1)

Dacă principiul neobligativității clauzelor nule (articolul 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie (1)) trebuie să se aplice, de asemenea, contractelor și actelor juridice subsecvente unor astfel de clauze, precum contractul de novație.

Și dacă, dat fiind că nulitatea absolută implică faptul că această clauză nu a existat niciodată în realitatea juridico-economică a contractului, se poate concluziona că actele juridice ulterioare, precum și efectele lor asupra acestei clauze, și anume contractul de novație, dispar de asemenea din realitatea juridică, trebuind considerate ca fiind inexistente și lipsite de efect.

2)

Dacă actele care modifică sau acceptă clauze care nu au fost negociate și care sunt susceptibile să nu treacă controalele privind lipsa caracterului abuziv și transparența pot fi considerate condiții generale ale contractului în sensul dispozițiilor articolului 3 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie, acestora aplicându-li-se aceleași cauze de nulitate ca cele aplicate actelor inițiale care au făcut obiectul unei novații sau al unei tranzacții.

3)

Dacă renunțarea la acțiunile în justiție cuprinsă în contractul de novație trebuie să fie, de asemenea, declarată nulă, în măsura în care contractele semnate de clienți nu le-au furnizat acestora informații în legătură cu nulitatea clauzei și nici în legătură cu suma sau valoarea economică la care aceștia aveau dreptul sub formă de rambursare a dobânzilor plătite în urma impunerii inițiale a „clauzelor-prag”.

Astfel, se indică faptul că clientul semnează o clauză de renunțare la inițierea unei acțiuni în justiție fără să fi fost informat de către bancă la ce renunță și cu privire la suma la care renunță.

4)

Dacă în urma examinării contractului de novație în conformitate cu jurisprudența CJUE și cu articolul 3 alineatul (1) și cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13], noua clauză-prag inclusă în contract este afectată de asemenea de o lipsă de transparență, întrucât banca încalcă din nou criteriile de transparență stabilite cu privire la transparența însăși în hotărârea Tribunal Supremo din 9 mai 2013 și nu informează clientul cu privire la costul economic real al clauzei respective din contractul său de împrumut ipotecar, astfel încât acesta să poată cunoaște rata dobânzii (și suma rezultată) pe care ar trebui să o plătească în cazul aplicării noii clauze-prag și rata dobânzii (și suma rezultată) pe care ar trebui să o plătească în cazul în care nu s-ar aplica nicio clauză-prag, ci s-ar aplica rata dobânzii convenită în contractul de împrumut ipotecar fără limitarea ratei minime.

Mai precis, dacă prin impunerea actului denumit act de novație privind „clauzele-prag”, instituția financiară ar fi trebuit să respecte controalele de transparență prevăzute la articolul 3 alineatul (1) și la articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13] și să informeze consumatorul cu privire la cuantumul sumelor pe care le-a pierdut în urma aplicării „clauzelor-prag”, precum și cu privire la dobânda aplicabilă în lipsa unor astfel de clauze și dacă, întrucât nu a făcut-o, aceste acte sunt, de asemenea, afectate de o cauză de nulitate.

5)

Dacă clauzele care guvernează acțiunile, incluse în condițiile generale ale contractului de novație de modificare pot fi considerate clauze abuzive prin conținut în temeiul articolului 3 alineatul (1), în raport cu anexa privind clauzele abuzive și, în special, cu litera (q) din această anexă (se consideră abuzive clauzele care au ca obiect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție sau de a exercita orice altă cale de atac), dat fiind că limitează dreptul consumatorilor de a-și exercita drepturile care pot lua naștere sau se pot manifesta după semnarea contractului, așa cum s-a întâmplat cu posibilitatea de a solicita restituirea integrală a dobânzilor plătite (în temeiul Hotărârii Curții din 21 decembrie 2016 (2)).