–

pentru Land Oberösterreich, de K. Holzinger, Rechtsanwältin;

–

pentru KV, de S. Scheed, Rechtsanwältin;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Cattabriga, D. Martin și B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 11 din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225), a articolului 2 din Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică (JO 2000, L 180, p. 22, Ediție specială, 20/vol. 1, p. 19), și a articolului 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între KV, pe de o parte, și Land Oberösterreich (landul Austria Superioară, Austria), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de reparare a prejudiciului pe care KV l‑ar fi suferit ca urmare a refuzului de acordare a unui ajutor pentru locuință (denumit în continuare „ajutorul pentru locuință”).

3

Articolul 1 din Directiva 2000/43, intitulat „Scopul”, prevede:

„Scopul prezentei directive este de a stabili un cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau originii etnice, în vederea punerii în aplicare în statele membre a principiului egalității de tratament.”

4

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Conceptul de discriminare”, prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, principiul egalității de tratament înseamnă că nu se face o discriminare directă sau indirectă pe baza rasei sau originii etnice.

(2)   În sensul alineatului (1):

[…]”

5

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2):

„Prezenta directivă nu se referă la diferența de tratament bazată pe cetățenie și nu aduce atingere dispozițiilor și condițiilor legate de intrarea și rezidența cetățenilor din terțe țări și a persoanelor apatride, pe teritoriul statelor membre, precum și la orice tratament care izvorăște din statutul legal al cetățenilor din terțe țări și al persoanelor apatride.”

6

Considerentele (2), (4), (12) și (13) ale Directivei 2003/109 au următorul cuprins:

[…]

[…]

7

Potrivit articolului 2 din această directivă, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]”

8

Articolul 11 din directiva menționată, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede:

„(1)   Rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește:

[…]

[…]

(4)   În ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază.

[…]”

9

Landul Austria Superioară acordă ajutorul pentru locuință, ale cărui condiții de acordare erau reglementate de dispozițiile următoare ale oberösterreichisches Wohnbauförderungsgesetz (Legea landului Austria Superioară privind sprijinul pentru construirea unei locuințe) (LGBl. 6/1993), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „oöWFG”). Articolul 6 din oöWFG prevedea:

„[…]

(9)   Sprijinul prevăzut de prezenta lege se acordă cetățenilor austrieci, resortisanților unui stat membru al [Spațiului Economic European (SEE)] și cetățenilor Uniunii, precum și membrilor familiilor acestora în sensul Directivei 2004/38/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56)]. Cu excepția cazului în care o convenție internațională impune să li se acorde sprijin în același mod ca și cetățenilor austrieci, sprijinul poate fi acordat altor persoane numai dacă acestea:

[…]

(11)   Condiția prevăzută la alineatul (9) punctul 3 este considerată îndeplinită atunci când solicitantul

[…]”

10

Articolul 23 din oöWFG prevedea:

„(1)   Ajutorul pentru locuință poate fi acordat locatarului principal, proprietarului unei construcții viitoare și proprietarului unei locuințe pentru care a fost acordat un ajutor, atunci când

(2)   Ajutorul pentru locuință poate fi acordat locatarului principal al unei locuințe pentru care nu a fost acordat un ajutor dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1) punctele 1-3 și contractul de închiriere nu a fost încheiat cu o rudă.

[…]”

11

Potrivit articolului 2 alineatul (3) din oberösterreichische Wohnbeihilfen Verordnung (Regulamentul landului Austria Superioară privind ajutorul pentru locuință), în versiunea aplicabilă litigiului principal, cuantumul ajutorului pentru locuință era plafonat la 300 de euro pe lună.

12

Persoanele aflate într‑o situație de dificultate socială puteau beneficia de garantarea resurselor minime pentru acoperirea necesităților lor în temeiul oberösterreichisches Mindestsicherungsgesetz (Legea landului Austria Superioară privind venitul minim de subzistență) (BGBl. 74/2011), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „oöBMSG”), al cărei articol 1 preciza că aceasta avea ca obiect să garanteze celor care aveau nevoie de ajutorul comunității în această privință condiții de existență demne, precum și integrarea durabilă corespunzătoare în societate. În anumite condiții, o astfel de prestație putea să fie primită pe lângă ajutorul pentru locuință sau aceasta din urmă era dedusă parțial din prima. În cursul anului 2018, cuantumul de bază al acestei prestații era de 921,30 euro pe lună pentru o persoană care locuiește singură și de 649,10 euro pentru persoane majore care trăiesc în cadrul unei gospodării, iar pentru copii se acordau prestații suplimentare.

13

Articolul 4 din oöBMSG prevedea:

„(1)   În măsura în care prezenta lege nu prevede altfel, resursele minime garantate pentru acoperirea necesităților pot fi acordate numai persoanelor care

14

Potrivit articolului 5 din oöBMSG:

„Cerința pentru acordarea resurselor minime garantate pentru acoperirea necesităților este ca o persoană în sensul articolului 4

15

Articolul 6 din oöBMSG prevedea:

„(1)   Persoanele se află într‑o situație de dificultate socială atunci când nu pot să asigure

sau să asigure, în acest context, resursele necesare în caz de boală, de sarcină și de naștere.

(2)   Nevoile de subzistență menționate la alineatul (1) includ cheltuielile aferente nevoilor periodice pe care le implică condițiile de existență demne, în special pentru alimente, îmbrăcăminte, igienă personală, mobilier și dotări ale locuinței, încălzire, energie electrică și celelalte nevoi personale, precum nevoia de a participa în mod adecvat la viața socială și culturală.

(3)   Cerințele privind locuința menționate la alineatul (1) includ cheltuielile periodice cu chiria, taxele și impozitele generale, necesare pentru asigurarea unei locuințe corespunzătoare.

[…]”

16

Oberösterreichisches Antidiskriminierungsgesetz (Legea landului Austria Superioară împotriva discriminării) (BGBl. 50/2005), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „oöADG”), a transpus în dreptul austriac Directiva 2000/43. Articolul 1 din oöADG, intitulat „Interzicerea discriminării”, interzice orice discriminare directă sau indirectă împotriva persoanelor fizice, printre altele pe baza originii etnice. Acest articol 1 nu se aplică, în temeiul articolului 3 din oöADG, inegalităților de tratament bazate pe cetățenie, în măsura în care sunt impuse de lege sau justificate în mod obiectiv, iar normele Uniunii sau convențiile internaționale care alcătuiesc cadrul juridic al integrării europene în ceea ce privește egalitatea persoanelor nu se opun unui astfel de tratament.

17

Potrivit articolului 8 din oöADG:

„(1)   În cazul încălcării interdicției privind discriminarea pe baza motivelor menționate la articolul 1, persoana în cauză are […] dreptul la o despăgubire corespunzătoare […]

Pe lângă dreptul la repararea prejudiciului material, ea are totodată dreptul la o despăgubire corespunzătoare pentru prejudiciul moral suferit. Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit nu poate fi mai mic de 1000 de euro.

[…]”

18

KV, de cetățenie turcă, trăiește din anul 1997 împreună cu soția sa și cu cei trei copii ai lor în Austria, unde este titular al „statutului de rezident pe termen lung”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2003/109. Acesta a beneficiat până la sfârșitul anului 2017 de ajutorul pentru locuință, în temeiul oöWFG. Întrucât, începând de la 1 ianuarie 2018, acordarea acestui ajutor resortisanților țărilor terțe a fost supusă, în temeiul articolului 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, condiției ca resortisantul țării terțe să dovedească, într‑un mod determinat de această reglementare, că posedă cunoștințe de bază în limba germană, lui KV i‑a fost refuzată acordarea ajutorului menționat începând de la această dată, pentru motivul că nu făcea dovada necesară.

19

În aceste condiții, KV a sesizat Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual din Linz, Austria) cu scopul de a obține obligarea landului Austria Superioară la plata de daune interese corespunzătoare cuantumului ajutorului pentru locuință neacordat pentru perioada cuprinsă între luna ianuarie și luna noiembrie a anului 2018, în cuantum de 281,54 euro pe lună, precum și repararea prejudiciului său moral în cuantum de 1000 de euro. În susținerea cererilor sale, acesta a invocat articolul 8 din oöADG și a susținut, pe de o parte, că articolul 6 alineatul (9) punctul 3 și articolul 6 alineatul (11) din oöWFG îl dezavantajau ca urmare a originii sale etnice, fără ca acest lucru să fie justificat, și, pe de altă parte, că ajutorul pentru locuință constituia o „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109.

20

Întrucât aceste cereri au fost admise de Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual din Linz), landul Austria Superioară a sesizat instanța de trimitere, Landesgericht Linz (Tribunalul Regional din Linz, Austria).

21

Această instanță arată, cu titlu introductiv, că îi este necesar un răspuns la prima și la a doua întrebare, independent una de cealaltă, pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată. Astfel, dacă ajutorul pentru locuință trebuie calificat drept „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, un răspuns la a doua întrebare adresată i‑ar fi totuși util, întrucât KV își întemeiază acțiunea pe dreptul său la reparație în temeiul articolului 8 alineatul (1) din oöADG și solicită atât plata cuantumului ajutorului pentru locuință neacordat, cât și repararea prejudiciului său moral care rezultă din faptul că ar fi fost discriminat ca urmare a apartenenței sale etnice. Dacă acest ajutor nu trebuie calificat drept „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, este totuși posibil, în opinia sa, ca norma prevăzută la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG să constituie o discriminare interzisă în temeiul Directivei 2000/43 sau să contravină cartei. Aceasta apreciază că, făcând uz de posibilitatea de a aplica derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din această directivă, landul Austria Superioară trebuia, în alegerea modalităților precise de acordare a ajutorului pentru locuință, să respecte celelalte cerințe ale dreptului Uniunii, precum și ale Directivei 2000/43 și ale cartei și nu trebuia să aplice criterii discriminatorii. În consecință, potrivit instanței de trimitere, trebuie să se examineze eventuala contradicție dintre articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG și Directiva 2000/43 sau carta, independent de articolul 11 din Directiva 2003/109.

22

Urmărind, mai întâi, să stabilească dacă ajutorul pentru locuință constituie o „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, instanța de trimitere arată că Comitetul pentru construirea de locuințe, dreptul construcțiilor și protecția naturii din oberösterreichischer Landtag (Parlamentul landului Austria Superioară, Austria) a declarat, în raportul său privind un proiect de lege privind modificarea oöWFG în cursul anului 2013, că sprijinul pentru construirea de locuințe, inclusiv ajutorul pentru locuință, nu constituia o astfel de indemnizație. Instanța consideră că acest comitet a exprimat astfel voința Parlamentului landului Austria Superioară de a utiliza posibilitatea de a aplica derogarea prevăzută la această dispoziție. Ea arată că resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung nu au fost totuși excluși în mod general de la acordarea ajutorului pentru locuință, ci au fost prevăzute condiții suplimentare pentru acești resortisanți. Aceasta precizează că nu este însă ținută de interpretarea dată de comitet articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109.

23

Făcând trimitere la Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233), instanța de trimitere consideră că aplicarea principiilor stabilite în această hotărâre pentru ajutorul pentru locuință nu este evidentă.

24

Instanța de trimitere arată că garantarea venitului minim prevăzută de oöBMSG urmărește, la rândul său, să permită persoanelor aflate într‑o situație de dificultate socială să aibă condiții de existență demne în general, ceea ce cuprinde accesul la o locuință. Acordarea unei astfel de prestații este supusă unor condiții mult mai stricte decât cele ale ajutorului pentru locuință, această prestație neputând fi obținută decât de persoane fără venituri sau cu venituri extrem de mici. Prestația menționată presupune, în consecință, o situație de necesitate socială considerabil mai evidentă decât cea care poate justifica acordarea ajutorului pentru locuință. Din acest motiv, persoanele care dispun de un venit mic, dar care permite acoperirea minimului vital, pot primi ajutorul pentru locuință fără a primi prestația acordată în temeiul garanției privind resursele minime. În anumite cazuri, este posibil să se beneficieze în același timp de această din urmă prestație și de ajutorul pentru locuință, prima prestație fiind parțial dedusă din cea de a doua, însă publicul vizat de acestea nu este totuși identic.

25

Instanța de trimitere ridică problema dacă numai prestațiile prevăzute de oöBMSG trebuie calificate drept „indemnizații de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, sau dacă ajutorul pentru locuință poate fi, de asemenea, clasificat ca atare, dat fiind că și acesta din urmă vizează să compenseze sarcini nerezonabile sub forma costurilor pentru locuință, iar aceasta chiar dacă, spre deosebire de resursele minime garantate, acest ajutor nu este supus condiției ca persoana interesată să se afle într‑o situație de dificultate socială.

26

În ceea ce privește, în continuare, pretinsa discriminare bazată pe rasă sau pe originea etnică, instanța de trimitere arată că oöADG transpune în dreptul austriac, în măsura în care acest lucru este relevant în cauza principală, Directiva 2000/43, deși această lege utilizează expresia „apartenență etnică”. Arătând că, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din această directivă, o inegalitate de tratament întemeiată pe criteriul calității de resortisant al unei țări terțe nu ține, în principiu și ca atare, de directiva menționată, aceasta ridică problema dacă, în anumite condiții, un criteriu de cetățenie poate constitui totuși o „discriminare indirectă” întemeiată pe originea etnică, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceeași directivă. Ea arată, în această privință, că trebuie să se pronunțe cu privire la o normă care impune deținerea de cunoștințe de bază în limba germană și dovedirea lor într‑un anumit mod. În ipoteza în care ar trebui să se examineze dacă oöWFG operează o discriminare indirectă, ar trebui, în plus, să verifice dacă aceasta din urmă este justificată. Obiectivul articolului 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG ar fi acela de a acorda resortisanților țărilor terțe un acces mai restrâns la ajutorul pentru locuință, iar motivul referitor la deținerea cunoștințelor de bază în limba germană ar fi că aceste cunoștințe sunt importante pentru integrarea socială a persoanei în cauză. Potrivit instanței de trimitere, cerința de a dovedi astfel de cunoștințe merită discutată, ținând seama de celelalte condiții necesare pentru a beneficia de ajutorul pentru locuință și de cerințele pe care resortisantul țării terțe în cauză trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi „statutul de rezident pe termen lung”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 2003/109.

27

În sfârșit, în ipoteza în care Curtea ar aprecia că Directiva 2000/43 nu se aplică faptelor în discuție în litigiul principal, potrivit instanței de trimitere, se pune problema dacă norma prevăzută la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG trebuie examinată în lumina articolului 21 din cartă. Astfel, în opinia acesteia, modalitățile precise ale unei asemenea norme trebuie determinate având în vedere cerințele cartei, considerând că litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acesteia ca urmare a faptului că există norme de drept al Uniunii care prevăd plata unor prestații sociale resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung și că regimul național în discuție în litigiul principal poate fi considerat ca reprezentând o punere în aplicare a acestor norme.

28

În aceste condiții, Landesgericht Linz (Tribunalul Regional din Linz) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

29

După prezentarea concluziilor domnului avocat general, landul Austria Superioară a solicitat, prin actul depus la grefa Curții la 12 martie 2021, să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii conform articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererii sale, landul Austria Superioară arată în esență că este eronată calificarea operată de domnul avocat general a ajutorului pentru locuință drept „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109. Astfel, această calificare ar fi contrară atât acestei dispoziții, cât și jurisprudenței Curții, precum și finalității acestei prestații. În plus, concluziile domnului avocat general ar fi contradictorii și s‑ar întemeia pe elemente care nu sunt dovedite sau care nu au fost invocate. Pe de altă parte, în ceea ce privește dovada deținerii cunoștințelor de bază în limba germană pe care solicitantul ajutorului pentru locuință trebuie să o furnizeze, landul Austria Superioară contestă că pot exista alte mijloace de probă decât cele deja acceptate în temeiul reglementării naționale.

30

În această privință, trebuie amintit că, pe de o parte, Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 63, precum și jurisprudența citată].

31

Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale [Hotărârea din 4 decembrie 2019, Consorzio Tutela Aceto Balsamico di Modena, C‑432/18, EU:C:2019:1045, punctul 21, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 64].

32

Cu toate acestea, conform articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze a procedurii, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

33

În speță, după ascultarea avocatului general, Curtea consideră însă că dispune, la încheierea fazei scrise a procedurii, de toate elementele necesare pentru a se pronunța. Ea arată de altfel că prezenta cauză nu trebuie să fie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția persoanelor interesate. Ea consideră, în sfârșit, că, din cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii, nu rezultă niciun fapt nou de natură să poată avea o influență asupra deciziei pe care este chemată să o pronunțe în cauza menționată. În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

34

Din decizia de trimitere reiese că, în cadrul primei întrebări, instanța de trimitere pleacă de la premisa potrivit căreia ajutorul pentru locuință face parte din prestațiile prevăzute la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 și că autoritățile competente pentru punerea în aplicare a acestei directive au exprimat în mod clar că intenționau să se prevaleze de derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din această directivă, aspect a cărui verificare este de competența acestei instanțe.

35

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că se opune, chiar și atunci când s‑a utilizat posibilitatea de a aplica derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din această directivă, unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, acordarea unui ajutor pentru locuință este subordonată condiției ca aceștia să facă dovada, într‑un mod determinat de această reglementare, a faptului că au cunoștințe de bază în limba acestui stat membru.

36

În această privință, instanța de trimitere ridică în principal problema dacă ajutorul pentru locuință trebuie să fie calificat drept „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4).

37

Conform acestei dispoziții, în ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita la indemnizațiile de bază egalitatea de tratament între „rezidenții pe termen lung”, în sensul acestei directive, și resortisanții naționali. Întrucât integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre și dreptul acestor resortisanți de a beneficia de egalitate de tratament în domeniile enumerate la articolul 11 alineatul (1) din directiva menționată constituie regula generală, derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din aceeași directivă trebuie să fie interpretată în mod restrictiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 86).

38

În ceea ce privește noțiunea de „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, trebuie amintit că, în lipsa unei definiții a acestei noțiuni în directiva menționată și a unei trimiteri la dreptul național în această privință, sensul și domeniul de aplicare ale noțiunii menționate trebuie să fie analizate ținând cont de contextul în care se înscrie această dispoziție și de obiectivul urmărit de directiva menționată, și anume, astfel cum reiese în special din considerentele (2), (4) și (12) ale acesteia, integrarea resortisanților țărilor terțe care au avut reședința în mod legal și pentru o perioadă lungă în statele membre. Dispoziția menționată trebuie să fie interpretată în sensul că permite statelor membre să limiteze egalitatea de tratament de care beneficiază titularii statutului acordat de aceeași directivă, cu excepția prestațiilor de asistență socială și de protecție socială acordate de autoritățile publice la nivel național, regional sau local care îi permit persoanei în cauză satisfacerea necesităților de bază precum hrana, locuința și starea de sănătate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 90 și 91).

39

De asemenea, stabilind măsurile de securitate socială, de asistență socială și de protecție socială definite de legislația națională și subordonate principiului egalității de tratament consacrat la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, statele membre trebuie să respecte drepturile și principiile prevăzute de cartă, în special pe cele enunțate la articolul 34 din aceasta. Potrivit acestui din urmă articol, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente. Rezultă că, în măsura în care o prestație îndeplinește finalitatea prevăzută de articolul respectiv din cartă, aceasta nu poate fi considerată, în dreptul Uniunii, că nu face parte din „indemnizațiile de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 80 și 92).

40

Rezultă că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 53 din concluziile sale, o prestație destinată să permită persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru acoperirea nevoilor lor legate de locuință, pentru a le asigura o viață demnă, constituie o „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109.

41

În speță, instanța de trimitere arată că obiectivul ajutorului pentru locuință este acela de a preveni ca cheltuielile cu locuința să constituie o sarcină excesivă. Plafonată la un cuantum de 300 de euro, este vorba despre o contribuție la cheltuielile cu locuința care nu ar fi concepută pentru a acoperi integral cheltuielile cu locuința ale beneficiarului ajutorului, ci pentru a acoperi o parte din aceste cheltuieli pentru ca persoane cu venituri mici să nu consacre o parte prea importantă din veniturile lor pentru o locuință adecvată.

42

Din indicațiile furnizate de instanța de trimitere rezultă că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 59 din concluziile sale, ajutorul pentru locuință contribuie la garantarea pentru aceste persoane a unei existențe demne care să le permită o locuință adecvată, fără a consacra în locuință o parte prea importantă din veniturile lor în detrimentul, eventual, al satisfacerii altor nevoi elementare. Aceasta pare să constituie astfel o indemnizație care contribuie la combaterea marginalizării sociale și a sărăciei, destinată să asigure o existență demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, astfel cum este prevăzută la articolul 34 alineatul (3) din cartă. Dacă constituie o astfel de indemnizație, acordarea sa resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung este, în consecință, necesară și pentru realizarea obiectivului de integrare urmărit de Directiva 2003/109. Prin urmare, ajutorul pentru locuință pare a fi de natură să constituie o „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din această directivă.

43

Va reveni însă instanței de trimitere sarcina de a verifica acest lucru și de a efectua constatările necesare, luând în considerare finalitatea ajutorului pentru locuință, precum și condițiile de acordare și locul acestui ajutor în sistemul național de asistență socială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 92).

44

În această privință, simplul fapt că resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung sunt eligibili, dacă îndeplinesc condițiile de acordare a acestuia, pentru un alt ajutor social precum resursele minime garantate prevăzute de oöBMSG, prin care se urmărește să se permită unor persoane aflate în dificultate socială să aibă condiții de existență demne, inclusiv din punctul de vedere al locuinței, și care poate fi calificat drept „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, nu poate exclude ca ajutorul pentru locuință să primească aceeași calificare dacă acesta îndeplinește și criteriile amintite la punctele 38-40 din prezenta hotărâre.

45

Dacă ajutorul pentru locuință nu ar trebui calificat drept „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, trebuie să se constate că Directiva 2003/109 nu prevede nicio obligație specifică pentru cazul în care, după ce a utilizat posibilitatea de a aplica derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din aceasta, un stat membru acordă totuși o prestație care nu poate fi calificată drept „indemnizație de bază” resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung.

46

O astfel de situație este diferită de cea în care un act al Uniunii conferă statelor membre libertatea de a alege între mai multe modalități de aplicare sau o putere discreționară sau de apreciere care este parte integrantă a regimului stabilit de acest act sau de situația în care un asemenea act autorizează adoptarea, de către statele membre, a unor măsuri specifice destinate să contribuie la realizarea obiectului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2019, TSN și AKT, C‑609/17 și C‑610/17, EU:C:2019:981, punctul 50).

47

Prin urmare, dacă se consideră că ajutorul pentru locuință nu constituie o „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, condițiile de acordare a acestei prestații, precum dovada deținerii cunoștințelor de bază în limba germană care trebuie făcută într‑un anumit mod, impusă de articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, intră în competența reținută de statele membre, fără a fi reglementate de această directivă și fără a intra în domeniul de aplicare al acesteia din urmă (a se vedea prin analogie în special Hotărârea din 19 noiembrie 2019, TSN și AKT, C‑609/17 și C‑610/17, EU:C:2019:981, punctul 52 și jurisprudența citată).

48

Rezultă că, în această ipoteză, condițiile de acordare a ajutorului pentru locuință prevăzute la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG nu trebuie apreciate în raport cu Directiva 2003/109.

49

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că se opune, chiar și atunci când s‑a utilizat posibilitatea de a aplica derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din această directivă, unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, acordarea unui ajutor pentru locuință este subordonată condiției ca aceștia să facă dovada, într‑un mod determinat de această reglementare, a faptului că au cunoștințe de bază în limba acestui stat membru, dacă acest ajutor pentru locuință constituie o „indemnizație de bază”, în sensul acestei din urmă dispoziții, aspect a cărui apreciere este de competența instanței de trimitere.

50

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2000/43 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, acordarea unui ajutor pentru locuință este subordonată condiției ca aceștia să facă dovada, într‑un mod determinat de această reglementare, a faptului că au cunoștințe de bază în limba acestui stat membru.

51

Conform articolului 1 și articolului 2 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/43, aceasta din urmă se aplică numai în cazul discriminărilor directe sau indirecte pe baza rasei sau a originii etnice. Articolul 3 alineatul (2) din directiva respectivă precizează că aceasta nu se referă la diferența de tratament bazată pe cetățenie și nu aduce atingere dispozițiilor și condițiilor legate de intrarea și de rezidența cetățenilor din terțe țări și a persoanelor apatride pe teritoriul statelor membre și niciunui tratament care izvorăște din statutul legal al cetățenilor din terțe țări și al persoanelor apatride.

52

Or, în speță, diferența de tratament la care sunt supuși resortisanții țărilor terțe care au statutul de rezident pe termen lung în raport cu resortisanții naționali, care rezultă din articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, se întemeiază pe acest statut.

53

O astfel de diferență de tratament nu intră, în consecință, în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 50).

54

Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă, în anumite condiții, o diferență de tratament întemeiată pe un criteriu de cetățenie sau, precum în cauza principală, pe statutul de resortisant al unei țări terțe rezident pe termen lung poate constitui de asemenea o „discriminare indirectă” întemeiată pe originea etnică, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43, întrucât articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG distinge nu numai în funcție de criteriul calității de rezident pe termen lung, ci și potrivit criteriului deținerii cunoștințelor de bază în limba națională.

55

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43, se produce o discriminare indirectă atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită rasă sau origine în raport cu altă persoană. Expresia „dezavantaj special” utilizată în această dispoziție trebuie să fie înțeleasă ca însemnând că în special persoanele de o anumită origine etnică sunt dezavantajate ca urmare a măsurii în cauză. Noțiunea de „discriminare indirectă” în sensul prevederii menționate nu se aplică decât dacă măsura pretins discriminatorie are ca efect dezavantajarea unei anumite origini etnice (Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 100, Hotărârea din 6 aprilie 2017, Jyske Finans, C‑668/15, EU:C:2017:278, punctele 27 și 31, precum și Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Maniero, C‑457/17, EU:C:2018:912, punctele 47 și 48).

56

Or, articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, care se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe fără distincție, nu dezavantajează persoanele de o origine etnică în special. În consecință, acesta nu poate constitui o „discriminare indirectă” întemeiată pe originea etnică, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/43.

57

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare adresată că nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43 o reglementare a unui stat membru care se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe fără distincție și în temeiul căreia, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, acordarea unui ajutor pentru locuință este subordonată condiției ca aceștia să dacă dovada, într‑un mod determinat de această reglementare, a faptului că au cunoștințe de bază în limba acestui stat membru.

58

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 21 din cartă, întrucât interzice orice discriminare întemeiată pe originea etnică, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, acordarea unui ajutor pentru locuință este subordonată condiției ca aceștia să facă dovada, într‑un mod determinat de această reglementare, a faptului că au cunoștințe de bază în limba acestui stat membru.

59

În această privință, trebuie amintit că articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, precum și articolul 51 alineatul (2) din cartă precizează că dispozițiile acesteia din urmă nu extind în niciun fel competențele Uniunii, după cum sunt definite în tratate. Astfel, Curtea este chemată să interpreteze, în lumina cartei, dreptul Uniunii în limitele competențelor atribuite acesteia și nu poate, în consecință, să aprecieze, în raport cu carta, o reglementare națională care nu se situează în cadrul aplicării dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctele 20 și 21, precum și Hotărârea din 10 iulie 2014, Julián Hernández și alții, C‑198/13, EU:C:2014:2055, punctul 32).

60

Or, pe de o parte, astfel cum rezultă din răspunsul la a doua întrebare adresată, o reglementare a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43.

61

Pe de altă parte, în cazul în care ajutorul pentru locuință nu ar fi calificat drept „indemnizație de bază”, în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, trebuie amintit că aceasta din urmă, astfel cum s‑a arătat la punctele 45 și 47 din prezenta hotărâre, nu impune nicio obligație specifică statelor membre atunci când, după ce au utilizat posibilitatea de a aplica derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, acestea acordă totuși resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung o indemnizație neesențială care intră sub incidența ajutorului social sau a protecției sociale. Astfel, condițiile de acordare a unei astfel de indemnizații, precum dovada deținerii cunoștințelor de bază în limba germană care trebuie făcută într‑un anumit mod, impusă la articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

62

Rezultă că, în această situație, o dispoziție precum articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG se situează în afara domeniului de aplicare al cartei și, în consecință, nu poate fi apreciată în raport cu dispozițiile acesteia din urmă, în special cu cele ale articolului 21 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2019, TSN și AKT, C‑609/17 și C‑610/17, EU:C:2019:981, punctul 53 și jurisprudența citată).

63

În schimb, dacă ajutorul pentru locuință constituie o „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, trebuie arătat că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 39 din prezenta hotărâre, carta are vocația de a se aplica. Cu toate acestea, o dispoziție precum articolul 6 alineatele (9) și (11) din oöWFG, care se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe fără deosebire și din care nu reiese că dezavantajează persoanele de o anumită origine etnică, nu poate fi considerată o discriminare întemeiată pe originea etnică, în sensul articolului 21 din cartă, a cărei expresie concretă o constituie Directiva 2000/43 în domeniile materiale acoperite de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 58).

64

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare adresată că, atunci când s‑a utilizat posibilitatea de a aplica derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, articolul 21 din cartă nu are vocația de a se aplica în prezența unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, acordarea unui ajutor pentru locuință este subordonată condiției ca aceștia să facă dovada, într‑un mod determinat de această reglementare, a faptului că au cunoștințe de bază în limba acestui stat membru, dacă acest ajutor pentru locuință nu constituie o „indemnizație de bază” în sensul articolului 11 alineatul (4). Dacă ajutorul pentru locuință menționat constituie o astfel de indemnizație de bază, articolul 21 din cartă, întrucât interzice orice discriminare întemeiată pe originea etnică, nu se opune unei astfel de reglementări.

65

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: