HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

10 septembrie 2020(*)

„Recurs – Fondul european de garantare agricolă (FEGA) și Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) – Decizie a Comisiei Europene care exclude anumite cheltuieli de la finanțarea de către Uniunea Europeană – Notificarea destinatarului – Eroare de imprimare a anexei – Publicarea deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene – Termen de introducere a acțiunii – Moment de la care începe să curgă termenul – Tardivitate – Principiul securității juridice – Respectarea principiului contradictorialității”

În cauza C‑498/19 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 27 iunie 2019,

România, reprezentată inițial de C.‑R. Canțăr, E. Gane, O.‑C. Ichim și M. Chicu, iar ulterior de E. Gane, O.‑C. Ichim și M. Chicu, în calitate de agenți,

recurentă,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de J. Aquilina și A. Biolan, în calitate de agenți,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul M. Safjan, președinte de cameră, și domnii L. Bay Larsen și N. Jääskinen (raportor), judecători,

avocat general: domnul G. Hogan,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, România solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 30 aprilie 2019, România/Comisia (T‑530/18, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2019:269), prin care acesta a respins acțiunea sa având ca obiect anularea în parte a Deciziei de punere în aplicare (UE) 2018/873 a Comisiei din 13 iunie 2018 de excludere de la finanțarea de către Uniunea Europeană a anumitor cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) și al Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) (JO 2018, L 152, p. 29, denumită în continuare „decizia în litigiu”), în măsura în care aceasta privește anumite cheltuieli efectuate de statul membru menționat.

 Istoricul litigiului și decizia în litigiu

2        La 13 iunie 2018, Comisia Europeană a adoptat decizia în litigiu prin care a aplicat României o corecție financiară în cuantum total de 90 133 370,64 euro privind, printre altele, pe de o parte, submăsura 1a, având în vedere măsurile aferente Sistemului Integrat de Administrare și Control (IACS), în cadrul „Dezvoltării rurale, FEADR”, pentru exercițiile financiare 2015 și 2016, și, pe de altă parte, submăsurile 3a, 5a, 3b și 4b, având în vedere măsurile care nu sunt legate de suprafață, în cadrul „Dezvoltării rurale, FEADR, axa 2”, pentru exercițiul financiar 2014.

3        Articolul 2 din decizia în litigiu prevede, printre altele, că „[p]rezenta decizie se adresează […] României […]”.

4        La 14 iunie 2018, decizia în litigiu a fost notificată Reprezentanței Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană, cu numărul C(2018) 3826.

5        La 15 iunie 2018, decizia în litigiu a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

 Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

6        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 septembrie 2018, România a introdus o acțiune având ca obiect anularea în parte a deciziei în litigiu.

7        Printr‑un înscris separat depus la grefa Tribunalului la 12 octombrie 2018, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. La 26 noiembrie 2018, România și‑a prezentat observațiile cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie.

8        Printr‑o măsură de organizare a procedurii din 24 ianuarie 2019, Tribunalul a solicitat Comisiei informații cu privire la eventualele diferențe dintre versiunea notificată și versiunea publicată a deciziei în litigiu. Prin scrisoarea din 4 februarie 2019, Comisia a dat curs solicitării Tribunalului, furnizând informațiile solicitate.

9        Prin ordonanța atacată, Tribunalul a constatat că acțiunea României fusese introdusă după expirarea termenului prevăzut și că aceasta era, așadar, tardivă.

10      Tribunalul a statuat, la punctul 32 din ordonanța atacată, că termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu începuse să curgă de la notificarea deciziei respective Reprezentanței Permanente a României, intervenită la 14 iunie 2018, iar nu de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În conformitate cu Regulamentul de procedură al Tribunalului, termenul de introducere a acțiunii, inclusiv termenul pentru considerente de distanță, expirase, potrivit Tribunalului, la 24 august 2018 la miezul nopții.

11      Tribunalul, constatând tardivitatea acțiunii, a respins‑o drept inadmisibilă.

 Concluziile părților în fața Curții

12      Prin recursul formulat, România solicită Curții:

–        declararea admisibilității recursului;

–        anularea ordonanței atacate;

–        pronunțarea din nou asupra cauzei T‑530/18 și anularea în parte a deciziei în litigiu sau trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să anuleze în parte decizia în litigiu și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

13      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului și

–        obligarea României la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

14      În susținerea recursului, România invocă două motive. Pe de o parte, ea susține că Tribunalul a încălcat dispozițiile dreptului Uniunii care reglementează termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu, în special articolele 263 și 297 TFUE, precum și principiul securității juridice. Pe de altă parte, România arată că Tribunalul a încălcat principiul contradictorialității în raport cu articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, întrucât nu i‑a acordat posibilitatea de a‑și prezenta observațiile în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii adresate de acesta Comisiei.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 263 și 297 TFUE, precum și a principiului securității juridice

15      Acest motiv cuprinde în esență patru aspecte. În primul rând, România arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că notificarea deciziei în litigiu efectuată de Comisie era de natură să declanșeze curgerea termenului prevăzut la articolul 263 TFUE. În al doilea rând, ea susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în interpretarea articolelor 263 și 297 TFUE în ceea ce privește efectele publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a deciziei în litigiu. În al treilea rând, ea arată că Tribunalul a încălcat principiul securității juridice prin faptul că a apreciat că discordanțele dintre versiunea notificată și versiunea publicată a deciziei în litigiu constituiau o eroare de redactare minoră. În al patrulea rând, România susține că Tribunalul a considerat în mod eronat că diferențele dintre aceste versiuni ale deciziei în litigiu, care vizau alte state membre, erau lipsite de pertinență și inoperante.

16      Comisia solicită respingerea primului motiv.

 Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe eroarea săvârșită de Tribunal atunci când a apreciat că termenul de introducere a acțiunii a fost declanșat de notificarea deciziei în litigiu

–       Argumentația părților

17      România arată, mai întâi, că Tribunalul a constatat în mod prematur, la punctul 31 din ordonanța atacată, că „decizia [în litigiu] a intrat în vigoare în privința României prin notificarea sa, intervenită la 14 iunie 2018”, fără să fi realizat o analiză concretă a acesteia. Ea amintește în această privință că o decizie este notificată în mod corespunzător, în sensul Tratatului FUE, atunci când aceasta este comunicată destinatarului, iar acesta este în măsură să ia cunoștință de conținutul ei.

18      Ea susține, în continuare, că existența oricărei erori privind elementele esențiale ale unei decizii precum decizia în litigiu constituie o încălcare a principiului securității juridice care impune ca orice act al instituțiilor care produce efecte juridice să fie clar, precis și adus la cunoștința persoanei interesate. Această cerință se impune, în opinia sa, cu o rigoare specială atunci când este vorba de un act care ar putea avea consecințe financiare, precum cel în speță, pentru a permite persoanei interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care actul i le impune.

19      Potrivit României, Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 50 și 52-54 din ordonanța atacată, că diferențele dintre versiunea notificată și versiunea publicată a deciziei în litigiu erau consecința unei erori formale și minore, care nu o împiedica să ia cunoștință de conținutul și de motivele acestei decizii. Ea arată, de asemenea, că Tribunalul a efectuat această apreciere fără a dispune de vreun reper care să îi permită să realizeze o clasificare a diferitor categorii de erori.

20      Mai precis, în ceea ce privește punctul 53 din ordonanța atacată, România contestă aprecierea Tribunalului potrivit căreia ea ar fi putut deduce cu ușurință din textul deciziei în litigiu că termenul „sumă”, care figurează în versiunea notificată a acesteia, se referea în realitate la expresia „sumă estimată”, utilizată în versiunea publicată, întrucât ar fi putut fi menționate doar patru tipuri de corecții, sub denumirile „punctuală”, „rată forfetară”, „extrapolată” și „sumă estimată”. Această apreciere este eronată, în opinia sa, având în vedere că dispozițiile aplicabile în materie prevăd doar trei tipuri de corecții posibile, sub denumirile „calculate”, „extrapolate” și „rate forfetare”. Ea susține în această privință că mențiunea „sumă”, care nu corespunde celor trei corecții existente în reglementarea Uniunii, nu i‑a permis să înțeleagă în mod complet și precis conținutul deciziei în litigiu.

21      În sfârșit, România concluzionează că Tribunalul, întrucât nu a apreciat corect caracterul complet și precis al deciziei în litigiu astfel cum aceasta a fost notificată, a considerat în mod eronat că notificarea deciziei în litigiu a declanșat termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 TFUE. În opinia sa, ea a luat cunoștință în mod complet de conținutul și de motivele deciziei la data publicării acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și, în consecință, publicarea deciziei în litigiu este cea care face să curgă termenul de introducere a acțiunii.

22      Comisia contestă susținerile României și arată că, întrucât acestea țin de aprecierea de fapt a Tribunalului, ele nu pot fi contestate de statul respectiv.

–       Aprecierea Curții

23      Trebuie amintit, în primul rând, că din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile din dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice care au fost stabilite de Tribunal pe baza lor. Curtea nu este, așadar, competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia. Această apreciere nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (a se vedea printre altele Hotărârea din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, EU:C:2009:166, punctul 105).

24      În speță, Tribunalul a dat o calificare juridică unor fapte care au o incidență directă asupra stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 TFUE, apreciind că notificarea deciziei în litigiu avea un caracter precis și clar. Repunerea în discuție a unei asemenea calificări juridice a faptelor ține, așadar, de o chestiune de drept care poate fi invocată ca atare în cadrul prezentului recurs.

25      Este totuși necesar să se arate că România contestă de asemenea în recursul său aprecieri de fapt efectuate de Tribunal la punctele 52-54 din ordonanța atacată. În special, afirmația făcută de Tribunal potrivit căreia aceasta ar fi putut deduce cu ușurință din textul deciziei în litigiu că termenul „sumă”, care figurează în coloana a cincea a tabelului din anexa versiunii notificate a deciziei în litigiu, ca denumire a unuia dintre cele patru tipuri de corecții menționate în aceasta, rezulta dintr‑o eroare de imprimare a acestui tabel și corespundea în realitate titlului corecției denumite „sumă estimată”. Or, întrucât Tribunalul este singurul competent să aprecieze elementele de probă, aprecierea acestor elemente nu constituie, sub rezerva situației denaturării lor, o chestiune de drept supusă controlului Curții în cadrul unui recurs. Având în vedere că România nu a susținut și nici nu a dovedit o denaturare a elementelor de probă, obiecțiunile îndreptate împotriva aprecierilor de fapt efectuate la punctele 52-54 din această ordonanță trebuie respinse ca fiind vădit inadmisibile.

26      În al doilea rând, în ceea ce privește temeinicia prezentului aspect, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 59 din ordonanța atacată, că termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu începuse să curgă din ziua notificării acesteia Reprezentanței Permanente a României.

27      Astfel, în ceea ce privește legalitatea notificării actelor Uniunii, Curtea a avut ocazia să precizeze că o decizie este notificată în mod corespunzător atunci când este comunicată destinatarului, iar acesta este în măsură să ia cunoștință de aceasta (Ordonanța din 2 octombrie 2014, Page Protective Services/SEAE, C‑501/13 P, nepublicată, EU:C:2014:2259, punctul 30, și Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C‑337/16 P, EU:C:2017:381, punctul 47).

28      În această privință, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 58 din ordonanța atacată, că diferențele dintre versiunea notificată și versiunea publicată a deciziei în litigiu nu au împiedicat România să ia cunoștință de conținutul acestei decizii, să înțeleagă motivele pe care se întemeiază aceasta, precum și să introducă o acțiune împotriva ei în termenul prevăzut.

29      În ceea ce privește, primo, diferențele dintre versiunea notificată și versiunea publicată a deciziei în litigiu, este necesar să se constate că omisiunea termenului „estimată” în versiunea notificată a acestei decizii nu a împiedicat România să înțeleagă și, de altfel, să conteste, astfel cum reiese din ordonanța atacată, decizia respectivă, precum și motivele pe care se întemeiază aceasta.

30      Astfel, pe de o parte, din cuprinsul punctului 53 din ordonanța atacată reiese că, în coloana a cincea a tabelului care figurează în anexa la decizia în litigiu, puteau fi menționate doar patru tipuri de corecții, prezentate sub denumiri diferite, și anume „punctuală” sau „calculată”, „rată forfetară”, „sumă estimată” și, în sfârșit, „extrapolate”. Astfel, Tribunalul a dedus în mod întemeiat că, în timp ce celelalte trei tipuri de corecții purtau denumiri diferite în limba română ale cuvântului „sumă”, acesta din urmă nu putea corespunde decât tipului de corecție denumit „sumă estimată”.

31      Pe de altă parte, după cum rezultă din cuprinsul punctului 50 din ordonanța atacată, o eroare pur formală sau o omisiune care, chiar dacă nu este de natură pur formală, nu împiedică destinatarul deciziei notificate să ia cunoștință de conținutul și de motivele acesteia nu are efect asupra aplicării termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C‑337/16 P, EU:C:2017:381, punctele 48-50, precum și Hotărârea din 21 martie 2019, Eco‑Bat Technologies și alții/Comisia, C‑312/18 P, nepublicată, EU:C:2019:235, punctul 27). În consecință, Tribunalul a putut considera în mod întemeiat că omisiunea termenului „estimată” din titlul corecției denumite „sumă estimată”, care figurează în coloana a cincea a tabelului din anexa la decizia în litigiu, astfel cum a fost notificată, nu a împiedicat România să ia cunoștință de conținutul și de motivele acestei decizii, astfel cum a fost notificată.

32      În plus, argumentul României potrivit căruia această din urmă apreciere a Tribunalului este eronată ca urmare a faptului că dispozițiile aplicabile în materie prevăd doar trei tipuri de corecții posibile, cu denumirile „calculate”, „extrapolate” și „rate forfetare”, chiar presupunând că se poate considera că nu este un argument nou în stadiul recursului, trebuie respins drept inoperant. Astfel, versiunea notificată și versiunea publicată ale deciziei în litigiu indică aceleași tipuri de corecții, chiar dacă termenul „estimată” a fost omis din titlul corecției „sumă estimată” în versiunea notificată a acestei decizii, care diferă considerabil de cele invocate de acest stat membru. Așadar, faptul că Comisia ar fi trebuit să recurgă la alte denumiri în ceea ce privește tipurile de corecție care figurează în decizii, precum decizia în litigiu, de excludere de la finanțarea de către Uniune a anumitor cheltuieli efectuate de statele membre nu are incidență asupra aprecierii datei la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii împotriva acestei decizii.

33      În ceea ce privește, secundo, argumentul potrivit căruia Tribunalul a considerat în mod prematur, la punctul 31 din ordonanța atacată, că decizia în litigiu a intrat în vigoare în privința României prin notificarea sa, în condițiile în care Tribunalul nu a efectuat o analiză concretă a deciziei, el trebuie respins ca nefondat. Astfel, constatarea de la punctul 31 din ordonanța atacată, la fel ca motivul cuprins la punctul 32 din această ordonanță și potrivit căruia termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei în litigiu a început să curgă de la notificarea acestei decizii Reprezentanței Permanente a României, iar nu de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, se întemeiază în special pe motivele prezentate la punctele 49-57 din ordonanța atacată, în care Tribunalul a căutat să afle dacă, în pofida erorii care figurează în versiunea notificată a acesteia, România a putut totuși lua cunoștință de conținutul acestei decizii, precum și de motivele pe care aceasta se întemeiază.

34      În ceea ce privește, tertio, argumentul invocat de România, potrivit căruia Tribunalul a calificat în mod eronat și arbitrar erorile săvârșite ca fiind minore, fără a dispune de vreun reper care să îi permită să efectueze o asemenea clasificare, trebuie arătat în orice caz că o asemenea calificare reiese în mod necesar din constatările care figurează la punctele 28, 29 și 31 din prezenta hotărâre. Este necesar, prin urmare, ca această argumentație să fie înlăturată.

35      În sfârșit, în ceea ce privește argumentul României, potrivit căruia erorile săvârșite de Comisie priveau elemente esențiale ale deciziei în litigiu care compromiteau notificarea sa, precum și principiul securității juridice, trebuie constatat că această argumentație se întemeiază pe premisa eronată potrivit căreia România nu putuse să ia cunoștință în mod valabil de decizia în litigiu după cum aceasta a fost notificată. Or, deși tipul de corecție este un element important al deciziei în litigiu, nu este mai puțin adevărat, astfel cum reiese din ordonanța atacată, că România a putut înțelege decizia în litigiu, precum și motivele pe care s‑a întemeiat aceasta, întrucât ea a putut contesta, în orice caz, tipul de corecție pentru motivul că nu ar fi fost adecvat.

36      Pe de altă parte, trebuie arătat că faptul de a permite României să întârzie momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii, prevalându‑se de luarea la cunoștință efectivă sau integrală ulterioară a deciziei în litigiu prin publicarea acesteia, ar putea aduce atingere finalității înseși a termenului de introducere a acțiunii, care constă în asigurarea securității juridice prin evitarea repunerii permanente în discuție a actelor Uniunii care produc efecte juridice (a se vedea printre altele Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo, C‑178/95, EU:C:1997:46, punctul 19, Hotărârea din 22 octombrie 2002, National Farmers’ Union, C‑241/01, EU:C:2002:604, punctul 34, precum și Ordonanța din 15 noiembrie 2012, Städter/BCE, C‑102/12 P, nepublicată, EU:C:2012:723, punctul 12). Prin urmare, România nu poate susține că Tribunalul a încălcat principiul securității juridice atunci când a considerat că data notificării deciziei în litigiu constituia momentul de la care a început să curgă termenul de introducere a acțiunii.

37      Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se respingă primul aspect al primului motiv ca fiind, în parte, vădit inadmisibil și, în parte, nefondat.

 Cu privire la cel de al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe interpretarea eronată de către Tribunal a articolelor 263 și 297 TFUE în ceea ce privește efectele publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a deciziei în litigiu

–       Argumentația părților

38      România arată, mai întâi, că, contrar celor indicate de Tribunal la punctul 18 din ordonanța atacată, ea consideră că articolul 297 TFUE nu se opune ca momentul de la care începe să curgă termenul pentru introducerea acțiunii în anulare împotriva unui act al Uniunii să corespundă datei intrării în vigoare a acestui act sau celei la care actul respectiv a început să producă efecte juridice.

39      Pe de altă parte, ea susține că Tribunalul nu a apreciat în mod corect, la punctele 38-41 din ordonanța atacată, jurisprudența invocată în cadrul acțiunii sale în anulare. Ea susține în această privință că a făcut referire la jurisprudența menționată nu pentru motivul că faptele evocate erau similare celor din speță, ci pentru a ilustra o chestiune de principiu, și anume cea potrivit căreia există numeroase cazuri în care, pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a unei acțiuni în anulare, s‑a acordat prioritate datei la care destinatarul a fost informat efectiv despre conținutul actului respectiv în detrimentul datei la care acest act a produs efecte juridice.

40      România susține, în continuare, că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 52 și 58 din ordonanța atacată, că eroarea care viciază decizia în litigiu era minoră, pentru motivul că era rezultatul unei probleme de imprimare. Potrivit acesteia, cauzele erorii nu sunt determinante în aprecierea caracterului minor sau major al acesteia. Ar prezenta importanță în această privință numai efectele pe care le produce această eroare asupra luării efective la cunoștință a deciziei în litigiu. Ea arată că, în ceea ce privește eroarea referitoare la caracterul incomplet al unui element esențial al deciziei în litigiu, respectarea principiului securității juridice se impune cu o rigoare specială.

41      De asemenea, România consideră că faptul că Tribunalul a solicitat informații Comisiei cu privire la decizia în litigiu demonstrează că eroarea săvârșită de aceasta nu era atât de evidentă.

42      În plus, faptul de a reține ziua notificării deciziei în litigiu drept momentul de la care a început să curgă termenul de introducere a acțiunii în anulare ar priva România de dreptul la o cale de atac efectivă.

43      În sfârșit, acest stat membru concluzionează că luarea la cunoștință efectivă și integrală a deciziei în litigiu a avut loc odată cu publicarea acesteia și că, în consecință, acțiunea sa a fost introdusă în termenul prevăzut la articolul 263 TFUE.

44      Comisia respinge aceste afirmații.

–       Aprecierea Curții

45      Trebuie constatat, în primul rând, că Tribunalul a formulat în mod eronat, la punctul 18 din ordonanța atacată, argumentația prezentată de România în observațiile sale cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii. La punctul respectiv, Tribunalul a arătat că România consideră că articolul 263 al șaselea paragraf TFUE nu poate fi interpretat în sensul că „momentul de la care începe să curgă termenul de două luni pentru introducerea unei acțiuni în anularea unui act al Uniunii […] ar fi, în mod automat și general, momentul la care acest act intră în vigoare sau produce efecte juridice”, pentru motivul că articolul 297 TFUE se opune unei asemenea interpretări. Or, România indicase în înscrisurile sale că articolul 297 TFUE nu se opune unei asemenea interpretări. Cu toate acestea, România nu susține că această eroare a determinat Tribunalul să săvârșească, în ordonanța atacată, o eroare de drept sau să denatureze faptele. În consecință, această eroare nu are incidență asupra ordonanței atacate.

46      În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa eroare de drept săvârșită de Tribunal la punctele 38-41 din ordonanța atacată, trebuie arătat că, la punctul 38 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat, mai întâi, că argumentația dezvoltată de România pentru a contesta pertinența aplicării în speță, ca moment de la care a început să curgă termenul de introducere a acțiunii, a datei de notificare a deciziei în litigiu în detrimentul celei a publicării actului respectiv era inoperantă. S‑a stabilit astfel, pentru motivul că deciziile pe care se întemeia această argumentație nu rețineau ca moment de la care a început să curgă termenul de introducere a acțiunii data publicării actului Uniunii în cauză decât ca urmare a lipsei notificării acestui act reclamantului în cauzele în care s‑au pronunțat aceste decizii. Or, Tribunalul a observat în mod întemeiat că, în speță, decizia în litigiu a fost notificată României, ca destinatară a acesteia, și că, prin urmare, data acestei notificări constituia pentru ea momentul de la care începea să curgă termenul de introducere a acțiunii.

47      Tribunalul a efectuat, astfel, la punctele 39-41 din ordonanța atacată, analiza a trei decizii invocate de România. Acesta a constatat că, în Hotărârea din 10 martie 1998, Germania/Consiliul (C‑122/95, EU:C:1998:94), acțiunea era îndreptată împotriva unui act cu aplicabilitate generală adresat tuturor statelor membre și că, în Ordonanța din 21 noiembrie 2005, Tramarin/Comisia (T‑426/04, EU:T:2005:405), acțiunea fusese formulată de un terț interesat împotriva unui act adresat unui singur stat membru. Din acestea el a dedus că, având în vedere aceste elemente, termenul de introducere a acțiunii în discuție în cele două cauze nu putea începe să curgă decât de la data publicării actului în cauză. Acesta a arătat de asemenea, în Hotărârea din 23 aprilie 2013, Gbagbo și alții/Consiliul (C‑478/11 P-C‑482/11 P, EU:C:2013:258), că, având în vedere situația de fapt din această cauză, termenul de introducere a acțiunii împotriva actelor respective nu a început să curgă decât de la data notificării acestor acte persoanelor în cauză, deși publicarea actelor menționate, care fusese efectuată anterior, determina intrarea în vigoare a acestora.

48      În mod întemeiat Tribunalul a respins argumentația invocată de România pentru a obține aplicarea în speță a acestor trei decizii. Astfel, din deciziile respective nu reiese că data cunoașterii efective a conținutului actului respectiv trebuia să fie reținută drept moment de la care începea să curgă termenul de introducere a unei acțiuni în anulare în detrimentul datei la care acest act a început să producă efecte juridice. Astfel, în primele două cauze, termenul de introducere a acțiunii începe să curgă de la publicarea actului respectiv, iar nu de la cunoașterea efectivă a acestuia. În schimb, în cea de a treia cauză, deși termenul de introducere a acțiunii a început să curgă de la comunicarea individuală a măsurilor restrictive în cauză, nu este mai puțin adevărat că notificarea acestor măsuri, iar nu publicarea lor, este cea care a făcut să curgă termenul de introducere a acțiunii. În aceste condiții, argumentația României nu poate fi primită și trebuie respinsă ca fiind nefondată.

49      În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul României rezumat la punctul 40 din prezenta hotărâre, trebuie arătat că România a interpretat în mod eronat ordonanța atacată. Astfel, la punctul 53 din această ordonanță, Tribunalul a constatat că „această problemă de imprimare nu poate afecta înțelegerea informațiilor cuprinse în anexă”. El a dedus, la punctul 58 din această ordonanță, că „asemenea diferențe minore între textul notificat și textul publicat, care rezultă dintr‑o problemă de imprimare […], precum și dintr‑o eroare de redactare minoră comună acestor două texte nu puteau împiedica România să ia cunoștință de conținutul acestei decizii”. Statuând astfel, el a apreciat că erorile săvârșite erau minore în raport cu efectele lor asupra luării efective la cunoștință, de către România, a deciziei în litigiu. Tribunalul nu a considerat, așadar, că erorile erau minore pentru motivul că ele rezultau dintr‑o eroare de imprimare sau dintr‑o eroare de redactare. Prin urmare, se impune respingerea acestei argumentații ca fiind nefondată.

50      În al patrulea rând, trebuie amintit că din articolul 256 TFUE, din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea sau din ordonanța a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului (a se vedea în special Hotărârea din 5 martie 2015, Ezz și alții/Consiliul, C‑220/14 P, EU:C:2015:147, punctul 111, precum și Ordonanța din 19 septembrie 2019, Renew Consorzio Energie Rinnovabili/Comisia și Italia, C‑325/19 P, nepublicată, EU:C:2019:768, punctul 19).

51      În speță, trebuie arătat că, prin argumentația sa reprodusă la punctul 41 din prezenta hotărâre, România se limitează să observe că eroarea săvârșită de Comisie nu era atât de evidentă, însă nu critică în această privință niciun aspect din motivarea ordonanței atacate. Prin urmare, este necesar ca aceste argumente să fie respinse drept inadmisibile.

52      În al cincilea rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă, el nu poate fi admis.

53      Astfel, dreptul la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu poate, în orice caz, să fie invocat pentru a se contesta aplicarea unui termen de introducere a acțiunii de două luni care începe să curgă de la notificarea actului respectiv reclamantului, întrucât din înșiși termenii articolului 263 al șaselea paragraf TFUE rezultă că o asemenea acțiune trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

54      În consecință, Tribunalul a putut constata în mod întemeiat, la punctul 38 din ordonanța atacată, că decizia în litigiu a fost notificată corespunzător României și că această notificare era cea care constituia pentru ea momentul de la care a început să curgă termenul de introducere a acțiunii formulate.

55      În aceste condiții, întrucât niciunul dintre argumentele invocate de România în cadrul prezentului aspect nu poate fi admis, este necesar să se respingă cel de al doilea aspect al primului motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

 Cu privire la cel de al treilea aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice

–       Argumentația părților

56      România susține că Tribunalul, la punctele 56-58 din ordonanța atacată, a încălcat principiul securității juridice atunci când a considerat că una dintre discordanțele referitoare la tipul de corecție, două corecții fiind clasificate din greșeală sub denumirea „sumă estimată” în loc de „rată forfetară”, constituia o eroare de redactare minoră, care nu genera nicio confuzie în ceea ce privește natura corecției.

57      Ea arată în această privință că Tribunalul a justificat în mod eronat comportamentul Comisiei atunci când a precizat că eroarea privind tipul de corecție, pe de o parte, apărea atât în texul deciziei în litigiu, astfel cum a fost notificată, cât și în cel al acestei decizii, astfel cum a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, și, pe de altă parte, nu ar fi fost săvârșită în cadrul procedurii administrative. Potrivit României, caracterul repetitiv al erorii nu poate decât accentua incertitudinea cu privire la natura corecțiilor și, în consecință, cu privire la întinderea obligațiilor statului, cu nerespectarea principiului securității juridice. Această constatare nu poate fi dezmințită de faptul că Tribunalul a precizat, la punctul 57 din ordonanța atacată, că erorile nu ar fi fost săvârșite în cadrul procedurii administrative.

58      Comisia contestă aceste afirmații.

–       Aprecierea Curții

59      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că partea din argumentația dezvoltată de România în susținerea prezentului aspect nu îndeplinește cerințele amintite la punctul 23 din prezenta hotărâre. Astfel, criticile aferente pretinsei încălcări a principiului securității juridice trimit, în mare măsură, în special în ceea ce privește punctele 56 și 57 din ordonanța atacată, la aprecierea situației de fapt, apreciere despre care trebuie amintit că nu poate, cu excepția unei denaturări a acestei situații de fapt, intra în sfera controlului pe care Curtea este chemată să îl exercite în cadrul unui recurs.

60      Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentația referitoare la pretinsa încălcare a principiului securității juridice de către Tribunal, trebuie arătat că această argumentație este imprecisă și lipsită de o structură coerentă pentru ca Curtea să fie în măsură să exercite un control de legalitate pe acest temei.

61      În ceea ce privește calificarea juridică a acestor fapte de către Tribunal, acesta a apreciat în mod întemeiat, la punctul 56 din ordonanța atacată, după ce a arătat că eroarea privind cele două corecții în discuție apărea atât în versiunea notificată, cât și în versiunea publicată a deciziei în litigiu, că repetitivitatea erorii săvârșite nu avea incidență asupra termenului de introducere a acțiunii. De asemenea, în mod întemeiat Tribunalul a considerat că această eroare de redactare, comună celor două versiuni, nu a avut incidență asupra conținutului deciziei respective, România neputând pretinde în mod util că acesta era diferit în funcție de versiunea luată în considerare.

62      Rezultă din cele ce precedă că cel de al treilea aspect al primului motiv trebuie respins ca fiind în parte vădit inadmisibil și în parte vădit nefondat.

 Cu privire la cel de al patrulea aspect al primului motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul a încălcat articolul 263 TFUE atunci când a statuat că diferențele dintre versiunea notificată și versiunea publicată ale deciziei în litigiu, în măsura în care vizau alte state membre, erau în speță lipsite de pertinență și inoperante

–       Argumentația părților

63      România arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 51 din ordonanța atacată, că diferențele dintre versiunea notificată și versiunea publicată ale deciziei în litigiu, care vizau alte state membre, erau lipsite de pertinență și inoperante. Ea susține în această privință, pe de o parte, că Tribunalul a respins în mod neîntemeiat argumentația lor, în condițiile în care statele membre au statutul de reclamanți privilegiați care nu trebuie să justifice interesul de a acționa și, pe de altă parte, că acesta nu și‑a motivat respingerea.

64      Comisia respinge această argumentație.

–       Aprecierea Curții

65      Trebuie constatat că Tribunalul a apreciat în mod întemeiat, la punctul 51 din ordonanța atacată, că eventualele diferențe din cadrul dispozițiilor deciziei în litigiu care vizau alte state membre erau lipsite de pertinență și inoperante pentru examinarea acțiunii formulate de România împotriva acestei decizii. Astfel, întrucât România nu a contestat decizia în litigiu decât în măsura în care ea privește excluderea anumitor cheltuieli pe care le‑a efectuat, eventualele erori care figurează în dispozițiile deciziei respective cu privire la alte state membre sunt lipsite de pertinență și inoperante pentru examinarea acțiunii sale în anulare.

66      În ceea ce privește argumentul României întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a obligației de motivare la punctul 51 din ordonanța atacată, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare a hotărârilor, care revine Tribunalului în temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu presupune ca Tribunalul să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care au fost luate măsurile în discuție, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul jurisdicțional (Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții, C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190, punctul 78, precum și jurisprudența citată).

67      Desigur, argumentele României referitoare la pretinsa existență a unor eventuale diferențe în cadrul dispozițiilor deciziei în litigiu cu privire la alte state membre au fost înlăturate direct de Tribunal ca fiind lipsite de pertinență și inoperante. Cu toate acestea, pentru a‑și justifica aprecierea, Tribunalul a invocat punctul 42 din Ordonanța din 19 aprilie 2016, Portugalia/Comisia (T‑550/15, nepublicată, EU:T:2016:237), prin care Tribunalul constata în esență că eroarea de imprimare săvârșită de Comisie în această cauză era lipsită de incidență pentru reclamantă, întrucât această eroare privea versiuni care vizau celelalte state membre, iar nu cea care fusese notificată reclamantei. Procedând astfel, România nu poate susține că Tribunalul nu și‑a motivat aprecierea în această privință.

68      Rezultă că este necesar să se înlăture cel de al patrulea aspect al primului motiv ca fiind nefondat și, în consecință, să se respingă primul motiv în totalitate.

 Cu privire la cel de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității

 Argumentația părților

69      România arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu i‑a acordat posibilitatea de a formula observații cu privire la informațiile pe care Comisia le‑a furnizat în răspunsul la întrebarea care i‑a fost adresată de acesta. Potrivit României, la punctele 52-58 din ordonanța atacată, Tribunalul și‑ar fi întemeiat aprecierea referitoare la luarea în considerare a notificării deciziei în litigiu pentru calculul termenului de introducere a acțiunii pe aceste informații.

70      Comisia contestă aceste afirmații.

 Aprecierea Curții

71      Astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, dreptul la apărare ocupă un loc esențial în organizarea și în derularea unui proces echitabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner, C‑14/07, EU:C:2008:264, punctul 47, și Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi, C‑394/07, EU:C:2009:219, punctul 28), iar dreptul la apărare include principiul contradictorialității (Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, EU:C:2008:392, punctul 61, precum și Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 50).

72      În ceea ce privește în special principiul contradictorialității, trebuie amintit că acest principiu implică, în general, dreptul părților la un proces pentru a avea posibilitatea să își exprime poziția cu privire la faptele și la înscrisurile pe care urmează să se întemeieze o hotărâre judecătorească, precum și să discute probele și observațiile prezentate în fața instanței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec, C‑450/06, EU:C:2008:91, punctul 47), și motivele de drept invocate din oficiu de instanță, pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctul 54). Astfel, pentru a îndeplini cerințele care decurg din dreptul la un proces echitabil, în organizarea și desfășurarea căruia dreptul la apărare ocupă un loc esențial, trebuie ca părțile să aibă posibilitatea să dezbată în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru soluționarea procedurii (Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminare M/EMEA, C‑197/09 RX‑II, EU:C:2009:804, punctele 39 și 41).

73      Pe de altă parte, astfel cum a arătat România în cererea sa de recurs, articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului este consacrat în mod specific principiului contradictorialității. În temeiul acestui articol, Tribunalul ia în considerare doar actele de procedură și înscrisurile și mijloacele materiale de probă de care reprezentanții părților au putut lua cunoștință și asupra cărora și‑au putut exprima punctul de vedere. În această privință, trebuie amintit că doar ca urmare a ultimei reforme a Regulamentului de procedură al Tribunalului din 4 martie 2015 (JO 2015, L 105, p. 1), acesta cuprinde o dispoziție referitoare la contradictorialitatea procedurii, ridicând‑o la rangul de dispoziție generală de procedură.

74      În ceea ce privește faptul că Tribunalul nu a solicitat României să se pronunțe, în urma măsurii de organizare a procedurii din 24 ianuarie 2019 prin care acesta a solicitat Comisiei informații cu privire la eventuale diferențe între versiunea notificată și versiunea publicată ale deciziei în litigiu, rezultă, desigur, din înșiși termenii articolului 88 din Regulamentul de procedură al Tribunalului că decizia de a adresa întrebări părților ține de libera apreciere a Tribunalului și că acesta este de asemenea liber să aprecieze în mod suveran valoarea care trebuie atribuită diferitor elemente de fapt și de drept care i‑au fost adresate (Ordonanța din 31 ianuarie 2017, Universal Protein Supplements/EUIPO, C‑485/16 P, nepublicată, EU:C:2017:72, punctul 15).

75      Cu toate acestea, această libertate de apreciere nu permite Tribunalului să nu respecte principiul contradictorialității, de care trebuie să beneficieze orice parte la un proces cu care este sesizată instanța Uniunii, indiferent de calitatea juridică a acesteia, și care contribuie la asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminare M/EMEA, C‑197/09 RX‑II, EU:C:2009:804, punctele 41 și 42).

76      În speță, Tribunalul a constatat, la punctul 55 din ordonanța atacată, în urma răspunsului Comisiei la întrebarea adresată de acesta, că cele două corecții au fost clasificate efectiv din greșeală sub denumirea „sumă estimată” în loc de denumirea „rată forfetară”. Or, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, faptul de a întemeia o decizie judecătorească pe fapte și pe documente de care părțile înseși, sau una dintre ele, nu au putut lua cunoștință și cu privire la care acestea nu au fost, așadar, în măsură să adopte o poziție constituie o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare (Hotărârea din 22 martie 1961, Snupat/Înalta Autoritate, 42/59 și 49/59, EU:C:1961:5, p. 156, precum și Ordonanța din 14 aprilie 2016, Dalli/Comisia, C‑394/15 P, nepublicată, EU:C:2016:262, punctul 40). În aceste condiții, Tribunalul nu a respectat principiul contradictorialității, întrucât nu a acordat României posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu privire la noile constatări aduse de Comisie în răspunsul său la întrebarea Tribunalului.

77      Cu toate acestea, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei adoptate în urma unei proceduri decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (Ordonanța din 14 aprilie 2016, Dalli/Comisia, C‑394/15 P, nepublicată, EU:C:2016:262, punctul 41 și jurisprudența citată). În această privință, nu reiese din dosarul cauzei că o eventuală luare de poziție a României cu privire la observațiile Comisiei ar fi putut determina Tribunalul să considere că data publicării deciziei în litigiu în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene constituia momentul de la care a început să curgă termenul de introducere a acțiunii împotriva acesteia.

78      În consecință, al doilea motiv de recurs trebuie înlăturat.

79      Întrucât niciunul dintre motivele invocate de România nu a fost admis, se impune respingerea recursului în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

80      Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

81      Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

82      Întrucât Comisia a solicitat obligarea României la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară și hotărăște:

1)      Respinge recursul.

2)      Obligă România la plata cheltuielilor de judecată.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 10 septembrie 2020.

*      Limba de procedură: româna.