1.

Legiuitorul Uniunii prevede norme speciale privind o categorie specifică de servicii, și anume serviciile numite „ale societății informaționale,” cu alte cuvinte, servicii care sunt prestate la distanță prin mijloace electronice sau, în termeni simpli, în principal prin internet. Astfel de servicii beneficiază în dreptul Uniunii de principiul recunoașterii reciproce între statele membre, precum și de anumite facilități de stabilire în statele membre de origine ale furnizorilor.

2.

Însă nu este întotdeauna ușor să se facă distincție între un serviciu al societății informaționale și un serviciu „clasic” atunci când prestații de natură diferită formează părți integrante ale unui serviciu complex. Aceasta este, printre altele, situația serviciilor de transport urban pentru care rezervarea traseului se face prin mijloace electronice. Curtea a avut deja ocazia să ofere anumite orientări privind o astfel de distincție în circumstanțe specifice ( 2 ). Totuși, aceste orientări nu au în mod necesar vocația de a se aplica în circumstanțe diferite.

3.

O a doua componentă a dificultăților apare atunci când normele naționale reglementează servicii „clasice” care au aceeași natură economică cu serviciile societății informaționale. În acest caz este vorba despre a stabili în ce măsură și, eventual, în ce condiții dreptul Uniunii permite aplicarea normelor menționate la această a doua categorie de servicii. O problemă suplimentară apare în situația în care există o îndoială cu privire la aspectul dacă normele adoptate pentru a reglementa serviciile „clasice” au în mod real vocația de a se aplica serviciilor societății informaționale, ca urmare a caracterului specific sau inovator al acestora din urmă ( 3 ).

4.

Toate aceste diferite probleme se ridică în prezenta cauză și dau astfel Curții ocazia de a‑și preciza jurisprudența în materie.

5.

În temeiul articolului 2 litera (a) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) ( 4 ):

„În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos:

6.

Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1)   Statele membre veghează ca accesul la activitatea de furnizor de servicii ale societății informaționale și desfășurarea acesteia să nu poată fi supuse unui regim de autorizare prealabilă sau oricărei alte cerințe cu efect echivalent.

(2)   Alineatul (1) nu aduce atingere regimurilor de autorizare care nu urmăresc în mod specific și exclusiv serviciile societății informaționale […].”

7.

Articolul 2 alineatul (1) și alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne ( 6 ) prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:

[…]

[…]”

8.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) prima teză din această directivă:

„În cazul în care dispozițiile prezentei directive sunt în conflict cu o dispoziție a unui alt act comunitar care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia în sectoare specifice sau pentru profesii specifice, dispoziția celuilalt act comunitar prevalează și se aplică acestor sectoare sau profesii specifice.”

9.

Articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

10.

În sfârșit, articolul 10 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă prevede:

„(1)   Regimurile de autorizare au la bază criterii care îngrădesc exercitarea competenței de apreciere a autorităților competente, pentru ca aceasta să nu fie utilizată într‑o manieră arbitrară.

(2)   Criteriile menționate la alineatul (1) sunt:

11.

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale ( 7 ) prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

12.

În temeiul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din această directivă:

„Sub rezerva articolului 7, statele membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care doar se transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări, în cazul în care aceste motive nu au fost clarificate suficient în proiectul de reglementare tehnică.”

13.

În sfârșit, articolul 10 din directiva menționată prevede:

„Directiva 98/34/CE, astfel cum a fost modificată prin actele menționate în partea A din anexa III la prezenta directivă, se abrogă fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre în ceea ce privește termenele de transpunere în dreptul intern a directivelor menționate în partea B din anexa III la directiva abrogată și în partea B din anexa III la prezenta directivă.

Trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa IV.”

14.

Articolul 11 litera j) și articolul 15 din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere din 20 ianuarie 2003 ( 8 ) (denumită în continuare „Legea nr. 38/2003”) prevede:

„Articolul 11

[…]

[…]

Articolul 15

(1)   Activitatea de dispecerat taxi poate fi executată numai pe raza localității de autorizare de către orice persoană juridică, denumită în continuare dispecerat, autorizată de autoritatea de autorizare, în condițiile prezentei legi.

(2)   Autorizația de dispecerat taxi se poate obține pe baza depunerii următoarei documentații:

[…]

(5)   Transportatorii autorizați care execută servicii de transport în regim de taxi vor utiliza serviciile unui dispecerat în condițiile prezentei legi, pe bază de contract de dispecerizare, încheiat cu acesta în condiții nediscriminatorii.

(6)   Serviciile de dispecerat sunt obligatorii pentru toate taxiurile transportatorilor autorizați, care își desfășoară activitatea într‑o localitate, cu excepția localităților unde s‑au atribuit mai puțin de 100 de autorizații taxi, unde serviciul este opțional.

[…]

(8)   Contractele de dispecerat taxi încheiate cu transportatorii autorizați trebuie să conțină prevederi privind obligațiile părților de a respecta reglementările privind calitatea și legalitatea serviciului prestat, precum și tarifele de distanță convenite a fi utilizate.

(9)   Taxiurile deservite de un dispecerat pot realiza serviciul de transport utilizând tarife unice sau tarife diferențiate pe categorii de autovehicule, astfel cum este prevăzut în contractul de dispecerizare.

(10)   Dispeceratul poate pune la dispoziția transportatorilor autorizați pe care îi deservește stații radio de emisie‑recepție pentru dotarea taxiurilor, pe bază de contract de închiriere, încheiat în condiții nediscriminatorii.”

15.

Pe teritoriul Municipiului București (România), serviciile de transport în regim de taxi sunt reglementate de dispozițiile Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 178/2008 din 21 aprilie 2008 privind aprobarea Regulamentului‑cadru, a Caietului de sarcini și a contractului de atribuire în gestiune delegată pentru organizarea și executarea serviciului public de transport local în regim de taxi (denumită în continuare „Hotărârea nr. 178/2008”). Articolul 21 alineatul 1 din anexa nr. 1 la această hotărâre avea la origine următorul cuprins:

„Pe teritoriul Municipiului București serviciile de dispecerat sunt obligatorii pentru toate taxiurile transportatorilor autorizați și nu se pot executa decât de dispecerii taxi autorizați de autoritatea de autorizare a Primăriei Municipiului București, în condițiile în care se asigură posibilitatea clientului de a apela la aceste servicii prin comenzi telefonice sau prin alte mijloace, realizate prin intermediul dispeceratelor taxi.”

16.

Hotărârea nr. 178/2008 a fost modificată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 626 din 19 decembrie 2017 pentru modificarea și completarea Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 178/2008 privind aprobarea Regulamentului‑cadru, a Caietului de sarcini și a contractului de atribuire în gestiune delegată pentru organizarea și executarea serviciului public de transport local în regim de taxi (denumită în continuare „Hotărârea nr. 626/2017”).

17.

Articolul 3 din anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 178/2008 modificată, rezultat din articolul I din Hotărârea nr. 626/2017, prevede:

„Termenii și noțiunile utilizate și definite de Legea nr. 38/2003 se păstrează, iar în sensul prezentului regulament‑cadru, următorii termeni se definesc astfel:

[…]

[…]”

18.

Articolul 21 din anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 178/2008 modificată, rezultat din articolele II și III din Hotărârea nr. 626/2017, are următorul cuprins:

„(1)   Pe teritoriul Municipiului București serviciile de dispecerat sunt obligatorii pentru toate taxiurile transportatorilor autorizați și nu se pot executa decât de dispeceri taxi autorizați de Autoritatea de Autorizare a Primăriei Municipiului București, în condițiile în care se asigură posibilitatea clientului de a apela la aceste servicii prin comenzi telefonice sau prin alte mijloace, inclusiv aplicațiile de tip online care se identifică obligatoriu cu dispeceratul al cărui nume este trecut în autorizația de dispecerat emisă de Autoritatea de Autorizare a Primăriei Municipiului București.

[…]

(3)1   Serviciile de dispecerat sunt obligatorii pentru toate taxiurile transportatorilor autorizați care își desfășoară activitatea de transport în regim de taxi pe teritoriul Municipiului București și nu se pot executa decât de către dispecerii taxi autorizați de Autoritatea de Autorizare a Primăriei Municipiului București, în condițiile în care se asigură posibilitatea clientului de a apela la aceste servicii prin comenzi telefonice sau orice alte mijloace (aplicații informatice, comenzi online pe site‑ul web al dispeceratului taxi) și de a le transmite prin stația radio de emisie‑recepție către taximetrist.”

19.

Articolul 41 alineatul (2)1 din anexa nr. 1 la această hotărâre modificată, rezultat din articolul IV din Hotărârea nr. 626/2017, prevede că, în exercitarea activității de transport în regim de taxi, taximetriștii au, printre alte obligații, și obligația de a nu folosi telefoane sau alte dispozitive mobile în timpul executării serviciului de transport.

20.

Articolul 59 punctul 61 din anexa nr. 1 la această hotărâre modificată, rezultat din articolul V din Hotărârea nr. 626/2017, prevede:

„Nerespectarea obligațiilor, așa cum au fost stabilite la articolul 21 alineatul (3)1, aplicabile tuturor activităților asimilate indiferent de modul și mediul prin care se realizează și [care] au ca rezultat mijlocirea între un conducător [auto] neautorizat sau un transportator autorizat taxi a transportării unei persoane sau grup de persoane pe teritoriul Municipiului București, se sancționează cu amendă de la 4500 la 5000 lei [românești (RON) (între circa 929 și 1032 de euro)].”

21.

S.C. Star Taxi App SRL (denumită în continuare „Star Taxi App”), o societate de drept român cu sediul în București, operează o aplicație, cu același nume, pentru smartphone, care pune în legătură directă utilizatorii serviciilor de taxi cu șoferii de taxi.

22.

Această aplicație permite să se efectueze o căutare în urma căreia apare o listă a șoferilor de taxi disponibili pentru efectuarea unei curse. Astfel, clientul este liber să aleagă un anumit șofer. Star Taxi App nu transmite comenzile șoferilor de taxi și nu stabilește prețul cursei, care este plătit direct șoferului, la finalul acesteia.

23.

Star Taxi App încheie contracte de prestări servicii direct cu șoferii de taxi autorizați și atestați pentru a efectua serviciul de transport în regim de taxi, fără să îi selecteze și fără să îi recruteze pe aceștia. Aceste contracte constau în punerea la dispoziția acestor șoferi a unei aplicații informatice, a unui smartphone pe care este instalată aplicația și a unei cartele SIM cu trafic de date limitat în vederea utilizării aplicației, în schimbul unei plăți lunare efectuate de șoferul de taxi către Star Taxi App. În plus, această societate nu exercită un control nici asupra calității autovehiculelor și a șoferilor acestora, nici asupra comportamentului lor.

24.

La 19 decembrie 2017, Consiliul General al Municipiului București a adoptat Hotărârea nr. 626/2017, care a extins domeniul de aplicare al obligației de a solicita o autorizație pentru activitatea numită de „dispecerat” la operatorii de aplicații informatice precum Star Taxi App. Întrucât a încălcat această reglementare, Star Taxi App a fost amendată cu suma de 4500 RON (aproximativ 929 de euro).

25.

Deoarece consideră că activitatea sa constituie un serviciu al societății informaționale căruia i se aplică principiul de excludere a autorizării prealabile prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31, Star Taxi App a formulat o plângere prealabilă administrativă prin care a solicitat revocarea Hotărârii nr. 626/2017. Această cerere a fost respinsă pentru motivul că reglementarea contestată, pe de o parte, a devenit necesară ca urmare a amplorii deosebite înregistrate de utilizarea în mod nelegal a unor variante de preluare a comenzilor, deținute de entități juridice neautorizate, și, pe de altă parte, nu încalcă libera prestare a serviciilor în mediul electronic din moment ce încadrează un serviciu de intermediere desfășurat cu privire la activitatea de transport persoane în regim de taxi.

26.

Prin urmare, Star Taxi App a sesizat Tribunalul București (România) cu o cerere introductivă având ca obiect anularea Hotărârii nr. 626/2017.

27.

În aceste împrejurări, Tribunalul București (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28.

Cererea de decizie preliminară a fost primită la Curte la 29 ianuarie 2019. Star Taxi App, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București prin Primar General (denumită în continuare „Municipiul București”), guvernul neerlandez, precum și Comisia au depus observații scrise. Star Taxi App și Comisia au răspuns de asemenea în scris la întrebările adresate de Curte, întrucât aceasta a hotărât să se pronunțe fără a organiza o ședință, din cauza riscurilor legate de pandemia de Covid‑19.

29.

Instanța de trimitere adresează patru întrebări preliminare privind interpretarea mai multor dispoziții ale dreptului Uniunii într‑un context precum cel al procedurii principale. Vom analiza aceste întrebări în ordinea în care au fost puse, tratând a doua și a treia întrebare împreună. Trebuie să se observe însă că nu toate dispozițiile dreptului Uniunii menționate de instanța de trimitere au vocația de a se aplica într‑o situație precum cea din litigiul principal. Prin urmare, întrebările vor trebui reformulate.

30.

Mai întâi, în prima întrebare preliminară, instanța de trimitere se referă la articolul 1 punctul 2 din Directiva 98/34, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48. Însă Directiva 98/34 a fost abrogată și înlocuită, înainte de data adoptării Hotărârii nr. 626/2017, prin Directiva 2015/1535. În temeiul articolului 10 al doilea paragraf din Directiva 2015/1535, trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la Directiva 2015/1535.

31.

În continuare, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia în observațiile sale, noțiunea de „economie colaborativă” nu are o semnificație juridică în dreptul Uniunii, acesta recunoscând un statut special numai serviciilor societății informaționale.

32.

În consecință, prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 trebuie interpretat în sensul că reprezintă un „serviciu al societății informaționale” un serviciu care constă în punerea în legătură directă, prin intermediul unei aplicații electronice, a clienților și a șoferilor de taxi.

33.

Amintim că articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 definește serviciul societății informaționale prin trimitere la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535.

34.

Potrivit acestei din urmă dispoziții, un serviciu al societății informaționale este „orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”. Acești termeni fac ei înșiși obiectul unei definiții. Mai precis, este prestat prin mijloace electronice „serviciul […] transmis inițial și primit la destinație prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea […] și stocarea datelor și […] transmis integral, transferat și recepționat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice”.

35.

Considerăm că nu există nicio îndoială că un serviciu precum cel oferit de Star Taxi App corespunde definiției sus‑menționate.

36.

În primul rând, acest serviciu este prestat într‑adevăr în schimbul unei remunerații, întrucât șoferii de taxi plătesc o redevență pentru utilizarea lui. Deși această utilizare este gratuită pentru pasageri, aceștia trebuie considerați de asemenea ca fiind beneficiari ai serviciului. Acest lucru nu repune în discuție caracterul remunerat al serviciului prestat de Star Taxi App. Astfel, este suficient ca acest serviciu să fie cu plată pentru una dintre categoriile de utilizatori, în speță șoferii de taxi ( 9 ).

37.

În al doilea rând, serviciul respectiv este prestat la distanță: el nu necesită prezența simultană a prestatorului (Star Taxi App) și a beneficiarilor (șoferii și pasagerii). Bineînțeles, prezența simultană a celor două categorii de utilizatori ai acestui serviciu este ulterior indispensabilă pentru prestarea serviciului subsecvent de transport. Serviciul menționat este însă distinct de serviciul de punere în legătură în discuție în prezenta cauză.

38.

În al treilea rând, serviciul vizat în speță este prestat de asemenea la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului. Mai precis, o solicitare simultană a doi beneficiari este indispensabilă în acest caz: cea a șoferului când este conectat la serviciu și cea a unui pasager care dorește să obțină informații cu privire la șoferii disponibili.

39.

În sfârșit, în al patrulea rând, acest serviciu este prestat prin mijloace electronice. Astfel, acesta funcționează cu ajutorul unei aplicații, și anume un program de calculator pentru smartphone, prin urmare un echipament electronic pentru prelucrarea și stocarea datelor. El este transmis prin intermediul telefoniei celulare sau prin altă cale de acces la internet, așadar, prin mijloace de comunicare electronică.

40.

Este adevărat că, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, Star Taxi App pune de asemenea la dispoziția șoferilor de taxi smartphone‑uri pe care este instalată aplicația sa pentru ca aceștia să poată utiliza serviciul în discuție. Acest element al serviciului nu este prestat la distanță și nici prin mijloace electronice și deci nu corespunde definiției menționate mai sus. Această punere la dispoziție constituie însă un element accesoriu al serviciului al cărui scop este de a facilita prestația principală de punere în legătură a șoferilor cu pasagerii. Prin urmare, acest element nu repune în discuție caracterul de serviciu prestat la distanță al activității Star Taxi App.

41.

În consecință, trebuie să se considere că o activitate precum cea a Star Taxi App corespunde definiției „serviciului societății informaționale” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 ( 10 ).

42.

Totuși, din jurisprudența Curții reiese că în anumite împrejurări se poate considera că un serviciu nu se încadrează în noțiunea de „serviciu al societății informaționale” chiar dacă prezintă, cel puțin în ceea ce privește o parte din prestațiile din care este constituit, caracteristicile cuprinse în definiția prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 ( 11 ).

43.

Această situație se regăsește, printre altele, atunci când prestația efectuată prin mijloace electronice este indisociabil legată de o altă prestație, care constituie prestația principală și care nu este efectuată prin mijloace electronice, precum un serviciu de transport ( 12 ).

44.

Această legătură indisociabilă se caracterizează, potrivit Curții, prin faptul că prestatorul prestației efectuate prin mijloace electronice controlează aspectele esențiale ale celeilalte prestații, inclusiv selectarea ( 13 ) prestatorilor acestei alte prestații ( 14 ).

45.

Situația pare a fi însă diferită în cazul unui serviciu precum cel prestat de Star Taxi App. În primul rând, Star Taxi App nu trebuie să recruteze șoferii de taxi întrucât aceștia dețin licențe și dispun de resursele necesare pentru a realiza serviciile de transport urban. Star Taxi App le oferă serviciul său numai ca o completare care să le permită să eficientizeze propriile prestații. Pentru Star Taxi App, șoferii de taxi nu sunt colaboratori, așa cum sunt șoferii de Uber, ci clienți, cu alte cuvinte, beneficiari ai serviciului. În al doilea rând, Star Taxi App nu exercită un control și nici o influență determinantă asupra condițiilor de prestare a serviciilor de transport de către șoferii de taxi, care stabilesc în mod liber aceste condiții în limitele eventual impuse de reglementarea în vigoare ( 15 ).

46.

Prin urmare, nu împărtășim opinia Municipiului București potrivit căreia situația din litigiul principal ar putea fi asimilată celei din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Asociación Profesional Elite Taxi ( 16 ).

47.

Este adevărat că serviciul Star Taxi App are un caracter accesoriu în raport cu serviciile de transport în regim de taxi și este dependent din punct de vedere economic de aceste servicii întrucât nu ar avea sens fără acestea din urmă.

48.

Această dependență este însă complet diferită de cea care caracterizează relația dintre operatorul aplicației UberPop și conducătorii auto care își desfășoară activitatea prin intermediul acestei aplicații. Astfel, pentru a putea furniza serviciul său de intermediere cu ajutorul aplicației menționate, Uber a trebuit să creeze ex nihilo serviciul de transport corespunzător realizat de conducători auto neprofesioniști, anterior inexistent, și, în consecință, să organizeze funcționarea generală a acestuia ( 17 ). Așadar, aplicația UberPop nu putea funcționa fără prestațiile efectuate de conducătorii auto, iar ei nu puteau oferi aceste prestații în mod fiabil din punct de vedere economic fără această aplicație. Pentru acest motiv, modelul economic și strategia comercială a Uber impun ca societatea menționată să determine condițiile esențiale de prestare a transportului, începând cu prețul, așa încât aceasta devine de facto, chiar dacă indirect, prestatorul ( 18 ).

49.

În schimb, serviciul prestat de Star Taxi App se adaugă la un serviciu de transport în regim de taxi deja existent și organizat. Rolul Star Taxi App se limitează la cel al unui prestator extern al unui serviciu accesoriu, util, dar neesențial pentru eficiența serviciului principal, care este cel de transport. Prin urmare, deși serviciul prestat de Star Taxi App este dependent din punct de vedere economic de serviciul de transport, el poate fi independent din punct de vedere funcțional și poate fi furnizat de un prestator distinct de prestatorii serviciului de transport. Aceste două servicii nu sunt deci indisociabil legate, în sensul jurisprudenței Curții amintite la punctul precedent ( 19 ).

50.

Municipiul București susține că serviciul Star Taxi App trebuie considerat parte integrantă a serviciului de transport în regim de taxi, dat fiind că reglementarea națională califică un asemenea serviciu drept „serviciu de dispecerat”, obligatoriu pentru orice furnizor de transport în regim de taxi.

51.

În această privință este suficient să se observe că, în cadrul reglementării serviciilor de transport, statele membre sunt libere să impună transportatorilor să recurgă la alte servicii, inclusiv la servicii ale societății informaționale. Această cerință nu poate să scutească însă respectivele servicii de respectarea normelor din Directiva 2000/31 și statele membre de obligațiile care decurg din ea.

52.

Un serviciu de intermediere între șoferii de taxi profesioniști și pasageri cu ajutorul unei aplicații pentru smartphone, precum cel prestat de Star Taxi App, prezintă, așadar, caracteristicile unui serviciu al societății informaționale, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535, fără să fie totuși indisociabil legat de serviciul de transport, în sensul jurisprudenței Curții amintite mai sus ( 20 ).

53.

Prin urmare, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 trebuie interpretat în sensul că reprezintă un serviciu al societății informaționale un serviciu care constă în punerea în legătură directă, prin intermediul unei aplicații electronice, a clienților și a șoferilor de taxi atunci când acest serviciu nu este indisociabil legat de serviciul de transport în regim de taxi, astfel încât nu constituie o parte integrantă a acestuia, în sensul Hotărârii Asociación Profesional Elite Taxi ( 21 ).

54.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să efectueze o apreciere a Hotărârii nr. 626/2017 în lumina articolelor 3 și 4 din Directiva 2000/31, a articolelor 9, 10 și 16 din Directiva 2006/123, precum și a articolului 56 TFUE. Vom analiza aceste întrebări în raport cu fiecare act normativ menționat, începând cu cel care cuprinde dispozițiile care privesc cel mai specific serviciile societății informaționale, și anume Directiva 2000/31.

55.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, printre altele, dacă articolele 3 și 4 din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care, asemenea Hotărârii nr. 178/2008, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 626/2017, supune serviciile de intermediere prin mijloace electronice între șoferii de taxi și pasagerii potențiali aceleiași cerințe de a obține o autorizație impuse operatorilor de servicii de „dispecerat” taxi efectuate prin alte mijloace, în special prin radio.

56.

Trebuie să se constate de la bun început că, întrucât Star Taxi App este o societate de drept român cu sediul în București, litigiul principal este limitat la un singur stat membru.

57.

Or, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2000/31 impune statelor membre numai să garanteze că serviciile societății informaționale prestate de furnizorii stabiliți pe teritoriile lor respectă dispozițiile de drept intern în vigoare relevante pentru domeniul coordonat astfel cum este definit la articolul 2 litera (h) din aceasta. În plus, articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată interzice statelor membre, în principiu, să restrângă libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre, articolul 3 alineatul (4) introducând excepții de la această interdicție.

58.

Prin urmare, articolul 3 din Directiva 2000/31 stabilește un fel de principiu al recunoașterii reciproce a serviciilor societății informaționale între statele membre. Rezultă că acest articol nu se aplică în situația unui furnizor de serviciu al societății informaționale în propriul stat membru de origine. Așadar, articolul 3 din Directiva 2000/31 nu este aplicabil în litigiul principal.

59.

În ceea ce privește articolul 4 din Directiva 2000/31, acesta interzice statelor membre să supună accesul la activitatea de furnizor de servicii ale societății informaționale și desfășurarea acesteia unui regim de autorizare prealabilă sau oricărei alte cerințe cu efect echivalent.

60.

Această dispoziție se află în capitolul II din Directiva 2000/31, intitulat „Principii”, în secțiunea 1, „Cerințe în materie de stabilire și de informații”. Acest capitol II prevede o întreagă serie de drepturi și de obligații pentru furnizorii de servicii ale societății informaționale, a căror respectare trebuie garantată de statele membre. Aceste dispoziții au ca finalitate armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la respectivele servicii pentru a se asigura eficacitatea principiului recunoașterii reciproce care decurge din articolul 3 din Directiva 2000/31. Prin urmare, dispozițiile capitolului II din această directivă armonizează normele pe care statele membre le impun furnizorilor de servicii ale societății informaționale stabiliți pe teritoriile lor ( 22 ).

61.

În mod logic, acest lucru este valabil și în ceea ce privește interzicerea oricărui regim de autorizare a unor asemenea servicii. Așadar, această interdicție este valabilă în situația furnizorilor respectivelor servicii în propriile state membre de origine. Astfel, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31 este în principiu aplicabil în litigiul principal.

62.

Însă, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directivă, interdicția prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din aceasta nu aduce atingere regimurilor de autorizare care nu urmăresc în mod specific și exclusiv serviciile societății informaționale. Trebuie să se verifice deci dacă regimul de autorizare în discuție în litigiul principal urmărește în mod specific și exclusiv serviciile societății informaționale.

63.

Este necesar să se observe de la bun început că, în definirea „normei cu privire la servicii”, articolul (4) alineatul (2) din Directiva 2000/31 este mai restrictiv decât rezerva similară care figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535. Astfel, potrivit acestei din urmă dispoziții, sunt exceptate normele care nu se referă în mod specific la serviciile societății informaționale. În schimb, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/31 nu permite aplicarea interdicției prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din aceasta decât regimurilor de autorizare care urmăresc serviciile societății informaționale nu numai în mod specific, ci și exclusiv.

64.

Or, potrivit informațiilor cuprinse în cererea de decizie preliminară, în dreptul român, obligația de a obține o autorizație pentru accesul la activitatea de dispecerat taxi decurge din articolul 15 alineatul (1) din Legea nr. 38/2003. La alineatele următoare, acest articol prevede cerințele care trebuie îndeplinite pentru a obține o autorizație, condițiile de eliberare a acesteia și normele aplicabile desfășurării acestei activități.

65.

Aceste dispoziții sunt puse apoi în aplicare la nivel local de diferitele autorități competente pentru eliberarea autorizațiilor, în speță Municipiul București. În acest scop, el a adoptat Hotărârea nr. 178/2008. Această hotărâre a fost modificată ulterior prin Hotărârea nr. 626/2017, care, prin introducerea noțiunii de „dispecerizare prin orice alte mijloace” ( 23 ), a clarificat faptul că obligația de a dispune de o autorizație se aplică și serviciilor de tipul celui prestat de Star Taxi App, și anume serviciilor societății informaționale care constau în intermedierea între șoferii de taxi și pasageri.

66.

Prin urmare, chestiunea de drept la care trebuie să se răspundă este dacă o dispoziție națională care are drept consecință faptul că impune furnizorilor de servicii ale societății informaționale obligația de a obține o autorizație, care există deja de altfel pentru furnizorii de servicii similare care nu sunt servicii ale societății informaționale, constituie un regim de autorizare care urmărește în mod specific și exclusiv furnizorii celei de a doua categorii de servicii, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2000/31.

67.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ.

68.

Rațiunea de a fi a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2000/31 este de a evita o inegalitate de tratament între serviciile societății informaționale și serviciile similare care nu se încadrează în această noțiune. Astfel, atunci când un regim de autorizare general are vocație de a se aplica și serviciilor furnizate la distanță prin mijloace electronice, este probabil ca aceste servicii să constituie din punct de vedere economic substitute ale serviciilor furnizate prin mijloace „clasice” și se află, ca urmare a acestui fapt, într‑o situație de concurență directă cu această a doua categorie de servicii. Or, absența unei obligații de a obține o autorizație ar plasa serviciile societății informaționale într‑o poziție concurențială privilegiată, cu încălcarea principiilor concurenței loiale și egalității de tratament ( 24 ). Cu alte cuvinte, deși voința legiuitorului Uniunii, atunci când a adoptat Directiva 2000/31, a fost de a încuraja dezvoltarea serviciilor societății informaționale, intenția sa nu a fost de a permite operatorilor economici să evite orice obligație legală numai sub pretextul că operează „online”. În opinia noastră, aceste preocupări au stat la baza cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Asociación Profesional Elite Taxi ( 25 ).

69.

Întrucât serviciile societății informaționale sunt rodul unei dezvoltări tehnologice deosebit de rapide în ultimul timp, adesea aceste servicii intră pe piețe deja ocupate de servicii „clasice”. Aceste servicii clasice pot fi supuse regimurilor de autorizare. Or, în funcție de materia și de formularea dispozițiilor naționale în discuție, poate fi mai mult sau mai puțin evident că anumite norme, printre care regimurile de autorizare, concepute pentru servicii care nu sunt prestate la distanță și prin mijloace electronice, se aplică serviciilor similare prestate prin aceste mijloace și care se încadrează, așadar, în noțiunea de „serviciu al societății informaționale”. Prin urmare, se poate dovedi necesar să se precizeze normele existente, la nivel legislativ sau al punerii în aplicare, pentru a confirma aplicarea lor la serviciile societății informaționale. O astfel de intervenție legislativă sau administrativă, care supune serviciile societății informaționale normelor deja existente, nu echivalează însă cu crearea unui nou regim de autorizare care ar urmări în mod specific și exclusiv aceste servicii. Ea are mai degrabă caracter de adaptare a regimului existent la noile împrejurări.

70.

În opinia noastră, ar fi deci contrar efectului util al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2000/31 dacă, în urma unei asemenea intervenții „tehnice”, interdicția cuprinsă la alineatul (1) al aceluiași articol s‑ar opune aplicării anumitor regimuri de autorizare existente la serviciile societății informaționale, în timp ce alte regimuri li s‑ar putea aplica proprio vigore, beneficiind de articolul 4 alineatul (2) menționat.

71.

Același raționament se aplică atunci când extinderea unui regim de autorizare deja existent la serviciile societății informaționale necesită adaptări ca urmare a specificităților acestor servicii în raport cu serviciile pentru care acest regim a fost conceput inițial. Aceste adaptări pot privi printre altele condițiile de obținere a autorizației. Astfel, după cum vom arăta în continuare, tocmai lipsa unor asemenea adaptări este cea care poate repune în discuție legalitatea aplicării regimului de autorizare la serviciile societății informaționale.

72.

În final, nu considerăm că, așa cum sugerează Comisia, soluția adoptată de Curte în Hotărârea Falbert și alții ( 26 ) s‑ar aplica prin analogie prezentei cauze. În această hotărâre ( 27 ), Curtea a statuat că o normă națională care are ca scop și ca obiect extinderea unei norme existente la servicii ale societății informaționale trebuie calificată drept „normă pentru servicii” în sensul articolului 1 punctul 5 din Directiva 98/34 ( 28 ). Însă, astfel cum am arătat deja la punctul 63 din prezentele concluzii, normele cu privire la servicii în sensul Directivei 2015/1535 sunt cele care privesc serviciile societății informaționale în mod specific, în timp ce articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31 interzice numai regimurile de autorizare care privesc aceste servicii în mod specific și exclusiv. Pe de altă parte, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că nu constituie reglementări tehnice în sensul Directivei 2015/1535 dispozițiile naționale care se limitează să prevadă condițiile de stabilire a întreprinderilor sau de prestare a serviciilor de către acestea, precum dispozițiile care supun exercitarea unei activități profesionale unei autorizații prealabile, acest principiu aplicându‑se și normelor cu privire la servicii ( 29 ). Prin urmare, ar fi incoerent să se stabilească o analogie interpretativă între articolul 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535 și articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/31, care privește tocmai regimurile de autorizare.

73.

Pentru aceste motive, considerăm că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că o dispoziție națională care extinde la furnizorii de servicii ale societății informaționale obligația de a obține o autorizație, care era deja impusă furnizorilor de servicii similare care nu sunt servicii ale societății informaționale, nu constituie un regim de autorizare care urmărește în mod specific și exclusiv furnizorii de servicii din această din urmă categorie. Așadar, interdicția cuprinsă la articolul 4 alineatul (1) din această directivă nu se opune aplicării unui astfel de regim la serviciile societății informaționale.

74.

Această constatare este supusă însă condiției ca serviciile cărora li se aplică regimul de autorizare existent, care nu sunt furnizate prin mijloace electronice, și serviciile societății informaționale la care s‑a extins acest regim să fie efectiv echivalente din punct de vedere economic. Această echivalență trebuie apreciată din punctul de vedere al utilizatorului serviciului, cu alte cuvinte, din punctul său de vedere, serviciile trebuie să fie interschimbabile.

75.

Or, această problemă pare a fi disputată între părțile din litigiul principal. Astfel, Municipiul București susține în observațiile sale că o activitate precum cea desfășurată de Star Taxi App este echivalentul activității de dispecerat taxi în sensul Legii nr. 38/2003 și, prin urmare, intră sub incidența obligației de a obține o autorizație pentru dispecerat care decurge din aceasta. În consecință, Hotărârea nr. 626/2017, la fel ca Hotărârea nr. 178/2008, ar fi fost adoptată în aplicarea acestei legi. În schimb, Star Taxi App contestă această afirmație, susținând că activitatea sa este de natură diferită, se limitează la a pune în legătură șoferii de taxi cu clienții și, prin urmare, nu intră sub incidența dispozițiilor legii menționate.

76.

Din nefericire, acest aspect nu pare să fi fost clarificat de instanța de trimitere, care, pe de o parte, citează Legea nr. 38/2003 printre dispozițiile relevante pentru soluționarea litigiului principal, iar, pe de altă parte, afirmă că extinderea noțiunii de „dispecerat” la aplicațiile informatice „depășește cadrul legal”. Interpretarea de către Curte a Directivei 2000/31 nu poate rezolva în sine această dilemă, întrucât ea depinde de aprecieri factuale pe care numai instanța de trimitere este în măsură să le efectueze.

77.

Prin urmare, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31 nu se opune unor dispoziții naționale precum cele ale Hotărârii nr. 178/2008, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea nr. 626/2017, cu condiția să se constate echivalența economică a serviciilor reglementate de aceste dispoziții. Dacă, în schimb, instanța de trimitere ar constata că servicii precum cele prestate de Star Taxi App nu sunt echivalente din punct de vedere economic cu serviciile de dispecerat taxi, astfel încât Hotărârea nr. 626/2017 ar trebui analizată de facto ca un regim de autorizare autonom, acest regim ar intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31 ( 30 ).

78.

Comisia remarcă în observațiile sale că dispozițiile coroborate ale Hotărârii nr. 626/2017, în special cele referitoare la obligația de a transmite comenzile șoferilor prin radio și la interdicția care le este impusă acestora de a folosi telefoane mobile pe durata furnizării serviciilor de transport ( 31 ), pot fi interpretate în sensul că interzic de facto furnizarea unor servicii precum cele oferite de Star Taxi App.

79.

Însă această problemă nu a fost ridicată de instanța de trimitere în cererea sa, aceasta privind obligația de a obține o autorizație. Pe de altă parte, Star Taxi App a recunoscut în răspunsul său la o întrebare expresă a Curții în această privință că este în măsură să își continue activitatea cu condiția să îndeplinească cerințele impuse dispeceratelor și să obțină autorizație.

80.

Prin urmare, considerăm că eventuala interzicere a activității Star Taxi App este prea ipotetică pentru a analiza prezenta cauză din acest punct de vedere. În plus, Curtea nu este suficient de informată cu privire la această chestiune.

81.

Astfel cum am arătat, trebuie să se considere că interdicția oricărui regim de autorizare cuprinsă la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31 nu se aplică regimului în discuție în litigiul principal, în măsura în care acest regim nu privește în mod specific și exclusiv serviciile societății informaționale, ci privește și serviciile de aceeași natură care nu se încadrează în această calificare. Or, aceste alte servicii intră în mod potențial în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123. Așadar, trebuie să se verifice dacă această directivă se aplică în speță și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă se opune unui regim de autorizare precum cel în discuție în litigiul principal.

82.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2006/123, aceasta se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru, ceea ce include, fără nicio îndoială, serviciile în discuție în litigiul principal.

83.

Însă articolul 2 alineatul (2) din directiva menționată exclude din domeniul de aplicare al acesteia anumite servicii, printre care cele în domeniul transportului, care intră în domeniul de aplicare al titlului VI din Tratatul FUE ( 32 ). Considerentul (21) al Directivei 2006/123 precizează că termenul „transport” în sensul dispoziției în discuție include taxiurile. Acest termen include și serviciile de intermediere între șoferii de taxi și clienții lor?

84.

Articolul 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123 a făcut deja obiectul interpretării de către Curte, care a statuat, printre altele, în ceea ce privește serviciile de inspecție tehnică a vehiculelor, că această dispoziție se aplică nu numai oricărui act fizic de deplasare a unor persoane sau bunuri dintr‑un loc în altul utilizând un vehicul, o aeronavă sau o navă, ci și oricărui serviciu care este legat intrinsec de un astfel de act ( 33 ).

85.

În ceea ce privește serviciile de inspecție tehnică, Curtea a statuat, în primul rând, că acestea sunt legate intrinsec de serviciile de transport propriu‑zise, în măsura în care constituie o condiție prealabilă și indispensabilă a acestora, contribuind la asigurarea siguranței rutiere ( 34 ).

86.

În al doilea rând, Curtea a observat că măsurile de armonizare a respectivelor servicii de inspecție tehnică au fost adoptate în temeiul dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la transporturi ( 35 ). Contrar opiniei exprimate de Comisie în prezenta cauză, apreciem că această constatare este crucială pentru interpretarea articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123. Astfel, această dispoziție face trimitere în mod expres la titlul din Tratatul FUE referitor la transporturi (în prezent titlul VI din Tratatul FUE). Și aceasta deoarece, în temeiul articolului 58 alineatul (1) TFUE, libera prestare a serviciilor în domeniul transportului este reglementată de titlul din Tratatul FUE privind transporturile. Prin urmare, Directiva 2006/123 nu poate reglementa libera prestare a serviciilor în acest domeniu. Or, prin adoptarea directivelor privind serviciile de inspecție tehnică a vehiculelor în temeiul dispozițiilor care fac parte din titlul VI din Tratatul FUE, legiuitorul Uniunii a inclus în mod implicit aceste servicii în domeniul transportului în sensul atât al articolului 58 alineatul (1) TFUE, cât și al articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123. Prin urmare, această alegere a temeiului juridic al măsurilor de armonizare este decisivă pentru excluderea serviciilor în discuție din domeniul de aplicare al Directivei 2006/123 ( 36 ).

87.

În ceea ce privește serviciile de intermediere precum cele în discuție în litigiul principal, acestea nu par a fi legate intrinsec de serviciile de taxi, în sensul jurisprudenței Curții citate anterior, întrucât nu constituie o condiție prealabilă și indispensabilă prestării acestor din urmă servicii, cum este inspecția tehnică. Este adevărat că legislația română face obligatorie recurgerea la serviciile de dispecerat pentru orice furnizor de servicii de taxi. Însă o astfel de obligație impusă la nivel național nu poate determina calificarea unei categorii de servicii din punctul de vedere al dreptului Uniunii.

88.

În plus, aceste servicii de intermediere nu fac obiectul niciunei măsuri de armonizare specifice adoptate în temeiul dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la transporturi.

89.

Prin urmare, considerăm că nu există motive să se excludă aceste servicii din domeniul de aplicare al Directivei 2006/123 în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din aceasta.

90.

Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123 cuprinde o normă potrivit căreia dispozițiile actelor specifice din dreptul Uniunii care reglementează accesul și exercitarea serviciilor în sectoare specifice prevalează asupra celor ale Directivei 2006/123 în caz de conflict. Deși articolul 3 alineatul (1) din această directivă nu menționează Directiva 2000/31 în mod expres în a doua teză, în timp ce alte directive sunt indicate în aceasta, considerăm că este totuși evident că această normă privește și Directiva 2000/31. Astfel, această directivă, în măsura în care reglementează accesul și exercitarea serviciilor societății informaționale, constituie o lex specialis în raport cu Directiva 2006/123 ( 37 ).

91.

Cu toate acestea, întrucât interdicția oricărui regim de autorizare cuprinsă la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31 nu se aplică serviciilor precum cele în discuție în litigiul principal, nu există niciun conflict între cele două directive. Astfel, excluderea aplicabilității acestei interdicții care decurge din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/31 nu înseamnă că se oferă statelor membre posibilitatea necondiționată de a aplica regimuri de autorizare în situații care intră sub incidența acestei dispoziții. Numai articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/31 este inaplicabil, iar aceste regimuri de autorizare rămân, în schimb, supuse altor norme de drept al Uniunii, printre care cele din Directiva 2006/123, inclusiv în măsura în care privesc serviciile societății informaționale.

92.

Prin urmare, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123 nu se opune aplicării acestei directive regimului de autorizare în discuție în litigiul principal, inclusiv în măsura în care acesta privește serviciile societății informaționale.

93.

În întrebarea preliminară, instanța de trimitere menționează articolele 9, 10 și 16 din Directiva 2006/123. Însă articolul 16 din această directivă privește libertatea de a presta servicii în alte state membre decât cel al locului de stabilire al furnizorului. Or, astfel cum am arătat la punctul 56 din prezentele concluzii, litigiul principal privește exercitarea activității de servicii de către o societate românească pe teritoriul românesc. Așadar, articolul 16 din Directiva 20006/123 nu este aplicabil acestui litigiu.

94.

În schimb, în speță se aplică dispozițiile acestei directive privind libertatea de stabilire, și anume articolele 9-15. Într‑adevăr, Curtea a statuat că aceste articole se aplică situațiilor pur interne ( 38 ).

95.

Articolul 9 din Directiva 2006/123 pleacă de la principiul că activitățile de servicii nu trebuie supuse regimurilor de autorizare. Cu toate acestea, în anumite condiții, statele membre au posibilitatea de a supune accesul la o activitate de servicii unui astfel de regim ( 39 ). Aceste condiții sunt următoarele: caracterul nediscriminatoriu al regimului, justificarea acestuia printr‑un motiv imperativ de interes general și inexistența unor măsuri mai puțin restrictive care să permită atingerea aceluiași obiectiv.

96.

Nu dispunem de nicio indicație în ceea ce privește justificarea regimului de autorizare a activităților de dispecerat taxi care decurge din Legea nr. 38/2003. Referitor la Hotărârea nr. 626/2017, Municipiul București invocă în observațiile sale necesitatea de a asigura condiții de concurență egale între dispeceratele taxi „clasice” și serviciile de intermediere electronice. Acest lucru nu explică însă rațiunea de a fi a sistemului de autorizare ca atare.

97.

În consecință, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă există motive imperative de interes general care să justifice regimul de autorizare a serviciilor de dispecerat taxi. Trebuie să se observe numai faptul că acest regim privește un serviciu de intermediere pe o piață deja supusă unui regim de autorizare, cea care vizează furnizarea serviciilor de transport în regim de taxi ( 40 ). Prin urmare, se pare că, de exemplu, interesul general legat de protecția consumatorilor este deja satisfăcut. Astfel, instanța de trimitere va avea sarcina de a verifica dacă există alte motive imperative susceptibile să justifice acest regim de autorizare suplimentar.

98.

Mai trebuie formulate unele considerații finale. Articolul 10 alineatele (1) și (2) din Directiva 2006/123 impune ca autorizațiile să fie eliberate pe baza unor criterii justificate printr‑un motiv imperativ de interes general și proporționale cu acel obiectiv de interes general.

99.

Or, articolul 15 alineatul (2) din Legea nr. 38/2003 impune, pentru obținerea unei autorizații, printre altele, să se dispună de stație de emisie‑recepție, de frecvență radio protejată, de personal care să aibă un certificat de operator radiotelefonist și de licență de utilizare a frecvențelor radio. Din dosar nu reiese în mod clar dacă aceste cerințe se aplică și furnizorilor de servicii de intermediere între șoferii de taxi și clienți cu ajutorul unei aplicații pentru smartphone; acest lucru nu pare însă a fi exclus.

100.

Aceste cerințe, concepute pentru dispeceratele taxi prin radio, sunt vădit inadecvate pentru serviciile furnizate prin mijloace electronice, impunând furnizorilor acestora sarcini și costuri nejustificate. Prin urmare, aceste cerințe nu pot, prin definiție, să fie justificate prin niciun motiv imperativ de interes general și nici considerate proporționale cu vreun obiectiv de interes general atunci când se aplică unor furnizori de servicii ale societății informaționale. Astfel, acestea le impun să dispună, pe lângă tehnologiile pe care le utilizează, și de competențe și de echipamente proprii unei tehnologii diferite.

101.

Pentru aceste motive, considerăm că un regim de autorizare nu are la bază criterii justificate printr‑un motiv imperativ de interes general, așa cum impune articolul 10 alineatul (1) literele (b) și (c) din Directiva 2006/123, atunci când eliberarea autorizației este subordonată unor cerințe inadecvate din punct de vedere tehnologic pentru serviciul avut în vedere de solicitant.

102.

Instanța de trimitere invocă de asemenea în întrebarea preliminară articolul 56 TFUE, care prevede libertatea de prestare a serviciilor. Însă, astfel cum am observat deja la punctul 56 din prezentele concluzii, litigiul principal privește desfășurarea activității de servicii de către o societate românească pe teritoriul românesc. Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dispozițiile Tratatului FUE în materie de libera prestare a serviciilor nu își găsesc aplicarea într‑o situație în care toate elementele se limitează la teritoriul unui singur stat membru ( 41 ). Prin urmare, articolul 56 TFUE nu este aplicabil în speță.

103.

Propunem să se răspundă la a doua și la a treia întrebare preliminară că articolul 4 din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării în cazul unui furnizor de servicii ale societății informaționale a unui regim de autorizare aplicabil furnizorilor de servicii echivalente din punct de vedere economic care nu constituie servicii ale societății informaționale. Articolele 9 și 10 din Directiva 2006/123 se opun aplicării unui astfel de regim de autorizare, cu excepția cazului în care acesta este conform cu criteriile prevăzute la aceste articole, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice. Un regim de autorizare nu este conform cu criteriile prevăzute la articolul 10 din Directiva 2006/123 atunci când eliberarea autorizației este subordonată unor cerințe inadecvate din punct de vedere tehnologic pentru serviciul avut în vedere de solicitant. Articolul 3 din Directiva 2000/31, articolul 16 din Directiva 2006/123 și articolul 56 TFUE nu sunt aplicabile în situația unui prestator care dorește să furnizeze servicii ale societății informaționale în statul membru în care este stabilit.

104.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Hotărârea nr. 626/2017 constituie o reglementare tehnică, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535, care ar fi trebuit comunicată Comisiei în temeiul articolului 5 din această directivă.

105.

Conform articolului 1 alineatul (1) litera (f) al treilea paragraf din Directiva 2015/1535, această dispoziție vizează reglementări tehnice impuse de autoritățile desemnate de statele membre și care figurează pe o listă elaborată și actualizată, după caz, de Comisie, în cadrul Comitetului menționat la articolul 2 din această directivă. Or, o astfel de listă a fost publicată la 31 mai 2006 ( 42 ), și anume înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, și, prin urmare, nu include autoritățile române. Cu toate acestea, Comisia arată în observațiile sale că, la momentul aderării, România a comunicat faptul că numai autoritățile centrale erau abilitate să impună reglementări tehnice în sensul Directivei 2015/1535. Prin urmare, actele Municipiului București nu sunt supuse obligației de comunicare în temeiul articolului 5 din această directivă.

106.

Acest lucru nu rezolvă însă complet problema, în măsura în care, după cum am arătat deja, există o îndoială cu privire la aspectul dacă cerința de a obține o autorizație pentru furnizarea serviciilor precum cele în discuție în litigiul principal rezultă numai din Hotărârea nr. 626/2017 sau și din articolul 15 din Legea nr. 38/2003, în raport cu care hotărârea menționată nu ar constitui decât o punere în aplicare a acesteia. Așadar, ar fi legitim să se ridice problema dacă nu cumva această lege este cea care ar fi trebuit comunicată Comisiei.

107.

În opinia noastră, răspunsul trebuie totuși să fie negativ. Astfel, articolul 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535 exclude din noțiunea de „norme cu privire la servicii”, singura categorie de reglementări tehnice care ar putea fi relevantă în speță, pe cele care nu se referă în mod specific la serviciile societății informaționale. În temeiul celui de al doilea paragraf al literei (e), normele se referă în mod specific la asemenea servicii dacă au ca scop și obiect specific reglementarea acestor servicii într‑o manieră explicită și direcționată. În schimb, normele care le afectează numai într‑o manieră implicită sau incidentă nu sunt considerate ca referindu‑se în mod specific la acestea.

108.

Or, trebuie să se constate că Legea nr. 38/2003 nu face nicio mențiune privind serviciile societății informaționale. Dimpotrivă, aceasta le ignoră într‑o asemenea măsură încât impune chiar oricărui furnizor de servicii de dispecerat taxi să dispună de frecvențe și de echipamente radio, indiferent dacă operează prin radio sau prin mijloace informatice. Prin urmare, în opinia noastră, este evident că, dacă această lege se aplică serviciilor societății informaționale, astfel cum pretinde Municipiul București, ea nu are ca obiect reglementarea acestor servicii într‑o manieră explicită și direcționată și le afectează numai într‑o manieră implicită, prin inerție, am putea spune.

109.

Acest lucru se explică de altfel cu ușurință prin faptul că Legea nr. 38/2003 datează din anul 2003, în timp ce societatea Uber, pionier în domeniul rezervării serviciilor de transport prin intermediul smartphone‑urilor, a fost fondată abia în anul 2009.

110.

Așadar, articolul 15 din Legea nr. 38/2003 nu se referă în mod specific la serviciile societății informaționale în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535.

111.

În consecință, trebuie să se răspundă la a patra întrebare preliminară că Hotărârea nr. 626/2017 nu constituie o reglementare tehnică în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535.

112.

Având în vedere tot ceea ce precedă, propunem următoarele răspunsuri la întrebările preliminare ale Tribunalului București (România):