–

pentru OC și alții, de F. Capelli, F. S. Marini și U. Corea, avvocati;

–

pentru Banca d’Italia, de D. La Licata, M. Perassi și R. D’Ambrosio, avvocati;

–

pentru Banca Popolare di Sondrio ScpA, de G. Tanzarella, M. A. Sandulli, P. Mondini și C. Tanzarella, avvocati;

–

pentru Unione di Banche Italiane – Ubi Banca SpA, de G. Lombardi și G. de Vergottini, avvocati;

–

pentru Amber Capital Italia SGR SpA și Amber Capital UK LLP, de G. Sciacca și P. Cardellicchio, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili și G. M. De Socio, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de V. Di Bucci, H. Krämer și A. Steiblytė, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3, a articolului 63 și următoarele, precum și a articolului 107 și următoarele TFUE, a articolelor 16 și 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 29 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și firmele de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1), a articolului 6 alineatul (4) din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO 2013, L 287, p. 63), precum și a articolului 10 din Regulamentul delegat (UE) nr. 241/2014 al Comisiei din 7 ianuarie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului cu privire la standardele tehnice de reglementare pentru cerințele de fonduri proprii în cazul instituțiilor (JO 2014, L 74, p. 8).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul a trei litigii, primul, între OC și alții, pe de o parte, și Banca d’Italia (Banca Italiei) și Presidenza del Consiglio dei Ministri (Președinția Consiliului de Miniștri, Italia), pe de altă parte, al doilea, între Associazione Difesa Utenti Servizi Bancari Finanziari Postali Assicurativi – Adusbef, Federazione Nazionale di Consumatori ed Utenti – Federconsumatori și PB și alții, pe de o parte, și Banca Italiei, Președinția Consiliului de Miniștri și Ministero dell’Economia e delle Finanze (Ministerul Economiei și Finanțelor, Italia), pe de altă parte, și, al treilea, între QA și alții, pe de o parte, și Banca Italiei, pe de altă parte, în legătură cu acte adoptate de aceasta din urmă în cadrul atribuției sale de supraveghere prudențială față de băncile populare italiene.

3

Potrivit considerentului (7) al Regulamentului nr. 575/2013:

„Prezentul regulament ar trebui, printre altele, să conțină cerințe prudențiale pentru instituții care se referă strict la funcționarea piețelor serviciilor bancare și financiare și sunt menite să asigure stabilitatea financiară a operatorilor de pe piețele respective, precum și un nivel ridicat de protecție a investitorilor și a deponenților. […]”

4

Potrivit articolului 1 primul paragraf din acest regulament, acesta stabilește reguli uniforme privind cerințele prudențiale generale pe care trebuie să le îndeplinească instituțiile supravegheate în temeiul Directivei 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338), în ceea ce privește cerințele de fonduri proprii, cerințele de limitare a expunerilor mari, cerințele de lichiditate, cerințele de raportare, efectul de levier și cerințele referitoare la publicarea informațiilor.

5

În temeiul articolului 26 alineatul (1) primul paragraf litera (a) din regulamentul menționat, instrumentele de capital constituie elemente de fonduri proprii de nivel 1 de bază ale instituțiilor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 28 sau, după caz, la articolul 29 din același regulament.

6

Articolul 28 din Regulamentul nr. 575/2013, intitulat „Instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază”, prevede la alineatul (1):

„(1)   Instrumentele de capital se califică drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile de mai jos:

[…]

[…]”

7

Articolul 29 din acest regulament, intitulat „Instrumente de capital emise de societăți mutuale, organizații cooperatiste de credit, instituții de economii și instituții similare”, prevede:

„(1)   Instrumentele de capital emise de societățile mutuale, organizațiile cooperatiste de credit, instituțiile de economii și instituțiile similare se califică drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 28 cu modificările care rezultă din aplicarea prezentului articol.

(2)   Trebuie îndeplinite condițiile următoare referitoare la răscumpărarea instrumentelor de capital:

[…]

(6)   [Autoritatea Bancară Europeană (ABE)] elaborează proiecte de standarde tehnice de reglementare pentru a preciza natura limitărilor referitoare la răscumpărare necesare în cazul în care refuzul instituției de a răscumpăra instrumentele de fonduri proprii este interzis în temeiul legislației naționale aplicabile.

[…]

Se deleagă Comisiei competența de a adopta standardele tehnice de reglementare menționate la primul subparagraf, în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 [al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/78/CE a Comisiei (JO 2010, L 331, p. 12)].”

8

Articolul 30 din regulamentul menționat, intitulat „Consecințe ale încetării îndeplinirii condițiilor pentru instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază”, prevede:

„Dacă un instrument de fonduri proprii de nivel 1 de bază nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 28 și, dacă este cazul, la articolul 29, se aplică următoarele:

9

În conformitate cu articolul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1024/2013, acesta conferă Băncii Centrale Europene (BCE) atribuții specifice privind politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, pentru a contribui la siguranța și soliditatea instituțiilor de credit și la stabilitatea sistemului financiar din Uniunea Europeană și din fiecare stat membru, ținând seama pe deplin și în mod corespunzător de unitatea și integritatea pieței interne, pe baza tratamentului egal al instituțiilor de credit în vederea prevenirii arbitrajului de reglementare.

10

În temeiul articolului 6 alineatul (1) din același regulament, BCE își îndeplinește atribuțiile în cadrul unui mecanism unic de supraveghere (MUS), compus din BCE și din autoritățile naționale competente, și este responsabilă de funcționarea eficace și coerentă a acestui mecanism.

11

Articolul 6 alineatul (4) din regulamentul menționat prevede:

„În ceea ce privește atribuțiile stabilite la articolul 4, cu excepția alineatului (1) literele (a) și (c), BCE are responsabilitățile prevăzute la alineatul (5) din prezentul articol, iar autoritățile naționale competente au responsabilitățile prevăzute la alineatul (6) din prezentul articol, în cadrul stabilit la alineatul (7) din prezentul articol și conform procedurilor prevăzute la alineatul (7) din prezentul articol, în legătură cu supravegherea următoarelor instituții de credit, societăți financiare holding sau societăți financiare holding mixte sau sucursale, cu sediul în state membre participante, care aparțin instituțiilor de credit cu sediul în state membre neparticipante:

În legătură cu primul paragraf de mai sus, o instituție de credit sau o societate financiară holding sau o societate financiară holding mixtă nu sunt considerate mai puțin semnificative, în afara cazului în care acest lucru este justificat de circumstanțe speciale care urmează a fi specificate în metodologie, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiții:

BCE poate de asemenea, din proprie inițiativă, să considere că o anumită instituție are o relevanță semnificativă în cazul în care are filiale bancare cu sediul în mai mult de un stat membru participant, iar activele sau pasivele sale transfrontaliere reprezintă o parte semnificativă din totalul activelor sau pasivelor sale sub rezerva condițiilor prevăzute de metodologie.

Cele pentru care a fost solicitată sau primită asistență financiară publică din partea [Fondului european de stabilitate financiară (EFSF)] sau a [Mecanismului European de Stabilitate (MES)] nu vor fi considerate mai puțin semnificative.

În pofida paragrafelor precedente, BCE îndeplinește atribuțiile care îi sunt conferite prin prezentul regulament cu privire la cele mai importante trei instituții de credit din fiecare stat membru participant, cu excepția cazurilor care se justifică prin circumstanțe specifice.”

12

Considerentul (10) al Regulamentului delegat nr. 241/2014 are următorul cuprins:

„Pentru a aplica regulile privind fondurile proprii la societățile mutuale, organizațiile cooperatiste de credit, instituțiile de economii și instituțiile similare, caracteristicile specifice acestor instituții trebuie să fie luate în considerare în mod corespunzător. Ar trebui instituite norme pentru a garanta, printre altele, că astfel de instituții sunt în măsură să limiteze răscumpărarea instrumentelor lor de capital, dacă este cazul. Așadar, în cazul în care pentru aceste tipuri de instituții legislația națională cuprinde prevederi referitoare la interdicția de a refuza răscumpărarea instrumentelor, este esențial ca dispozițiile care reglementează instrumentele să confere instituției capacitatea de a amâna răscumpărarea lor și de a limita suma care urmează a fi răscumpărată. […]”

13

Articolul 1 din acest regulament prevede:

„Prezentul regulament stabilește norme privind:

[…]

[…]”

14

Articolul 10 din regulamentul menționat, intitulat „Limitările privind răscumpărarea instrumentelor de capital emise de societăți mutuale, instituții de economii, organizații cooperatiste de credit și alte instituții similare în sensul articolului 29 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul […] nr. 575/2013 și al articolului 78 alineatul (3) din Regulamentul […] nr. 575/2013”, are următorul cuprins:

„(1)   O instituție poate emite instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază cu posibilitatea de răscumpărare numai în cazul în care această posibilitate este prevăzută de legislația națională aplicabilă.

(2)   Capacitatea instituției de a limita răscumpărarea în temeiul dispozițiilor care reglementează instrumentele de capital, conform articolului 29 alineatul (2) litera (b) și articolului 78 alineatul (3) din Regulamentul […] nr. 575/2013, include atât dreptul de a amâna răscumpărarea, cât și dreptul de a limita valoarea răscumpărării. Instituția poate amâna răscumpărarea sau poate limita valoarea care face obiectul răscumpărării pentru o perioadă nedeterminată, în conformitate cu alineatul (3).

(3)   Sfera limitărilor privind răscumpărarea incluse în dispozițiile care reglementează instrumentele se stabilește de instituție pe baza situației prudențiale a instituției în orice moment, având în vedere în special, dar fără a se limita la:

15

Articolul 28 alineatul 2‑ter din decreto legislativo n. 385 – Testo unico delle leggi in materia bancaria e creditizia (Decretul legislativ nr. 385 – Text unic al Legilor în materie bancară și de credit) din 1 septembrie 1993 (supliment ordinar la GURI nr. 230 din 30 septembrie 1993), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 385/1993”), prevede:

„În cadrul băncilor populare […], dreptul la răscumpărarea acțiunilor în cazul retragerii, inclusiv ca urmare a transformării băncii sau a decesului ori a excluderii asociatului, este limitat conform celor prevăzute de Banca Italiei, chiar prin derogare de la normele legale, atunci când acest lucru este necesar pentru a asigura includerea acțiunilor în capitalul reglementat de nivel 1 de bază ale băncii. În același scop, Banca Italiei poate limita dreptul la răscumpărarea altor instrumente de capital emise.”

16

Articolul 29 din Decretul legislativ nr. 385/1993 prevede:

„1.   Băncile populare sunt constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni.

2.   Valoarea nominală a acțiunilor nu poate fi mai mică de doi euro.

2‑bis.   Activele băncii populare nu pot depăși 8 miliarde de euro. În cazul în care banca este societatea‑mamă a unui grup bancar, plafonul este fixat la nivel consolidat.

2-ter.   În cazul depășirii plafonului prevăzut la alineatul 2-bis, organul de administrație convoacă adunarea generală pentru a lua deciziile corespunzătoare. În cazul în care în termen de un an de la depășirea plafonului activele nu au fost reduse sub prag și nici nu s‑a decis transformarea în societate pe acțiuni […] sau lichidarea, Banca Italiei, ținând seama de împrejurări și de nivelul depășirii, poate dispune interzicerea efectuării de noi operațiuni […] sau poate adopta măsurile prevăzute în titlul IV capitolul I secțiunea I sau poate propune [BCE] revocarea autorizației de desfășurare a activității bancare și ministrului economiei și finanțelor lichidarea administrativă forțată. Acest lucru nu aduce atingere competențelor de intervenție și de sancționare conferite Băncii Italiei în temeiul prezentului decret legislativ.

2-quater.   Banca Italiei adoptă dispoziții de punere în aplicare a prezentului articol.

[…]”

17

Articolul 1 alineatul 2 din decreto‑legge n. 3, recante „Misure urgenti per il sistema bancario e gli investimenti” (Decretul‑lege nr. 3 privind „Măsuri urgente pentru sistemul bancar și pentru investiții”) din 24 ianuarie 2015 (GURI nr. 19 din 24 ianuarie 2015), aprobat cu modificări prin legge n. 33 (Legea nr. 33) din 24 martie 2015 (GURI nr. 70 din 25 martie 2015), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 3/2015”), prevede:

„La prima aplicare a prezentului decret, băncile populare autorizate la data intrării în vigoare a prezentului decret, se conformează dispozițiilor articolului 29 alineatele 2-bis și 2-ter din [Decretul legislativ nr. 385/1993], introduse prin prezentul articol, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a dispozițiilor de punere în aplicare adoptate de Banca Italiei în temeiul aceluiași articol 29.”

18

Decreto‑legge n. 91 (Decretul‑lege nr. 91) din 25 iulie 2018 (GURI nr. 171, din 25 iulie 2018), aprobat prin legge n. 108 (Legea nr. 108) din 21 septembrie 2018 (GURI nr. 220 din 21 septembrie 2018), a prelungit termenul de 18 luni prevăzut la articolul 1 alineatul 2 din Decretul‑lege nr. 3/2015 până la 31 decembrie 2018.

19

Banca Italiei, prin a noua actualizare din 9 iunie 2015 a Circularei nr. 285 din 17 decembrie 2013, intitulată „Dispoziții în materie de supraveghere a băncilor” (denumită în continuare „a noua actualizare a Circularei nr. 285”), a pus în aplicare articolele 28 și 29 din Decretul legislativ nr. 385/1993.

20

În special, în temeiul articolului 28 alineatul 2-ter din Decretul legislativ nr. 385/1993, a noua actualizare a Circularei nr. 285 prevede că statutele băncii populare și ale băncii de credit de tip cooperatist acordă organului cu funcție de supraveghere strategică, la propunerea organului cu funcție de gestionare și cu avizul organului cu funcție de control, posibilitatea de a limita sau de a amâna, în tot sau în parte și fără vreo limită de timp, răscumpărarea acțiunilor și a altor instrumente de capital ale asociatului în caz de retragere (inclusiv în caz de transformare a băncii), de excludere sau de deces al acestuia.

21

Decizia de trimitere arată că toate băncile populare italiene, cu excepția a două dintre ele, au respectat dispozițiile dreptului italian de mai sus.

22

Prin intermediul a trei cereri introductive distincte, reclamanții din litigiile principale au introdus acțiuni împotriva actelor Băncii Italiei, în special împotriva celei de a noua actualizări a Circularei nr. 285, la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), care le‑a respins prin Hotărârile nr. 6548/2016, 6544/2016 și 6540/2016.

23

Reclamanții din litigiile principale au declarat apel împotriva acestor hotărâri la instanța de trimitere, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), care a adoptat ordonanțe de suspendare a efectelor celei de a noua actualizări a Circularei nr. 285 și a formulat întrebări privind constituționalitatea Decretului‑lege nr. 3/2015.

24

Prin Hotărârea nr. 99/2018, Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) a declarat nefondate întrebările menționate.

25

După reluarea procedurii în fața instanței de trimitere, aceasta a prelungit, prin Ordonanța nr. 3645/2018, măsurile de suspendare dispuse anterior până la data publicării hotărârii care va soluționa litigiul pe fond, cu excepția celei referitoare la termenul de 18 luni prevăzut la articolul 1 alineatul 2 din Decretul‑lege nr. 3/2015, care făcuse deja obiectul unei prelungiri prin lege până la data de 31 decembrie 2018.

26

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

27

Instanța de trimitere a solicitat Curții judecarea prezentei cauze potrivit unei proceduri accelerate, în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

28

Această cerere a fost respinsă prin Ordonanța președintelui Curții din 18 ianuarie 2019, Adusbef și alții (C‑686/18, nepublicată, EU:C:2019:68).

29

Unione di Banche Italiane – Ubi Banca SpA consideră că, întrucât prezenta cerere de decizie preliminară intervine după ce Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a apreciat că reglementarea în discuție în litigiile principale este conformă cu Constituția italiană, există un risc de incompatibilitate între procedura națională la Corte costituzionale (Curtea Constituțională) și cererea menționată, astfel încât aceasta ar fi inadmisibilă în ansamblul său.

30

În această privință, trebuie amintit că funcționarea sistemului de cooperare dintre Curte și instanțele naționale, instituit prin articolul 267 TFUE, și principiul supremației dreptului Uniunii necesită ca instanța națională să fie liberă, în orice stadiu al procedurii în care consideră necesar și chiar și la capătul unei proceduri incidente de control al constituționalității, să sesizeze Curtea cu orice întrebare preliminară pe care o apreciază ca fiind necesară (Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 52, precum și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Global Starnet, C‑322/16, EU:C:2017:985, punctul 22).

31

Or, eficacitatea dreptului Uniunii ar fi amenințată, iar efectul util al articolului 267 TFUE ar fi diminuat dacă, din cauza existenței unei proceduri incidente de control al constituționalității, instanța națională ar fi împiedicată să sesizeze Curtea cu întrebări preliminare și să aplice imediat dreptul Uniunii în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Global Starnet, C‑322/16, EU:C:2017:985, punctul 23).

32

În calitate de curte supremă, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) are chiar obligația, în conformitate cu articolul 267 al treilea paragraf TFUE, să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară în cazul în care constată că fondul litigiului privește un aspect vizat la primul paragraf al articolului 267 TFUE, chiar dacă, în cadrul aceluiași litigiu, poate sesiza instanța constituțională a statului membru în cauză cu privire la constituționalitatea normelor naționale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 72).

33

În consecință, împrejurarea că Corte costituzionale (Curtea Constituțională) s‑a pronunțat cu privire la conformitatea reglementării naționale în discuție în litigiile principale cu dispozițiile Constituției italiene nu are nicio influență asupra acestei obligații de a sesiza Curtea cu întrebări privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Global Starnet, C‑322/16, EU:C:2017:985, punctul 25).

34

Rezultă că cererea de decizie preliminară nu poate fi declarată inadmisibilă ca urmare a acestei împrejurări.

35

Pe de altă parte, Banca Italiei, Unione di Banche Italiane – Ubi Banca, Banca Popolare di Milano, Amber Capital Italia SGR SpA, Amber Capital UK LLP, guvernul italian și Comisia Europeană susțin că întrebările preliminare sunt, în tot sau în parte, inadmisibile, pentru motivul că indicațiile furnizate de instanța de trimitere sunt insuficiente și că întrebările sunt lipsite de pertinență în vederea soluționării litigiului principal.

36

În ceea ce privește indicațiile care trebuie să figureze în orice cerere de decizie preliminară, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Astfel, Curtea este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării unui text al Uniunii pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanța națională (Ordonanța din 5 octombrie 2017, OJ, C‑321/17, nepublicată, EU:C:2017:741, punctul 12, și Ordonanța din 5 iunie 2019, Wilo Salmson France, C‑10/19, nepublicată, EU:C:2019:464, punctul 12).

37

Curtea insistă de asemenea asupra importanței menționării de către instanța de trimitere a motivelor exacte care au determinat‑o să ridice problema interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare. Aceasta s‑a pronunțat deja în sensul că este indispensabil ca instanța națională să ofere, în însăși decizia de trimitere, un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (Ordonanța din 12 mai 2016, Security Service și alții, C‑692/15-C‑694/15, EU:C:2016:344, punctul 20, precum și Ordonanța din 5 iunie 2019, Wilo Salmson France, C‑10/19, nepublicată, EU:C:2019:464, punctul 13).

38

Aceste cerințe privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Ordonanța du 12 mai 2016, Security Service și alții, C‑692/15-C‑694/15, EU:C:2016:344, punctul 18, Ordonanța din 5 iunie 2019, Wilo Salmson France, C‑10/19, nepublicată, EU:C:2019:464, punctul 14, precum și Ordonanța din 7 noiembrie 2019, P. J., C‑513/19, nepublicată, EU:C:2019:953, punctul 15). Acestea sunt amintite la punctul 15 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1).

39

În sfârșit, potrivit jurisprudenței constante, o cerere de decizie preliminară formulată de o instanță națională trebuie respinsă atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal (Hotărârea din 10 iulie 2014, Apple, C‑421/13, EU:C:2014:2070, punctul 30, și Ordonanța din 17 ianuarie 2019, Cipollone, C‑600/17, nepublicată, EU:C:2019:29, punctul 21).

40

Admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară trebuie să fie examinată în raport cu ansamblul cerințelor care precedă.

41

Prin intermediul primei părți a primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 din Regulamentul nr. 575/2013, articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014, precum și articolele 16 și 17 din cartă coroborate cu articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1024/2013 trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care fixează un plafon al activelor de 8 miliarde de euro de la care băncile populare constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni sunt obligate să se transforme în societăți pe acțiuni.

42

Articolul 6 din Regulamentul nr. 1024/2013 stabilește modalitățile de exercitare, în cadrul MUS, compus din BCE și din autoritățile naționale competente, a atribuțiilor pe care acest regulament le conferă BCE în materie de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit.

43

În acest context, articolul 6 alineatul (4) amintit prevede în esență criteriile care permit determinarea cazurilor în care aceste atribuții sunt exercitate exclusiv de BCE și cele în care autoritățile naționale competente o asistă pe aceasta în îndeplinirea atribuțiilor menționate, printr‑o punere în aplicare descentralizată a unora dintre acestea în privința instituțiilor de credit mai puțin semnificative, în sensul articolului 6 alineatul (4) primul paragraf menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 41).

44

Articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1024/2013 nu fixează niciun plafon al activelor de la care se impune ca băncile populare să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele sau să fie lichidate. Această dispoziție nici nu impune, nici nu exclude fixarea unui astfel de plafon.

45

Pragul activelor de 30 de miliarde de euro fixat la articolul 6 alineatul (4) al doilea paragraf punctul (i) este una dintre condițiile prevăzute de această dispoziție pentru a identifica instituțiile de credit care nu trebuie considerate mai puțin semnificative, în scopul aplicării articolului 6 alineatul (4) menționat.

46

În consecință, articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1024/2013 nu are nicio legătură cu plafonul activelor de 8 miliarde de euro fixat de reglementarea națională în discuție în litigiile principale.

47

De asemenea, nici articolul 29 din Regulamentul nr. 575/2013, nici articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014 nu au legătură cu acest plafon.

48

Astfel, aceste dispoziții – care prevăd, în cadrul normelor referitoare la cerințele prudențiale stabilite de aceste regulamente cu privire la fondurile proprii, condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca instrumentele de capital emise de societăți mutuale, organizații cooperatiste de credit, instituții de economii și instituții similare să fie eligibile ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază – nu stabilesc plafoane ale activelor de la care se impune ca aceste societăți și instituții să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele sau să fie lichidate. Ele nici nu impun statelor membre să fixeze un astfel de plafon, nici nu le împiedică să facă acest lucru.

49

În aceste condiții, din moment ce articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1024/2013, articolul 29 din Regulamentul nr. 575/2013 și articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014 nu au nicio legătură cu plafonul activelor fixat de reglementarea în discuție în litigiile principale, o interpretare a acestor dispoziții este în mod vădit lipsită de pertinență.

50

În plus, instanța de trimitere nu explică nici motivele pentru care, în opinia sa, o astfel de interpretare ar fi pertinentă în scopul soluționării litigiului cu care este sesizată, nici legătura pe care o stabilește între dispozițiile menționate și această reglementare.

51

În ceea ce privește cererea de interpretare a articolelor 16 și 17 din cartă, trebuie amintit că, potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

52

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de „punere în aplicare a dreptului Uniunii”, în sensul articolului 51 din cartă, impune existența unei legături între un act din dreptul Uniunii și măsura națională în discuție, care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte (Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 24, Hotărârea din 10 iulie 2014, Julián Hernández și alții, C‑198/13, EU:C:2014:2055, punctul 34, și Hotărârea din 6 octombrie 2016, Paoletti și alții, C‑218/15, EU:C:2016:748, punctul 14).

53

În acest context, Curtea a concluzionat în sensul inaplicabilității drepturilor fundamentale ale Uniunii în raport cu o reglementare națională ca urmare a faptului că dispozițiile Uniunii în domeniul în cauză nu impuneau nicio obligație specifică statelor membre cu privire la situația în discuție în litigiul principal (Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 26, și Hotărârea din 10 iulie 2014, Julián Hernández și alții, C‑198/13, EU:C:2014:2055, punctul 35).

54

Or, astfel cum rezultă din considerațiile care precedă, niciuna dintre dispozițiile dreptului Uniunii menționate de instanța de trimitere în prima parte a primei sale întrebări nu impune statelor membre să fixeze un plafon al activelor, precum cel în discuție în litigiile principale, de la care se impune ca băncile populare constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele sau să fie lichidate.

55

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, prima parte a primei întrebări este inadmisibilă în ansamblul său.

56

A doua întrebare privește conformitatea cu articolul 3, precum și cu articolul 63 și următoarele TFUE a unei reglementări naționale care fixează un plafon al activelor pentru exercitarea de activități bancare sub formă de bănci populare, de la care se impune ca aceste bănci, constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni, să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele pentru a le aduce sub acest plafon sau să fie lichidate.

57

Această întrebare este inadmisibilă în măsura în care privește interpretarea articolului 3 TFUE, din moment ce instanța de trimitere se limitează să solicite o interpretare a acestei dispoziții „cu privire la concurența pe piața internă”, iar cererea de decizie preliminară nu conține nicio expunere a motivelor care au determinat această instanță să aibă îndoieli cu privire la interpretarea dispoziției menționate sau legătura pe care o stabilește între aceasta din urmă și litigiile principale.

58

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 107 și următoarele TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, pe de o parte, fixează un plafon al activelor de la care se impune ca băncile populare constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele pentru a le aduce sub acest plafon sau să fie lichidate și care, pe de altă parte, permite instituției în cauză să limiteze răscumpărarea părții asociatului care se retrage, pentru a evita o eventuală lichidare.

59

Cu toate acestea, instanța de trimitere nu indică cu precizia și claritatea necesare motivele care au determinat‑o să aibă îndoieli cu privire la interpretarea acestor dispoziții ale dreptului Uniunii, nici legătura pe care o stabilește între acestea din urmă și reglementarea națională în discuție în litigiile principale.

60

Astfel, această instanță nu explică motivele pentru care ar putea considera că o legislație națională precum cea în discuție în litigiile principale acordă un avantaj, că aceasta instituie o măsură selectivă, că ajutorul provine din resurse de stat sau că acesta denaturează sau amenință să denatureze concurența. Prin urmare, instanța de trimitere nu oferă Curții elementele care permit să se aprecieze dacă o astfel de măsură poate fi considerată „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

61

În aceste condiții, în ceea ce privește a treia întrebare, cererea de decizie preliminară nu respectă cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură și nu permite Curții să ofere instanței de trimitere un răspuns util la această întrebare, care, prin urmare, trebuie declarată inadmisibilă.

62

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la validitatea articolului 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014.

63

În această privință, este important ca instanța de trimitere să indice în special motivele exacte care au determinat‑o să ridice problema validității anumitor dispoziții din dreptul Uniunii și să expună motivele de nevaliditate care, în consecință, consideră că pot fi reținute (Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brands și alții, C‑547/14, EU:C:2016:325, punctul 48 și jurisprudența citată).

64

Rezultă din cele ce precedă, pe de o parte, că, în cadrul unei trimiteri preliminare, Curtea examinează validitatea unui act al Uniunii sau a anumite dispoziții din acesta sub aspectul motivelor de nevaliditate cuprinse în decizia de trimitere. Pe de altă parte, lipsa oricărei mențiuni a motivelor exacte care au determinat instanța de trimitere să ridice problema validității acestui act sau a acestor dispoziții atrage inadmisibilitatea întrebărilor referitoare la validitatea lor (Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brands și alții, C‑547/14, EU:C:2016:325, punctul 50).

65

În speță, trebuie să se constate că instanța de trimitere nu expune motivele care au determinat‑o să ridice problema validității articolului 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014.

66

În aceste condiții, a cincea întrebare este inadmisibilă.

67

A doua parte a primei întrebări și a patra întrebare privesc compatibilitatea cu anumite dispoziții ale dreptului Uniunii a unei reglementări naționale care permite băncilor populare să limiteze răscumpărarea instrumentelor lor de fonduri proprii.

68

În acest sens, este necesar să se arate de la bun început că obiectul articolului 6 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1024/2013, astfel cum a fost amintit la punctele 42 și 43 din prezenta hotărâre, nu are legătură cu o astfel de posibilitate de a limita răscumpărarea instrumentelor de fonduri proprii și că, prin urmare, interpretarea acestei dispoziții este lipsită de pertinență în această privință. Prin urmare, aceste întrebări trebuie reformulate făcând abstracție de dispoziția menționată.

69

Astfel, prin intermediul celei de a doua părți a primei întrebări și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 din Regulamentul nr. 575/2013, articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014, precum și articolele 16 și 17 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care permite unei bănci populare cu sediul în acesta să amâne pentru o perioadă nedeterminată răscumpărarea participației asociatului care se retrage și să limiteze cuantumul acesteia.

70

Din considerentul (7) al Regulamentului nr. 575/2013 reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat ca acesta să conțină, printre altele, cerințe prudențiale pentru instituții care se referă strict la funcționarea piețelor serviciilor bancare și financiare și sunt menite să asigure stabilitatea financiară a operatorilor de pe piețele respective, precum și un nivel ridicat de protecție a investitorilor și a deponenților.

71

În conformitate cu articolul 1 primul paragraf litera (a) din regulamentul respectiv, acesta stabilește reguli uniforme privind cerințele prudențiale generale pe care trebuie să le îndeplinească instituțiile supravegheate în temeiul Directivei 2013/36 în ceea ce privește cerințele de fonduri proprii.

72

În acest context, articolul 28 din regulamentul menționat stabilește condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca instrumentele de capital să fie eligibile ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, iar articolul 29 din același regulament prevede condiții specifice care trebuie îndeplinite în acest sens în ceea ce privește instrumentele de capital emise de societățile mutuale, organizațiile cooperatiste de credit, instituțiile de economii și instituțiile similare.

73

În special, potrivit articolului 29 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013, instituția are posibilitatea de a refuza răscumpărarea instrumentelor, cu excepția situațiilor în care se interzice acest lucru în temeiul legislației naționale aplicabile. În acest din urmă caz, articolul 29 alineatul (2) litera (b) prevede că dispozițiile care reglementează instrumentele menționate oferă instituției posibilitatea de a limita răscumpărarea lor.

74

În temeiul articolului 29 alineatul (6) menționat, Comisia a adoptat norme privind modalitățile de exercitare a acestei posibilități de a limita răscumpărarea instrumentelor de capital emise de societăți mutuale, organizații cooperatiste de credit, instituții de economii și instituții similare. Aceste norme sunt prevăzute la articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014.

75

Astfel, în temeiul articolului 10 alineatul (2) prima teză din acest regulament delegat, posibilitatea menționată include dreptul de a amâna răscumpărarea și pe cel de a limita valoarea ei.

76

A doua teză a acestei dispoziții precizează că aceste drepturi pot fi exercitate pentru o perioadă nedeterminată, în conformitate cu articolul 10 alineatul (3) din regulamentul delegat menționat, care prevede că sfera limitărilor privind răscumpărarea incluse în dispozițiile care reglementează instrumentele de capital se stabilește de instituția în cauză pe baza situației prudențiale a instituției în orice moment, având în vedere în special, dar nu exclusiv, situația generală a acestei instituții din punct de vedere financiar și din perspectiva lichidității și a solvabilității, precum și valoarea fondurilor proprii de nivel 1 de bază, a fondurilor proprii de nivel 1 și a fondurilor proprii totale în raport cu expunerea totală la risc, calculată în conformitate cu cerințele precise la care face trimitere articolul 10 alineatul (3) litera (b) din același regulament delegat.

77

Din articolul 29 din Regulamentul nr. 575/2013 și din articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014 rezultă, așadar, pe de o parte, că eligibilitatea instrumentelor de capital emise de societăți mutuale, organizații cooperatiste de credit, instituții de economii și instituții similare ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază este, în ipoteza în care dreptul național interzice unor astfel de instituții să refuze răscumpărarea instrumentelor lor de fonduri proprii, supusă condiției ca instituțiile în discuție să dispună de posibilitatea de a limita această răscumpărare, care include dreptul de a amâna răscumpărarea și pe cel de a limita valoarea acesteia, și, pe de altă parte, că sfera limitărilor privind răscumpărarea se stabilește de instituția în cauză pe baza situației prudențiale a instituției în orice moment.

78

În speță, din decizia de trimitere reiese că dispozițiile dreptului italian în discuție în litigiile principale interzic băncilor populare italiene să refuze răscumpărarea instrumentelor de fonduri proprii. În schimb, acestea le permit să limiteze răscumpărarea acțiunilor în caz de retragere a unui asociat, atunci când acest lucru se dovedește necesar pentru a asigura includerea instrumentelor de capital emise de aceste bănci ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază. Din această decizie reiese de asemenea că, în temeiul dispozițiilor respective, băncile menționate pot să amâne această răscumpărare pentru o perioadă nedeterminată și să limiteze valoarea răscumpărării în cauză în tot sau în parte.

79

Or, așa cum reiese chiar din modul de redactare a articolului 10 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul delegat nr. 241/2014, în ipoteza în care dreptul național cuprinde prevederi referitoare la interdicția de a refuza răscumpărarea instrumentelor de fonduri proprii, posibilitatea prevăzută la articolul 29 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 575/2013 permite amânarea răscumpărării respective și limitarea cuantumului acesteia pentru o perioadă nedeterminată, în temeiul articolului 10 alineatul (3) din regulamentul delegat amintit, atât timp cât și în măsura în care acest lucru este necesar având în vedere situația lor prudențială, ținând seama, printre altele, de elementele menționate în această din urmă dispoziție.

80

În consecință, articolul 29 din Regulamentul nr. 575/2013 și articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014 nu se opun unei reglementări a unui stat membru care interzice băncilor populare cu sediul în acesta să refuze răscumpărarea instrumentelor de fonduri proprii, dar care, atunci când acest lucru se dovedește necesar pentru a asigura că instrumentele de capital emise de băncile respective sunt eligibile ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, permite băncilor menționate să amâne pentru o perioadă nedeterminată răscumpărarea acțiunilor asociatului care se retrage și să limiteze cuantumul acestei răscumpărări în tot sau în parte.

81

În temeiul articolului 16 din cartă, libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

82

Protecția conferită de articolul menționat include libertatea de a desfășura o activitate economică sau comercială, libertatea contractuală și libera concurență (Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 42, Hotărârea din 17 octombrie 2013, Schaible, C‑101/12, EU:C:2013:661, punctul 25, precum și Hotărârea din 12 iulie 2018, Spika și alții, C‑540/16, EU:C:2018:565, punctul 34).

83

Potrivit unei jurisprudențe constante, libertatea de a desfășura o activitate comercială nu constituie o prerogativă absolută. Ea poate face obiectul unei serii ample de intervenții ale autorității publice, susceptibile să stabilească, în interesul general, limitări privind exercitarea activității economice (Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctele 45 și 46, Hotărârea din 17 octombrie 2013, Schaible, C‑101/12, EU:C:2013:661, punctul 28, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2017, BB construct, C‑534/16, EU:C:2017:820, punctul 36).

84

În conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din cartă, orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal și nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.

85

În această privință, trebuie amintit că dreptul de proprietate garantat prin această dispoziție nu constituie o prerogativă absolută și că exercitarea sa poate face obiectul unor restricții, cu condiția ca aceste restricții să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Uniune și să nu constituie, față de scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate (Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 69 și 70).

86

Pe de altă parte, trebuie de asemenea amintit că, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, pot fi impuse restrângeri exercițiului drepturilor și libertăților consacrate de aceasta, precum libertatea de a desfășura o activitate comercială și dreptul de proprietate, în măsura în care aceste restrângeri sunt prevăzute de lege, respectă substanța acestor drepturi și libertăți și, prin respectarea principiului proporționalității, sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

87

Posibilitatea, recunoscută băncilor populare de o reglementare națională, de a limita răscumpărarea instrumentelor lor de fonduri proprii atunci când acest lucru se dovedește necesar pentru a asigura includerea instrumentelor de capital pe care le emit ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază este prevăzută de lege, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

88

Substanța libertății de a desfășura o activitate comercială garantate de articolul 16 din cartă și a dreptului de proprietate consacrat la articolul 17 din cartă este respectată de o reglementare națională, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede o posibilitate de a se limita răscumpărarea acțiunilor în cazul retragerii unui asociat, prin care se urmărește să îndeplinească condiția prevăzută la articolul 29 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 575/2013 pentru ca acțiunile să fie eligibile ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază.

89

Astfel, pe de o parte, această posibilitate nu conduce la o lipsire de proprietate și nu constituie, așadar, o intervenție care aduce atingere însuși conținutului dreptului de proprietate. Pe de altă parte, presupunând că s‑ar considera că posibilitatea menționată restrânge libertatea de a desfășura o activitate comercială, ea ar respecta substanța acestei libertăți, întrucât nu împiedică exercitarea activității bancare. În această privință, Curtea a recunoscut că organizațiile cooperatiste de credit sunt guvernate de principii de funcționare speciale, care le disting în mod clar de ceilalți operatori economici (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Paint Graphos și alții, C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550, punctul 55).

90

În ceea ce privește obiectivele urmărite de reglementarea în discuție în litigiile principale, pe lângă faptul că, prevăzând posibilitatea menționată, aceasta urmărește să pună în aplicare această condiție, instanța de trimitere arată că această reglementare urmărește să asigure o corelare între forma juridică și dimensiunile unei bănci populare, precum și respectarea normelor prudențiale ale Uniunii care reglementează exercitarea activității bancare. Potrivit acestei instanțe, reglementarea menționată are, astfel, ca obiectiv creșterea gradului de coerență a formei de organizare a băncilor populare cu dinamica pieței de referință, asigurarea unei competitivități sporite a acestor bănci, precum și promovarea unei transparențe mai mari a organizării, a funcționării și a atribuțiilor lor.

91

Astfel de obiective, care sunt de natură să asigure buna guvernanță în sectorul băncilor cooperatiste, stabilitatea acestuia din urmă, precum și o exercitare prudentă a activității bancare, contribuie la evitarea insolvenței instituțiilor în cauză sau chiar a unui risc sistemic și, în consecință, la garantarea stabilității sistemului bancar și financiar.

92

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, obiectivele care constau în asigurarea stabilității sistemului bancar și financiar și în evitarea unui risc sistemic constituie obiective de interes general urmărite de Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctele 69, 88 și 91, Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctele 71 și 74, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Dowling și alții, C‑41/15, EU:C:2016:836, punctele 51 și 54).

93

Astfel, serviciile financiare joacă un rol central în economia Uniunii. Băncile și instituțiile de credit sunt o sursă esențială de finanțare pentru întreprinderi active pe diferitele piețe. În plus, băncile sunt deseori interconectate și multe dintre ele își exercită activitățile la nivel internațional. Acesta este motivul pentru care dificultățile uneia sau mai multor bănci riscă să se propage rapid la celelalte bănci fie în statul membru respectiv, fie în alte state membre. Acest lucru poate conduce, la rândul său, la producerea unor efecte de contagiune negative în alte sectoare ale economiei (Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 50, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE, C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:701, punctul 72).

94

În plus, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 81 și 104 din concluziile sale, există un interes public evident ca o investiție în fondurile proprii de bază ale unei bănci să nu fie retrasă în mod neașteptat și să se evite astfel expunerea acestei bănci, precum și a ansamblului sectorului bancar la o instabilitate prudențială.

95

În consecință, este necesar să se considere că restrângerile privind exercitarea dreptului de proprietate și, presupunând că există, a libertății de a desfășura o activitate comercială care rezultă dintr‑o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

96

În plus, aceste restrângeri vor respecta principiul proporționalității dacă nu depășesc ceea ce este necesar, având în vedere situația prudențială a băncilor în cauză, pentru a asigura că instrumentele de capital pe care acestea le emit sunt eligibile ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. În acest scop, ea va trebui să țină seama, printre altele, de elementele menționate la articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul delegat nr. 241/2014.

97

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua parte a primei întrebări și la a patra întrebare că articolul 29 din Regulamentul nr. 575/2013, articolul 10 din Regulamentul delegat nr. 241/2014, precum și articolele 16 și 17 din cartă trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care interzice băncilor populare cu sediul în acesta să refuze răscumpărarea instrumentelor de fonduri proprii, dar care permite acestor bănci să amâne pentru o perioadă nedeterminată răscumpărarea părții asociatului care se retrage și să limiteze cuantumul acestei răscumpărări în tot sau în parte, în măsura în care limitările privind răscumpărarea decise în cadrul exercitării acestei posibilități nu depășesc ceea ce este necesar, în raport cu situația prudențială a băncilor menționate, pentru a asigura că instrumentele de capital pe care acestea le emit sunt eligibile ca instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, ținând seama, printre altele, de elementele menționate la articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul delegat nr. 241/2014, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

98

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă și articolul 63 și următoarele TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care fixează un plafon al activelor pentru exercitarea de activități bancare de către băncile populare cu sediul în acest stat membru și care sunt constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni, de la care se impune ca aceste bănci să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele pentru a le aduce sub acest plafon sau să fie lichidate.

99

În conformitate cu articolul 63 alineatul (1) TFUE, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

100

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în absența din tratat a unei definiții a noțiunii „circulație a capitalurilor” în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, Curtea a recunoscut o valoare indicativă nomenclatorului circulației capitalurilor care figurează în anexa I la Directiva 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din [Tratatul CE (abrogat prin Tratatul de la Amsterdam)] (JO 1988, L 178, p. 5, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 10) (Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Persche, C‑318/07, EU:C:2009:33, punctul 24, Hotărârea din 10 noiembrie 2011, Comisia/Portugalia, C‑212/09, EU:C:2011:717, punctul 47, și Hotărârea din 22 octombrie 2013, Essent și alții, C‑105/12-C‑107/12, EU:C:2013:677, punctul 40).

101

Astfel, Curtea a statuat în repetate rânduri că constituie circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE în special investițiile numite „directe”, și anume investițiile sub formă de participații într‑o întreprindere prin deținerea de acțiuni care conferă posibilitatea de a participa activ la gestiunea și la controlul acesteia, precum și investițiile numite „de portofoliu”, și anume investițiile sub formă de achiziții de titluri de valoare de pe piețele de capital, efectuate cu unica intenție de a realiza un plasament financiar, fără intenția de a influența gestiunea și controlul întreprinderii [Hotărârea din 11 noiembrie 2010, Comisia/Portugalia, C‑543/08, EU:C:2010:669, punctul 46, Hotărârea din 22 octombrie 2013, Essent și alții, C‑105/12-C‑107/12, EU:C:2013:677, punctul 40, precum și Hotărârea din 26 februarie 2019, X (Societăți intermediare stabilite în țări terțe), C‑135/17, EU:C:2019:136, punctul 26].

102

În ceea ce privește aceste două forme de investiții, Curtea a precizat că trebuie calificate drept „restricții” în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE măsurile naționale care pot împiedica sau limita dobândirea de acțiuni în întreprinderile vizate sau care pot descuraja investitorii din alte state membre să investească în capitalul acestora (Hotărârea din 21 octombrie 2010, Idryma Typou, C‑81/09, EU:C:2010:622, punctul 55, Hotărârea din 10 noiembrie 2011, Comisia/Portugalia, C‑212/09, EU:C:2011:717, punctul 48, precum și Hotărârea din 22 octombrie 2013, Essent și alții, C‑105/12-C‑107/12, EU:C:2013:677, punctul 41).

103

În speță, reglementarea în discuție în litigiile principale fixează un plafon al activelor pentru exercitarea de activități bancare de către băncile populare italiene constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni, de la care se impune ca aceste bănci să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele pentru a le aduce sub acest plafon sau să fie lichidate.

104

Or, prin limitarea dimensiunii activității economice care poate fi desfășurată de băncile italiene constituite într‑o anumită formă juridică, o astfel de reglementare poate descuraja investitorii din alte state membre decât Republica Italiană și din state terțe să achiziționeze o participație în capitalul băncilor menționate și constituie, în consecință, o restricție privind libera circulație a capitalurilor interzisă, în principiu, de articolul 63 TFUE.

105

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, măsuri naționale care restrâng libera circulație a capitalurilor pot fi justificate prin motive imperative de interes general, cu condiția ca acestea să poată garanta realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (Hotărârea din 10 noiembrie 2011, Comisia/Portugalia, C‑212/09, EU:C:2011:717, punctul 81 și jurisprudența citată). De asemenea, Curtea a admis că o reglementare națională poate constitui un obstacol justificat în calea unei libertăți fundamentale atunci când la baza acesteia stau motive de ordin economic care urmăresc un obiectiv de interes general (Hotărârea din 22 octombrie 2013, Essent și alții, C‑105/12-C‑107/12, EU:C:2013:677, punctul 52 și jurisprudența citată).

106

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum s‑a considerat la punctele 90-95 din prezenta hotărâre, reglementarea în discuție în litigiile principale răspunde unor obiective de interes general recunoscute de Uniune.

107

În consecință, în măsura în care plafonul activelor fixat prin reglementarea respectivă, de a cărui respectare aceasta condiționează exercitarea activității bancare de către băncile populare italiene constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni, poate garanta realizarea obiectivelor amintite și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestora – aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere –, restricția privind libera circulație a capitalurilor care rezultă din reglementarea menționată este justificată.

108

În aceste condiții, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 63 și următoarele TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care fixează un plafon al activelor pentru exercitarea de activități bancare de către băncile populare cu sediul în acest stat membru și care sunt constituite sub formă de organizații cooperatiste de credit cu răspundere limitată pe acțiuni, de la care se impune ca aceste bănci să se transforme în societăți pe acțiuni, să își reducă activele pentru a le aduce sub acest plafon sau să fie lichidate, cu condiția ca această reglementare să fie de natură să garanteze realizarea obiectivelor de interes general pe care le urmărește și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestora, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

109

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: