–

pentru Friends of the Irish Environment Ltd, de F. Logue, solicitor, J. Kenny, BL, și J. Devlin, SC;

–

pentru An Bord Pleanála, de B. Magee, solicitor, F. Valentine, BL, și N. Butler, SC;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Hermes și M. Noll‑Ehlers, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (JO 1992, L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109, denumită în continuare „Directiva habitate”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Friends of the Irish Environment Ltd, pe de o parte, și An Bord Pleanála (Agenția pentru Amenajarea Teritoriului, Irlanda, denumită în continuare „Agenția”), pe de altă parte, în legătură cu decizia acesteia din urmă de a acorda un termen suplimentar de cinci ani pentru construirea unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat, pe lângă termenul de zece ani stabilit inițial într‑o decizie anterioară.

3

Conform articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate:

„Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare a acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.”

4

Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/52/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 (JO 2014, L 124, p. 1) (denumită în continuare „Directiva EEM”), definește la articolul 1 alineatul (2) litera (a) prima liniuță noțiunea de „proiect” ca fiind „executarea lucrărilor de construcții sau a altor instalații sau lucrări”.

5

Potrivit dispozițiilor articolului 1 alineatul (2) litera (c) din această directivă, o „aprobare de dezvoltare” [a se citi „autorizație”] înseamnă „decizia autorității sau a autorităților competente care împuternicesc inițiatorul proiectului să își realizeze proiectul”.

6

Articolul 40 alineatul (1) din Planning and Development Act 2000 (Legea din anul 2000 privind amenajarea teritoriului și dezvoltarea), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „PDA 2000”), prevede:

„Sub rezerva alineatului (2), o autorizație acordată conform prezentei părți încetează să producă efecte la expirarea termenului stabilit (dar fără a aduce atingere valabilității oricărei modificări efectuate înainte de expirarea acestui termen):

7

Articolul 42 din PDA 2000 prevede că, la cererea persoanei interesate, se acordă o prelungire a duratei autorizației de amenajare atunci când s‑au efectuat lucrări importante, în conformitate cu autorizația de amenajare, în termenul stabilit inițial, proiectul urmând a fi realizat într‑un termen rezonabil, sau atunci când considerații de natură comercială, economică sau tehnică independente de voința solicitantului au împiedicat în mod substanțial fie începerea amenajării, fie realizarea de lucrări importante. În acest din urmă caz, prelungirea termenului nu poate fi însă acordată dacă obiectivele de amenajare prevăzute în proiect au suferit după data emiterii autorizației modificări atât de semnificative încât acesta nu ar mai fi conform cu cerința de amenajare corespunzătoare și de dezvoltare durabilă a zonei respective. Este de asemenea necesar ca proiectul să nu fie incompatibil cu „orientările de la nivel ministerial”.

8

În plus, articolul 42 din PDA 2000 precizează că, în cazul în care lucrările de amenajare nu au început, autoritatea locală însărcinată cu amenajarea trebuie să se asigure că o evaluare a efectelor potențiale asupra mediului sau o evaluare corespunzătoare ori ambele evaluări, dacă este necesar acest lucru, au fost realizate înainte de acordarea autorizației de amenajare. Pe de altă parte, termenul suplimentar nu poate depăși cinci ani, iar o cerere de prelungire a duratei unei autorizații poate fi solicitată numai o singură dată.

9

Articolul 50 din PDA 2000 prevede că validitatea unei autorizații de amenajare poate fi contestată numai în cadrul unei acțiuni în justiție, sub sancțiunea decăderii, în termen de opt săptămâni, care poate fi prelungit în anumite circumstanțe.

10

Articolul 146 B din PDA 2000 instituie o procedură specială în cadrul căreia poate fi modificată autorizația pentru un proiect privind o infrastructură strategică.

11

Articolul 146 B din PDA 2000 prevede:

„[…]

(3)   În cazul în care [Agenția] decide că modificarea

[…]

(4)   Înainte de a adopta o decizie în conformitate cu alineatul (3) litera (b), [Agenția] stabilește dacă întinderea și natura: a) modificării solicitate în temeiul alineatului (1); b) a oricărei alte modificări pe care o preconizează în temeiul articolului (3) litera (b) punctul (ii) sunt de asemenea natură încât modificarea, dacă ar fi efectuată, ar putea avea efecte importante asupra mediului (și, în această privință, [Agenția] trebuie să fi adoptat o decizie finală în privința întinderii și a naturii oricărei alte modificări astfel preconizate).”

12

La 31 martie 2008, Agenția a autorizat un proiect de construire a unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat pe malul sudic al estuarului râului Shannon, în comitatul Kerry (Irlanda). Această autorizație (denumită în continuare „autorizația inițială”) prevedea că lucrările trebuiau să fie realizate în termen de maximum zece ani.

13

Acest proiect urma să fie realizat la limita a două situri Natura 2000, și anume aria specială de conservare de pe cursul inferior al râului Shannon (situl IE0002165) și aria specială de conservare din estuarul râurilor Shannon și Fergus (situl IE0004077).

14

Instanța de trimitere amintește că, la data acordării autorizației inițiale, Curtea statuase, în Hotărârea din 13 decembrie 2007, Comisia/Irlanda (C‑418/04, EU:C:2007:780), că legislația irlandeză nu transpunea corect Directiva habitate, în special, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 230 și 231 din hotărârea menționată, în măsura în care evaluarea corespunzătoare a efectelor asupra mediului potrivit acestei directive era asimilată cu evaluarea impusă de Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 1985, L 175, p. 40, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 174).

15

Potrivit instanței de trimitere, autorizația inițială nu făcea trimitere nici la Directiva habitate, nici la cele două situri protejate care puteau fi afectate de proiectul în discuție în litigiul principal și nici nu cuprindea constatări sau concluzii complete, precise și definitive de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate.

16

În luna septembrie 2017, construirea acestui terminal încă nu începuse, iar inițiatorul proiectului a sesizat Agenția, în temeiul articolului 146 B din PDA 2000, cu o cerere de prelungire a duratei autorizației de construire. El a arătat cu această ocazie că întârzierea în privința demarării lucrărilor rezulta în special din schimbările înregistrate în Irlanda la nivelul politicii în materia accesului la rețeaua națională de transport de gaze și, în general, al situației economice a acestei țări. Cererea cu care a fost sesizată astfel Agenția nu implica nicio modificare materială a lucrării.

17

Autorizația inițială a expirat la 31 martie 2018 fără să fi fost realizate niciun fel de lucrări.

18

La 13 iulie 2018, Agenția i‑a acordat inițiatorului proiectului un termen suplimentar de cinci ani pentru realizarea proiectului de construire a terminalului (denumit în continuare „autorizația în discuție în litigiul principal”), respectiv până la 31 martie 2023.

19

Din decizia de trimitere reiese că Agenția ar fi procedat cu această ocazie la o evaluare a efectelor potențiale asupra mediului, la încheierea căreia ar fi considerat că prelungirea duratei de realizare a proiectului de construcție examinat nu avea niciun efect important asupra mediului.

20

Autorizația în discuție în litigiul principal a fost contestată în fața High Court (Înalta Curte, Irlanda) de către Friends of the Irish Environment.

21

În aceste împrejurări, considerând că această cauză principală suscita dificultăți privind interpretarea dreptului Uniunii, High Court (Înalta Curte) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Circumstanțele menționate la punctele a)-d) ale celei de a doua întrebări preliminare adresate sunt următoarele: autorizația inițială fusese acordată în temeiul unei legislații naționale care nu a transpus corect Directiva habitate; această autorizație nu făcea trimitere la directiva menționată și nici nu cuprindea concluzii complete, precise și definitive de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate; autorizația respectivă a încetat să producă efecte la expirarea termenului pe care îl stabilise pentru aceste lucrări, iar acestea nu au început.

23

Rezultă în special că instanța de trimitere pornește de la premisa că, în cauza principală, autorizația inițială nu a fost precedată de o evaluare a efectelor potențiale asupra sitului în conformitate cu cea impusă la articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate.

24

În consecință, trebuie să se considere că, prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o decizie de prelungire a termenului stabilit inițial pentru realizarea unui proiect de construire a unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat trebuie considerată ca fiind o aprobare a unui proiect, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, atunci când autorizarea inițială a proiectului nu a fost precedată de o evaluare a efectelor potențiale asupra sitului respectiv, în conformitate cu această dispoziție, când autorizația respectivă a încetat să producă efecte juridice la expirarea termenului pe care îl stabilise pentru acele lucrări de construcție, iar acestea nu au fost întreprinse.

25

Articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate prevede o procedură de evaluare care urmărește să garanteze, printr‑un control prealabil, că un plan sau un proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria respectivă nu este autorizat decât în măsura în care nu are efecte negative asupra integrității acestui sit (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 117, precum și jurisprudența citată).

26

În această privință trebuie amintit că faptul că proiectul a cărui evaluare de mediu este contestată nu se află în zonele Natura 2000 vizate, ci în afara acestora, cum pare să fie situația în cauza principală, nu exclude nicidecum aplicabilitatea cerințelor enunțate la articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate. Astfel, după cum rezultă din textul acestei dispoziții, ea supune mecanismului de protecție a mediului prevăzut în cuprinsul său „[o]rice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2017, Comisia/Germania, C‑142/16, EU:C:2017:301, punctul 29).

27

Această dispoziție distinge două faze în procedura de evaluare pe care o prevede. Cea dintâi, vizată în prima teză a acestei dispoziții, impune statelor membre obligația de a efectua o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale ale unui plan sau proiect asupra unui sit protejat atunci când există o probabilitate ca planul sau proiectul respectiv să îl afecteze în mod semnificativ. Cea de a doua, vizată în a doua teză a acesteia, care intervine ca urmare a evaluării corespunzătoare menționate, condiționează autorizarea unui astfel de plan sau proiect de îndeplinirea cerinței ca acesta să nu aibă efecte negative asupra integrității sitului respectiv, sub rezerva dispozițiilor prevăzute la articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctele 118 și 119).

28

În primul rând, pentru a aprecia dacă o decizie care prelungește termenul stabilit într‑o autorizație inițială, pentru realizarea unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat ale cărui lucrări nu au început, privește un „proiect”, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, trebuie amintit că rezultă din jurisprudență că noțiunea de „proiect” în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM poate fi luată în considerare în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 122, precum și jurisprudența citată).

29

În plus, în măsura în care definiția noțiunii de „proiect” care rezultă din Directiva EEM este mai restrictivă decât cea care rezultă din Directiva habitate, Curtea a statuat că, dacă o activitate intră sub incidența Directivei EEM, aceasta trebuie, cu atât mai mult, să intre sub incidența Directivei habitate (Hotărârea din 7 noiembrie 2018, Coöperatie Mobilisation for the Environment și alții, C‑293/17 și C‑294/17, EU:C:2018:882, punctul 65, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 123).

30

În consecință, dacă o activitate este considerată ca fiind un „proiect” în sensul Directivei EEM, aceasta este susceptibilă să constituie un „proiect” în sensul Directivei habitate (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 124, precum și jurisprudența citată).

31

Or, definiția termenului „proiect” din cuprinsul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM prevede, la prima liniuță, executarea lucrărilor de construcții sau a altor instalații sau lucrări și, la a doua liniuță, alte intervenții în mediul natural și asupra peisajului, inclusiv cele care implică exploatarea resurselor minerale.

32

În plus, din jurisprudența Curții reiese că termenul „proiect” corespunde, în ceea ce privește în special modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) litera (a) prima liniuță din Directiva EEM, unor lucrări sau intervenții care modifică realitatea fizică a sitului (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 62, precum și jurisprudența citată).

33

În speță, decizia de prelungire a unui termen stabilit inițial pentru construirea unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat ale cărui lucrări nu au început îndeplinește astfel de criterii și, prin urmare, trebuie considerată ca având ca obiect un „proiect”, în sensul Directivei EEM.

34

O asemenea decizie trebuie, așadar, să fie privită totodată ca având ca obiect un „proiect” în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate.

35

Cu toate acestea, după cum a subliniat doamna avocată generală la punctul 32 din concluziile sale, dacă, având în vedere în special caracterul lor recurent, natura sau condițiile lor de executare, anumite activități trebuie să fie privite ca o operațiune unică, ele pot fi considerate un singur proiect, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, scutit de o nouă procedură de evaluare în temeiul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Stadt Papenburg, C‑226/08, EU:C:2010:10, punctele 47 și 48, precum și Hotărârea din 7 noiembrie 2018, Coöperatie Mobilisation for the Environment și alții, C‑293/17 și C‑294/17, EU:C:2018:882, punctele 78 și 80).

36

În speță, din decizia de trimitere reiese că autorizația în discuție în litigiul principal vizează același proiect precum cel autorizat inițial.

37

Nu se poate deduce însă de aici că o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal nu era supusă, ca urmare a acestui simplu fapt, aplicării articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate.

38

Astfel, spre deosebire de cauzele care au condus la jurisprudența amintită la punctul 35 din prezenta hotărâre, o asemenea autorizație nu are ca obiect să reînnoiască autorizația pentru o activitate recurentă în curs de exploatare, ci să permită realizarea unui proiect care, după cum reiese din decizia de trimitere și în special din descrierea cadrului juridic irlandez, a făcut obiectul unei prime autorizații devenite caducă fără măcar ca lucrările care erau prevăzute să fi început.

39

În consecință, această autorizație privește un „proiect” supus cerințelor articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, independent de altfel de chestiunea dacă această dispoziție trebuia respectată cu ocazia adoptării autorizației inițiale.

40

În al doilea rând, trebuie determinat dacă o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal constituie o „aprob[are]” dată pentru acest proiect, în sensul dispoziției menționate.

41

Agenția respinge această analiză pentru motivul că ar trebui să fie întrunite două caracteristici, și anume să existe o împuternicire pentru realizarea proiectului și să fie vizată însăși esența acestuia. În speță, potrivit Agenției, aceste două condiții nu sunt îndeplinite pentru că, în ceea ce o privește pe cea dintâi, construcția terminalului de regazeificare a gazului natural lichefiat ar fi putut să înceapă încă de la momentul autorizației inițiale și, în ceea ce o privește pe cea de a doua, autorizația în discuție în litigiul principal nu face decât să prelungească durata de construcție a proiectului, fără a‑l modifica.

42

Trebuie amintit în această privință că, deși Directiva habitate nu definește condițiile în care autoritățile „aprobă” un anumit proiect, în temeiul articolului 6 alineatul (3) din aceasta, noțiunea de „aprobare de dezvoltare” [a se citi „autorizație”] de la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM este pertinentă pentru definirea sensului termenilor respectivi (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 142).

43

Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM definește sintagma „aprobare de dezvoltare” [a se citi „autorizație”] ca fiind „decizia autorității sau a autorităților competente care împuternicesc inițiatorul proiectului să își realizeze proiectul”.

44

Contrar celor susținute de Agenție, nu reiese din Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Wells (C‑201/02, EU:C:2004:12), citată de aceasta în susținerea argumentației sale, că numai o decizie de modificare a proiectului autorizat inițial poate constitui o „aprobare de dezvoltare” [a se citi „autorizație”] în sensul acestei dispoziții. Reiese astfel din cuprinsul punctelor 44-47 din hotărârea respectivă că constatarea privind expirarea autorizației inițiale și faptul că o nouă autorizație era necesară pentru continuarea exploatării activității au determinat Curtea să considere că decizia care permitea continuarea acestei activități a înlocuit nu numai termenii, ci și esența însăși a autorizației inițiale și că, așadar, această decizie constituia o nouă autorizație.

45

Or, după cum reiese din decizia de trimitere, autorizația inițială a încetat să își producă efectele la expirarea termenului de zece ani pe care îl stabilise și nu mai puteau fi realizate niciun fel de lucrări. În consecință, la expirarea acestui termen, autorizația inițială devenise caducă și, așadar, ea nu a fost modificată de autorizația în discuție în litigiul principal, ci a fost înlocuită de aceasta din urmă.

46

În această privință, circumstanța că proiectul în discuție în litigiul principal ar fi putut să fie realizat în temeiul autorizației inițiale este lipsită de relevanță.

47

În consecință, o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal constituie într‑adevăr o nouă aprobare de dezvoltare [a se citi „autorizație”], în sensul Directivei EEM, și, prin urmare, de asemenea o „aprob[are]” în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate.

48

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare adresate că o decizie de prelungire a termenului de zece ani stabilit inițial pentru realizarea unui proiect de construire a unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat trebuie considerată ca fiind o aprobare a unui proiect, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, atunci când autorizația inițială pentru acest proiect, devenită caducă, a încetat să producă efecte juridice la expirarea termenului pe care îl stabilise pentru lucrările respective, iar acestea din urmă nu au fost întreprinse.

49

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se precizeze, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare adresată, condițiile de aplicare a cerinței evaluării corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului în cauză, prevăzută la articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, la o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal. Aceasta dorește în special să afle dacă autoritatea competentă este obligată să ia în considerare toate modificările care au fost aduse eventual lucrărilor autorizate inițial și utilizării preconizate, precum și evoluțiile, de la momentul autorizației acordate inițial, în privința „aspectel[or] legate de mediu” și a cunoștințelor științifice. În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă trebuie să se evalueze impactul asupra sitului la nivelul întregului proiect.

50

În această privință, după cum s‑a amintit la punctul 27 din prezenta hotărâre, articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate face distincție între două faze în procedura de evaluare pe care o prevede, iar cea dintâi, vizată în cuprinsul primei teze a acestei dispoziții, impune statelor membre să efectueze o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale ale unui plan sau proiect asupra unui sit protejat atunci când există o probabilitate ca planul sau proiectul respectiv să afecteze în mod semnificativ acest sit (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 119, precum și jurisprudența citată).

51

Ținând seama în special de principiul precauției, se consideră că un asemenea risc există atât timp cât nu se poate exclude, pe baza celor mai relevante cunoștințe științifice în materie, că respectivul plan sau proiect ar putea afecta obiectivele de conservare a acestui sit. Aprecierea riscului trebuie realizată printre altele în lumina caracteristicilor și a condițiilor de mediu specifice ale sitului vizat de un astfel de plan sau proiect (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 134).

52

O evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale ale unui plan sau proiect presupune că, înainte de aprobarea acestuia, trebuie identificate, făcând apel la cele mai relevante cunoștințe științifice în materie, toate aspectele acestui plan sau proiect care ar putea, per se sau împreună cu alte planuri sau proiecte, să afecteze obiectivele de conservare a sitului protejat. Autoritățile naționale competente autorizează desfășurarea unei activități numai după ce constată că activitatea respectivă este lipsită de efecte negative asupra integrității acestui sit. Aceasta este situația atunci când nu există nicio îndoială rezonabilă din punct de vedere științific cu privire la absența unor asemenea efecte (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 120, precum și jurisprudența citată).

53

Astfel, o evaluare efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate nu poate fi considerată corespunzătoare în cazul în care prezintă lacune și nu cuprinde constatări și concluzii complete, precise și definitive de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate asupra sitului protejat (Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Comisia/Spania, C‑404/09, EU:C:2011:768, punctul 100).

54

Trebuie adăugat că este necesar să se țină seama și de evaluările realizate eventual cu ocazia unor autorizări anterioare pentru a evita ca același plan să fie supus mai multor evaluări ecologice care acoperă toate cerințele Directivei habitate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 septembrie 2015, Dimos Kropias Attikis, C‑473/14, EU:C:2015:582, punctul 55, precum și Hotărârea din 22 martie 2012, Inter‑Environnement Bruxelles și alții, C‑567/10, EU:C:2012:159, punctul 42).

55

Cu toate acestea, luarea în considerare a unor asemenea evaluări ex ante cu ocazia adoptării unei autorizații de prelungire a duratei de construcție a unui proiect precum autorizația în discuție în litigiul principal nu poate exclude riscul ca un sit protejat să fie afectat în mod semnificativ decât în cazul în care aceste evaluări cuprind concluzii complete, precise și definitive de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor și sub rezerva ca datele de mediu și științifice pertinente să nu fi evoluat, proiectul să nu fi fost modificat și să nu existe alte planuri sau proiecte de luat în considerare.

56

Rezultă că revine autorității competente sarcina să aprecieze dacă o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal, care prelungește termenul stabilit inițial într‑o primă autorizație pentru realizarea unui proiect de construire a unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat, trebuie precedată de evaluarea corespunzătoare a efectelor potențiale prevăzută la articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate și, dacă este cazul, dacă aceasta trebuie să aibă ca obiect întregul proiect sau o parte din acesta, ținând seama în special atât de o evaluare ex ante eventual realizată, cât și de evoluția datelor de mediu și științifice pertinente, dar și de modificarea eventuală a proiectului sau de existența altor planuri sau proiecte.

57

În speță, rezultă din decizia de trimitere că proiectul de construire a unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat trebuia realizat în apropierea a două situri protejate și că autorizația inițială nu a fost precedată de o evaluare care să cuprindă concluzii complete, precise și definitive de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la lucrările care erau preconizate pe aceste situri.

58

Rezultă, pe de o parte, că nu se poate exclude ca un asemenea proiect să poată afecta siturile respective în mod semnificativ și, pe de altă parte, ca asemenea circumstanțe, a căror verificare este de competența instanței de trimitere, să fie de natură a impune ca o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal să fie precedată de evaluarea corespunzătoare a efectelor potențiale, conform cerințelor articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate. Rezultă de asemenea că o astfel de evaluare nu poate constitui o simplă actualizare a evaluării care a putut fi realizată anterior, ci că trebuie să poată consta într‑o evaluare completă a efectelor potențiale ale întregului proiect asupra acelorași situri.

59

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare adresată că revine autorității competente sarcina să aprecieze dacă o decizie de a prelungi termenul stabilit inițial pentru realizarea unui proiect de construire a unui terminal de regazeificare a gazului natural lichefiat, a cărui autorizație inițială a devenit caducă, trebuie să facă obiectul evaluării corespunzătoare a efectelor potențiale, prevăzută la articolul 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, și, dacă este cazul, dacă aceasta trebuie să aibă ca obiect întregul proiect sau o parte din acesta, ținând seama în special atât de o evaluare ex ante eventual realizată, cât și de evoluția datelor de mediu și științifice pertinente, dar și de modificarea eventuală a proiectului sau de existența altor planuri sau proiecte. Această evaluare a efectelor potențiale trebuie efectuată atunci când nu se poate exclude, pe baza celor mai relevante cunoștințe științifice în materie, ca acest proiect să afecteze obiectivele de conservare a sitului respectiv. O evaluare ex ante a proiectului menționat, realizată înainte de adoptarea autorizației inițiale pentru acesta, nu poate exclude acest risc decât în cazul în care aceste evaluări cuprind concluzii complete, precise și definitive de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor și sub rezerva lipsei de evoluție în privința datelor de mediu și științifice pertinente, a modificării eventuale a proiectului sau a existenței altor planuri sau proiecte.

60

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța solicită în esență să se stabilească dacă răspunsul la primele trei întrebări preliminare este diferit după cum o autorizație pentru un proiect impune un termen pentru faza de exploatare sau stabilește numai un termen pentru faza de realizare a acestuia, sub rezerva ca lucrările să fie finalizate în acest termen.

61

În această privință trebuie subliniat că o distincție între aceste două tipuri de autorizație este lipsită de relevanță pentru litigiul principal.

62

În consecință, întrucât justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44, precum și jurisprudența citată), a patra întrebare trebuie declarată inadmisibilă.

63

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească în ce măsură obligația care revine instanței naționale de a interpreta legislația națională în cea mai mare măsură posibil în conformitate cu dispozițiile Directivei habitate și ale Convenției de Aarhus este supusă cerinței ca părțile din litigiul principal să fi invocat în mod explicit asemenea chestiuni de interpretare. Mai precis, în cazul în care dreptul național prevede două procese decizionale, dintre care doar unul asigură respectarea Directivei habitate, instanța națională este obligată să interpreteze legislația națională în sensul invocării numai a procesului decizional conform cu directiva, în pofida faptului că această interpretare specifică nu a fost susținută în mod explicit de părți în cauza cu care a fost sesizată.

64

Rezultă din jurisprudența constantă a Curții că revine doar instanței naționale care este sesizată cu soluționarea litigiului principal și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies, C‑502/19, EU:C:2019:1115, punctul 55 și jurisprudența citată).

65

Rezultă că întrebările adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență și că Curtea poate refuza să se pronunțe asupra acestor întrebări numai dacă interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, dacă problema este de natură ipotetică sau dacă Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările menționate (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies, C‑502/19, EU:C:2019:1115, punctul 56 și jurisprudența citată).

66

Or, cu titlu introductiv, trebuie subliniat că a cincea întrebare adresată nu evocă într‑un mod suficient de precis prevederile Convenției de la Aarhus a căror interpretare este solicitată.

67

Reiese, pe de altă parte, din decizia de trimitere și din observațiile scrise prezentate în fața Curții că această întrebare este adresată pentru că instanța de trimitere dorește să sublinieze că dispoziția națională pe baza căreia a fost adoptată autorizația în discuție în litigiul principal este eronată pentru motivul că ar exista o altă dispoziție, în speță articolul 42 din PDA 2000, care, interpretată în lumina articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, ar fi în conformitate cu dreptul Uniunii. Această eroare de drept nu ar fi fost însă invocată de reclamanta din litigiul principal și, prin urmare, nu ar putea fi evidențiată din oficiu de către instanța de trimitere.

68

Rezultă că a cincea întrebare adresată privește în realitate posibilitatea unei instanțe naționale de a se întemeia pe o interpretare conformă cu dreptul Uniunii a unei dispoziții naționale în scopul de a evidenția din oficiu conflictul cu acest drept al altei dispoziții naționale, care servește drept temei juridic autorizației în discuție în litigiul principal.

69

Cu toate acestea, după cum a arătat doamna avocată generală la punctele 61 și 68 din concluziile sale, nu reies cu claritate motivele pentru care instanța de trimitere ar trebui să depună eforturi pentru a stabili temeiul juridic corect al autorizației în discuție în litigiul principal în ipoteza în care aceasta ar trebui în orice caz să arate că autorizația respectivă a fost adoptată cu încălcarea articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, precizându‑se, în plus, că pare să reiasă din dosarul aflat la dispoziția Curții că Friends of the Irish Environment a susținut într‑adevăr că articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate a fost încălcat.

70

Trebuie adăugat că nu reiese cu claritate din decizia de trimitere că dreptul irlandez interzice în orice situație unei instanțe naționale să evidențieze din oficiu motive de drept care nu ar fi fost invocate de către un reclamant.

71

În aceste condiții, Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la a cincea întrebare adresată, care, așadar, este inadmisibilă.

72

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul în care trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera a) în sensul că aplicarea articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate la o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal depinde de nerespectarea acestei dispoziții la momentul acordării autorizației inițiale, dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme procedurale naționale care împiedică un reclamant să invoce, pe cale de excepție, în cadrul acțiunii sale îndreptate împotriva unei autorizații precum autorizația în discuție în litigiul principal nelegalitatea pentru acest motiv a autorizației acordate inițial. În plus, aceasta solicită să se stabilească dacă o asemenea normă procedurală este în conformitate cu obligația statelor membre de a remedia încălcările dreptului Uniunii.

73

Or, din răspunsul dat la prima și la cea de a doua întrebare adresate reiese că respectarea Directivei habitate de o autorizație precum autorizația inițială este lipsită de relevanță în cadrul aprecierii aspectului dacă o autorizație precum autorizația în discuție în litigiul principal constituie o aprobare a unui proiect, în sensul articolului 6 alineatul (3) din această directivă.

74

Rezultă că nu este necesar să se răspundă la a șasea întrebare adresată.

75

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: