–

pentru A, de A. Palmujoki, asianajaja, și J. Pihlaja;

–

pentru Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto, de K. Heiskanen, M. Henriksson și M. Mikkonen, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul finlandez, de M. Pere, în calitate de agent;

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquères și N. Vincent, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul norvegian, de K. S. Borge, în calitate de agent, asistată de I. Meinich și T. Sunde, advokater;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Armati și T. Sevón, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 (JO 2013, L 354, p. 132) (denumită în continuare „Directiva 2005/36”), precum și a articolelor 45 și 49 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de A cu privire la decizia adoptată de Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Oficiul de autorizare și supraveghere în materie socială și sanitară, Finlanda) (denumit în continuare „Valvira”) prin care i se refuză recunoașterea dreptului de a purta titlul profesional de psihoterapeut în Finlanda.

3

Considerentele (1), (3), (6), (11), (17) și (44) ale Directivei 2005/36 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Prezenta directivă stabilește normele conform cărora un stat membru care condiționează accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia, pe teritoriul său, de posesia anumitor calificări profesionale (denumit în continuare «stat membru gazdă») recunoaște, pentru accesul la această profesie și exercitarea acesteia, calificările profesionale obținute în unu sau mai multe dintre celelalte state membre (denumite în continuare «state membre de origine») și care permit titularului respectivelor calificări să exercite aceeași profesie în respectivul sau respectivele state membre.

Prezenta directivă stabilește, de asemenea, norme referitoare la accesul parțial la o profesie reglementată și recunoașterea stagiilor profesionale desfășurate într‑un alt stat membru.”

5

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1) primul paragraf că aceasta se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care dorește să exercite o profesie reglementată într‑un stat membru, altul decât cel în care și‑a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat.

6

Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1):

„În sensul prezentei directive, se înțelege prin:

[…]”

7

Articolul 4 din Directiva 2005/36, intitulat „Efectele recunoașterii”, prevede:

„(1)   Recunoașterea calificărilor profesionale de către statul membru gazdă permite beneficiarilor să aibă acces, în respectivul stat membru, la aceeași profesie ca cea pentru care sunt calificați în statul membru de origine și să o exercite în statul membru gazdă în aceleași condiții ca și resortisanții acestuia.

(2)   În sensul prezentei directive, profesia pe care solicitantul dorește să o exercite în statul membru gazdă este aceeași cu cea pentru care este calificat în statul membru de origine în cazul în care activitățile respective sunt comparabile.

[…]”

8

Articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Condiții de recunoaștere”, prevede:

„(1)   Atunci când, într‑un stat membru gazdă, accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este condiționat(ă) de deținerea unor calificări profesionale determinate, autoritatea competentă a respectivului stat membru acordă solicitanților accesul la respectiva profesie și dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiții ca cele pentru resortisanții săi, dacă aceștia dețin un atestat de competență sau titlul de calificare menționat la articolul 11, prevăzut de un alt stat membru pentru a avea acces la aceeași profesie sau pentru a o exercita pe teritoriul său.

Atestatele de competență sau titlurile de calificare se eliberează de o autoritate competentă dintr‑un stat membru, desemnată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale respectivului stat membru.

(2)   Accesul la profesie și exercitarea acesteia, astfel cum se precizează la alineatul (1), se acordă, de asemenea, solicitanților care au exercitat profesia respectivă cu normă întreagă timp de un an sau durată globală echivalentă cu normă redusă în cei zece ani anteriori într‑un alt stat membru ce nu reglementează respectiva profesie și care dețin unu sau mai multe atestate de competență sau titluri de calificare emise de un alt stat membru care nu reglementează profesia respectivă.

Atestatele de competență sau titlurile de calificare îndeplinesc următoarele condiții:

Experiența profesională de un an menționată la primul paragraf nu poate fi solicitată în cazul în care titlurile de calificare deținute de solicitant fac dovada educației și formării reglementate.

[…]”

9

Potrivit articolului 2 primul paragraf punctul 2 din laki terveydenhuollon ammattihenkilöistä (559/1994) [Legea privind profesioniștii din domeniul sănătății (559/1994), denumită în continuare „Legea privind profesioniștii din domeniul sănătății”], în sensul acestei legi, prin „profesionist din domeniul sănătății” se înțelege o persoană care, în temeiul legii menționate, are dreptul de a purta titlul profesional al unui profesionist din domeniul sănătății prevăzut prin decret guvernamental (profesionist titular al unui titlu profesional protejat). În conformitate cu articolul 2 al doilea paragraf din aceeași lege, un profesionist acreditat, titular al unei autorizații sau al unui titlu protejat, are dreptul de a exercita profesia în discuție și de a purta titlul profesional aferent acesteia. Pot de asemenea să exercite o profesie al cărei titlu este protejat și alte persoane care au o formare, o experiență și competențe profesionale suficiente.

10

În temeiul articolului 3a al treilea paragraf din Legea privind profesioniștii din domeniul sănătății, Valvira este, pentru profesioniștii din domeniul sănătății, autoritatea competentă menționată în Directiva 2005/36 și în laki ammattipätevyyden tunnustamisesta (1384/2015) [Legea privind recunoașterea calificărilor profesionale (1384/2015), denumită în continuare „Legea privind recunoașterea calificărilor profesionale”].

11

Conform articolului 1 din asetus terveydenhuollon ammattihenkilöistä (564/1994) [Decretul privind profesioniștii din domeniul sănătății (564/1994), denumit în continuare „Decretul privind profesioniștii din domeniul sănătății”], printre titlurile profesionale pentru profesioniștii titulari ai unui titlu profesional protejat menționate la articolul 2 primul paragraf punctul 2 din Legea privind profesioniștii din domeniul sănătății figurează și titlul de psihoterapeut.

12

Potrivit articolului 2a primul paragraf din Decretul privind profesioniștii din domeniul sănătății, pentru ca o persoană să fie autorizată să poarte titlul profesional protejat de „psihoterapeut”, ea trebuie să fi urmat o formare de psihoterapeut asigurată de o universitate sau de o universitate împreună cu un alt organism de formare.

13

Potrivit articolului 6 primul paragraf din Legea privind recunoașterea calificărilor profesionale, recunoașterea calificărilor profesionale se întemeiază pe un atestat de competență, pe un titlu de calificare specială sau pe un ansamblu de astfel de documente eliberate de o autoritate competentă a unui alt stat membru decât Republica Finlanda. Recunoașterea calificărilor profesionale este supusă condiției ca persoana interesată să aibă dreptul de a practica în statul membru de origine profesia pentru exercitarea căreia solicită o decizie de recunoaștere a calificărilor sale profesionale.

14

În temeiul articolului 6 al doilea paragraf din Legea privind recunoașterea calificărilor profesionale, recunoașterea calificărilor profesionale se aplică și solicitanților care în ultimii zece ani au exercitat profesia cu normă întreagă un an sau cu fracțiune de normă pentru o perioadă echivalentă într‑un alt stat membru decât Republica Finlanda, în care profesia în cauză nu este reglementată, și care dețin unu sau mai multe atestate de competență ori unu sau mai multe titluri de calificare. Aceste documente trebuie să ateste capacitatea titularului de a exercita profesia respectivă. Experiența profesională de un an nu este însă necesară dacă titlurile de calificare ale solicitantului se referă la o formare reglementată.

15

A, cetățean finlandez, a solicitat Valvira, în temeiul unei Postgraduate Diploma in Solution Focused Therapy (diplomă de studii postuniversitare care atestă o formare în „terapie centrată pe soluții”, denumită în continuare „formarea în cauză”), eliberată la 27 noiembrie 2017 de University of the West of England (Regatul Unit) (denumită în continuare „UWE”), dreptul de a purta titlul profesional de psihoterapeut, care este protejat de reglementarea finlandeză.

16

Formarea în cauză fusese organizată de UWE în Finlanda și în limba finlandeză, în parteneriat cu Helsingin Psykoterapiainstituutti Oy, o societate pe acțiuni finlandeză care își desfășoară activitatea în Finlanda.

17

În cursul anului 2017, Valvira a fost contactată de foști participanți la această formare care i‑au comunicat îngrijorările lor cu privire la numeroase insuficiențe în ceea ce privește nivelul conținutului efectiv al formării în discuție și modul de desfășurare a acesteia în raport cu obiectivele prevăzute. Valvira a contactat ea însăși alte persoane care au participat la formarea respectivă, care au descris experiențe similare.

18

Având îndoieli cu privire la echivalența formării în cauză cu cerințele prevăzute de reglementarea finlandeză privind accesul la profesia de psihoterapeut și exercitarea acesteia, Valvira a respins prin decizia din 29 iunie 2018 cererea lui A pentru motivul principal că aceasta din urmă nu îi furnizase informații suficiente cu privire la conținutul acestei formări. Prin decizia din 10 septembrie 2018, Valvira a respins reclamația formulată de A împotriva deciziei din 29 iunie 2018.

19

Prin hotărârea din 25 aprilie 2019, Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki, Finlanda) a respins acțiunea introdusă de A împotriva deciziei Valvira din 10 septembrie 2018. Instanța menționată a statuat că trebuie să se considere că formarea în cauză a fost efectuată în Regatul Unit, în pofida faptului că în practică fusese organizată în Finlanda și în limba finlandeză. Sistemul general de recunoaștere a titlurilor de calificare prevăzut de Directiva 2005/36 nu ar impune însă admiterea cererii lui A întrucât ea nu ar fi exercitat profesia de psihoterapeut nici în Regatul Unit, unde profesia și formarea de psihoterapeut nu sunt reglementate, nici într‑un alt stat membru cu un regim similar.

20

Considerând stabilit faptul că formarea în cauză prezenta deficiențe importante și diferențe în raport cu formarea de psihoterapeut în Finlanda, Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki) a apreciat că Valvira a decis în mod întemeiat că A nu demonstrase faptul că cunoștințele și calificările sale erau echivalente cu cele pe care le‑ar fi dobândit o persoană care a urmat o formare de psihoterapeut în Finlanda. Nici libertățile fundamentale garantate de Tratatul FUE nu ar conduce la nelegalitatea deciziei de respingere adoptate de Valvira.

21

În recursul formulat împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda), A susține că formarea în cauză trebuie considerată ca fiind o formare efectuată în Finlanda și că UWE a atestat, în calitate de autoritate competentă, că această formare era conformă cu cerințele referitoare la formarea de psihoterapeut prevăzute în Finlanda de Decretul privind profesioniștii din domeniul sănătății. Prin urmare, ar trebui să se recunoască faptul că formarea în cauză îi conferă dreptul la titlul profesional de psihoterapeut pe care îl solicită.

22

Însă, în cazul în care nu ar trebui să se considere că formarea în cauză a fost efectuată în Finlanda, echivalența sa cu formarea de psihoterapeut organizată în Finlanda ar trebui apreciată pe baza documentelor aferente cursurilor și calității programului de formare în discuție, așa cum au fost prezentate de A și de organizatorii formării. Valvira nu ar fi efectuat o asemenea apreciere, ci și‑ar fi întemeiat decizia pe scrisori anonime, pe un aviz solicitat unei universități finlandeze concurente cu UWE și pe interviuri pe care le‑ar fi realizat ea însăși. Or, principiul loialității, astfel cum este consacrat de dreptul Uniunii, ar presupune ca Valvira să nu repună în discuție un document eliberat de UWE în calitatea sa de autoritate competentă a unui alt stat membru.

23

La rândul său, Valvira consideră că formarea de psihoterapeut urmată într‑un alt stat membru trebuie să fie comparabilă cu cea asigurată în prezent de universitățile finlandeze. Or, potrivit acestei autorități, formarea în cauză nu îndeplinește în numeroase privințe condițiile materiale și calitative pe care trebuie să le îndeplinească formările în psihoterapie în Finlanda și, în consecință, nu poate da naștere dreptului de a purta titlul profesional de psihoterapeut. Valvira adaugă că, în principiu, are încredere în certificatele eliberate de universitățile și de alte instituții de învățământ din celelalte state membre, precum și în informațiile pe care acestea le furnizează în ceea ce privește conținutul și modalitățile practice de desfășurare a formărilor oferite și că le examinează numai în măsura necesară pentru a stabili dacă există sau nu diferențe între formarea finlandeză și formarea corespondentă în celălalt stat membru.

24

Instanța de trimitere amintește că a statuat deja, într‑o altă speță, că formarea în cauză nu poate fi considerată formare efectuată în Finlanda în sensul Legii privind profesioniștii din domeniul sănătății. În Finlanda, profesia de psihoterapeut ar fi o profesie reglementată în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36, întrucât dreptul de a purta titlul profesional în discuție ar fi acordat numai persoanelor care dețin calificările profesionale impuse de reglementarea finlandeză aplicabilă.

25

Profesia de psihoterapeut ar fi supusă sistemului general de recunoaștere a titlurilor de calificare prevăzut, printre altele, la articolele 10-14 din această directivă. Întrucât profesia și formarea de psihoterapeut nu ar fi reglementate în Regatul Unit, situației lui A i‑ar fi aplicabil articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată.

26

Potrivit instanței de trimitere, întrucât A nu îndeplinește însă condiția prevăzută la această dispoziție, conform căreia ea trebuie să fi exercitat profesia de psihoterapeut într‑un alt stat membru în care această profesie nu este reglementată, persoana interesată nu poate revendica dreptul de acces la profesia respectivă în Finlanda.

27

Instanța de trimitere ridică problema dacă, în pofida dispozițiilor Directivei 2005/36, situația lui A trebuie examinată și din perspectiva libertăților fundamentale garantate la articolele 45 și 49 TFUE, precum și a jurisprudenței Curții în materie. În cazul unui răspuns afirmativ, această instanță ridică problema dacă, pentru a se asigura că diploma eliberată într‑un alt stat membru atestă pentru titularul său cunoștințe și calificări dacă nu identice, cel puțin echivalente cu cele atestate de diploma națională, autoritatea competentă din statul membru gazdă se poate întemeia și pe alte informații pe care le‑a obținut în ceea ce privește modalitățile formării în discuție sau dacă trebuie să respecte informațiile furnizate în această privință de o universitate dintr‑un alt stat membru, precum UWE.

28

În aceste condiții, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

29

Trebuie arătat că faptele pertinente în litigiul principal au avut loc atunci când dreptul Uniunii se aplica în Regatul Unit. Prin urmare, articolele 45 și 49 TFUE, precum și Directiva 2005/36 sunt susceptibile să se aplice în speță.

30

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2005/36, precum și articolele 45 și 49 TFUE trebuie interpretate în sensul că o cerere de acces la o profesie reglementată și de autorizare a exercitării acesteia în statul membru gazdă formulată, în temeiul articolului 13 alineatul (2), de o persoană care, pe de o parte, este titulara unui titlu de calificare referitor la această profesie eliberat într‑un stat membru, în care profesia menționată nu este reglementată, și care, pe de altă parte, nu îndeplinește cerința de a fi exercitat aceeași profesie pe durata minimă impusă la articolul 13 alineatul (2) trebuie să fie evaluată de autoritatea competentă a statului membru gazdă în lumina articolului 45 sau 49 TFUE.

31

Cu titlu introductiv, trebuie arătat în speță că, deși este adevărat că A a urmat o formare organizată de UWE în Finlanda și în limba finlandeză, în parteneriat cu Helsingin Psykoterapiainstituutti, nu este mai puțin adevărat că diploma în psihoterapie i‑a fost acordată lui A la sfârșitul acestei formări de către UWE, care are sediul în Regatul Unit.

32

Or, potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2005/36, aceasta se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care dorește să exercite o profesie reglementată într‑un alt stat membru decât cel în care și‑a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat.

33

În plus, în temeiul articolului 3 alineatul (1) literele (b)-(d) din directiva menționată, prin „calificări profesionale” se înțelege în special calificările atestate de un titlu de calificare precum, mai exact, o diplomă, eliberată de o autoritate competentă a unui stat membru și care certifică o formare profesională dobândită în principal în Uniunea Europeană.

34

Rezultă că, din moment ce titlul de calificare în discuție în litigiul principal, care certifică o formare profesională dobândită în Uniune, a fost eliberat de o autoritate competentă a unui alt stat membru decât cel în care A intenționează să exercite o profesie reglementată, situația din litigiul principal poate intra în domeniul de aplicare al Directivei 2005/36.

35

Din cererea de decizie preliminară și în special din prima întrebare reiese însă că A nu îndeplinește cerința, prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2005/36, de a fi exercitat în perioada minimă prevăzută de această dispoziție profesia de care se prevalează. În aceste condiții, nu numai că A nu poate invoca această dispoziție și nici, în sens mai larg, sistemul general de recunoaștere a titlurilor de calificare prevăzut la articolele 10-14 din Directiva 2005/36, dar nici nu se poate prevala de un alt sistem de recunoaștere a calificărilor profesionale instituit prin această directivă.

36

Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă o situație precum cea a lui A trebuie apreciată în raport cu articolele 45 sau 49 TFUE.

37

În această privință trebuie amintit în primul rând că Curtea a statuat că libera circulație a persoanelor nu ar fi pe deplin realizată dacă statele membre ar putea să refuze beneficiul libertăților garantate de articolele 45 și 49 TFUE în favoarea acelor resortisanți ai lor care au făcut uz de facilitățile prevăzute de dreptul Uniunii și care au dobândit în temeiul acestora calificări profesionale în alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o dețin. Această considerație se aplică și atunci când un resortisant al unui stat membru a obținut în alt stat membru o calificare universitară de care intenționează să se prevaleze în statul membru al cărui cetățean este (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard, C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 27).

38

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652), întrucât persoana interesată s‑a prevalat în statul membru al cărui resortisant era de o diplomă universitară pe care o obținuse în alt stat membru, Curtea a considerat, la punctul 29 din această hotărâre, că nu i se putea refuza beneficiul dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la libera circulație a persoanelor și că împrejurarea că diploma respectivă a fost obținută în urma unei formări la distanță este lipsită de relevanță în această privință.

39

Situația ar fi aceeași pentru o persoană precum A, care se prevalează în statul membru al cărui resortisant este de o diplomă universitară pe care a obținut‑o în alt stat membru, chiar dacă în urma unei formări efectuate în primul stat membru în parteneriat cu o autoritate competentă să elibereze o astfel de diplomă din celălalt stat membru.

40

În al doilea rând, trebuie amintit că autoritățile unui stat membru sesizate cu o cerere de autorizare formulată de un resortisant al Uniunii a exercitării unei profesii la care accesul este, potrivit legislației naționale, condiționat de deținerea unei diplome sau a unei calificări profesionale ori de perioade de experiență practică sunt obligate să ia în considerare toate diplomele, certificatele și alte titluri, precum și experiența relevantă a persoanei interesate, efectuând o comparație între, pe de o parte, competențele atestate prin aceste titluri și această experiență și, pe de altă parte, cunoștințele și calificările cerute de legislația națională (Hotărârea din 8 iulie 2021, Lietuvos Respublikos sveikatos apsaugos ministerija, C‑166/20, EU:C:2021:554, punctul 34 și jurisprudența citată).

41

Această jurisprudență nefiind decât expresia jurisprudențială a unui principiu inerent libertăților fundamentale consacrate prin Tratatul FUE, acest principiu nu își poate pierde o parte din valoarea sa juridică în urma adoptării directivelor privind recunoașterea reciprocă a diplomelor (Hotărârea din 8 iulie 2021, Lietuvos Respublikos sveikatos apsaugos ministerija, C‑166/20, EU:C:2021:554, punctul 35 și jurisprudența citată).

42

Astfel, directivele referitoare la recunoașterea reciprocă a diplomelor, printre care Directiva 2005/36, nu au drept scop și nu pot avea ca efect îngreunarea recunoașterii diplomelor, a certificatelor și a altor titluri în situațiile care nu intră în domeniul lor de reglementare [Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază), C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 37 și jurisprudența citată].

43

Or, într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care, după cum reiese cuprinsul punctului 35 din prezenta hotărâre, persoana interesată nu îndeplinește condițiile niciunui sistem de recunoaștere a calificărilor profesionale instituit prin Directiva 2005/36, statul membru gazdă vizat trebuie să își respecte obligațiile în materie de recunoaștere a calificărilor profesionale, așa cum sunt amintite la punctul 40 din prezenta hotărâre, care se aplică situațiilor ce intră sub incidența atât a articolului 45 TFUE, cât și a articolului 49 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 iulie 2021, Lietuvos Respublikos sveikatos apsaugos ministerija, C‑166/20, EU:C:2021:554, punctul 38 și jurisprudența citată).

44

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2005/36, precum și articolele 45 și 49 TFUE trebuie interpretate în sensul că o cerere de acces la o profesie reglementată și de autorizare a exercitării acesteia în statul membru gazdă formulată, în temeiul articolului 13 alineatul (2) amintit, de o persoană care, pe de o parte, este titulara unui titlu de calificare referitor la această profesie eliberat într‑un stat membru în care profesia menționată nu este reglementată și care, pe de altă parte, nu îndeplinește cerința de a fi exercitat aceeași profesie pe durata minimă prevăzută la acest articol 13 alineatul (2) trebuie să fie evaluată de autoritatea competentă a statului membru gazdă în lumina articolului 45 sau 49 TFUE.

45

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolele 45 și 49 TFUE, trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea competentă din statul membru gazdă sesizată cu o cerere de autorizare a exercitării unei profesii reglementate în acest stat membru să își întemeieze aprecierea privind echivalența formării de care se prevalează solicitantul în raport cu formările corespunzătoare în statul membru menționat și pe informații referitoare la conținutul exact și la modalitățile concrete ale acestei formări care i‑au fost furnizate de alte persoane decât organizatorii acestei formări sau de autoritățile unui alt stat membru.

46

Trebuie amintit că, într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care persoana interesată nu îndeplinește condițiile niciunuia dintre regimurile de recunoaștere a calificărilor profesionale instituite de Directiva 2005/36, dar care intră sub incidența articolului 45 TFUE sau a articolului 49 TFUE, statul membru în cauză trebuie să își respecte obligațiile în materie de recunoaștere a calificărilor profesionale, astfel cum au fost amintite la punctul 40 din prezenta hotărâre [a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază), C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 41].

47

Procedura de examinare comparativă menționată la punctul 40 din prezenta hotărâre trebuie să permită autorităților statului membru gazdă să verifice în mod obiectiv dacă diploma străină atestă în beneficiul titularului său cunoștințe și calificări, dacă nu identice, cel puțin echivalente celor atestate de diploma națională. Această apreciere a echivalenței diplomei străine trebuie făcută exclusiv ținând seama de gradul cunoștințelor și al calificărilor pe care această diplomă permite să fie prezumat în beneficiul titularului, având în vedere natura și durata studiilor și a formării practice aferente [Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază), C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 42 și jurisprudența citată].

48

În această privință trebuie arătat că procedura de examinare comparativă menționată presupune încrederea reciprocă între statele membre în titlurile care atestă calificările profesionale eliberate de fiecare stat membru. Prin urmare, autoritatea statului membru gazdă este în principiu obligată să considere ca fiind veridic un document precum, printre altele, o diplomă eliberată de autoritatea unui alt stat membru.

49

Cu toate acestea, atunci când autoritatea competentă a unui stat membru are îndoieli serioase, care depășesc simplele suspiciuni, în ceea ce privește autenticitatea sau veridicitatea unui document, autoritatea sau instituția emitentă este obligată, la cererea primei autorități, să reexamineze temeinicia documentului în cauză și, dacă este cazul, să îl retragă (Hotărârea din 19 iunie 2003, Tennah‑Durez, C‑110/01, EU:C:2003:357, punctul 80).

50

Astfel, atunci când autoritatea competentă a unui stat membru sesizează autoritatea emitentă cu elemente concrete care constituie o serie concordantă de indicii ce sugerează că diploma de care se prevalează solicitantul nu reflectă nivelul cunoștințelor și al calificărilor pe care permite să se prezume că au fost dobândite de titularul său în conformitate cu regimul amintit la punctul 47 din prezenta hotărâre, autoritatea emitentă este obligată, în temeiul principiului cooperării loiale enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, să reexamineze în lumina acestor elemente temeinicia eliberării diplomei respective și, dacă este cazul, să o retragă.

51

Printre aceste elemente concrete pot figura, dacă este cazul, în special informații transmise atât de alte persoane decât organizatorii formării în cauză, cât și de autoritățile unui alt stat membru care acționează în cadrul funcțiilor lor.

52

Autoritatea statului membru gazdă, care, așa cum reiese din jurisprudența de la punctul 48 din prezenta hotărâre, este în principiu obligată să considere ca fiind veridic un document precum o diplomă eliberată de autoritatea unui alt stat membru, nu poate, în principiu, să repună în discuție nivelul cunoștințelor și al calificărilor profesionale pe care această diplomă permite să se prezume că a fost dobândit de titularul său atunci când autoritatea emitentă a reexaminat, în lumina elementelor menționate la punctul 50 din prezenta hotărâre, temeinicia eliberării acesteia fără a o retrage (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2003, Tennah‑Durez, C‑110/01, EU:C:2003:357, punctul 79). Numai cu titlu excepțional, autoritatea competentă din statul membru gazdă ar putea repune în discuție în mod întemeiat nivelul cunoștințelor și al calificărilor pe care această diplomă permite să se prezume că a fost dobândit de titularul său.

53

Astfel, în cazul în care împrejurările speței, survenite, precum în litigiul principal, pe teritoriul statului membru gazdă ar evidenția în mod vădit lipsa veridicității diplomei respective, acest stat membru nu poate fi obligat să le ignore (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 septembrie 1989, van de Bijl, 130/88, EU:C:1989:349, punctele 25 și 26).

54

Într‑adevăr, nu se poate refuza statului membru gazdă dreptul de a adopta dispoziții destinate să împiedice ca libertățile de circulație a persoanelor consacrate de Tratatul FUE să fie utilizate de persoanele interesate pentru a se sustrage de la cerințele în materie de formare profesională impuse titularilor unei diplome naționale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 septembrie 1989, van de Bijl, 130/88, EU:C:1989:349, punctul 26).

55

Mai precis, s‑a statuat că protecția sănătății publice constituie un motiv imperativ de interes general care este susceptibil să justifice o măsură națională ce restrânge libertățile de circulație menționate, cu condiția ca aceasta să fie adecvată pentru atingerea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2017, Malta Dental Technologists Association și Reynaud, C‑125/16, EU:C:2017:707, punctele 58 și 59).

56

În acest context, este necesar să se precizeze că lipsa veridicității unei diplome este vădită printre altele atunci când este clar că conținutul real al formării oferite diferă în mod considerabil de conținutul formării astfel cum reiese acesta din diploma respectivă.

57

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolele 45 și 49 TFUE coroborate cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretate în sensul că autoritatea competentă din statul membru gazdă sesizată cu o cerere de autorizare a exercitării unei profesii reglementate în acest stat membru este obligată să considere drept veridică o diplomă eliberată de autoritatea unui alt stat membru și nu poate, în principiu, să repună în discuție nivelul cunoștințelor și al calificărilor pe care această diplomă permite să se prezume că a fost dobândit de solicitant. Numai atunci când are îndoieli serioase, întemeiate pe elemente concrete care constituie o serie concordantă de indicii ce sugerează că diploma de care se prevalează solicitantul nu reflectă nivelul cunoștințelor și al calificărilor pe care permite să se prezume că au fost dobândite de acesta, autoritatea menționată poate solicita autorității emitente reexaminarea în lumina acestor elemente a temeiniciei eliberării diplomei în discuție, această din urmă autoritate trebuind, dacă este cazul, să o retragă. Printre aceste elemente concrete pot figura eventual, printre altele, informații transmise atât de alte persoane decât organizatorii formării în cauză, cât și de autoritățile unui alt stat membru care acționează în cadrul funcțiilor lor. Atunci când autoritatea emitentă a reexaminat în lumina acestor elemente temeinicia eliberării sale, fără a o retrage, numai cu titlu excepțional, în cazul în care împrejurările speței ar evidenția în mod vădit lipsa de veridicitate a acestei diplome, autoritatea statului membru gazdă poate repune în discuție temeinicia eliberării diplomei respective.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: