1.

Prin recursul formulat, care face obiectul prezentelor concluzii, societatea NeXovation, Inc. (denumită în continuare „recurenta”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 19 iunie 2019, NeXovation/Comisia (T‑353/15, EU:T:2019:434; denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta din urmă a respins acțiunea introdusă de ea având ca obiect anularea Deciziei (UE) 2016/151 a Comisiei din 1 octombrie 2014 privind ajutorul de stat SA.31550 (2012/C) (ex 2012/NN) pus în aplicare de Germania pentru Nürburgring (denumită în continuare „decizia finală”) ( 2 ).

2.

Prezenta cauză ridică probleme referitoare la întinderea obligației de motivare a hotărârilor care revine Tribunalului, precum și la întinderea drepturilor procedurale ale părților interesate care depun la Comisie o plângere în materia ajutoarelor de stat.

3.

Istoricul litigiului este descris la punctele 1-15 din hotărârea atacată și, în măsura în care prezintă interes în prezenta procedură, poate fi rezumat după cum urmează.

4.

Complexul Nürburgring (denumit în continuare „Nürburgring”), situat în landul german Renania‑Palatinat, cuprinde un circuit de curse de automobile, un parc de agrement, hoteluri și restaurante.

5.

Între anii 2002 și 2012, proprietarii Nürburgring (denumiți în continuare „vânzătorii”) au beneficiat, în principal din partea landului Renania‑Palatinat, de măsuri de sprijin pentru construirea unui parc de agrement, a unor hoteluri și restaurante, precum și pentru organizarea de curse de Formula 1.

6.

În urma unei plângeri, aceste măsuri de sprijin au făcut obiectul unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, inițiată de Comisie în anul 2012.

7.

În același an, Amtsgericht Bad Neuenahr‑Ahrweiler (Tribunalul Districtual din Bad Neuenahr‑Ahrweiler, Germania) a constatat insolvența vânzătorilor și a decis vânzarea activelor lor (denumite în continuare „activele Nürburgring”). A fost inițiată o procedură de cerere de ofertă (denumită în continuare „procedura de cerere de ofertă”) care s‑a încheiat prin vânzarea acestor active către Capricorn Nürburgring Besitzgesellschaft GmbH (denumită în continuare „Capricorn”).

8.

La 10 aprilie 2014, recurenta a depus la Comisie o plângere prin care susținea că procedura de cerere de ofertă nu a fost deschisă, transparentă, nediscriminatorie și necondiționată și nu a avut drept rezultat vânzarea activelor Nürburgring la prețul pieței, în măsura în care aceste active fuseseră vândute unui ofertant – Capricorn – a cărui ofertă era mai mică decât a sa și care a fost favorizat în cadrul procedurii de cerere de ofertă. Potrivit acestei plângeri, Capricorn a primit astfel un ajutor, corespunzător diferenței dintre prețul de piață al activelor Nürburgring și prețul plătit pentru achiziționarea acelorași active, și a asigurat continuitatea activităților economice ale vânzătorilor. Prin urmare, ordinul de recuperare a ajutoarelor primite de vânzători ar fi trebuit să fie extins la această societate.

9.

La 1 octombrie 2014, Comisia a adoptat decizia finală. În această decizie, în primul rând, Comisia a constatat, pe de o parte, nelegalitatea și incompatibilitatea cu piața internă a unor măsuri adoptate de Germania în favoarea vânzătorilor și, pe de altă parte, a declarat că recuperarea acestor ajutoare nu va viza Capricorn și filialele sale ( 3 ) (denumită în continuare „prima decizie în litigiu”).

10.

În al doilea rând, în decizia finală, Comisia a stabilit că vânzarea activelor Nürburgring către Capricorn nu constituia un ajutor de stat ( 4 ). Comisia a considerat că vânzarea în discuție a fost efectuată prin intermediul unei proceduri de cerere de ofertă deschise, transparente și nediscriminatorii și că această procedură a condus la o vânzare a activelor respective la prețul pieței (denumită în continuare „a doua decizie în litigiu”).

11.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 26 iunie 2015, recurenta a formulat o acțiune având ca obiect anularea atât a primei decizii, cât și a celei de a doua decizii în litigiu.

12.

În hotărârea atacată, în primul rând, Tribunalul a declarat acțiunea inadmisibilă, în măsura în care viza anularea primei decizii în litigiu. Tribunalul a considerat că recurenta nu a demonstrat că era vizată în mod individual de această decizie, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE ( 5 ).

13.

În ceea ce privește cererea de anulare a celei de a doua decizii în litigiu, Tribunalul a constatat mai întâi că recurenta, în calitate de parte interesată, avea calitate procesuală activă pentru a‑și proteja drepturile procedurale care îi sunt garantate de articolul 108 alineatul (2) TFUE ( 6 ), precum și interesul de a exercita acțiunea. În continuare, Tribunalul a examinat pe fond motivele invocate în susținerea acestei cereri, respingându‑le pe toate și, prin urmare, respingând acțiunea în totalitate ( 7 ).

14.

Recurenta solicită Curții anularea punctelor 3 și 4 din dispozitivul hotărârii atacate și anularea primei și a celei de a doua decizii în litigiu sau, cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal, precum și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

15.

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

16.

În susținerea recursului formulat, recurenta invocă șase motive.

17.

Primul motiv privește partea din hotărârea atacată referitoare la prima decizie în litigiu. Recurenta susține că Tribunalul ar fi concluzionat în mod eronat că ea nu era vizată în mod individual de această decizie.

18.

În schimb, celelalte cinci motive de recurs privesc partea din hotărârea atacată referitoare la a doua decizie în litigiu. Mai precis, al doilea motiv este întemeiat pe aplicarea eronată a noțiunii de ajutor de stat, al treilea motiv este întemeiat pe aplicarea eronată a noțiunii de „dificultăți serioase”, al patrulea motiv este întemeiat pe aplicarea eronată a articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 ( 8 ), al cincilea motiv este întemeiat pe aprecierea eronată a caracterului imparțial al examinării plângerii depuse de recurentă, iar, în sfârșit, prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurenta invocă erori de drept în aprecierea caracterului suficient al motivării celei de a doua decizii în litigiu.

19.

Conform solicitării Curții, ne vom concentra analiza asupra motivelor al doilea‑al șaselea, referitoare la cererea de anulare a celei de a doua decizii în litigiu.

20.

În această privință, trebuie să se arate, cu titlu preliminar, că este cert că a doua decizie în litigiu este o decizie adoptată în urma fazei preliminare de examinare ( 9 ) prin care Comisia a constatat că măsurile în cauză nu constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE și, în consecință, a decis să nu inițieze procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE ( 10 ).

21.

În acest sens, amintim de asemenea că, așa cum se arată la punctele 77-82 din hotărârea atacată, din jurisprudență reiese că, în cazul în care un reclamant solicită anularea unei decizii, adoptată la încheierea examinării preliminare, prin care se declară că măsura în cauză nu constituie un ajutor de stat sau a unei decizii de a nu ridica obiecții, el pune în discuție în esență faptul că Comisia nu a inițiat procedura oficială de investigare, încălcând astfel drepturile procedurale de care reclamantul ar beneficia în cadrul unei astfel de proceduri. Pentru ca cererea sa de anulare să fie admisă, reclamantul poate invoca orice motiv de natură să demonstreze că aprecierea informațiilor și a elementelor de care dispunea sau putea să dispună Comisia ar fi trebuit să dea naștere unor îndoieli privind calificarea acestei măsuri drept ajutor de stat sau compatibilitatea sa cu piața internă ( 11 ).

22.

Al doilea motiv de recurs cuprinde patru aspecte.

23.

În cadrul primului aspect, recurenta susține că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 122-128 din hotărârea atacată, că Comisia nu ar fi trebuit să aibă îndoieli în ceea ce privește caracterul obligatoriu al scrisorii Deutsche Bank din 10 martie 2014, prezentată de Capricorn drept garanție financiară în susținerea ofertei sale. Recurenta afirmă că, din diverse elemente și în special din menționarea explicită a caracterului neobligatoriu în anexa la scrisoarea amintită, reiese că aceasta nu era decât o scrisoare de intenție. În memoriul său în replică, recurenta arată că problema stabilirii caracterului obligatoriu sau neobligatoriu al scrisorii în cauză este o problemă de drept care poate fi examinată de Curte în cadrul recursului și, cu titlu subsidiar, susține că, în orice caz, Tribunalul ar fi denaturat această scrisoare.

24.

Al doilea aspect vizează contestarea concluziei Tribunalului potrivit căreia recurenta nu a dovedit că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la caracterul transparent al procedurii de cerere de ofertă în ceea ce privește termenele de depunere a ofertelor.

25.

Recurenta susține, în primul rând, că Tribunalul nu a ținut seama de faptul că ea fusese deturnată de la aceste termene de vânzători, care i‑au comunicat o prelungire a termenelor respective până la 31 martie 2014. De asemenea, Tribunalul nu ar fi luat în considerare faptul că o astfel de modificare a condițiilor procedurii ar fi trebuit să fie aplicată tuturor ofertanților.

26.

În al doilea rând, Tribunalul nu ar fi luat în considerare nici faptul că, astfel cum susține recurenta, o asemenea procedură de cerere de ofertă s‑ar fi îndepărtat de la abordarea pe care ar fi urmat‑o un investitor privat normal. Acest lucru ar fi confirmat la punctul 93 din Comunicarea Comisiei privind noțiunea de ajutor de stat ( 12 ), din care reiese că nerespectarea normelor Uniunii în materie de achiziții publice ar trebui să dea naștere unor îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dispozițiile privind ajutoarele de stat. În speță, dispozițiile menționate nu ar fi fost respectate, întrucât dreptul Uniunii nu ar admite negocieri libere după expirarea termenului. Tribunalul nu ar fi luat în considerare aceste probleme.

27.

În al treilea rând, Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că, astfel cum arată recurenta, decizia finală ar conține, în considerentul (272) și, respectiv, în considerentul (275) litera (c), afirmații contradictorii cu privire la problema dacă vânzătorii au prelungit sau nu termenul de depunere a ofertelor.

28.

În cadrul celui de al treilea aspect, recurenta susține că Tribunalul nu a luat în considerare trei argumente pe care le‑a invocat în ceea ce privește tot atâtea modificări intervenite pe parcursul procedurii de cerere de ofertă cu privire la care nu ar fi fost însă informați toți ofertanții potențiali.

29.

În primul rând, deși recurentei i s‑ar fi propus inițial să achiziționeze activele Nürburgring pe baza unui „bilanț curat” („clean balance sheet”), și anume fără a trebui să preia datoriile și obligațiile prezente și trecute care grevau aceste active, ar fi rezultat ulterior că toate acordurile esențiale legate de administrarea Nürburgring fuseseră încheiate de un terț în temeiul unui contract de închiriere comercială („business lease”) încheiat cu vânzătorii și pe care, în cazul achiziționării Nürburgring, recurenta ar fi fost ținută să îl preia ca atare. În hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi luat nicidecum în considerare argumentul invocat în această privință.

30.

În al doilea rând, Tribunalul nu ar fi luat în considerare argumentul invocat de recurentă referitor la contractul de închiriere comercială (business lease) încheiat cu Capricorn și conceput inițial ca „opțiune de rezervă”, în cazul în care procedura de cerere de ofertă nu s‑ar fi încheiat cu succes sau dacă decizia Comisiei referitoare la aceasta ar fi fost contestată. Deși opțiunea de rezervă amintită era în mod clar relevantă pentru stabilirea prețului final, ea nu ar fi fost comunicată altor ofertanți. În consecință, informațiile furnizate în cursul procedurii de cerere de ofertă nu ar fi fost complete și, prin urmare, procedura menționată nu ar fi fost conformă cu cerința transparenței în sensul reglementării privind ajutoarele de stat.

31.

În al treilea rând, Tribunalul nu ar fi examinat argumentul prin care recurenta a susținut că vânzătorii au introdus un criteriu de selecție legat de mediu în cursul procedurii de cerere de ofertă, fără ca acesta să fie comunicat tuturor ofertanților.

32.

În cadrul celui de al patrulea aspect, recurenta susține că Tribunalul nu a luat în considerare mai multe argumente pe care le‑a invocat cu privire, pe de o parte, la caracterul transparent al procedurii de cerere de ofertă și, pe de altă parte, la caracterul discriminatoriu al acesteia.

33.

Comisia consideră că al doilea motiv trebuie respins în totalitate. Primul aspect și argumentele cuprinse în al doilea aspect ar fi inadmisibile, întrucât, în parte, ar urmări să repună în discuție constatări de fapt efectuate de Tribunal și, în parte, nu ar specifica părțile contestate din hotărârea atacată. În ceea ce privește al treilea aspect, Comisia consideră că primele două argumente se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate. În ceea ce privește al treilea argument, Tribunalul nu ar fi fost obligat să răspundă la acesta, întrucât și‑ar fi întemeiat pe alte elemente constatarea privind lipsa caracterului credibil și ferm al ofertei recurentei. În ceea ce privește argumentele invocate de recurentă în cadrul celui de al patrulea aspect, acestea ar fi inadmisibile sau nepertinente.

34.

Primul aspect al celui de al doilea motiv vizează contestarea analizei Tribunalului, conținută la punctele 124-127 din hotărârea atacată, care l‑a determinat să concluzioneze, la punctul 128 din aceasta, că Comisia nu ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la caracterul obligatoriu al scrisorii Deutsche Bank din 10 martie 2014, referitoare la finanțarea ofertei depuse de Capricorn.

35.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul este singurul competent să constate și să se pronunțe asupra situației de fapt și, în principiu, să examineze probele pe care le reține în susținerea acesteia. Astfel, din moment ce aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale ale dreptului, precum și normele de procedură aplicabile în materie de sarcină a probei și de administrare a probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate. Această apreciere nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul recursului ( 13 ).

36.

În speță, argumentele invocate de recurentă în cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv vizează contestarea aprecierii efectuate de Tribunal cu privire la caracterul obligatoriu al scrisorii Deutsche Bank din 10 martie 2014. Așadar, recurenta solicită în esență Curții să efectueze în cadrul recursului o nouă apreciere a unui element de probă prezentat în fața Tribunalului, ceea ce nu este admisibil, potrivit jurisprudenței menționate la punctul precedent.

37.

Trebuie să se arate de asemenea că, în recursul formulat, recurenta nu a invocat în niciun mod o denaturare a acestui element de probă de către Tribunal. Recurenta a invocat denaturarea de către Tribunal a scrisorii menționate numai în memoriul în replică și, în plus, doar cu titlu subsidiar. În această privință, trebuie însă amintit că din articolul 127 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 190 alineatul (1) din același regulament, reiese că, pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii ( 14 ), ceea ce nu este cazul în speță.

38.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie declarat inadmisibil.

39.

În cadrul celui de al doilea, al celui de al treilea și al celui de al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv, recurenta susține, din mai multe puncte de vedere, că Tribunalul nu ar fi luat în considerare și nu ar fi ținut seama de diverse argumente pe care le‑a invocat în primă instanță. Considerăm că este oportun ca, înainte de a analiza aceste aspecte, să amintim principiile jurisprudențiale dezvoltate de Curte în ceea ce privește întinderea obligației de motivare a hotărârilor care revine Tribunalului.

40.

Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare a Tribunalului, care decurge din articolul 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil acestuia în temeiul articolului 53 primul paragraf din același statut și al articolului 117 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, impune ca motivarea hotărârii atacate să evidențieze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să se permită persoanelor interesate să ia cunoștință de motivele deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional ( 15 ).

41.

Din jurisprudență reiese de asemenea că motivul întemeiat pe lipsa unui răspuns din partea Tribunalului la argumentele invocate în primă instanță echivalează în esență cu invocarea unei încălcări a obligației de motivare ( 16 ) și că problema dacă motivarea unei hotărâri a Tribunalului este contradictorie sau insuficientă reprezintă o problemă de drept care poate fi invocată, ca atare, în cadrul unui recurs ( 17 ).

42.

În acest cadru, controlul Curții are ca obiect în special să verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale tuturor argumentelor invocate de reclamant ( 18 ).

43.

Totuși, reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că obligația de motivare nu impune Tribunalului să realizeze o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu și că, prin urmare, motivarea Tribunalului poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis argumentele, iar Curții, să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul ( 19 ). Cu toate acestea, Tribunalul nu este obligat să se pronunțe cu privire la elemente care sunt în mod vădit nerelevante sau să anticipeze obiecțiunile potențiale ( 20 ).

44.

Din principiile prezentate mai sus reiese că, deși, potrivit jurisprudenței, Tribunalul își poate îndeplini, în condițiile menționate anterior, obligația de motivare a hotărârilor printr‑o motivare implicită, acesta nu poate însă să omită pur și simplu să răspundă, explicit sau implicit, la argumentele invocate în fața sa, care nu sunt în mod vădit nerelevante, sau să le denatureze fondul. Astfel, o asemenea omisiune constituie o lipsă de motivare, contrară obligației de motivare care revine Tribunalului, precum și o încălcare a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 21 ).

45.

Așadar, acestea sunt principiile în lumina cărora trebuie să se analizeze argumentele invocate de recurentă în cadrul celui de al doilea, al celui de al treilea și al celui de al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv.

46.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul nu ar fi luat în considerare sau nu ar fi ținut seama de diverse argumente pe care le‑a invocat cu privire la stabilirea termenului de depunere a ofertelor în cursul procedurii de cerere de ofertă, argumente care urmăreau să demonstreze caracterul netransparent al acestei proceduri.

47.

În această privință, trebuie să se arate mai întâi că Tribunalul a analizat critica referitoare la caracterul netransparent al procedurii de cerere de ofertă la punctele 119-121 din hotărârea atacată. Mai precis, la punctul 119 din această hotărâre, Tribunalul a constatat în special că din scrisoarea KPMG din 17 decembrie 2013 reieșea că termenul final de depunere a ofertelor de confirmare fusese stabilit la 17 februarie 2014. Totuși, Tribunalul a arătat de asemenea că în această scrisoare se preciza că ofertele depuse după expirarea termenului ar fi fost de asemenea luate în considerare, dar că vânzătorii ar fi putut lua decizia de selecție cât mai rapid după termenul de depunere a ofertelor. Tribunalul a constatat astfel în fapt, la punctul 120 din hotărârea atacată, că posibilitatea de a depune o ofertă după 17 februarie 2014 era cunoscută de toți ofertanții.

48.

Recurenta susține, în primul rând, că Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că ea fusese indusă în eroare cu privire la aceste termene de vânzători, care i‑au comunicat o prelungire a termenelor respective până la 31 martie 2014, și, în plus, că Tribunalul nu ar fi luat în considerare faptul că o astfel de modificare a condițiilor procedurii ar fi trebuit să fie aplicată tuturor ofertanților.

49.

În opinia noastră, aceste două argumente sunt inadmisibile, întrucât urmăresc în esență să repună în discuție constatările de fapt efectuate de Tribunal la punctele 119 și 120 din hotărârea atacată și menționate la punctul 47 de mai sus, în ceea ce privește data stabilirii termenului final de depunere a ofertelor și cunoașterea acestui termen de către toți ofertanții. În această privință, trebuie să se arate că, în recursul formulat, recurenta nu a invocat o denaturare a faptelor, ci a invocat acest motiv numai în memoriul în replică, adică tardiv, după cum reiese din cuprinsul punctului 37 de mai sus.

50.

Recurenta susține, în al doilea rând, că Tribunalul nu ar fi luat în considerare argumentele prin care ea a susținut în drept că abordarea urmată în procedura de cerere de ofertă în ceea ce privește termenele, astfel cum este indicată în decizia finală ( 22 ), nu era conformă cu cerințele de transparență și că niciun investitor privat nu ar fi urmat o astfel de abordare.

51.

Astfel, din înscrisurile aferente procedurii în primă instanță reiese efectiv că, în cadrul acțiunii formulate, recurenta a contestat compatibilitatea cu cerințele proprii unei proceduri transparente a unei proceduri de cerere de ofertă în care nu s‑a stabilit un termen propriu‑zis, cu alte cuvinte un veritabil punct final al procedurii, ci în care vânzătorii erau abilitați să selecteze ofertanții calificați cât mai rapid după expirarea datei indicate ca termen și în care ofertanții care se calificau nu erau împiedicați să își modifice ofertele sau să furnizeze dovezile privind finanțarea chiar după expirarea datei respective.

52.

În această privință, arătăm că din lectura hotărârii atacate și în special din cea a punctelor 119-121, în care Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la critica referitoare la caracterul netransparent al procedurii de cerere de ofertă, nu reiese că Tribunalul a răspuns la acest argument juridic prin care recurenta contesta, pe fond, compatibilitatea cu dreptul Uniunii a procedurii de cerere de ofertă adoptate în ceea ce privește stabilirea termenului final de depunere a ofertelor. Un răspuns la acest argument nu reiese nici măcar în mod implicit din raționamentul Tribunalului cuprins la punctele 119-121 din hotărârea atacată. Într‑adevăr, pentru a răspunde la un argument juridic prin care se susține că neprevederea unui termen propriu‑zis în cadrul procedurii de cerere de ofertă nu este conformă cu principiul transparenței, nu este suficient, în opinia noastră, să se constate în fapt că toți ofertanții aveau cunoștință de posibilitatea de a depune o ofertă chiar și după termenul prelungit astfel.

53.

Prin urmare, considerăm că hotărârea atacată este afectată de nemotivare în această privință.

54.

În al treilea rând, recurenta arată că Tribunalul nu ar fi luat în considerare argumentul său prin care a susținut că decizia finală conținea afirmații contradictorii, în considerentul (272) și, respectiv, în considerentul (275) litera (c), cu privire la problema prelungirii de către vânzători a termenului de depunere a ofertelor.

55.

În această privință, arătăm că, deși hotărârea atacată nu conține în realitate un răspuns explicit la argumentul în discuție, se poate deduce din punctul 119 din hotărârea atacată că Tribunalul a constatat în fapt că termenul respectiv a fost efectiv prelungit potrivit modalităților și condițiilor indicate în cuprinsul său, ceea ce este suficient, în opinia noastră, pentru a răspunde la critica referitoare la nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește prelungirea termenului în cauză. În schimb, în măsura în care, prin argumentul menționat, recurenta intenționează să invoce o eroare de drept a Tribunalului, întrucât nu ar fi evidențiat o contradicție în motivarea celei de a doua decizii în litigiu, acest argument se înscrie în cadrul celui de al șaselea motiv de recurs, discutat la punctul 118 și următoarele din prezentele concluzii.

56.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul nu a luat în considerare trei argumente pe care le‑a invocat în cadrul criticii privind caracterul netransparent al procedurii de cerere de ofertă. Cele trei argumente priveau tot atâtea modificări intervenite în cursul acestei proceduri și cu privire la care, potrivit recurentei, nu ar fi fost informați toți ofertanții potențiali, cu încălcarea cerinței transparenței.

57.

În ceea ce privește primul dintre aceste argumente, din înscrisurile aferente procedurii în primă instanță reiese că, în fața Tribunalului, recurenta a susținut că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a apreciat, în considerentul (275) litera (a) al deciziei finale, că nu a existat o modificare a conceptului de tranzacție pe parcursul procedurii de cerere de ofertă. Astfel, potrivit recurentei, deși operațiunea de vânzare fusese structurată inițial pe baza unui „bilanț curat” („clean balance sheet”), structurarea acestei operațiuni a fost modificată ulterior, fără ca ofertanții să fie informați în acest sens, cu încălcarea cerințelor privind transparența.

58.

În ceea ce privește al doilea argument, din înscrisurile aferente procedurii în primă instanță reiese că, în fața Tribunalului, recurenta a susținut că informațiile furnizate în cursul procedurii de cerere de ofertă nu erau complete și că, în consecință, procedura menționată nu era conformă cu cerințele referitoare la transparență, în sensul reglementării privind ajutoarele de stat. Recurenta a invocat faptul că nu au fost furnizate tuturor ofertanților informațiile referitoare la contractul de închiriere comercială („business lease”) încheiat cu Capricorn, conceput inițial ca „opțiune de rezervă”, în cazul în care procedura de cerere de ofertă nu s‑ar fi finalizat cu succes sau dacă decizia Comisiei referitoare la aceasta ar fi fost contestată. Recurenta a susținut că, în opinia sa, în mod eronat nu a luat Comisia în considerare omisiunea de a furniza aceste informații celorlalți ofertanți în cursul procedurii de cerere de ofertă, deși informațiile menționate erau relevante pentru stabilirea prețului ofertei.

59.

În ceea ce privește al treilea argument, din înscrisurile cauzei reiese că, în fața Tribunalului, recurenta a susținut că aprecierea efectuată de Comisie în considerentul (275) litera (i) al deciziei finale, referitoare la aspectele de mediu, era eronată, întrucât, în opinia sa, vânzătorii au introdus un criteriu de selecție legat de mediu în cursul procedurii de cerere de ofertă, fără ca acesta să fie comunicat tuturor ofertanților, ceea ce ar fi implicat o încălcare a cerințelor privind transparența.

60.

Din lectura hotărârii atacate reiese că Tribunalul nu a răspuns în mod explicit la niciunul dintre aceste argumente care urmăresc să repună în discuție conformitatea cu cerința transparenței a procedurii de cerere de ofertă. În plus, motivarea hotărârii atacate nu permite, în opinia noastră, să se cunoască nici măcar în mod implicit motivele pentru care Tribunalul nu a admis aceste argumente. Astfel, un răspuns implicit la argumentele în discuție, în special la primul și la al doilea argument, nu reiese nicidecum din cuprinsul punctelor 119-121 din hotărârea atacată, în care Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la critica referitoare la caracterul netransparent al procedurii de cerere de ofertă. Un asemenea răspuns nu reiese nici din cuprinsul punctelor 146-150 din hotărârea atacată, în care Tribunalul s‑a ocupat, în realitate într‑un mod destul de limitat, de argumentele referitoare la contractul de închiriere comercială.

61.

Contrar celor susținute de Comisie, un răspuns la primul dintre aceste argumente nu reiese nici măcar implicit din precizarea, la punctul 9 a patra liniuță din hotărârea atacată, potrivit căreia ofertanții puteau depune oferte pentru totalitatea activelor, pentru anumite grupuri de active sau pentru active individuale. Această precizare, cuprinsă în partea descriptivă privind procedura de cerere de ofertă, nu răspunde în niciun mod, nici măcar implicit, la critica formulată de recurentă cu privire la caracterul netransparent al procedurii de cerere de ofertă.

62.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că, întrucât Tribunalul nu a luat în considerare nici explicit, nici implicit diverse argumente invocate de recurentă în susținerea criticii referitoare la caracterul pretins netransparent al procedurii de cerere de ofertă, motivarea hotărârii atacate nu permite persoanelor interesate să ia cunoștință de motivele pentru care Tribunalul nu a admis această critică și nici nu permite Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul. Prin urmare, considerăm că hotărârea atacată este afectată de nemotivare în această privință.

63.

În cadrul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul ar fi omis să ia în considerare două serii de argumente, una privind, la fel ca argumentele menționate în al treilea aspect, critica referitoare la caracterul pretins netransparent al procedurii de cerere de ofertă, iar cealaltă privind critica referitoare la caracterul pretins discriminatoriu al procedurii menționate.

64.

În ceea ce privește, în primul rând, argumentele privind critica referitoare la caracterul netransparent al procedurii de cerere de ofertă, din lectura înscrisurilor aferente procedurii în primă instanță reiese că, în fața Tribunalului, recurenta a susținut, în primul rând, că procedura de cerere de ofertă nu a fost anunțată în afara Uniunii Europene, în al doilea rând, că diverse documente importante pentru vânzarea în cauză nu au fost comunicate sau au fost comunicate prea târziu sau în mod înșelător, în al treilea rând, că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a considerat că aplicarea unei majorări la contractul de achiziție de active se încadra strict în negocierile comerciale și, prin urmare, nu este un aspect relevant din punctul de vedere al ajutoarelor de stat, în al patrulea rând, că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a considerat că comunicarea cu întârziere a unor informații în cursul procedurii de cerere de ofertă nu afecta depunerea ofertei finale a ofertanților sau finalizarea calculelor economice necesare în acest scop și, în al cincilea rând, că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a concluzionat că KPMG a furnizat tuturor ofertanților toate informațiile necesare pentru a le permite să efectueze o evaluare adecvată a activelor Nürburgring.

65.

La fel ca în cazul argumentelor menționate în cadrul celui de al treilea aspect al prezentului motiv, din lectura hotărârii atacate reiese că Tribunalul nu a răspuns în mod explicit la niciunul dintre argumentele amintite la punctul precedent și că nici motivarea acestei hotărâri nu permite să se cunoască, în mod implicit, motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis. În special, un răspuns implicit la aceste argumente nu reiese nicidecum din cuprinsul punctelor 119-121 din hotărârea atacată, în care Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la critica referitoare la caracterul netransparent al procedurii de cerere de ofertă, limitându‑și analiza la problema termenului stabilit pentru depunerea ofertelor.

66.

În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentele privind critica referitoare la caracterul discriminatoriu al procedurii de cerere de ofertă, din lectura înscrisurilor aferente procedurii în primă instanță reiese că, în fața Tribunalului, recurenta a susținut că Comisia a omis să efectueze o investigație cu privire, în primul rând, la faptul că recurenta ar fi fost discriminată, întrucât nu i‑ar fi fost furnizată o copie în limba engleză a documentației complete aferente procedurii de cerere de ofertă, în al doilea rând, la împrejurarea că în favoarea Capricorn s‑a acordat un acces preferențial la informații în raport cu ceilalți ofertanți, în al treilea rând, la împrejurarea că, mai întâi, vânzătorii și, ulterior, Capricorn ar fi fost asistați de același avocat din cadrul unui important cabinet de avocatură american și, în al patrulea rând, la împrejurarea că, atât după 17 februarie 2014, cât și în ceea ce privește obținerea finanțării de la Deutsche Bank, Capricorn ar fi beneficiat de sprijin preferențial.

67.

Și în ceea ce privește aceste argumente, arătăm că din lectura hotărârii atacate reiese că Tribunalul nu a răspuns în mod explicit pe fond la niciunul dintre argumentele menționate, iar motivarea hotărârii atacate nu permite să se cunoască, în mod implicit, motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis. În special, un răspuns implicit la aceste argumente nu reiese, în opinia noastră, din partea din hotărârea atacată, și anume punctele 122-134, în care Tribunalul a analizat critica referitoare la caracterul discriminatoriu al procedurii de cerere de ofertă, limitându‑și analiza la problema necesității unui angajament de finanțare cu caracter obligatoriu. Prin urmare, considerăm că hotărârea atacată este afectată de nemotivare și în această privință.

68.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că hotărârea atacată este afectată de nemotivare sub diferite aspecte și că, în consecință, al doilea, al treilea și al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv de recurs trebuie admise.

69.

Al treilea motiv de recurs cuprinde trei aspecte.

70.

Prin intermediul primului aspect, recurenta susține că, deși Tribunalul a considerat, la punctul 91 din hotărârea atacată, că faza preliminară de examinare a avut o durată mai mică de șase luni (cuprinsă între momentul depunerii plângerii în luna aprilie a anului 2014 și adoptarea deciziei finale în luna octombrie a anului 2014) și că o astfel de durată nu demonstra existența unor dificultăți serioase de natură să justifice deschiderea procedurii oficiale de investigare, acesta ar fi omis totuși să răspundă la anumite argumente invocate în cadrul acțiunii formulate prin care se urmărea să se demonstreze existența unor asemenea dificultăți serioase. Astfel, recurenta a arătat că dificultățile serioase se deduceau de asemenea, pe de o parte, din faptul că adoptarea deciziei finale a trebuit să fie amânată în mai multe rânduri ca urmare a împrejurării că, la 13 aprilie 2015, Comisia a publicat o rectificare a deciziei și, pe de altă parte, deoarece Comisia începuse deja să examineze procesul de vânzare a activelor Nürburgring în toamna anului 2012 și a fost în contact strâns cu vânzătorii începând cu anul 2013. În aceste condiții, recurenta a susținut că o întârziere suplimentară de șase luni pentru a decide punerea în aplicare a procedurii de cerere de ofertă era excesivă, argument pe care Tribunalul nu l‑ar fi luat în considerare.

71.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, recurenta contestă raționamentul Tribunalului, cuprins la punctul 98 din hotărârea atacată, referitor la scrisoarea Deutsche Bank din 10 martie 2014. Ea susține că afirmațiile care figurează la acest punct din hotărârea atacată trebuie corectate din mai multe puncte de vedere. Comisia ar fi săvârșit o eroare în aprecierea condițiilor existenței unei proceduri de cerere de ofertă deschise, transparente și necondiționate și ar fi întâmpinat, în realitate, dificultăți serioase. Mai precis, Comisia ar fi avut nevoie de o versiune modificată a acestei scrisori în luna iulie 2014; ea ar fi admis că nu știa dacă această scrisoare de intenție a fost semnată sau retrasă și ar fi admis că a analizat numai structurarea procedurii de cerere de ofertă; în plus, un minister public german s‑ar fi opus caracterului obligatoriu al acestei scrisori.

72.

Prin intermediul celui de al treilea aspect, recurenta susține că Tribunalul nu ar fi luat în considerare argumentul său referitor la continuarea procesului de vânzare a activelor Nürburgring, care ar fi evidențiat totuși existența unor dificultăți serioase în cadrul fazei de investigare preliminară. Tribunalul s‑ar fi limitat să arate, la punctele 102-104 din hotărârea atacată, că această vânzare a avut loc la 28 octombrie 2014 pe baza unui contract fiduciar din 5 octombrie 2014, adică după adoptarea deciziei finale. Tribunalul nu ar fi luat însă în considerare faptul că recurenta furnizase Comisiei informații în această privință deja la22 septembrie 2014 și că un articol de presă din 30 septembrie 2014, adică publicat înainte de adoptarea deciziei finale, conținea această informație. În plus, Comisia ar fi promis ulterior că va lua în considerare alte evoluții ale situației.

73.

Comisia susține că al treilea motiv trebuie respins în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

74.

În cadrul primului aspect al celui de al treilea motiv, la fel ca în cazul celui de al doilea, al celui de al treilea și al celui de al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a omis să ia în considerare anumite argumente pe care le‑a invocat în primă instanță. În acest context, este vorba despre argumente legate de durata fazei preliminare de examinare care ar fi evidențiat existența unor dificultăți serioase.

75.

În această privință, trebuie să se arate că, spre deosebire de argumentele menționate în cadrul aspectelor celui de al doilea motiv, amintite mai sus, în privința cărora nu există nicio urmă în hotărârea atacată, Tribunalul a indicat, în schimb, la punctul 88 din aceeași hotărâre, că recurenta a susținut în fața sa, pe de o parte, că decizia a fost amânată în mai multe rânduri și, pe de altă parte, că rectificarea deciziei finale a fost adoptată la mai bine de un an de la depunerea plângerii sale la Comisie.

76.

Răspunzând la critica referitoare la durata fazei preliminare invocată în cadrul motivului întemeiat pe existența unor dificultăți serioase de apreciere a vânzării activelor Nürburgring, Tribunalul, la punctul 91 din hotărârea atacată, nu a răspuns însă în mod explicit la aceste argumente, ci s‑a limitat să constate că, întrucât decizia finală a intervenit la 1 octombrie 2014, adică la mai puțin de șase luni de la primirea plângerii recurentei, o asemenea durată a fazei preliminare de examinare nu era de natură să demonstreze existența unor dificultăți serioase de apreciere care să justifice deschiderea procedurii oficiale de investigare.

77.

În acest context, în opinia noastră, hotărârea atacată poate fi interpretată în sensul că, deși nu a respins în mod explicit cele două argumente menționate la punctul 75 de mai sus, având în vedere durata mai mică de șase luni a fazei de investigare preliminară, Tribunalul a considerat că, pentru stabilirea existenței unor dificultăți serioase de apreciere, sunt irelevante cele două împrejurări invocate de recurentă, și anume, pe de o parte, că, în perioada respectivă, adoptarea deciziei finale a fost amânată în mai multe rânduri și, pe de altă parte, că decizia în discuție a făcut obiectul unei rectificări adoptate după un an.

78.

Această analiză, care poate fi dedusă implicit din hotărârea atacată, nu este, în opinia noastră, afectată de eroare. Astfel, pe de o parte, amânarea unei decizii poate fi determinată de motive diferite și nu constituie, prin ea însăși, dovada existenței unor dificultăți serioase de apreciere care să justifice deschiderea procedurii oficiale de investigare. Acest lucru este adevărat în special ținând seama de durata atât de limitată a fazei preliminare care a condus la adoptarea deciziei finale.

79.

Pe de altă parte, rectificarea unei decizii este un act menit să corecteze omisiuni sau erori materiale, precum erorile tipografice, iar nu să modifice conținutul deciziei; în consecință, aceasta nu conduce în niciun fel la o prelungire a duratei procedurii. În orice caz, arătăm că recurenta nu a furnizat niciun element în susținerea tezei sale în această privință.

80.

În sfârșit, în ceea ce privește împrejurarea, menționată de recurentă, potrivit căreia Comisia ar fi început să examineze procesul de vânzare a activelor Nürburgring deja în anul 2012, aceasta nu este compatibilă cu constatarea în fapt efectuată de Tribunal că durata fazei preliminare de examinare a fost de mai puțin de șase luni, constatare care nu este repusă în discuție ca atare de recurentă.

81.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs trebuie respins.

82.

În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al treilea motiv, arătăm că, la punctul 98 din hotărârea atacată, repus în discuție de recurentă, Tribunalul a considerat că Comisia a stabilit că a dispus, începând din luna aprilie 2014, de scrisoarea Deutsche Bank din 10 martie 2014 și că, prin urmare, nu există niciun motiv pentru a pune la îndoială afirmația Comisiei potrivit căreia aceasta a efectuat propria analiză a scrisorii respective și a considerat că ea constituia o garanție de finanțare, a cărei natură obligatorie a fost confirmată de autoritățile germane.

83.

Este vorba despre constatări factuale privind caracterul obligatoriu al scrisorii Deutsche Bank, menționată anterior, care, după cum s‑a arătat la punctele 34-37 de mai sus, nu pot fi repuse în discuție în cadrul recursului fără a invoca o denaturare a faptelor, motiv pe care recurenta l‑a invocat tardiv numai în memoriul în replică și, de altfel, fără a preciza măcar elementele pe care s‑ar întemeia o eventuală denaturare. Prin urmare, acest aspect trebuie, în opinia noastră, să fie declarat inadmisibil.

84.

În schimb, al treilea aspect al celui de al treilea motiv urmărește să conteste concluzia la care a ajuns Tribunalul la punctul 104 din hotărârea atacată, potrivit căruia nu se putea reproșa Comisiei că nu s‑a pronunțat, în decizia finală, cu privire la continuarea procesului de vânzare prin cesiunea către un subdobânditor a participației deținute de Capricorn în vehiculul de achiziționare a activelor Nürburgring, din moment ce această cesiune a avut loc abia după adoptarea deciziei finale.

85.

În această privință, arătăm, în primul rând, că Tribunalul a luat în considerare argumentul recurentei referitor la continuarea procesului de vânzare a activelor Nürburgring și a constatat în fapt că vânzarea respectivă a avut loc după adoptarea deciziei finale, deducând de aici, în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 102 din aceeași hotărâre, că nu se poate reproșa Comisiei că nu s‑a pronunțat cu privire la această împrejurare ulterioară adoptării deciziei finale.

86.

În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul nu ar fi luat în considerare faptul că ea a informat Comisia cu privire la continuarea procesului de vânzare a activelor în cauză către un subdobânditor cu câteva zile înainte de adoptarea deciziei finale și că această vânzare rezulta dintr‑un articol de presă, care a apărut tot cu câteva zile înainte de adoptarea deciziei menționate. În această privință, trebuie totuși să se arate că Tribunalul, la punctul 165 din hotărârea atacată, a răspuns la acest argument și a constatat că recurenta nu a dovedit că Comisia dispunea sau putea să dispună de aceste informații la momentul la care a adoptat decizia finală. Este vorba și în acest caz despre o apreciere de fapt pe care recurenta nu o poate repune în discuție în cadrul recursului, cu excepția cazului denaturării ( 23 ). Recurenta a invocat o denaturare numai în memoriul în replică și, prin urmare, tardiv, fără a preciza, de altfel, elementele care ar fi fost denaturate și în ce ar consta denaturarea lor. Prin urmare, al treilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie, în opinia noastră, să fie respins în parte ca nefondat și în parte ca inadmisibil.

87.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că al treilea motiv de recurs trebuie respins în totalitate.

88.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, recurenta contestă partea din hotărârea atacată în care Tribunalul a respins motivul prin care ea a invocat încălcarea articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, întrucât Comisia a omis să o informeze cu privire la intenția sa de a respinge plângerea, precum și să o invite să prezinte observații în această privință ( 24 ).

89.

Potrivit recurentei, pe de o parte, Tribunalul ar fi aplicat incorect articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, întrucât din această dispoziție ar reieși în mod clar obligația Comisiei de a informa partea interesată cu privire la intenția sa de a respinge plângerea și de a o invita să prezinte observații în această privință. În speță, prin faptul că nu a informat‑o cu privire la evaluarea sa preliminară, Comisia ar fi privat recurenta de posibilitatea de a influența adoptarea deciziei și de a sprijini, dacă era cazul, investigația Comisiei cu alte elemente de fapt. Obiectivul dreptului de a prezenta observații prevăzut de dispoziția în cauză ar fi protejarea drepturilor părților cât mai curând posibil în cursul procedurii și, prin urmare, încălcarea acestuia ar fi constituit o neîndeplinire serioasă a obligațiilor în detrimentul recurentei.

90.

Pe de altă parte, trimiterea la Hotărârea din 18 noiembrie 2010, NDSHT/Comisia (C‑322/09 P, EU:C:2010:701), făcută la punctul 188 din hotărârea atacată, ar fi eronată și înșelătoare. Astfel, potrivit recurentei, în cauza menționată, Curtea nu s‑a confruntat cu problema necesității de a permite prezentarea de observații suplimentare înainte de adoptarea unei decizii. În plus, din Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia (C‑521/06 P, EU:C:2008:422), ar reieși că părțile interesate au dreptul de a fi asociate procedurii în mod adecvat, luând în considerare împrejurările cauzei respective.

91.

Comisia contestă argumentele recurentei și consideră că al patrulea motiv trebuie respins.

92.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurenta invocă o eroare de drept săvârșită de Tribunal în aplicarea articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999.

93.

În această privință, trebuie amintit în prealabil că, în versiunea modificată prin Regulamentul (UE) nr. 734/2013 ( 25 ), aplicabil în speță, articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 ( 26 ) prevedea, la primul paragraf, că „[o]rice parte interesată poate înainta o plângere Comisiei pentru a o informa cu privire la orice presupus ajutor ilegal, precum și la orice presupusă utilizare abuzivă a unui ajutor. În acest scop, partea interesată completează în mod corespunzător un formular […] și furnizează toate informațiile obligatorii solicitate în acesta” și, la al doilea paragraf, că, „[î]n cazul în care consideră că partea interesată nu respectă elementele obligatorii din formularul de plângere sau că elementele de fapt și de drept invocate de partea interesată nu oferă motive suficiente pentru a demonstra, pe baza unei examinări prima facie, existența unui ajutor ilegal sau utilizarea abuzivă a ajutorului, Comisia informează partea interesată cu privire la acest lucru și solicită acesteia să prezinte observații într‑un termen stabilit, care în mod normal nu depășește o lună. În cazul în care partea interesată nu își prezintă observațiile în termenul prevăzut, se va considera că plângerea a fost retrasă. Comisia informează statul membru vizat atunci când o plângere a fost considerată ca fiind retrasă”. Potrivit celui de al treilea paragraf al aceleiași dispoziții, „Comisia transmite reclamantului o copie a deciziei adoptate în orice dosar legat de subiectul plângerii”.

94.

Recurenta susține că articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, în special al doilea paragraf al acestuia, îi conferă un drept procedural de a fi informată de Comisie, înainte de adoptarea deciziei, cu privire la intenția acesteia de a respinge plângerea pe care a depus‑o, invitând‑o să prezinte observații în această privință. Întrucât Comisia nu a informat recurenta și nu i‑a permis să prezinte observații înainte de adoptarea deciziei de respingere a plângerii sale, Comisia ar fi încălcat dispoziția în discuție și, prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a recunoscut această încălcare.

95.

Nu împărtășim interpretarea propusă de recurentă a articolului 20 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 659/1999.

96.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii acesteia, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte. Geneza unei dispoziții de drept al Uniunii poate de asemenea să ofere elemente relevante pentru interpretarea acesteia ( 27 ).

97.

Interpretarea literală, contextuală și teleologică, având în vedere geneza dispoziției modificate prevăzute la articolul 20 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 659/1999, ne determină să considerăm că dispoziția menționată nu urmărește, așa cum susține recurenta, să confere în general autorului unei plângeri, înainte de adoptarea unei decizii de respingere a plângerii sale, un drept procedural de a fi informat cu privire la intenția Comisiei de a adopta o asemenea decizie, precum și de a prezenta observații în această privință. În schimb, în opinia noastră, dispoziția în cauză se aplică într‑un stadiu foarte preliminar al procedurii și urmărește să permită Comisiei să examineze în mod rapid, din motive de eficiență administrativă, plângerile care în mod vădit (prima facie) nu respectă cerințele minime de formă sau de fond pentru inițierea unei proceduri administrative în materie de ajutoare de stat, și anume nici măcar într‑o fază preliminară de examinare a măsurilor eventual puse în discuție.

98.

Astfel, din modul de redactare a dispoziției de la articolul 20 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 659/1999 reiese că aceasta privește două situații: pe de o parte, cazul nerespectării cerințelor de formă necesare pentru prezentarea unei plângeri, și anume respectarea „elemente[lor] obligatorii din formularul de plângere”, și, pe de altă parte, cazul în care plângerea, deși respectă cerințele de formă, nu îndeplinește cerințele de fond minime, întrucât „elementele de fapt și de drept invocate de partea interesată nu oferă motive suficiente pentru a demonstra, pe baza unei examinări prima facie, existența unui ajutor ilegal sau utilizarea abuzivă a ajutorului”.

99.

Dispoziția în discuție prevede pentru cele două situații (neîndeplinirea cerințelor minime de formă sau de fond) același tratament procedural și aceleași consecințe juridice. Pe de o parte, cele două situații sunt tratate în același mod din punct de vedere procedural, și anume autorului plângerii i se dă posibilitatea de a prezenta observații, remediind deficiențele de formă sau de fond și furnizând informații semnificative care să permită inițierea unei analize în materie de ajutoare de stat. Pe de altă parte, inacțiunea autorului plângerii sau nerespectarea în continuare a cerințelor minime de formă sau de fond pentru prezentarea unei plângeri au drept consecință posibilitatea Comisiei de a considera plângerea ca fiind retrasă.

100.

Această interpretare a dispoziției în discuție este confirmată și de analiza sa teleologică, având în vedere geneza modificării dispoziției în cauză introduse prin Regulamentul nr. 734/2013. Astfel, din proiectul de regulament al Consiliului, prezentat de Comisie, care a condus la adoptarea regulamentului menționat ( 28 ) reiese că introducerea modificării avea ca obiectiv, pe de o parte, să instituie cerințe formale care trebuie întrunite pentru a transmite Comisiei o plângere privind un ajutor de stat și, pe de altă parte, să permită Comisiei să trateze rapid și eficient „multe” dintre plângerile pe care această instituție le primește în materie de ajutoare de stat și care „fie nu sunt motivate de îngrijorări reale în ceea ce privește concurența, fie nu au fost suficient justificate” ( 29 ). În această perspectivă, dispoziția în discuție permite, așadar, Comisiei să nu considere o veritabilă plângere acele comunicări care nu respectă cerințele minime de formă și de fond, după ce a dat entităților care le‑au furnizat posibilitatea de a „remedia” neîndeplinirea cerințelor minime de formă sau de fond de către comunicările respective. Așadar, cu privire la astfel de comunicări, Comisia nu are obligația de a adopta decizii formale; informațiile comunicate sunt considerate plângeri retrase și, dacă este cazul, sunt înregistrate drept informații privind piața pe care Comisia le va putea utiliza într‑o etapă ulterioară pentru desfășurarea de investigații din oficiu ( 30 ).

101.

Interpretarea menționată mai sus a dispoziției în discuție este confirmată și de termenii utilizați la punctul 48 litera (b) din Codul celor mai bune practici de desfășurare a procedurilor de control al ajutoarelor de stat în versiunea din 2009 ( 31 ), citat, în mod întemeiat în opinia noastră, de Tribunal la punctul 187 din hotărârea atacată, care este de asemenea citat în proiectul de regulament menționat la punctul precedent ( 32 ).

102.

În ceea ce privește Hotărârile Athinaïki Techniki/Comisia și NDSHT/Comisia, la care face trimitere recurenta, este suficient să se observe că acestea privesc versiunea dispoziției în cauză care era în vigoare înainte de modificarea introdusă prin Regulamentul nr. 734/2013 și, prin urmare, în opinia noastră, nu pot fi utilizate pentru a repune în discuție interpretarea dată versiunii modificate a acestei dispoziții, nici concluzia indicată la punctul precedent.

103.

Din considerațiile care precedă rezultă că este necesar, așadar, să se respingă interpretarea potrivit căreia articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, în special al doilea paragraf al acestuia, conferă părților interesate un drept procedural de a fi informate de Comisie, înainte de adoptarea deciziei, cu privire la intenția sa de a respinge plângerea pe care au depus‑o, invitându‑le să prezinte observații în această privință.

104.

Referitor la acest aspect, trebuie amintit de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe constante, în procedurile în materia ajutoarelor de stat, părțile interesate nu dispun de un veritabil drept la apărare sau de dreptul la o dezbatere în contradictoriu cu Comisia, rolul lor fiind numai acela de a furniza toate informațiile necesare pentru orientarea Comisiei ( 33 ).

105.

Potrivit jurisprudenței, în procedura de control al ajutoarelor de stat, părțile interesate, altele decât statul membru în cauză, dispun de drepturi procedurale limitate, care nu includ o dezbatere directă în contradictoriu cu Comisia precum cea existentă în beneficiul statului membru respectiv, ci numai un drept de a fi asociate procedurii administrative urmate de Comisie într‑o măsură adecvată care ține seama de împrejurările speței ( 34 ).

106.

În speță, după cum s‑a arătat la punctul 20 de mai sus, este cert că a doua decizie în litigiu este o decizie adoptată în urma fazei preliminare de examinare și nu se contestă, astfel cum reiese printre altele din considerentul (13) al deciziei finale, că recurenta a participat activ la această procedură, care s‑a încheiat printr‑o decizie în esență de respingere a plângerii sale, care nu a fost în niciun mod considerată ca fiind retrasă. Rezultă, în opinia noastră, că dispoziția prevăzută la articolul 20 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 659/1999 nu este aplicabilă situației recurentei și, prin urmare, că ea nu poate invoca nici încălcarea sa de către Comisie, nici, în consecință, săvârșirea de către Tribunal a unei erori în această privință.

107.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept în aplicarea articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 și că, prin urmare, al patrulea motiv trebuie respins.

108.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurenta contestă respingerea de către Tribunal, la punctele 209-212 din hotărârea atacată, a motivului său întemeiat pe pretinsa lipsă de examinare imparțială a plângerii sale. Potrivit recurentei, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat și fără justificare că jurisprudența în materie de concurență poate fi aplicată, prin analogie, procedurilor în materie de ajutoare de stat.

109.

În orice caz, chiar dacă această jurisprudență ar fi aplicabilă, recurenta subliniază că a invocat indicii care demonstrează că Comisia nu intenționa să continue examinarea cazului și nici să obțină informații mai precise sau suplimentare.

110.

Comisia consideră că al cincilea motiv de recurs trebuie respins.

111.

La punctele 207-213 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul invocat de recurentă potrivit căruia efectuarea unei examinări imparțiale a plângerii sale de către Comisie a fost făcută imposibilă printr‑o declarație a purtătorului de cuvânt al membrului Comisiei responsabil cu problemele de concurență, din care reiese că autoritățile germane ar fi urmat orientările date de membrul Comisiei menționat pentru vânzarea activelor Nürburgring și că acestea din urmă ar fi fost vândute ofertantului care a făcut cea mai bună ofertă după o procedură de cerere de ofertă legală și la prețul de piață.

112.

Tribunalul a respins în esență acest motiv, aplicând prin analogie jurisprudența potrivit căreia, în materia încălcărilor normelor de concurență, o astfel de neregularitate poate determina anularea de către instanța Uniunii a deciziei atacate în fața sa numai dacă se stabilește că, în lipsa acestei neregularități, conținutul deciziei menționate ar fi fost diferit. Tribunalul a apreciat că recurenta nu a prezentat nicio dovadă sau indiciu în sensul că, dacă declarația în litigiu nu ar fi fost făcută, decizia finală ar fi putut avea un conținut diferit.

113.

Recurenta contestă, în primul rând, aplicabilitatea prin analogie a jurisprudenței menționate, dezvoltată în materia concurenței, în domeniul ajutoarelor de stat. În această privință, arătăm totuși că jurisprudența respectivă, referitoare la consecințele juridice care trebuie deduse din divulgarea eronată a unor elemente, chiar esențiale, ale unor decizii care vor fi adoptate de Comisie, are o aplicabilitate generală și, prin urmare, nu există niciun motiv pentru a limita aplicarea sa doar în domeniul concurenței ( 35 ).

114.

Jurisprudența în discuție constituie, de altfel, o aplicare într‑un caz specific a jurisprudenței cu caracter general potrivit căreia, în principiu, o neregularitate de procedură nu determină anularea în tot sau în parte a unei decizii decât dacă se stabilește că, în absența acestei neregularități, decizia atacată ar fi putut avea un conținut diferit; această jurisprudență se aplică fără îndoială și în materia ajutoarelor de stat ( 36 ).

115.

În al doilea rând, în ceea ce privește elementele pe care recurenta susține că le‑a prezentat în fața Tribunalului ca indicii care ar fi de natură să demonstreze că, în lipsa pretinsei neregularități, conținutul celei de a doua decizii în litigiu ar fi fost diferit, acestea nu sunt în niciun mod în măsură să dovedească o pretinsă lipsă de imparțialitate din partea Comisiei. Astfel, este vorba despre un schimb de comunicări electronice între avocații recurentei și serviciile Comisiei, despre pretinsa inacțiune a serviciilor respective privind comunicările prezentate de recurentă în anii 2014 și 2015, așadar după adoptarea deciziei finale, și despre pretinsa imposibilitate de a furniza observații suplimentare în sensul articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, a cărei pretinsă nelegalitate a fost deja înlăturată în cadrul aprecierii cu privire la al patrulea motiv ( 37 ).

116.

Astfel de indicii nu au, în opinia noastră, nicio legătură cu o pretinsă lipsă de imparțialitate din partea Comisiei și nu sunt de natură să demonstreze că, în lipsa declarației purtătorului de cuvânt al membrului Comisiei responsabil cu problemele de concurență, menționată de recurentă, a doua decizie în litigiu ar fi avut un conținut diferit. În ceea ce privește în special aprecierea Tribunalului cu privire la schimbul de comunicări electronice menționat mai sus, aceasta nu poate, potrivit jurisprudenței amintite la punctul 35 de mai sus, să fie repusă în discuție în cadrul recursului fără a invoca o denaturare a elementelor de probă.

117.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că al cincilea motiv trebuie respins.

118.

În cadrul celui de al șaselea motiv de recurs, recurenta contestă partea din hotărârea atacată ( 38 ) în care Tribunalul a respins motivul pe care ea l‑a invocat în primă instanță și prin intermediul căruia a susținut că a doua decizie în litigiu era afectată de nemotivare. Aceasta invocă o eroare de drept săvârșită de Tribunal în aplicarea articolului 296 al doilea paragraf TFUE. Recurenta arată că, în primă instanță, a prezentat exemple care demonstrau patru tipuri de omisiuni din partea Comisiei: lipsa unui răspuns la unele dintre criticile sale esențiale, omisiunea de a furniza o motivare clară și neechivocă, omisiunea de a furniza un raționament mai detaliat privind abaterile de la practica decizională și, în sfârșit, neluarea în considerare a cadrului factual și normativ relevant.

119.

În ceea ce privește prima dintre aceste critici invocate în primă instanță, recurenta contestă în special raționamentul Tribunalului cuprins la punctul 179 din hotărârea atacată, potrivit căruia Comisia dispunea de o perioadă limitată în considerarea termenelor scurte din faza preliminară de examinare. Astfel, potrivit recurentei, Comisia începuse să analizeze procesul de vânzare deja în anul 2012, și anume cu mult înainte de depunerea plângerilor. În plus, Tribunalul nu ar fi luat în considerare critica fundamentală formulată de recurentă, și anume că Comisia ar fi omis să tragă propriile concluzii și s‑ar fi referit exclusiv la declarații ale altor entități.

120.

În ceea ce privește celelalte trei critici și argumentele indicate în acestea, Tribunalul le‑ar fi ignorat în totalitate.

121.

Comisia susține că al șaselea motiv trebuie respins.

122.

Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea actelor instituțiilor Uniunii impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de toate împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului său de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă ( 39 ).

123.

În ceea ce privește în mod special o decizie a Comisiei care concluzionează în sensul inexistenței ajutorului de stat denunțat de o persoană care formulează o plângere, din jurisprudență reiese că, în orice situație, Comisia are obligația de a prezenta persoanei care a formulat plângerea într‑un mod satisfăcător motivele pentru care elementele de fapt și de drept invocate în plângere nu au fost suficiente pentru a demonstra existența unui ajutor de stat. Totuși, Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la elementele care sunt în mod vădit nerelevante, nesemnificative sau în mod clar secundare ( 40 ).

124.

Corelarea necesară dintre motivele invocate de persoana care formulează plângerea și motivarea deciziei Comisiei nu poate impune obligația acesteia de a respinge fiecare dintre argumentele invocate în susținerea acestor motive. Este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei ( 41 ).

125.

Pe de altă parte, trebuie amintit că obligația de motivare a deciziilor reprezintă o normă de procedură fundamentală care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu. Astfel, motivarea unei decizii constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază această decizie. Dacă aceste motive sunt afectate de erori, acestea afectează legalitatea pe fond a deciziei, dar nu motivarea acesteia, care poate fi suficientă chiar dacă cuprinde motive eronate, astfel încât poate să nu fie imposibil pentru Tribunal să exercite controlul jurisdicțional ( 42 ).

126.

În cadrul prezentului motiv de recurs, recurenta contestă, în primul rând, referirea Tribunalului la împrejurarea că Comisia era supusă unor „termene scurte” pentru adoptarea unei decizii la încheierea fazei preliminare de examinare, întrucât, în opinia sa, Comisia începuse deja să analizeze procedura de vânzare în cauză cu mult înainte de depunerea plângerilor ( 43 ). Totuși, în această privință, suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia acest argument este, în orice caz, inoperant întrucât contestă un punct al hotărârii prezentat de Tribunal cu titlu suplimentar. În schimb, argumentul menționat nu este, în sine, de natură să repună în discuție concluzia Tribunalului care reiese din cuprinsul punctelor 176 și 178 din hotărârea atacată, potrivit căreia prezentarea cuprinsă în considerentele (266)-(281) ale deciziei finale este suficientă pentru a cunoaște temeiurile măsurii luate și potrivit căreia Comisia nu și‑a încălcat, așadar, obligația de motivare prin faptul că nu a răspuns la anumite critici, întrucât a considerat că acestea nu prezentau o importanță esențială în economia deciziei.

127.

În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul nu ar fi luat în considerare critica fundamentală pe care a formulat‑o, și anume că Comisia ar fi omis să tragă propriile concluzii și s‑ar fi referit exclusiv la declarații ale altor entități. În această privință, pe lângă faptul că argumentul în discuție este prezentat în fața Curții în mod foarte general și abstract, ceea ce împiedică identificarea precisă a erorii reproșate Tribunalului, observăm că, în orice caz, în general, faptul de a achiesa la declarațiile altei entități pentru a motiva temeiurile unei decizii nu înseamnă, în sine, că motivarea este insuficientă sau defectuoasă. Prin urmare, acest argument, pe lângă faptul că este probabil inadmisibil, este de asemenea inoperant.

128.

În al treilea rând, recurenta reproșează Tribunalului că nu a răspuns la anumite critici pe care le‑a invocat în primă instanță.

129.

În această privință, în măsura în care, prin argumentul menționat, recurenta intenționează să invoce o lipsă de motivare a hotărârii atacate, el trebuie, în opinia noastră, să fie respins. Astfel, din cuprinsul punctelor 175-180 din hotărârea atacată reiese în mod clar și neechivoc raționamentul urmat de Tribunal pentru a respinge motivul invocat de recurentă, și anume că acesta a considerat că prezentarea cuprinsă în considerentele (266)-(281) ale deciziei finale era suficientă pentru a cunoaște temeiurile măsurii luate și că Comisia a prezentat faptele și considerațiile juridice care au o importanță esențială în economia celei de a doua decizii în litigiu.

130.

În schimb, în măsura în care, prin argumentul în discuție, recurenta intenționează să susțină că Tribunalul a încălcat articolul 296 al doilea paragraf TFUE prin faptul că a omis să considere că decizia finală era afectată de nemotivare, întrucât însăși Comisia a omis să ia în considerare elementele prezentate în primă instanță în cadrul celei de a doua, al celei de a treia și al celei de a patra critici, acest argument nu ar putea fi admis decât în cazul în care elementele respective ar fi considerate fapte sau considerații juridice de o importanță esențială în economia deciziei. În acest caz, potrivit jurisprudenței menționate la punctele 123 și 124 de mai sus, Comisia ar fi fost obligată să le ia în considerare.

131.

Totuși, pe de o parte, recurenta nu explică în niciun mod de ce elementele prezentate în primă instanță în cadrul celei de a doua, al celei de a treia și al celei de a patra critici ar trebui considerate fapte sau considerații juridice de o importanță esențială în economia deciziei pe care Comisia ar fi fost neapărat obligată să le ia în considerare. Pe de altă parte, argumentele menționate în aceste critici urmăresc în esență să conteste temeinicia motivării, care ține de legalitatea pe fond a deciziei în cauză, iar nu motivarea acesteia din urmă. Or, deși Tribunalul poate, în anumite condiții, să recalifice argumentul invocat de o parte în sensul susținerii unui alt motiv de recurs ( 44 ), nu suntem convinși că, în cazul în care un reclamant invocă argumente în susținerea unui motiv întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, se poate reproșa Tribunalului o eroare de drept pentru că nu a recalificat un astfel de argument în sensul referirii la temeinicia motivării, care, așa cum reiese din jurisprudența menționată la punctul 125 de mai sus, constituie o problemă diferită.

132.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că trebuie respins și al treilea argument invocat în cadrul celui de al șaselea motiv și, prin urmare, acest motiv trebuie respins în totalitate.

133.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții: