde la o întrebare reformulată în sensul dacă un operator de rețea de distribuție sub forma juridică a Fluvius trebuie considerat „alt organism de drept public”. Dacă Fluvius ar fi, astfel cum susține, de exemplu o persoană de drept privat, atunci nu se pune problema existenței unui „alt organism de drept public”.

57.

Având în vedere modul de redactare a directivei, este greu ca noțiunea de „alt organism de drept public” să fie interpretată în sensul de „entitate de drept privat”, cu atât mai mult în condițiile în care articolul 13 alineatul (1) din Directiva TVA este într‑adevăr de „strictă interpretare” ( 17 ). În egală măsură, Curtea a considerat, în mod evident, în cauza Saudaçor, că o societate de capital de drept privat poate fi, în anumite împrejurări, considerată drept „alt organism de drept public” ( 18 ). Totuși, Curtea a formulat condițiile pentru această calificare (integrarea în administrația publică, exercitarea autorității publice, prerogative de putere publică ( 19 ), astfel încât acestea nu pot fi niciodată întrunite de o societate de capital de drept privat.

58.

Potrivit informațiilor publice disponibile pe internet, operatorul de rețea de distribuție Flavius pare totuși a fi o persoană juridică de drept public, care, sub forma unei asociații formate din mai multe comune, îndeplinește sarcini de interes public. Prin urmare, se poate vorbi ca atare de un „alt organism de drept public”, motiv pentru care este greu de pătruns sensul primei părți a celei de a patra întrebări a instanței de trimitere.

59.

În a doua parte a celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 13 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva TVA. Acesta prevede că organismele de drept public sunt considerate persoane impozabile în ceea ce privește activitățile prevăzute în anexa I (printre care se numără și alimentarea cu electricitate – a se vedea punctul 2), chiar dacă se angajează în aceste activități ca autorități publice. Acest lucru este valabil și în cazul în care tratamentul acestor activități ca operațiuni neimpozabile nu determină denaturări semnificative ale concurenței (al doilea paragraf). De la acest caracter impozabil în principiu, al treilea paragraf instituie totuși o excepție „cu condiția ca activitățile respective să nu fie efectuate la o scară neglijabilă”. Instanța de trimitere dorește să se interpreteze această din urmă excepție.

60.

Instanța pare să pornească de la premisa greșită că pentru activitățile desfășurate la scară neglijabilă în sensul anexei I trebuie negat caracterul impozabil per se al operațiunilor. Articolul 13 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva TVA reprezintă însă o dispoziție care se aplică numai dacă sunt întrunite condițiile de la articolul 13 alineatul (1). Prin aceasta se urmărește numai să se asigure că organismele de drept public sunt tratate per se ca persoane impozabile în ceea ce privește activitățile tipice de aprovizionare a consumatorilor enumerate în anexa I, chiar dacă s‑ar angaja în acestea în calitate de autorități publice. Dacă, prin urmare, nu sunt întrunite încă condițiile de la articolul 13 alineatul (1) (activități în care se angajează ca autorități publice) sau de la al doilea paragraf (denaturări semnificative ale concurenței) din Directiva TVA, nu mai are nicio importanță al treilea paragraf și excepția prevăzută de acesta pentru activitățile neglijabile.

61.

Instanța de trimitere nu a explicat însă de ce furnizarea de energie electrică de către Fluvius în calitate de operator de rețea de distribuție, cuprinsă la punctul 2 din anexa I, ar trebui să reprezinte o activitate care îi revine în cadrul exercițiului autorității publice [articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva TVA]. Faptul că Fluvius trebuie să sesizeze o instanță civilă pentru a obține contraprestația pentru furnizarea energiei electrice este un indiciu în sens contrar. De asemenea, Curții îi este imposibil să aprecieze dacă caracterul neimpozabil al acestei furnizări ar determina denaturări semnificative ale concurenței (articolul 13 al doilea paragraf din Directiva TVA). Aceasta ar depinde bineînțeles de cantitatea de energie electrică furnizată, dar instanța nu a comunicat nici această cantitate. Cifrele prezentate de Fluvius par să sugereze mai degrabă o denaturare a concurenței.

62.

Dacă instanța de trimitere ar ajunge însă la concluzia că furnizarea de energie în cadrul consumului ilicit este pentru Fluvius o activitate care îi revine ca autoritate publică și neimpozitarea acesteia nu ar determina denaturări semnificative ale concurenței, s‑ar aplica al treilea paragraf. În acest caz, Fluvius ar trebui considerat persoană impozabilă în temeiul furnizărilor de energie electrică cuprinse în anexa I, cu excepția cazului în care scara la care sunt desfășurate aceste activități ar fi neglijabilă. Dar nici în acest caz această excepție prevăzută la al treilea paragraf nu ar fi, în opinia noastră, aplicabilă în speță.

63.

Așa cum am arătat în alt loc ( 20 ), la articolul 13 din Directiva TVA se pornește de la premisa că activitățile în care statul, care este creditor fiscal, se angajează ca autoritate publică nu pot fi din nou impozitate de acesta în scopul asigurării neutralității concurențiale ( 21 ). De regulă, asemenea „activități oficiale” nu sunt, conform tipologiei lor, activități economice în sensul articolului 9 din Directiva TVA.

64.

Dacă acestea sunt însă asemenea activități, articolul 13 alineatul (1) din directivă împiedică, în anumite împrejurări, în sensul unui regim de simplificare, apariția, din această cauză, pentru stat a obligațiilor fiscale (obligații de plată, de înregistrare și de declarare). În consecință, „activități desfășurate la scară neglijabilă” în sensul celui de al treilea paragraf pot exista numai dacă rațiunea simplificării mai este încă relevantă. Acest lucru presupune că numai activitățile la scară neglijabilă în sensul anexei I dau naștere, pentru organismul de drept public, unor obligații speciale de plată, de înregistrare și de declarare.

65.

Situația nu se regăsește în speță, deoarece Fluvius este deja persoană impozabilă în considerarea activității sale de operator de rețea de distribuție. Din caracterul impozabil al livrărilor de energie electrică, realizate prin consumul ilicit, nu se nasc obligații suplimentare care să poată fi evitate prin intermediul unui regim de simplificare. Această abordare restrictivă corespunde jurisprudenței Curții, potrivit căreia articolul 13 alineatul (1) din Directiva TVA este de strictă interpretare ( 22 ).

66.

Propunem, așadar, Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Vredegerecht te Antwerpen (Judecătorul de pace din Antwerpen, Belgia) după cum urmează: