–

pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de J. Pavliš, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, și rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), precum și a articolului 24 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, și rectificare în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între S, o cetățeană a Uniunii originară dintr‑un alt stat membru decât Republica Federală Germania, pe de o parte, și Familienkasse Niedersachsen‑Bremen der Bundesagentur für Arbeit (Casa de alocații familiale pentru Saxonia Inferioară‑Bremen a Agenției Federale pentru Ocuparea Forței de Muncă, Germania, denumită în continuare „casa de alocații familiale”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către aceasta din urmă a cererii de alocații familiale introduse de S pentru perioada corespunzătoare primelor trei luni ale șederii sale în Germania.

3

Articolul 1 literele (j), (k) și (z) din Regulamentul nr. 883/2004 conține următoarele definiții în sensul acestui regulament:

[…]

4

În ceea ce privește domeniul de aplicare personal al regulamentului menționat, articolul 2 alineatul (1) din acesta prevede:

„Prezentul regulament se aplică resortisanților unuia dintre statele membre, apatrizilor și refugiaților care sunt rezidenți într‑un stat membru și care se află sau s‑au aflat sub incidența legislației unuia sau mai multor state membre, precum și membrilor de familie și urmașilor acestora.”

5

În ceea ce privește domeniul de aplicare material al aceluiași regulament, articolul 3 alineatul (1) din acesta prevede:

„Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind:

[…]

(j) prestațiile familiale.”

6

Articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 prevede, sub titlul „Egalitatea de tratament”:

„Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament beneficiază de aceleași prestații și sunt supuse acelorași obligații, în temeiul legislației unui stat membru, ca și resortisanții acelui stat membru.”

7

Articolul 11 din regulamentul menționat prevede în acești termeni regulile generale referitoare la stabilirea legislației aplicabile:

„(1)   Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.

[…]

(3)   Sub rezerva articolelor 12-16:

[…]”

8

Articolul 11 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004 (JO 2009, L 284, p. 1) prevede:

„(1)   În cazul în care instituțiile din două sau mai multe state membre au opinii divergente privind stabilirea reședinței unei persoane căreia i se aplică regulamentul de bază, respectivele instituții stabilesc, de comun acord, centrul de interes al persoanei respective, pe baza unei evaluări globale a tuturor informațiilor disponibile referitoare la elementele de fapt relevante, care pot include, după caz:

(2)   În cazul în care considerarea diferitelor criterii bazate pe elementele de fapt relevante enumerate la alineatul (1) nu conduce la un acord între instituțiile respective, intenția persoanei, ilustrată de astfel de elemente de fapt și împrejurări și în special de motivele care au determinat‑o să se mute, se consideră a fi decisivă pentru stabilirea locului său de reședință efectiv.”

9

Considerentele (9), (10), (20) și (21) ale Directivei 2004/38 enunță:

[…]

10

Articolul 6 din această directivă prevede:

„(1)   Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.

(2)   Dispozițiile alineatului (1) se aplică și membrilor de familie care dețin un pașaport valabil, care nu au cetățenia unui stat membru și care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii ori se alătură acestuia.”

11

Articolul 14 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins:

„Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolul 6 atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.”

12

Potrivit articolului 24 din aceeași directivă:

„(1)   Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă.

(2)   Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și membrilor familiilor acestora.”

13

Articolul 62 din Einkommensteuergesetz (Legea privind impozitul pe venit), în versiunea publicată la 8 octombrie 2009 (BGBl. 2009 I, p. 3366), astfel cum a fost modificată prin Gesetz gegen illegale Beschäftigung und Sozialleistungsmissbrauch (Legea privind combaterea muncii ilegale și a abuzului de prestații sociale, BGBl. 2019 I, p. 1066), și care a intrat în vigoare la 18 iulie 2019 (denumită în continuare „EStG”), are următorul cuprins:

„(1) 1   În ceea ce privește copiii în sensul articolului 63, are dreptul la alocații familiale în temeiul prezentei legi orice persoană

1. care are domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul național

[…]

2Pentru a putea solicita alocațiile familiale în temeiul alineatului (1), avândul‑cauză trebuie să fie identificat cu ajutorul numărului de identificare care i‑a fost atribuit […]. 3Atribuirea ulterioară a numărului de identificare are efect retroactiv pentru lunile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de prima teză.

(1a)   1În cazul în care un resortisant al unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat căruia i se aplică Acordul privind Spațiul Economic European își stabilește domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul național, el nu poate solicita alocații familiale în primele trei luni de la stabilirea domiciliului sau a reședinței obișnuite. 2Această dispoziție nu se aplică în cazul în care dovedește că obține venituri pe teritoriul național în sensul articolului 2 alineatul (1) prima teză punctele 1-4, cu excepția veniturilor prevăzute la articolul 19 alineatul (1) prima teză punctul 2 3După expirarea perioadei avute în vedere la prima teză, acesta poate solicita alocații familiale, cu excepția situației în care condițiile prevăzute la articolul 2 alineatele (2) sau (3) din [Gesetz über die allgemeine Freizügigkeit von Unionsbürgern (Legea privind libera circulație a cetățenilor Uniunii)] nu sunt îndeplinite sau sunt îndeplinite numai condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) punctul 1a din Legea privind libera circulație a cetățenilor Uniunii, fără să fi fost îndeplinită înainte vreuna dintre condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din această lege. 4Examinarea prin care se urmărește să se stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile de eligibilitate pentru alocații familiale în conformitate cu a doua teză ține doar de aprecierea casei de alocații familiale […]. 5Atunci când, într‑o asemenea situație, casa de alocații familiale respinge o cerere de alocații familiale, ea trebuie să își notifice decizia autorității competente în materie de imigrație. 6Atunci când, prin utilizarea unor documente falsificate sau alterate sau recurgând la inducerea în eroare, solicitantul a lăsat să se creadă că îndeplinea condițiile necesare pentru a solicita alocații familiale, casa de alocații familiale informează fără întârziere autoritatea competentă în materie de imigrație cu privire la aceasta.”

14

Reclamanta din litigiul principal, S, este mama a trei copii născuți în 2003, în 2005 și, respectiv, în 2010. V, soțul său, este tatăl acestor copii. Acești părinți și copiii lor sunt resortisanți ai unui alt stat membru decât Republica Federală Germania.

15

În luna mai a anului 2015, S a solicitat, pentru prima dată, acordarea de alocații familiale pentru cei trei copii ai săi de la casa de alocații familiale. Prin decizia din 13 mai 2015, acest organism a admis cererea respectivă și a început să îi plătească în mod regulat aceste alocații până la 3 iunie 2016. La această din urmă dată, organismul menționat a decis să retragă decizia sa din 13 mai 2015, să înceteze să mai plătească alocațiile familiale lui S începând cu luna mai 2016 și să îi solicite restituirea alocațiilor familiale plătite pentru această din urmă lună. Decizia respectivă a fost luată ca urmare a radierii din oficiu de către autoritatea de înregistrare a lui S și a celor trei copii ai acesteia de la adresa lor din Bremerhaven (Germania), pentru motivul că locuința lor nu era ocupată.

16

În luna decembrie a anului 2017, S a introdus o cerere de alocații familiale pentru doi dintre cei trei copii ai săi la Familienkasse Nordrhein‑Westfalen Nord (Casa de alocații familiale pentru Renania de Nord‑Westfalia Nord, Germania), indicând o adresă în Herne (Germania). Mai multe scrisori trimise de acest organism la adresa respectivă i‑au fost însă returnate cu mențiunea „destinatar necunoscut”. Prin decizia din 1 august 2018, autoritatea respectivă a respins cererea lui S pentru motivul că aceasta nu avea domiciliul sau reședința obișnuită în Germania.

17

La sfârșitul lunii octombrie 2019, S a sesizat casa de alocații familiale cu o nouă cerere de alocații familiale pentru cei trei copii ai săi, pentru perioada începând de la 1 august 2019.

18

Prin decizia din 27 decembrie 2019, casa de alocații familiale a respins această cerere. Organismul respectiv a constatat că S, V și copiii lor aveau reședința în Germania de la 19 august 2019, dată corespunzătoare intrării lor pe teritoriul acestui stat membru în urma deplasării din statul membru de origine și instalării lor într‑un apartament în Bremerhaven (Germania). Organismul menționat a considerat însă că S nu a obținut venituri pe teritoriul național în primele trei luni de la stabilirea reședinței sale în Germania. În consecință, același organism a decis că ea nu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 62 alineatul (1a) din EStG pentru a putea solicita acordarea alocațiilor familiale pentru această perioadă.

19

Prin decizia din 6 aprilie 2020, casa de alocații familiale a respins reclamația formulată de S împotriva deciziei sale din 27 decembrie 2019, confirmând‑o astfel pe aceasta din urmă. Ea a considerat că S nu a desfășurat o activitate remunerată și că V desfășurase o activitate neglijabilă în perioada cuprinsă între 5 noiembrie 2019 și 12 decembrie 2019.

20

S a sesizat instanța de trimitere, Finanzgericht Bremen (Tribunalul Fiscal din Bremen, Germania), cu o acțiune având ca obiect anularea respingerii cererii sale de alocații familiale și obligarea casei de alocații familiale la plata alocațiilor familiale pentru lunile august‑octombrie 2019.

21

Potrivit instanței de trimitere, în primul rând, în Germania, alocațiile familiale intră în domeniul de aplicare al noțiunii de „prestații familiale”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) din acesta. Astfel, alocațiile respective nu ar fi finanțate din contribuțiile beneficiarilor, ci din impozit. Acestea le‑ar fi acordate pe baza unei situații definite în mod legal, independent de orice condiție privind veniturile și în afara oricărei aprecieri individuale și discreționare a nevoilor personale ale beneficiarilor. Aceste alocații ar urmări să compenseze cheltuielile familiei.

22

În al doilea rând, această instanță arată că articolul 62 alineatul (1a) din EStG, rezultat dintr‑o modificare legislativă intervenită în luna iulie a anului 2019, operează o diferență de tratament între un resortisant al unui alt stat membru decât Republica Federală Germania care își stabilește domiciliul sau reședința obișnuită în acest din urmă stat membru și un resortisant german care își stabilește domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul german în urma unei șederi în alt stat membru. Astfel, în temeiul dispoziției menționate, unui resortisant al unui alt stat membru, precum S, i s‑ar refuza beneficiul alocațiilor familiale în primele trei luni ale șederii sale în cazul în care nu face dovada desfășurării unei activități remunerate în Germania. În schimb, un resortisant german ar beneficia de acestea, din primele trei luni, chiar și atunci când nu desfășoară o astfel de activitate.

23

În această privință, instanța de trimitere arată că, în proiectul de lege care a condus la adăugarea alineatului (1a) la articolul 62 din EStG, legiuitorul german a considerat că diferența de tratament în discuție era conformă cu dreptul Uniunii, pentru motivul că permitea evitarea unui aflux de resortisanți ai altor state membre, care ar fi de natură să genereze o sarcină excesivă pentru sistemul german de asigurări sociale. În plus, această diferență de tratament ar fi justificată în raport cu articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, dat fiind că plata de alocații familiale unor resortisanți ai unui alt stat membru decât Republica Federală Germania care nu desfășoară o activitate remunerată în acest din urmă stat membru ar avea același efect, asupra finanțelor publice ale acestuia, ca și acordarea de prestații sociale resortisanților respectivi. În aceste condiții, legiuitorul menționat nu ar fi abordat în mod explicit, în proiectul de lege amintit, eventuala incidență a articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004. În sfârșit, făcând trimitere la Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit (C‑308/14, EU:C:2016:436), legiuitorul german ar fi justificat această inegalitate de tratament prin necesitatea de a proteja finanțele statului membru gazdă.

24

În al treilea rând, instanța de trimitere precizează că aspectul dacă alocațiile familiale în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al noțiunii de „asistență socială”, în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, face însă obiectul unei dezbateri doctrinare. Astfel, s‑ar susține printre altele că aceste alocații familiale nu intră în domeniul de aplicare al noțiunii respective, ci constituie, în calitate de „prestații familiale”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) din acesta, prestații de securitate socială propriu‑zise, din moment ce acordarea lor nu este supusă unor condiții legate de resurse. În mod cert, într‑o asemenea ipoteză, în conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004, Republica Federală Germania ar fi competentă să decidă cu privire la condițiile de acordare a prestațiilor familiale resortisanților altor state membre care au reședința în Germania fără a desfășura acolo o activitate remunerată. Acest regulament ar prevedea totuși, la articolul 4, o obligație de egalitate de tratament în temeiul căreia ar fi necesar ca resortisanții unui alt stat membru să fie supuși acelorași condiții de acordare ca și cele care se aplică resortisanților naționali. Acest regulament nu ar conține nicio dispoziție care să permită operarea unei diferențe de tratament precum cea observată în prezenta cauză.

25

În definitiv, soluționarea litigiului principal depinde, potrivit instanței de trimitere, de aspectul dacă discriminarea directă prevăzută la articolul 62 alineatul (1a) din EStG este interzisă de articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 sau dacă aceasta poate fi justificată în temeiul derogării de la principiul egalității de tratament, prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38.

26

În aceste împrejurări, Finanzgericht Bremen (Tribunalul Fiscal din Bremen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 24 din Directiva [2004/38] și articolul 4 din Regulamentul [nr. 883/2004] trebuie interpretate în sensul că se opun reglementării unui stat membru conform căreia un resortisant al unui alt stat membru care își stabilește domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul primului stat membru și care nu face dovada unor venituri pe teritoriul național din agricultură sau din silvicultură, dintr‑o activitate profesională, dintr‑o activitate independentă sau dintr‑o activitate salariată nu are dreptul, în primele trei luni de la stabilirea domiciliului sau a reședinței obișnuite, la prestații familiale în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) coroborat cu articolul 1 litera (z) din Regulamentul [nr. 883/2004], în timp ce un resortisant al statului membru în cauză, care se găsește într‑o situație identică, are dreptul, fără a face dovada unor venituri din agricultură sau din silvicultură, dintr‑o activitate profesională, dintr‑o activitate independentă sau dintr‑o activitate salariată, la prestații familiale în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) coroborat cu articolul 1 litera (z) din Regulamentul [nr. 883/2004]?”

27

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 și articolul 24 din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru conform căreia unui cetățean al Uniunii, resortisant al unui alt stat membru care și‑a stabilit reședința obișnuită pe teritoriul primului stat membru și care este inactiv din punct de vedere economic în măsura în care nu desfășoară o activitate remunerată în acesta, i se refuză acordarea de „prestații familiale”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) din regulamentul menționat, în primele trei luni ale șederii sale pe teritoriul acestui stat membru, în timp ce un resortisant inactiv din punct de vedere economic al statului membru respectiv beneficiază de asemenea prestații, inclusiv în primele trei luni de la întoarcerea sa în același stat membru după ce și‑a exercitat, în temeiul legislației Uniunii, dreptul la circulație și ședere într‑un alt stat membru.

28

În primul rând, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, statutul de cetățean al Uniunii are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, ceea ce le permite acelor resortisanți care se găsesc în aceeași situație să obțină, independent de cetățenia lor și sub rezerva excepțiilor expres prevăzute în această privință, același tratament juridic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 31, și Hotărârea din 15 iulie 2021, The Department for Communities in Northern Ireland, C‑709/20, EU:C:2021:602, punctul 62).

29

Prin urmare, orice cetățean al Uniunii se poate prevala de interdicția de discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, prevăzută la articolul 18 TFUE și precizată în alte dispoziții ale Tratatului FUE, la articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 și la articolul 24 din Directiva 2004/38, în toate situațiile care se încadrează în domeniul de aplicare ratione materiae al dreptului Uniunii. Aceste situații cuprind printre altele exercitarea libertății de circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, conferită de articolul 21 TFUE, sub rezerva limitărilor și condițiilor definite prin tratate, precum și prin măsurile adoptate în vederea aplicării acestora [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C‑184/99, EU:C:2001:458, punctele 32 și 33, Hotărârea din 21 februarie 2013, N., C‑46/12, EU:C:2013:97, punctul 28, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctele 40 și 42].

30

Directiva 2004/38 stabilește asemenea limitări și condiții. Această directivă a prevăzut un sistem gradual în ceea ce privește dreptul de ședere în statul membru gazdă, care, preluând în esență etapele și condițiile prevăzute în diferitele instrumente ale dreptului Uniunii și în jurisprudența anterioară acestei directive, conduce la dreptul de ședere permanentă (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Ziolkowski și Szeja, C‑424/10 și C‑425/10, EU:C:2011:866, punctul 38).

31

În ceea ce privește primele trei luni de ședere în statul membru gazdă, singurele vizate de întrebarea preliminară, articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Articolul 14 alineatul (1) din directiva menționată prevede menținerea acestui drept atât timp cât cetățeanul Uniunii și membrii familiei acestuia nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Ziolkowski și Szeja, C‑424/10 și C‑425/10, EU:C:2011:866, punctul 39, precum și Hotărârea din 25 februarie 2016, García‑Nieto și alții, C‑299/14, EU:C:2016:114, punctul 42).

32

În consecință, un cetățean al Uniunii, chiar dacă este inactiv din punct de vedere economic, are, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2004/38 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta, un drept de ședere pentru o perioadă de trei luni într‑un stat membru al cărui resortisant nu este.

33

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că S se afla, în primele trei luni ale șederii sale în Germania, în situație de ședere legală în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2004/38 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta.

34

În al doilea rând, din cererea de decizie preliminară reiese că litigiul principal privește acordarea de alocații familiale de către statul membru gazdă, în sensul legislației statului membru respectiv. În acest scop, este necesar să se amintească faptul că trebuie considerate „prestații familiale”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) din acest regulament, prestațiile acordate în mod automat familiilor care îndeplinesc anumite criterii obiective ce privesc în special numărul membrilor, veniturile și resursele lor financiare, în afara oricărei aprecieri individuale și discreționare a nevoilor personale, și care urmăresc să compenseze cheltuielile familiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit, C‑308/14, EU:C:2016:436, punctul 60, precum și Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva, C‑449/16, EU:C:2017:485, punctul 22).

35

Din cererea de decizie preliminară reiese de asemenea că acesta este cazul alocațiilor familiale în discuție în litigiul principal, în măsura în care ele sunt acordate beneficiarilor lor pe baza unei situații definite în mod legal, care este independentă de nevoile personale ale acestora, iar acordarea lor nu urmărește să garanteze mijloacele de subzistență ale acestora, ci să compenseze cheltuielile familiei.

36

În plus, trebuie amintit că articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede o „normă de conflict” care vizează stabilirea legislației naționale aplicabile încasării prestațiilor de securitate socială enumerate la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament, printre care figurează prestațiile familiale, pe care le pot solicita alte persoane decât cele menționate la articolul 11 alineatul (3) literele (a)-(d) din regulamentul amintit, altfel spus, printre altele, persoanele inactive din punct de vedere economic. Din aplicarea normei menționate reiese că aceste din urmă persoane intră, în principiu, sub incidența legislației statului membru de reședință [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit, C‑308/14, EU:C:2016:436, punctul 63, și Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctul 45]. Potrivit articolului 1 litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004, noțiunea de „reședință” desemnează, în sensul aplicării acestui regulament, locul în care persoana în cauză este rezidentă în mod obișnuit.

37

În speță, instanța de trimitere arată că S și familia sa și‑au stabilit reședința obișnuită pe teritoriul Germaniei în perioada de trei luni în discuție în litigiul principal. Fiind inactivă din punct de vedere economic, S pare să intre, așadar, în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) și cu articolul 3 alineatul (1) litera (j) din acest regulament, sub incidența legislației germane în ceea ce privește acordarea de prestații familiale.

38

Sub beneficiul acestor precizări introductive trebuie să se stabilească dacă, din moment ce se află în situație de ședere legală în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2004/38 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din această directivă, un cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic se poate prevala de principiul egalității de tratament cu resortisanții statului membru gazdă inactivi din punct de vedere economic, care se întorc în acest stat membru după ce și‑au exercitat, în temeiul legislației Uniunii, dreptul la circulație și ședere în alt stat membru, în scopul acordării de prestații familiale, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) din acest regulament.

39

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 27 din prezenta hotărâre, întrebarea adresată privește atât interpretarea articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004, cât și a articolului 24 din Directiva 2004/38, deoarece aceste două dispoziții precizează principiul egalității de tratament în domeniul lor de aplicare.

40

În măsura în care această chestiune este legată în special de stabilirea domeniului de aplicare al articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, trebuie să se identifice sfera dispoziției menționate, înainte de a o examina pe cea a articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004.

41

Articolul 24 din Directiva 2004/38 prevede, la alineatul (1), că orice cetățean al Uniunii care, în temeiul acestei directive, are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului.

42

Astfel, de principiul egalității de tratament beneficiază orice cetățean al Uniunii a cărui ședere, pe teritoriul statului membru gazdă, respectă condițiile stabilite de directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, C‑333/13, EU:C:2014:2358, punctul 69, precum și Hotărârea din 25 februarie 2016, García‑Nieto și alții, C‑299/14, EU:C:2016:114, punctul 38 și jurisprudența citată).

43

Totuși, articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 instituie o derogare de la principiul egalității de tratament de care beneficiază alți cetățeni ai Uniunii decât lucrătorii salariați, lucrătorii care desfășoară activități independente, persoanele care își mențin acest statut și membrii familiilor lor care au reședința pe teritoriul unui stat membru gazdă, permițând acestuia din urmă să nu acorde dreptul la prestații de asistență socială printre altele pe durata primelor trei luni de ședere (Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 56 și jurisprudența citată).

44

Prin urmare, statul membru gazdă se poate prevala de derogarea de la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 pentru a refuza să acorde unui cetățean al Uniunii care își exercită dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat membru o prestație de asistență socială în primele trei luni de ședere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2016, García‑Nieto și alții, C‑299/14, EU:C:2016:114, punctul 43 și jurisprudența citată).

45

În consecință, trebuie să se stabilească dacă alocațiile familiale în discuție în litigiul principal constituie „prestații de asistență socială”, în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38.

46

În această privință, Curtea a statuat deja că noțiunea de „prestație de asistență socială”, în sensul acestei din urmă dispoziții, se referă la toate regimurile de ajutoare instituite de autorități publice, la nivel național, regional sau local, la care recurge o persoană care nu dispune de resurse suficiente pentru a face față nevoilor sale de bază, precum și celor ale familiei sale și care, pentru acest motiv, riscă să devină, în cursul șederii sale, o sarcină pentru finanțele publice ale statului membru gazdă de natură să aibă consecințe asupra nivelului global al ajutorului care poate fi acordat de acest stat (Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 61, precum și Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, C‑333/13, EU:C:2014:2358, punctul 63).

47

Or, după cum s‑a arătat la punctul 35 din prezenta hotărâre, alocațiile familiale în discuție în litigiul principal sunt acordate independent de nevoile individuale ale beneficiarului lor și nu urmăresc să asigure mijloacele de subzistență ale acestuia.

48

Prin urmare, asemenea alocații nu intră, după cum a considerat domnul avocat general la punctul 54 din concluziile sale, sub incidența noțiunii de „prestații de asistență socială”, în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38.

49

În aceste condiții, este necesar să se verifice și dacă, astfel cum a sugerat guvernul german în observațiile sale scrise, articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat, în raport cu ratio legis, în sensul că, în ceea ce privește acordarea altor prestații decât „prestațiile de asistență socială”, în înțelesul acestei dispoziții, permite totuși statului membru gazdă să deroge de la egalitatea de tratament de care trebuie, în principiu, să beneficieze cetățenii Uniunii aflați în situație de ședere legală pe teritoriul său, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta.

50

În acest scop, pe de o parte, trebuie amintit că, fiind o derogare de la principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 18 primul paragraf TFUE, în raport cu care articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38 constituie numai o expresie specifică, alineatul (2) al acestui articol 24 trebuie interpretat în mod strict și în conformitate cu dispozițiile tratatului, inclusiv cu cele referitoare la cetățenia Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2013, N., C‑46/12, EU:C:2013:97, punctul 33, și Hotărârea din 6 octombrie 2020, Jobcenter Krefeld, C‑181/19, EU:C:2020:794, punctul 60).

51

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea din 6 octombrie 2020, Jobcenter Krefeld, C‑181/19, EU:C:2020:794, punctul 61 și jurisprudența citată).

52

Mai întâi, în ceea ce privește formularea articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, nimic din modul de redactare a acestei dispoziții nu sugerează că, prin aceasta, legiuitorul Uniunii a intenționat să permită statului membru gazdă să deroge de la principiul egalității de tratament de care trebuie să beneficieze, în principiu, cetățenii Uniunii care se află în mod legal pe teritoriul său în ceea ce privește alte prestații decât cele de asistență socială. Dimpotrivă, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 57 din concluzii, reiese în mod clar din dispoziția menționată că ea privește numai prestațiile de asistență socială.

53

În continuare, în ceea ce privește contextul normativ al articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, trebuie amintit că, după cum reiese din cuprinsul punctului 31 din prezenta hotărâre, articolul 14 alineatul (1) din această directivă menține dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni atât timp cât cetățeanul Uniunii și membrii familiei sale „nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă”. Acest articol 14 confirmă astfel interpretarea potrivit căreia posibilitatea de a deroga de la principiul egalității de tratament, în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, este limitată la prestațiile de asistență socială și aceasta nu se poate extinde la prestațiile de securitate socială.

54

În sfârșit, această interpretare este conformă cu obiectivul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, care, potrivit considerentului (10) al directivei menționate, urmărește să protejeze echilibrul financiar nu al sistemului de securitate socială al statelor membre, ci al „sistemului de asistență socială” al acestora.

55

Rezultă că, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 62 din concluziile sale, derogarea de la principiul egalității de tratament prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 nu este aplicabilă situației în care, în primele trei luni ale șederii sale în statul membru gazdă, un cetățean al Uniunii nu solicită „prestații de asistență socială”, în sensul acestei dispoziții, ci „prestații familiale”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 1 litera (z) din acest regulament.

56

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că un cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic care și‑a transferat reședința obișnuită în statul membru gazdă intră, în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004, sub incidența legislației statului membru respectiv în ceea ce privește acordarea de prestații de securitate socială.

57

În această privință, Curtea a statuat deja că dispoziția menționată are ca scop nu doar să evite aplicarea simultană a mai multe legislații naționale unei situații determinate și complicațiile care pot apărea din aceasta, ci și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament să fie private de protecție în materie de securitate socială din cauza lipsei unei legislații care le‑ar fi aplicabilă [Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit, C‑308/14, EU:C:2016:436, punctul 64, și Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctul 46].

58

În aceste condiții, Regulamentul nr. 883/2004 nu organizează un regim comun de securitate socială, ci permite menținerea unor regimuri naționale distincte și are drept unic obiectiv să asigure o coordonare între acestea din urmă pentru a garanta exercitarea efectivă a liberei circulații a persoanelor. Dispozițiile regulamentului, cum ar fi cele ale articolului 11 alineatul (3) litera (e), nu au, în consecință, ca obiect stabilirea condițiilor de fond ale existenței dreptului la prestații de securitate socială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit, C‑308/14, EU:C:2016:436, punctele 65 și 67). Deși statele membre își păstrează competența de a stabili prin legislația lor condițiile în care se acordă respectivele prestații, această competență trebuie să se exercite totuși cu respectarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2013, Jeltes și alții, C‑443/11, EU:C:2013:224, punctul 59).

59

În această privință, articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 particularizează principiul egalității de tratament în privința cetățenilor Uniunii care se prevalează, în statul membru gazdă, de prestațiile de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctul 40].

60

Conform acestui articol 4, cu excepția cazului în care Regulamentul nr. 883/2004 prevede altfel, persoanele cărora li se aplică regulamentul menționat beneficiază de aceleași prestații și sunt supuse acelorași obligații, în temeiul legislației unui stat membru, ca și resortisanții acelui stat membru.

61

Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 71 din concluziile sale, Regulamentul nr. 883/2004 nu cuprinde nicio dispoziție care ar permite statului membru gazdă al unui cetățean al Uniunii, resortisant al unui alt stat membru aflat în situație de ședere legală în primul stat membru, să opereze, în considerarea faptului că acest cetățean este inactiv din punct de vedere economic, o diferență de tratament între cetățeanul respectiv și propriii resortisanți în ceea ce privește condițiile de acordare a „prestațiilor familiale”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din acest regulament coroborat cu articolul 1 litera (z) din regulamentul menționat. În consecință, articolul 4 din același regulament se opune unei măsuri care creează o asemenea diferență de tratament.

62

În mod cert, Curtea a statuat deja că nimic nu se opune posibilității ca acordarea de prestații care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004 unor cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic să fie subordonată cerinței ca aceștia să îndeplinească condițiile pentru a dispune de un drept de ședere legal în temeiul Directivei 2004/38 în statul membru gazdă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 44, Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, C‑333/13, EU:C:2014:2358, punctul 83, precum și Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit, C‑308/14, EU:C:2016:436, punctul 68).

63

În aceste condiții, un cetățean al Uniunii care are reședința pe teritoriul statului membru gazdă în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2004/38 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta se află pe teritoriul respectiv, după cum reiese din cuprinsul punctelor 31-33 din prezenta hotărâre, în situație de ședere legală, în sensul acestei directive.

64

Rezultă că un asemenea cetățean al Uniunii beneficiază de principiul egalității de tratament cu resortisanții acestui stat membru, prevăzut la articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004, inclusiv dacă este inactiv din punct de vedere economic în primele trei luni ale șederii sale în statul membru respectiv în temeiul dispozițiilor Directivei 2004/38 menționate la punctul precedent.

65

Din considerațiile care precedă rezultă că un cetățean al Uniunii inactiv din punct de vedere economic care, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2004/38 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta, are reședința pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al cărui cetățean este, și care și‑a stabilit reședința obișnuită pe acest teritoriu se poate prevala, în statul membru gazdă, de principiul egalității de tratament, prevăzut la articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004, pentru a beneficia de prestații familiale, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din acest regulament coroborat cu articolul 1 litera (z) din regulamentul menționat.

66

În consecință, întrucât articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 precizează principiul egalității de tratament în ceea ce privește accesul la asemenea prestații, trebuie să se examineze dacă o reglementare națională precum cea menționată la punctul 27 din prezenta hotărâre constituie o diferență de tratament contrară acestei dispoziții.

67

Constituie o discriminare directă a unui cetățean al Uniunii o reglementare a statului membru gazdă care exclude acest cetățean de la beneficiul unor prestații familiale, în sensul Regulamentului nr. 883/2004, deși acesta are reședința legală, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2004/38 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta, pe teritoriul statului membru respectiv și și‑a stabilit reședința obișnuită acolo, pentru motivul că cetățeanul în cauză este inactiv din punct de vedere economic, în timp ce același stat membru acordă asemenea prestații propriilor săi resortisanți, chiar dacă aceștia sunt inactivi din punct de vedere economic, de îndată ce se întorc în acest stat membru după ce și‑au exercitat dreptul la circulație și ședere pe teritoriul unui alt stat membru în temeiul dreptului Uniunii.

68

Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 73 din concluziile sale și ținând seama de cele arătate la punctul 61 din prezenta hotărâre, în lipsa unei derogări prevăzute în mod expres de Regulamentul nr. 883/2004, o asemenea discriminare nu poate fi justificată.

69

În consecință, articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru gazdă să adopte o reglementare precum cea menționată la punctul 67 din prezenta hotărâre.

70

Cu toate acestea, trebuie subliniat că cetățeanul Uniunii inactiv din punct de vedere economic, care solicită, în statul membru gazdă, aplicarea principiului egalității de tratament consacrat de acest articol în ceea ce privește condițiile de acordare a prestațiilor familiale, în sensul Regulamentului nr. 883/2004, trebuie, potrivit articolului 2 alineatul (1) din regulamentul menționat coroborat cu articolul 1 litera (j) din regulamentul respectiv, ca, în primele trei luni în care beneficiază în acest stat membru de un permis de ședere în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2004/38 coroborat cu articolul 14 alineatul (1) din aceasta, să își fi stabilit reședința obișnuită în statul membru respectiv, iar nu reședința temporară, în sensul articolului 1 litera (k) din același regulament.

71

În această privință, pe de o parte, articolul 11 din Regulamentul nr. 987/2009, intitulat „Elementele necesare stabilirii reședinței”, identifică la alineatul (1) o serie de elemente în vederea stabilirii statului membru în care are reședința persoana în cauză. Alineatul (2) al acestui articol precizează că noțiunea de „reședință”, în sensul Regulamentului nr. 883/2004, trebuie înțeleasă ca fiind reședința „efectivă” a persoanei respective.

72

Pe de altă parte, în conformitate cu jurisprudența Curții, noțiunea de „reședință obișnuită” reflectă în esență o chestiune de fapt, care este supusă aprecierii instanței naționale în lumina tuturor împrejurărilor specifice cauzei. În această privință, trebuie arătat că condiția potrivit căreia un cetățean al Uniunii precum cel vizat la punctul 70 din prezenta hotărâre trebuie să își fi transferat reședința obișnuită pe teritoriul statului membru gazdă implică să își fi manifestat voința de a stabili efectiv centrul obișnuit al intereselor sale în acest stat membru și să fi demonstrat că prezența sa pe teritoriul statului membru respectiv dovedește un grad suficient de stabilitate, care o distinge de o ședere temporară [a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 noiembrie 2021, IB (Reședința obișnuită a unui soț – Divorț), C‑289/20, EU:C:2021:955, punctul 58].

73

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată după cum urmează:

74

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia unui cetățean al Uniunii, resortisant al unui alt stat membru care și‑a stabilit reședința obișnuită pe teritoriul primului stat membru și care este inactiv din punct de vedere economic în măsura în care nu desfășoară o activitate remunerată în acesta, i se refuză beneficiul „prestațiilor familiale”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din acest regulament coroborat cu articolul 1 litera (z) din regulamentul menționat, în primele trei luni ale șederii sale pe teritoriul acestui stat membru, în timp ce un resortisant inactiv din punct de vedere economic al statului membru respectiv beneficiază de asemenea prestații, inclusiv în primele trei luni de la întoarcerea sa în același stat membru după ce și‑a exercitat, în temeiul legislației Uniunii, dreptul la circulație și ședere în alt stat membru.

Articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei astfel de reglementări.