–

pentru Association of Independent Meat Suppliers și Cleveland Meat Company Ltd, de S. Hockman, QC, D. Hercock, barrister, și H. Leese, solicitor;

–

pentru guvernul Regatului Unit, de S. Brandon, în calitate de agent, asistat de A. Dashwood, QC, și A. Heppinstall, barrister;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Dawes, W. Farrell și B. Hofstötter, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 punctul 2 din Regulamentul (CE) nr. 854/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire a normelor specifice de organizare a controalelor oficiale privind produsele de origine animală destinate consumului uman (JO 2004, L 139, p. 206, Ediție specială, 03/vol. 56, p. 132, rectificări în JO 2004, L 226, p. 83, și în JO 2013, L 160, p. 17), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 (JO 2004, L 165, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 58, p. 216, rectificare în JO 2004, L 191, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 854/2004”), și interpretarea Regulamentului nr. 882/2004.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Association of Independent Meat Suppliers și Cleveland Meat Company Ltd (denumită în continuare „CMC”), pe de o parte, și Food Standards Agency (Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare, Regatul Unit), pe de altă parte, în legătură cu procedura care trebuie respectată în urma unei decizii a medicului veterinar oficial prin care se refuză aplicarea unei mărci de sănătate pe o carcasă care aparține CMC, prin care se declară această carcasă improprie pentru consumul uman și prin care se dispune distrugerea sa.

3

Prin Decizia (UE) 2020/135 din 30 ianuarie 2020 referitoare la încheierea Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 1, denumit în continuare „Acordul de retragere”), Consiliul Uniunii Europene a aprobat, în numele Uniunii Europene și al Comunității Europene a Energiei Atomice, acordul de retragere, care a fost anexat la această decizie.

4

Articolul 86 din Acordul de retragere, intitulat „Cauzele aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene”, prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)   Curtea de Justiție a Uniunii Europene este în continuare competentă să se pronunțe cu privire la cererile de decizie preliminară introduse de instanțe judecătorești din Regatul Unit înainte de încheierea perioadei de tranziție.

(3)   În sensul prezentului capitol, o procedură este considerată ca fiind inițiată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar o cerere de decizie preliminară este considerată ca fiind introdusă, în momentul în care actul de sesizare a fost înregistrat de grefa Curții de Justiție […]”

5

Conform articolului 126 din Acordul de retragere, perioada de tranziție a început la data intrării în vigoare a acestui acord și s‑a încheiat la 31 decembrie 2020.

6

Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare (JO 2002, L 31, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 8, p. 68) enunță în considerentele (2) și (10):

[…]

7

Articolul 14 alineatele (1), (2) și (5) din acest regulament are următorul cuprins:

„(1)   Nu sunt introduse pe piață produsele alimentare care nu prezintă siguranță.

(2)   Se spune despre produse alimentare că nu prezintă siguranță atunci când se consideră că acestea:

[…]

(5)   Atunci când se determină dacă un produs alimentar nu este adecvat consumului uman, trebuie să se aibă în vedere dacă produsul alimentar este inacceptabil pentru consumul uman potrivit utilizării căreia îi era destinat, din motive de contaminare, indiferent dacă aceasta se face printr‑o substanță străină sau în alt mod sau prin putrefacție, deteriorare sau descompunere.”

8

Articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 853/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire a unor norme specifice de igienă care se aplică alimentelor de origine animală (JO 2004, L 139, p. 55, Ediție specială, 03/vol. 56, p. 71, rectificare în JO 2004, L 226, p. 22), intitulat „Marcajul de salubritate și identificarea”, prevede la alineatul (1):

„Operatorii din sectorul alimentar nu introduc pe piață niciun produs de origine animală prelucrat într‑o unitate supusă autorizării în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) în cazul în care acesta nu are:

9

Regulamentul nr. 854/2004 enunță în considerentele (1), (2), (4), (6) și (9):

[…]

[…]

[…]

10

Articolul 1 alineatele (1), (1a) și (3) din Regulamentul nr. 854/2004 prevede:

„(1)   Prezentul regulament stabilește norme specifice de organizare a controalelor oficiale privind produsele de origine animală.

(1a)   Prezentul regulament se aplică în completarea Regulamentului [nr. 882/2004].

[…]

(3)   Realizarea controalelor oficiale în temeiul prezentului regulament nu aduce atingere răspunderii juridice primare a operatorilor din sectorul alimentar, care constă în asigurarea siguranței alimentelor în conformitate cu Regulamentul [nr. 178/2002], și răspunderii civile sau penale care decurge din nerespectarea obligațiilor acestora.”

11

Potrivit articolului 2 alineatul (1) literele (c), (f) și (g) din Regulamentul nr. 854/2004:

„(1)   În sensul prezentului regulament, se înțelege prin:

[…]

[…]

12

Articolul 4 din acest regulament prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că operatorii din sectorul alimentar oferă toată asistența necesară pentru a garanta punerea în aplicare în mod eficient a controalelor oficiale de către autoritatea competentă.

Acestea asigură, în special:

(2)   Autoritatea competentă efectuează controale oficiale pentru a se asigura că operatorii din sectorul alimentar respectă cerințele prevăzute în:

(3)   Controalele oficiale menționate la alineatul (1) cuprind:

(4)   Auditurile privind buna practică de igienă verifică dacă operatorii din sectorul alimentar aplică în mod curent și corect procedurile privind cel puțin următoarele puncte:

(5)   Auditurile privind procedurile bazate pe sistemul HACCP verifică dacă operatorii din sectorul alimentar aplică aceste proceduri în mod permanent și corect, având în mod special grijă ca procedurile să ofere garanțiile definite în secțiunea II din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 853/2004. Acestea stabilesc, în special, dacă procedurile oferă garanții, în măsura posibilului, că produsele de origine animală:

În cazul în care, în conformitate cu articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 852/2004, un operator din sectorul alimentar recurge la procedeele indicate în ghidurile pentru aplicarea principiilor sistemului HACCP în loc să‑și stabilească propriile proceduri specifice, controlul trebuie să verifice dacă aceste ghiduri sunt utilizate corect.

(6)   Verificarea respectării cerințelor Regulamentului (CE) nr. 853/2004 privind aplicarea mărcilor de identificare se efectuează în toate unitățile desemnate în conformitate cu regulamentul menționat, pe lângă controlul respectării altor cerințe din domeniul trasabilității.

(7)   În ceea ce privește abatoarele, unitățile de manipulare a vânatului și secțiile de tranșare care comercializează carne proaspătă, sarcinile de audit prevăzute la alineatele (3) și (4) sunt puse în aplicare de către un medic veterinar oficial.

(8)   La punerea în aplicare a sarcinilor de audit, autoritatea competentă urmărește, în mod special:

(9)   Natura și intensitatea sarcinilor de audit privind fiecare unitate sunt în funcție de riscul estimat. În acest sens, autoritatea competentă evaluează periodic:

13

Articolul 5 din Regulamentul nr. 854/2004 are următorul cuprins:

„Statele membre asigură efectuarea controalelor oficiale privind carnea proaspătă în conformitate cu anexa I.

14

În secțiunea I din anexa I la acest regulament, capitolul III, intitulat „Marcarea privind sănătatea”, prevede la punctele 1 și 2:

15

În secțiunea III din anexa I la Regulamentul nr. 854/2004, capitolul IV, intitulat „Calificarea profesională”, prevede la punctul A:

„Medicii veterinari oficiali

[…]

[…]”

16

Regulamentul nr. 882/2004 enunță în considerentele (1), (41) și (43):

[…]

[…]

17

Potrivit articolului 1 din acest regulament:

„(1)   Prezentul regulament stabilește normele generale pentru desfășurarea controalelor oficiale în vederea verificării respectării normelor care vizează în special:

(2)   Prezentul regulament nu se aplică controalelor oficiale pentru verificarea respectării normelor privind organizarea comună a pieței produselor agricole.

(3)   Prezentul regulament nu aduce atingere dispozițiilor comunitare specifice privind controalele oficiale.

(4)   Efectuarea controalelor oficiale în temeiul prezentului regulament nu aduce atingere responsabilității legale primare pe care o au operatorii din sectorul hranei pentru animale și din sectorul alimentar de a asigura siguranța hranei pentru animale și a produselor alimentare, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 178/2002, și nici unei răspunderi civile sau penale care apare din nerespectarea obligațiilor acestora.”

18

Articolul 2 din Regulamentul nr. 882/2004 prevede:

„În scopul aplicării prezentului regulament, se aplică definițiile stabilite la articolele 2 și 3 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002.

De asemenea, se aplică definițiile următoare:

[…]

[…]

[…]”

19

Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 882/2004 prevede:

„Statele membre desemnează autoritățile competente cărora le revine responsabilitatea obiectivelor și controalelor oficiale prevăzute de prezentul regulament.”

20

Potrivit articolului 5 alineatul (1) din acest regulament:

„Autoritatea competentă poate delega atribuții specifice legate de controalele oficiale unuia sau mai multor organe de control în conformitate cu alineatele (2)-(4).

[…]”

21

Articolul 54 din Regulamentul nr. 882/2004, intitulat „Acțiuni întreprinse în caz de neconformare”, prevede:

„(1)   În cazul în care autoritatea competentă identifică o neconformare, ia măsuri pentru ca operatorul să remedieze situația. Atunci când decide asupra acțiunilor pe care să le întreprindă, autoritatea competentă ține seama de natura neconformării și de antecedentele acelui operator în materie de neconformări.

(2)   Astfel de acțiuni cuprind, după caz, următoarele măsuri:

(3)   Autoritatea competentă transmite operatorului respectiv sau reprezentantului său:

(4)   După caz, autoritatea competentă notifică decizia sa și autorității competente a statului membru de expediere.

(5)   Toate cheltuielile efectuate în aplicarea prezentului articol sunt suportate de către operatorul din sectorul hranei pentru animale și produselor alimentare în cauză.”

22

Potrivit articolului 8 alineatul (2) din Food Safety Act 1990 (Legea privind siguranța alimentelor din 1990, denumită în continuare „Legea din 1990”), un produs alimentar nu respectă cerințele privind siguranța produselor alimentare în cazul în care nu prezintă siguranță în sensul articolului 14 din Regulamentul nr. 178/2002.

23

Articolul 9 din Legea din 1990, intitulat „Inspecția și confiscarea produselor alimentare suspecte”, prevede procedura care trebuie urmată în cazul în care un agent autorizat al unei autorități de control precum Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare apreciază, după o inspecție, că produsele alimentare destinate consumului uman nu sunt conforme cu cerințele privind siguranța alimentară.

24

Articolul 9 alineatele (3) și (4) din această lege prevede:

„(3)   Agentul autorizat poate:

Orice persoană care încalcă cu bună știință cerințele unui anunț menționat la litera (a) de mai sus se face vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

(4)   În exercitarea competențelor care îi sunt conferite prin alineatul (3) litera (a) de mai sus, agentul autorizat verifică, cât mai curând posibil și în orice caz în termen de 21 de zile, dacă produsele alimentare în cauză îndeplinesc sau nu îndeplinesc cerințele în materie de siguranță alimentară și

25

Potrivit articolului 9 alineatele (6) și (7) din legea menționată:

„(6)   În cazul în care, pe baza elementelor de probă pe care le consideră adecvate în împrejurările speței, judecătorul de pace consideră că produsele alimentare cu privire la care trebuie să se pronunțe în temeiul prezentului articol nu îndeplinesc cerințele de siguranță alimentară, acesta trebuie să declare produsele alimentare respective improprii pentru consum și să dispună:

(7)   În cazul în care un aviz emis în temeiul alineatului (3) litera (a) de mai sus este retras sau în care judecătorul de pace care este chemat să se pronunțe în temeiul prezentului articol refuză să declare produsele alimentare în cauză improprii pentru consum, autoritatea de securitate alimentară despăgubește proprietarul produselor alimentare pentru orice depreciere a valorii lor care rezultă din măsura luată de agentul autorizat.”

26

La 11 septembrie 2014, CMC a cumpărat un taur viu pentru suma de 1361,20 lire sterline (GBP) (aproximativ 1700 de euro). Medicul veterinar oficial repartizat abatorului CMC l‑a declarat adecvat pentru sacrificare și i‑a atribuit un număr de sacrificare. După sacrificarea taurului, un inspector în igiena cărnii a efectuat o inspecție post‑mortem atât a carcasei, cât și a organelor și a constatat prezența a trei abcese la nivelul organelor. Organele au fost respinse. În aceeași zi, medicul veterinar oficial a efectuat inspecția carcasei în cauză și, după discuții cu inspectorul în igiena cărnii, a declarat carnea improprie pentru consumul uman, întrucât era suspectată o piemie, o formă de septicemie. Din acest motiv, acestei carcase nu i s‑a aplicat o marcă de sănătate care să certifice faptul că era proprie pentru consumul uman. În consecință, societății CMC i s‑a interzis să vândă carcasa menționată în temeiul articolului 19 din Food Safety and Hygiene (England) Regulations 2013 [Regulamentul din 2013 privind siguranța și igiena produselor alimentare (Anglia)].

27

CMC a solicitat avizul unui alt medic veterinar și a contestat avizul medicului veterinar oficial. Ea arată că, având în vedere contestarea sa și refuzul său de a preda carcasa în cauză în mod voluntar, medicul veterinar oficial ar fi trebuit să o confiște pe aceasta și să trimită cauza unui judecător de pace, în conformitate cu articolul 9 din Legea din 1990, pentru a se statua cu privire la problema dacă această carcasă trebuia sau nu să fie declarată improprie pentru consumul uman. Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare, autoritatea competentă în domeniul siguranței alimentelor care este responsabilă de controalele oficiale în abatoare, a considerat că nu era necesar să se recurgă la o astfel de procedură și că, întrucât carcasa menționată a fost declarată improprie pentru consumul uman de către medicul veterinar oficial, trebuia eliminată ca subprodus de origine animală.

28

Ulterior, la 23 septembrie 2014, medicul veterinar oficial, acționând în numele Agenției de Standarde pentru Produse Alimentare, a notificat CMC un aviz prin care o soma să elimine carcasa în cauză ca subprodus de origine animală în conformitate cu dispoziția reglementară 25 alineatul (2) litera (a) din Animal By‑Products (Enforcement) (England) Regulations 2013 [Regulamentul din 2013 privind subprodusele de origine animală (Punere în aplicare) (Anglia)] și cu Regulamentul (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 (Regulament privind subprodusele de origine animală) (JO 2009, L 300, p. 1). Acest aviz informa CMC că nerespectarea lui putea conduce la eliminarea carcasei respective de către persoana autorizată pe cheltuiala CMC și că faptul de a împiedica o persoană autorizată să își execute obligațiile impuse de avizul menționat constituia o infracțiune. Același aviz preciza de asemenea că CMC avea dreptul la o cale de atac împotriva deciziei medicului veterinar oficial prin intermediul controlului jurisdicțional și că o astfel de cale de atac trebuia introdusă în termen de trei luni.

29

Reclamantele din litigiul principal au sesizat High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench, Regatul Unit] cu o cerere de control jurisdicțional, pentru a contesta, cu titlu principal, temeinicia afirmației Agenției de Standarde pentru Produse Alimentare potrivit căreia aceasta din urmă nu era obligată să recurgă la procedura prevăzută la articolul 9 din Legea din 1990, iar, cu titlu subsidiar, pentru a invoca faptul că revine Regatului Unit sarcina de a prevedea căi de atac împotriva unei decizii a medicului veterinar oficial privind caracterul propriu sau impropriu pentru consumul uman al unei cărni. Cererea lor a fost respinsă atât în fața acestei instanțe, cât și în fața Court of Appeal (England & Wales) (Civil division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă)]. În consecință, ele au formulat o cale de atac la Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit).

30

Instanța de trimitere arată că cauza cu care este sesizată ridică trei problematici.

31

Prima se raportează la o problemă de drept intern, și anume dacă procedura prevăzută la articolul 9 din Legea 1990 este aplicabilă în prezentele împrejurări și trebuie pusă în aplicare de medicul veterinar oficial sau de Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare atunci când proprietarul carcasei, și anume operatorul abatorului în discuție, refuză să o predea în mod voluntar, astfel încât să îi ofere acestui operator posibilitatea de a contesta deciziile medicului veterinar oficial cu care nu este de acord. A doua problemă este aceea dacă utilizarea procedurii prevăzute la acest articol este compatibilă cu regimul instituit de Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004 în dreptul Uniunii în domeniul siguranței alimentare. A treia problematică privește aspectul dacă Regulamentul nr. 882/2004 impune instituirea unei proceduri a căii de atac și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă o astfel de acțiune trebuie să permită contestarea pe fond a deciziei medicului veterinar oficial în totalitate sau dacă întinderea mai limitată a contestației pe care o implică controlul jurisdicțional al unei astfel de decizii este suficientă pentru a îndeplini cerințele acestui regulament.

32

Instanța de trimitere arată printre altele că procedura prevăzută la articolul 9 din Legea din 1990 nu este elaborată în optica unei căi de atac împotriva deciziei medicului veterinar oficial privind caracterul propriu sau impropriu pentru consumul uman al unei cărni. Astfel, această procedură permite unui agent autorizat al unei autorități de control, precum Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare, în cazul în care consideră că un produs alimentar destinat consumului uman nu îndeplinește cerințele privind siguranța produselor alimentare, să confiște acest produs alimentar pentru ca un judecător de pace din circumscripția teritorială să se pronunțe în acest sens, acesta din urmă putând fi sau asesor popular, sau un judecător districtual calificat din punct de vedere juridic care poate fi contactat cu ușurință la orice oră. Judecătorul de pace poate să statueze, pe baza unor elemente de probă pe care le consideră adecvate, că respectiva carcasă nu îndeplinește cerințele referitoare la consumul uman și poate să dispună distrugerea sa pe cheltuiala proprietarului. Pe de altă parte, această instanță poate refuza de asemenea să o declare improprie pentru consumul uman, autoritatea de control în cauză trebuind să despăgubească proprietarul pentru orice depreciere a carcasei respective ca urmare a acțiunii acestui agent.

33

În acest context, instanța de trimitere subliniază că, potrivit reclamantelor din litigiul principal, procedura prevăzută la articolul 9 din Legea din 1990 prevede atât posibilitatea ca medicul veterinar oficial sau Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare să adopte măsuri de executare care decurg din decizia medicului veterinar oficial prin care o carcasă este declarată improprie pentru consumul uman, cât și posibilitatea ca operatorul abatorului în discuție să supună această decizie unei examinări judiciare, precum și să solicite judecătorului de pace să decidă dacă carcasa în cauză îndeplinea sau nu cerințele privind siguranța produselor alimentare.

34

Reclamantele din litigiul principal admit că judecătorul de pace nu poate dispune ca medicul veterinar oficial să aplice o marcă de sănătate, dar susțin că, pe de o parte, medicul veterinar oficial ar trebui să se conformeze deciziei judecătorului de pace și, în consecință, să aplice o marcă de sănătate și că, pe de altă parte, poate fi acordată o despăgubire. Pe de altă parte, reclamantele din litigiul principal invocă de asemenea o atingere adusă dreptului de proprietate garantat de articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care impune, în opinia lor, prevederea unui mecanism de examinare judiciară a deciziei medicului veterinar oficial prin care o carcasă este declarată improprie pentru consumul uman. În această privință, ele apreciază că dispoziția menționată ar fi încălcată dacă, fără justificare sau indemnizație adecvată, operatorul în cauză ar trebui să fie privat de proprietatea carcasei în cauză sau ar fi obligat să dispună de aceasta astfel încât să îi înlăture orice valoare.

35

În schimb, Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare consideră că procedura prevăzută la articolul 9 din Legea din 1990 nu permite soluționarea unui litigiu privind aspectul dacă o carcasă este sau nu proprie pentru consumul uman, întrucât judecătorul de pace nu dispune de competența de a obliga medicul veterinar oficial să aplice o marcă de sănătate și nici de o altă competență decât aceea de a declara o carcasă care nu ar avea această marcă drept improprie pentru consumul uman. Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare apreciază că, în toate cazurile, carcasa în discuție în litigiul principal trebuie să fie, așadar, eliminată ca subprodus de origine animală. În ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 17 din cartă, Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare arată că din jurisprudența Curții reiese că acest articol permite controlul folosinței bunurilor dacă acesta este un mijloc proporțional de realizare a unui obiectiv legitim (Hotărârea din 10 iulie 2003, Booker Aquaculture și Hydro Seafood, C‑20/00 și C‑64/00, EU:C:2003:397). Or, aceasta consideră că obiectivul care constă în asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a intereselor consumatorilor în ceea ce privește produsele alimentare este legitim, iar mijlocul ales este proporțional.

36

Instanța de trimitere solicită Curții să prezume că interpretarea articolului 9 din Legea din 1990 preconizată de reclamantele din litigiul principal este exactă și că un judecător de pace este competent să pronunțe o decizie care poate determina acordarea unei despăgubiri dacă această instanță consideră că o marcă de sănătate ar fi trebuit să fie aplicată pe o carcasă.

37

Instanța de trimitere observă, pe de altă parte, că, deși acest lucru nu a fost menționat de Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare în argumentația sa, un operator al unui abator are dreptul să introducă o procedură de control jurisdicțional la High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Regatul Unit] fie pentru a contesta o decizie adoptată de medicul veterinar oficial prin care se declară o carcasă improprie pentru consumul uman, fie pentru a solicita anularea unei somații de eliminare precum cea menționată la punctul 28 din prezenta hotărâre. În cadrul acestei proceduri, instanța sesizată cu cererea poate anula o astfel de decizie pentru orice motiv de nelegalitate, inclusiv în cazul în care medicul veterinar oficial a acționat în alt scop decât cel pentru care i‑au fost conferite competențele, în cazul în care nu a aplicat criteriul juridic adecvat sau în cazul în care decizia sa este neîntemeiată sau nu este susținută de elemente de probă suficiente. În plus, instanța menționată recurge ocazional la o procedură orală, poate dispune măsuri obligatorii și are competența de a acorda daune interese pentru încălcarea drepturilor care decurg din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

38

Cu toate acestea, instanța de trimitere precizează că procedura de control jurisdicțional nu constituie o cale de atac pe fond împotriva deciziei medicului veterinar oficial prin care o carcasă este declarată improprie pentru consumul uman.

39

În aceste condiții, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

40

Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că din articolul 86 alineatul (2) din Acordul de retragere, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2020, rezultă că Curtea este în continuare competentă să se pronunțe cu privire la cererile de decizie preliminară introduse de instanțe judecătorești din Regatul Unit înainte de încheierea perioadei de tranziție stabilite la 31 decembrie 2020, cum este cazul prezentei cereri de decizie preliminară.

41

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 33 și 36 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere solicită Curții să pornească de la premisa că interpretarea articolului 9 din Legea din 1990 preconizată de reclamantele din litigiul principal este exactă și că, în consecință, în temeiul acestei dispoziții, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care medicul veterinar oficial a refuzat să aplice pe o carcasă o marcă de sănătate, iar proprietarul carcasei în cauză nu este de acord cu acest refuz, medicul veterinar oficial este obligat să sesizeze judecătorul de pace competent pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la distrugerea carcasei în cauză, astfel încât să îi ofere proprietarului acesteia posibilitatea de a contesta decizia medicului veterinar oficial.

42

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia, atunci când un medic veterinar oficial refuză să aplice o marcă de sănătate pe o carcasă, iar proprietarul acestei carcase nu este de acord cu decizia respectivă, medicul veterinar oficial trebuie să sesizeze o instanță pentru ca aceasta să decidă pe fond și pe baza avizelor tehnice ale unor experți desemnați de fiecare dintre părți dacă respectiva carcasă îndeplinește sau nu cerințele privind siguranța produselor alimentare, fără a putea anula în mod formal deciziile medicului veterinar oficial și nici dispune înlăturarea efectelor acestor decizii.

43

În vederea interpretării dispozițiilor Regulamentelor nr. 854/2004 și nr. 882/2004, este necesar să se arate că aceste regulamente fac parte din „pachetul Uniunii privind «igiena alimentară»”, astfel cum indică instanța de trimitere și astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 42 din concluzii.

44

Or, obiectivul urmărit de regulamentele menționate este, conform considerentelor (4) și (6) ale Regulamentului nr. 854/2004 și considerentelor (1) și (41) ale Regulamentului nr. 882/2004, de a atinge, în ceea ce privește produsele alimentare, un nivel ridicat de protecție a sănătății publice. Pentru a atinge un astfel de nivel, aceste regulamente impun statelor membre să realizeze controale oficiale menite să verifice respectarea legislației privind produsele alimentare de către operatorii din sectorul alimentar în toate etapele procesului de producție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, Pollo del Campo și alții, C‑199/18, C‑200/18 și C‑343/18, EU:C:2019:718, punctul 33).

45

În acest context, autoritatea competentă în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 854/2004, și anume autoritatea centrală a unui stat membru competentă să efectueze controale veterinare sau orice autoritate căreia i‑a fost delegată această competență, în speță Agenția de Standarde pentru Produse Alimentare, numește, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) litera (f) din acest regulament, medicul veterinar oficial care îndeplinește cerințele privind calificările profesionale prevăzute în secțiunea III capitolul IV punctul A din anexa I la regulamentul menționat, ca medic veterinar autorizat să acționeze în această calitate.

46

În această privință, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 44-46 din concluzii, din Regulamentul nr. 854/2004 și din anexele la acesta reiese că, în cadrul controalelor oficiale ale produselor de origine animală destinate consumului uman, legiuitorul Uniunii a încredințat medicului veterinar oficial responsabilitatea de a se asigura că orice carne introdusă pe piață este proprie pentru consumul uman și i‑a conferit, în conformitate cu secțiunea I din anexa I la acest regulament, intitulată „Îndatoririle medicului veterinar oficial”, mai multe îndatoriri în exercitarea acestui rol. Prin urmare, medicul veterinar oficial poate fi considerat în mod rezonabil persoana cea mai calificată pentru a efectua controale în statele membre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 aprilie 1997, Bakers of Nailsea, C‑27/95, EU:C:1997:188, punctul 35).

47

În plus, dat fiind că domeniul siguranței produselor alimentare se caracterizează printr‑o complexitate care prezintă un nivel ridicat de specializare, medicul veterinar oficial dispune în cadrul acestor controale de o putere de apreciere importantă, care este însă încadrată de cerințele definite în regulamentele din acest domeniu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, A și alții, C‑347/17, EU:C:2019:720, punctul 69).

48

Or, rolul important pe care îl ocupă, în conformitate cu Regulamentul nr. 854/2004, medicul veterinar oficial în calitate de autoritate administrativă și în calitate de expert calificat, specializat și responsabil final în materie de siguranță a produselor alimentare nu poate fi conciliat cu o reglementare națională, precum cea vizată de prima întrebare, potrivit căreia, în cazul în care medicul veterinar oficial consideră că trebuie să refuze aplicarea unei mărci de sănătate pe o carcasă, iar proprietarul acestei carcase contestă concluzia menționată, medicul veterinar oficial trebuie în mod obligatoriu să sesizeze o instanță pentru ca aceasta să decidă dacă respectiva carcasă îndeplinește sau nu cerințele privind siguranța produselor alimentare.

49

Astfel, o asemenea reglementare conduce la înlocuirea medicului veterinar oficial, în calitate de responsabil final în materie de siguranță a produselor alimentare, printr‑o instanță care se pronunță cu privire la fondul cauzei.

50

În măsura în care, în cadrul litigiului principal, se susține că o astfel de reglementare națională îi oferă proprietarului unei carcase pe care medicul veterinar oficial a refuzat să aplice o marcă de sănătate posibilitatea de a contesta această decizie a medicului veterinar oficial, trebuie totuși să se stabilească dacă Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004 impun statului membru în cauză să prevadă o cale de atac împotriva unei astfel de decizii.

51

Trebuie arătat că Regulamentul nr. 854/2004, care se referă, în temeiul articolului 1 din acesta, la normele specifice de organizare a controalelor oficiale privind produsele de origine animală, nu conține nicio normă referitoare la drepturile la o cale de atac împotriva deciziilor medicului veterinar oficial. În schimb, Regulamentul nr. 882/2004 de stabilire a normelor generale pentru desfășurarea controalelor oficiale în acest domeniu prevede în mod expres, la articolul 54 alineatul (3), în cazul neconformării operatorului în cauză, existența unor drepturi la o cale de atac ale acestuia din urmă împotriva deciziilor prin care se urmărește remedierea acestei neconformări.

52

Astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1a) din Regulamentul nr. 854/2004, acesta se aplică în completarea Regulamentului nr. 882/2004, care, potrivit articolului 1 alineatul (3) din acesta, nu aduce atingere dispozițiilor specifice ale dreptului Uniunii referitoare la controalele oficiale. În lipsa unor dispoziții specifice în Regulamentul nr. 854/2004 privind dreptul la o cale de atac împotriva deciziilor medicului veterinar oficial, este necesar, prin urmare, să se facă referire la dispozițiile generale conținute în Regulamentul nr. 882/2004.

53

În această privință, trebuie analizat dacă articolul 54 din Regulamentul nr. 882/2004, în special alineatul (3) al acestuia, este aplicabil deciziilor medicului veterinar oficial adoptate în cadrul controalelor oficiale pe care le efectuează, în special deciziilor de a nu aplica marcarea privind sănătatea pe un produs alimentar adoptate în temeiul articolului 5 punctul 2 din Regulamentul nr. 854/2004.

54

În temeiul articolului 54 alineatul (3) din Regulamentul nr. 882/2004, autoritatea competentă trebuie să transmită operatorului respectiv notificarea scrisă a deciziei sale privind acțiunea care urmează să fie întreprinsă în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol, motivarea acestei decizii și informarea asupra drepturilor la o cale de atac împotriva deciziei și asupra procedurii aplicabile și a termenelor. Această dispoziție trebuie interpretată în lumina considerentului (43) al acestui regulament, care prevede că „[o]peratorii ar trebui să aibă drept la recurs împotriva deciziilor luate de autoritatea competentă ca urmare a controalelor oficiale și să fie informați cu privire la acest drept”.

55

În conformitate cu alineatul (1) al articolului 54 din Regulamentul nr. 882/2004, acest articol se referă la măsurile pe care autoritatea competentă trebuie să le ia pentru ca, atunci când constată o neconformare, operatorul să remedieze situația respectivă. În aceste condiții, trebuie să se stabilească dacă decizia unui medic veterinar oficial de a nu aplica marcarea privind sănătatea pe un produs alimentar poate intra sub incidența noțiunii de „neconformare”, în sensul articolului 54 din Regulamentul nr. 882/2004.

56

Trebuie subliniat că noțiunea de „neconformitate cu legislația” este definită în sens larg la articolul 2 punctul 10 din Regulamentul nr. 882/2004 și vizează orice neconformitate cu legislația privind hrana pentru animale sau produsele alimentare, precum și cu dispozițiile de protecție a sănătății și bunăstării animalelor.

57

În plus, articolul 54 alineatul (2) litera (b) din acest regulament prevede, printre măsurile necesare pentru ca operatorul să remedieze o neconformare constatată de autoritatea competentă, măsurile care restricționează sau interzic introducerea pe piață a produselor alimentare. Or, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 178/2002, nu sunt introduse pe piață produsele alimentare care nu sunt adecvate consumului uman.

58

Rezultă că decizia medicului veterinar oficial, adoptată în temeiul articolului 5 punctul 2 din Regulamentul nr. 854/2004 coroborat cu dispozițiile menționate la punctele 56 și 57 din prezenta hotărâre, de a nu aplica o marcare privind sănătatea pe un produs alimentar, pentru motivul că o neregulă care poate să transforme carnea într‑una improprie pentru consumul uman a fost descoperită cu ocazia controlului oficial, are ca efect tocmai să împiedice introducerea pe piață a unei carcase improprii pentru consumul uman.

59

În consecință, articolul 54 alineatul (3) din Regulamentul nr. 882/2004 este aplicabil deciziei medicului veterinar oficial de a nu aplica marcarea privind sănătatea pe un produs alimentar, adoptată în temeiul articolului 5 punctul 2 din Regulamentul nr. 854/2004, și impune statelor membre să prevadă o cale de atac prin care operatorul abatorului în discuție poate contesta o astfel de decizie.

60

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă o procedură precum cea vizată de prima întrebare garantează operatorului în cauză o protecție jurisdicțională efectivă în sensul Regulamentelor nr. 854/2004 și nr. 882/2004.

61

Reiese din jurisprudența Curții că posibilitatea unui justițiabil determinat de a exercita o acțiune în justiție în vederea constatării încălcării drepturilor care îi sunt garantate de dreptul Uniunii și a obținerii reparării prejudiciului pe care i l‑a cauzat această încălcare asigură o protecție jurisdicțională efectivă justițiabilului respectiv, din moment ce instanța sesizată cu soluționarea litigiului dispune de posibilitatea de a controla actul sau măsura care se află la originea încălcării menționate și a prejudiciului respectiv [a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctul 101].

62

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, procedura prevăzută la articolul 9 din Legea din 1990 nu este elaborată în optica unei căi de atac împotriva unei decizii a medicului veterinar oficial în sensul Regulamentelor nr. 854/2004 și nr. 882/2004. În cazul în care, pe baza unor elemente de probă pe care le consideră adecvate, instanța sesizată consideră că produsul alimentar în cauză nu îndeplinește cerințele privind siguranța produselor alimentare, îl declară impropriu pentru consumul uman și dispune distrugerea sa pe cheltuiala proprietarului. Pe de altă parte, instanța sesizată poate refuza de asemenea să declare produsul alimentar în cauză impropriu pentru consumul uman, autoritatea de control trebuind să despăgubească proprietarul pentru orice depreciere cauzată de acțiunea agentului în cauză. Instanța de trimitere menționează afirmațiile reclamantelor din litigiul principal potrivit cărora, în această din urmă ipoteză, medicul veterinar oficial ar trebui să se conformeze acestei decizii a instanței și, în consecință, să aplice o marcă de sănătate pe carcasa în cauză.

63

În această privință, este necesar să se arate, în primul rând, asemenea domnului avocat general la punctul 88 din concluzii, că procedura menționată nu permite operatorului în cauză ale cărui drepturi și interese sunt afectate în mod direct de o decizie a medicului veterinar oficial să sesizeze instanța competentă din proprie inițiativă.

64

În al doilea rând, trebuie arătat că, în cadrul unei astfel de proceduri, instanța nu este în măsură să impună medicului veterinar oficial propria decizie privind aprecierile de fapt pe care se întemeiază decizia contestată a medicului veterinar oficial.

65

Astfel, deși această instanță pare să poată stabili faptele cu privire la aspectul dacă produsul alimentar în cauză îndeplinește sau nu cerințele privind siguranța produselor alimentare pe baza unor elemente de probă pe care le consideră adecvate și poate, în această privință, să țină seama și de avizul unui alt medic veterinar pe care l‑a angajat să examineze carcasa în cauză, ea nu este însă autorizată să anuleze decizia medicului veterinar oficial prin care se declară carcasa respectivă improprie pentru consumul uman și prin care se dispune eliminarea carcasei menționate ca subprodus de origine animală.

66

În consecință, procedura vizată de prima întrebare nu urmărește să obțină nici anularea deciziei medicului veterinar oficial prin care carcasa în cauză este declarată improprie pentru consumul uman, nici înlăturarea efectelor acestei decizii și, prin urmare, nu conduce la o decizie jurisdicțională cu efect obligatoriu din punct de vedere juridic față de autoritatea administrativă în cauză.

67

În ceea ce privește susținerile reclamantelor din litigiul principal potrivit cărora medicul veterinar oficial ar trebui să se conformeze deciziei de a refuza declararea produsului alimentar în cauză impropriu pentru consumul uman și de a aplica o marcă de sănătate pe acesta, trebuie arătat că nu este mai puțin adevărat că instanța sesizată nu dispune de puterea de a soluționa ea însăși în mod definitiv și obligatoriu o contestație împotriva deciziilor medicului veterinar oficial care îi sunt adresate.

68

De asemenea, faptul că o despăgubire poate fi datorată atunci când, în cadrul unei proceduri precum cea vizată de prima întrebare, instanța sesizată refuză să declare carcasa în cauză improprie pentru consumul uman nu poate conduce la o concluzie diferită, în condițiile în care acordarea unei astfel de despăgubiri, ca atare, nu face obiectului litigiului dedus judecății acestei instanțe.

69

În consecință, trebuie să se concluzioneze că o procedură precum cea vizată de prima întrebare nu poate furniza unui operator al unui abator garanții suficiente împotriva deciziilor medicului veterinar oficial și, prin urmare, această procedură nu îndeplinește cerințele unei căi de atac efective în sensul Regulamentelor nr. 854/2004 și nr. 882/2004.

70

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia, atunci când un medic veterinar oficial refuză să aplice o marcă de sănătate pe o carcasă, iar proprietarul acestei carcase nu este de acord cu decizia respectivă, medicul veterinar oficial trebuie să sesizeze o instanță pentru ca aceasta să decidă pe fond și pe baza avizelor tehnice ale unor experți desemnați de fiecare dintre părți dacă respectiva carcasă îndeplinește sau nu cerințele privind siguranța produselor alimentare, fără a putea anula în mod formal deciziile medicului veterinar oficial și nici dispune înlăturarea efectelor acestor decizii.

71

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 54 din Regulamentul nr. 882/2004 coroborat cu considerentul (43) al acestuia și în lumina articolului 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia decizia luată de medicul veterinar oficial, în conformitate cu articolul 5 punctul 2 din Regulamentul nr. 854/2004, de a nu aplica o marcă de sănătate pe o carcasă nu poate face decât obiectul unui control jurisdicțional restrâns, în cadrul căruia instanța sesizată o poate anula pe aceasta pentru orice motiv de nelegalitate, inclusiv în cazul în care medicul veterinar respectiv a acționat într‑un alt scop decât cel pentru care i‑au fost conferite competențele, în cazul în care nu a aplicat criteriile juridice adecvate sau în cazul în care decizia sa este neîntemeiată sau nu este susținută de elemente de probă suficiente.

72

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 54 și 59 din prezenta hotărâre, Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004 impun statelor membre să prevadă o cale de atac prin care operatorul abatorului în cauză poate contesta deciziile medicului veterinar oficial, iar acesta din urmă trebuie, în calitate de autoritate competentă, să transmită acestui operator informații cu privire la drepturile sale la o cale de atac, precum și cu privire la procedura și la termenele aplicabile.

73

În această privință, trebuie arătat că regulamentele menționate lasă statelor membre sarcina de a prevedea normele necesare pentru ca operatorii abatorului în discuție să își poată exercita dreptul la o cale de atac efectivă.

74

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii (Hotărârea din 26 iunie 2019, Craeynest și alții, C‑723/17, EU:C:2019:533, punctul 31, precum și jurisprudența citată). Pe de altă parte, atunci când definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție, statele membre trebuie să garanteze respectarea acestui drept. Astfel, în pofida lipsei din dreptul Uniunii a unor norme referitoare la modalitățile căilor de atac în fața instanțelor naționale și pentru a determina intensitatea controlului jurisdicțional al deciziilor naționale adoptate în temeiul unui act din dreptul Uniunii, trebuie să se țină seama de finalitatea acestuia și să se asigure faptul că nu se aduce atingere eficacității sale (Hotărârea din 26 iunie 2019, Craeynest și alții, C‑723/17, EU:C:2019:533, punctele 46 și 54, precum și jurisprudența citată).

75

Această obligație instituită în sarcina statelor membre corespunde dreptului consacrat la articolul 47 din cartă, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă [a se citi «efectivă»] și la un proces echitabil”, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii au fost încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești (Hotărârea din 27 septembrie 2017, Puškár, C‑73/16, EU:C:2017:725, punctul 58 și jurisprudența citată).

76

În consecință, atunci când definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004 operatorilor unui abator lezați de deciziile medicului veterinar oficial de a nu aplica o marcă de sănătate pe o carcasă, statele membre trebuie să garanteze respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, consacrat la articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 septembrie 2017, Puškár, C‑73/16, EU:C:2017:725, punctul 59 și jurisprudența citată).

77

În această privință, trebuie amintit că articolul 52 alineatul (3) din cartă este destinat să asigure coerența necesară între drepturile prevăzute de aceasta din urmă și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și al Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin urmare, trebuie să se țină seama de drepturile corespunzătoare din CEDO în vederea interpretării cartei, ca prag de protecție minimă (Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C‑511/18, C‑512/18 și C‑520/18, EU:C:2020:791, punctul 124, precum și jurisprudența citată).

78

Trebuie amintit, în acest context, că respectarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie apreciată, conform unei jurisprudențe constante, în funcție de împrejurările specifice fiecărei spețe, în special în funcție de natura actului în cauză, de contextul adoptării sale și de normele juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko, C‑348/16, EU:C:2017:591, punctul 41 și jurisprudența citată).

79

Este vorba despre criterii care sunt în esență comparabile cu cele aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, aceasta din urmă statuează în mod constant că, pentru a evalua dacă, într‑un anumit caz, instanțele naționale au efectuat un control suficient de extins, ea trebuie să ia în considerare competențele atribuite instanței în discuție și elemente precum, în primul rând, obiectul deciziei atacate, în special aspectul dacă aceasta are legătură cu o problemă specializată care necesită cunoștințe sau experiență profesională sau dacă și în ce măsură ea implică exercitarea puterii discreționare a administrației, în al doilea rând, garanțiile procedurale care există în cadrul procedurii în fața autorității administrative și, în al treilea rând, conținutul litigiului, inclusiv motivele acțiunii, atât cele preconizate, cât și cele efectiv dezvoltate (Curtea EDO, Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes De Carvalho e Sá împotriva Portugaliei, CE:ECHR:2018:1106JUD005539113, § 179 și jurisprudența citată).

80

În consecință, Curtea și Curtea Europeană a Drepturilor Omului adoptă aceeași regulă potrivit căreia, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 68 din concluzii, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă prevede că, pentru ca o instanță să poată decide cu privire la contestarea unor drepturi și obligații care rezultă din dreptul Uniunii, se impune ca aceasta să fie competentă să examineze toate aspectele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții, C‑199/11, EU:C:2012:684, punctul 49, precum și jurisprudența citată).

81

Or, în speță, după cum precizează instanța de trimitere, această situație nu se regăsește în cauza principală.

82

Astfel, din decizia de trimitere reiese că operatorul unui abator are posibilitatea de a introduce o procedură de control jurisdicțional în fața High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor)] fie pentru a contesta decizia adoptată de medicul veterinar oficial prin care o carcasă este declarată improprie pentru consumul uman, decizie care cuprinde, așadar, refuzul de a aplica o marcă de sănătate, fie pentru a anula un aviz de eliminare a acestei carcase. Instanța menționată poate anula decizia medicului veterinar oficial pentru orice motiv care face ca această decizie să fie nelegală, inclusiv în cazul în care medicul veterinar a acționat în alt scop decât cel pentru care i‑au fost conferite competențele, în cazul în care nu a aplicat criteriile juridice adecvate sau dacă decizia sa este neîntemeiată sau nu este susținută de elemente de probă suficiente. Aceasta recurge ocazional la o procedură orală, dispune măsuri obligatorii și are competența de a acorda daune interese pentru încălcarea drepturilor care decurg din CEDO. Cu toate acestea, instanța de trimitere precizează că procedura de control jurisdicțional nu constituie o cale de atac pe fond împotriva deciziei adoptate.

83

Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă întinderea controlului jurisdicțional al unei decizii adoptate de medicul veterinar oficial, conform articolului 5 punctul 2 din Regulamentul nr. 854/2004, de a nu aplica o marcă de sănătate pe o carcasă, precum cel efectuat de High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor)], îndeplinește cerințele articolului 54 din Regulamentul nr. 882/2004, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, precum și a jurisprudenței citate la punctele 74 și 79 din prezenta hotărâre.

84

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că nicio dispoziție din Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004 nu prevede un control jurisdicțional complet cu privire la fondul deciziei medicului veterinar oficial de a nu aplica o marcă de sănătate pe o carcasă.

85

În al doilea rând, după cum s‑a amintit la punctul 47 din prezenta hotărâre, dat fiind că domeniul siguranței produselor alimentare se caracterizează printr‑o complexitate care prezintă un nivel ridicat de specializare, medicul veterinar oficial dispune de o putere de apreciere semnificativă în cadrul controalelor oficiale cu care este însărcinat. Astfel, reiese din articolul 5 punctul 2 in fine din Regulamentul nr. 854/2004 că mărcile de sănătate sunt aplicate de către medicul veterinar oficial sau pe răspunderea acestuia imediat după controalele oficiale în cazul în care acestea nu au constatat niciuna dintre neregulile care pot transforma carnea în carne improprie pentru consumul uman.

86

Astfel cum se prevede în secțiunea I capitolul II din anexa I la acest regulament, referitor la îndatoririle privind inspecția, în cadrul controalelor oficiale, medicul veterinar oficial trebuie să controleze și să analizeze informațiile relevante care provin din registrele exploatației de origine a animalelor destinate sacrificării și să ia în considerare rezultatele temeinic justificate ale acestui control și ale acestei analize în cazul în care efectuează inspecții ante‑mortem și post‑mortem.

87

În plus, din secțiunea I capitolul III din această anexă reiese că medicul veterinar oficial trebuie să se asigure în special că marca de sănătate nu este aplicată decât pe animale care au fost supuse unei inspecții ante‑mortem și post‑mortem în conformitate cu regulamentul menționat și atunci când nu există niciun motiv pentru a declara carcasa în cauză improprie pentru consumul uman.

88

Rezultă că, pentru a decide dacă este sau nu necesar să se aplice o marcă de sănătate pe o carcasă, medicul veterinar oficial trebuie să efectueze o apreciere tehnică complexă care necesită o calificare profesională adecvată, precum și o expertiză în materie. În acest mod el este pe deplin responsabil pentru a împiedica introducerea pe piață a oricărei cărni improprii pentru consumul uman și pentru a asigura astfel obiectivul urmărit de Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004.

89

Pe de altă parte, decizia sa trebuie, în temeiul articolului 54 alineatul (3) din Regulamentul nr. 882/2004, să respecte anumite cerințe privind în special notificarea sa scrisă și motivarea sa, precum și informarea asupra drepturilor la o cale de atac. Printre aceste cerințe, obligația de motivare a deciziilor adoptate de autoritățile naționale, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, are o importanță deosebită, întrucât permite destinatarilor acestei decizii să își apere drepturile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să formuleze o acțiune împotriva acestora. Această obligație este de asemenea necesară pentru a permite instanțelor să își exercite controlul asupra legalității deciziilor menționate și constituie, așadar, una dintre condițiile efectivității controlului jurisdicțional garantat de articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2017, LS Customs Services, C‑46/16, EU:C:2017:839, punctul 40, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Landesbank Baden‑Württemberg și SRB, C‑584/20 P și C‑621/20 P, EU:C:2021:601, punctul 103).

90

În acest context, trebuie arătat că, în funcție de împrejurările specifice ale speței, în special de normele în materie de siguranță a produselor alimentare, atunci când este sesizată cu o cale de atac pentru a contesta decizii ale medicului veterinar oficial precum cea în discuție în litigiul principal, instanța națională competentă trebuie să se asigure că procedura jurisdicțională, în ansamblul său, este conformă atât cu dreptul la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 47 din cartă, cât și cu obiectivul de a atinge un nivel ridicat de protecție a sănătății publice urmărit de Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004, întemeiate pe articolul 168 alineatul (4) litera (b) TFUE.

91

Or, răspunderea medicului veterinar oficial atunci când decide că o carcasă este proprie pentru consumul uman și poate fi introdusă astfel pe piață nu impune, având în vedere obiectivul de protecție a sănătății publice, ca articolul 47 din cartă să fie interpretat, în cadrul unei proceduri de control jurisdicțional al deciziilor autorităților administrative, în sensul că obligă statele membre să instituie un control jurisdicțional al tuturor aprecierilor efectuate de medicul veterinar oficial cu privire la faptele foarte specifice constatate cu ocazia inspecțiilor și referitoare la marcarea privind sănătatea.

92

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor)], în cadrul examinării unei căi de atac împotriva unei decizii a medicului veterinar oficial precum cea în discuție în litigiul principal, este competentă să controleze această decizie potrivit modalităților precizate la punctul 82 din prezenta hotărâre, în special pentru a se asigura că medicul veterinar oficial nu a acționat în alt scop decât cel pentru care i‑au fost conferite competențele, și, dacă este cazul, să sancționeze faptul că nu a aplicat criteriile juridice adecvate sau că decizia sa este neîntemeiată sau nu este susținută de elemente de probă suficiente.

93

În măsura în care un astfel de control jurisdicțional în fața instanței naționale competente se exercită în raport cu motivarea impusă deciziei medicului veterinar oficial, întinderea sa astfel limitată nu merge până la a compromite esența însăși a garanțiilor care protejează drepturile operatorului unui abator atunci când contestă, în conformitate cu Regulamentele nr. 854/2004 și nr. 882/2004, interpretate în lumina articolului 47 din cartă, o decizie a medicului veterinar oficial prin care se refuză aplicarea unei mărci de sănătate după ce a declarat carnea în cauză improprie pentru consumul uman. Prin urmare, un astfel de control este susceptibil să respecte dreptul la protecție jurisdicțională efectivă al unui operator al unui abator, garantat de articolul 47 din cartă.

94

Această concluzie nu poate fi pusă sub semnul întrebării de argumentul prezentat de operatorul abatorului în discuție în litigiul principal în fața instanței de trimitere, întemeiat pe încălcarea dreptului de proprietate.

95

În această privință, trebuie să se arate, pe de o parte, că, desigur, în urma unei decizii a medicului veterinar oficial de a nu aplica marca de sănătate, tratarea carcasei în cauză poate avea drept consecință obligația privind distrugerea sa. Cu toate acestea, o astfel de distrugere intră sub incidența tratamentului, în conformitate cu Regulamentul nr. 1069/2009, care, în special în scopul controlării riscurilor pentru sănătatea publică și animală, stabilește o clasificare a subproduselor de origine animală și a produselor derivate în trei categorii în funcție de gradul de risc pe care îl prezintă pentru sănătatea publică și animală, pe baza evaluării riscurilor. Trebuie amintit, astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Toropet (C‑836/19, punctul 45), pronunțată astăzi, că acest grad de risc de care depinde clasificarea în cele trei categorii menționată constituie de asemenea criteriul pertinent pentru utilizarea finală a subproduselor de origine animală. Astfel, Regulamentul nr. 1069/2009 a instituit liste de utilizări și de eliminări posibile pentru fiecare categorie de materii, precum și normele aplicabile fiecăreia dintre ele pentru ca acest nivel de risc să fie redus la minimum.

96

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței constante a Curții, dreptul de proprietate, care este garantat de articolul 17 din cartă, nu constituie o prerogativă absolută, ci trebuie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2003, Booker Aquaculture și Hydro Seafood, C‑20/00 și C‑64/00, EU:C:2003:397, punctul 68). În contextul cauzei principale, dreptul de proprietate trebuie conciliat cu articolul 38 din cartă, care, la fel ca articolul 168 alineatul (4) litera (b) TFUE, urmărește să asigure, în politicile Uniunii, un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, inclusiv protecția sănătății publice.

97

Or, importanța pe care o are obiectivul de protecție a consumatorilor este susceptibilă să justifice consecințe economice negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori economici (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 martie 2021, Airhelp, C‑28/20, EU:C:2021:226, punctul 50 și jurisprudența citată). Aceasta este situația, în speță, în măsura în care articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul nr. 854/2004 prevede răspunderea juridică primară a operatorilor din sectorul alimentar în asigurarea siguranței alimentelor în conformitate cu Regulamentul nr. 178/2002, independent de consecințele economice pe care această obligație le‑ar putea produce.

98

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 54 din Regulamentul nr. 882/2004 coroborat cu considerentul (43) al acestuia și în lumina articolului 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia decizia luată de medicul veterinar oficial, în conformitate cu articolul 5 punctul 2 din Regulamentul nr. 854/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 882/2004, de a nu aplica o marcă de sănătate pe o carcasă nu poate face decât obiectul unui control jurisdicțional restrâns, în cadrul căruia instanța sesizată o poate anula pe aceasta pentru orice motiv de nelegalitate, inclusiv în cazul în care medicul veterinar respectiv a acționat într‑un alt scop decât cel pentru care i‑au fost conferite competențele, în cazul în care nu a aplicat criteriile juridice adecvate sau în cazul în care decizia sa este neîntemeiată sau nu este susținută de elemente de probă suficiente.

99

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanțele de trimitere, este de competența acestora să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: