–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Heller și de S. Pardo Quintillán, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 punctul 5 și a articolului 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ZX, un pasager, pe de o parte, și compania aeriană Ryanair DAC, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune în despăgubire introdusă de ZX ca urmare a unui zbor întârziat.

3

Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

4

Articolul 7 din acest regulament prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

[…]”

5

Secțiunea 4 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, care este intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, cuprinde articolul 17, care prevede:

„(1)   În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5, în cazul în care:

(2)   Atunci când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deține o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenției sau unității, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.

(3)   Prezenta secțiune nu se aplică în cazul contractelor de transport altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare.”

6

În același capitol figurează secțiunea 7, intitulată „Prorogarea de competență”. Aceasta conține, printre altele, articolul 26 alineatul (1), care are următorul cuprins:

„Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 24.”

7

Articolul 28 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament.”

8

Articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 218) prevede că, în cazul refuzului la îmbarcare și al anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor, pasagerii primesc, pentru toate zborurile de 1500 de kilometri sau mai puțin, o compensație în valoare de 250 de euro.

9

Potrivit articolului 86 ter alineatul 2 litera b) din Ley Orgánica 6/1985 del Poder Judicial (Legea organică 6/1985 privind sistemul judiciar) din 1 iulie 1985, cererile formulate în temeiul reglementării naționale sau internaționale în materie de transporturi sunt soluționate, în primă și unică instanță, de instanțe comerciale care, în cadrul ordinii judiciare civile, sunt specializate în anumite materii civile și comerciale.

10

Instanța de trimitere arată că Ley 1/2000 de Enjuiciamiento Civil (Legea 1/2000 privind Codul de procedură civilă) din 7 ianuarie 2000 (BOE nr. 7 din 8 ianuarie 2000, p. 575, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”) clasifică acțiunile, printre altele, în funcție de suma reclamată, astfel încât acestea sunt supuse procedurii ordinare sau procedurii simplificate.

11

Conform articolului 250 alineatul (2) din acest cod, în cazul în care valoarea cererii nu depășește 6000 de euro, cererea trebuie să fie tratată potrivit normelor procedurii simplificate.

12

În temeiul articolului 56 din codul menționat, se consideră că reclamantul procedează la prorogarea implicită de competență prin înfățișarea la instanțele judecătorești dintr‑o anumită circumscripție pentru formularea cererii, în timp ce, în cazul pârâtului, respectiva prorogare se presupune în situația în care, după ce s‑a înfățișat în instanță, realizează orice fel de demersuri, mai puțin solicitarea declinării competenței. Totodată, se consideră că pârâtul procedează la prorogarea implicită de competență în cazul în care, deși a fost citat în mod corespunzător, nu se înfățișează la ședința de judecată sau se înfățișează după ce a decăzut din dreptul de a ridica o excepție de necompetență.

13

Potrivit articolului 54 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, „prorogarea explicită sau implicită de competență nu este valabilă în cauzele care se judecă prin procedura simplificată”.

14

În conformitate cu dispozițiile articolului 404 din acest cod coroborate cu articolul 58 din codul menționat, în cazul în care grefierul responsabil de organizarea formală și materială a procesului constată, în demersul de acceptare a cererii, eventuala lipsă a competenței internaționale a instanței sesizate, informează instanța cu privire la acest aspect pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii, după ascultarea părților care s‑au înfățișat și a Ministerio Fiscal (Ministerul Public, Spania).

15

Articolul 36 alineatul 2 punctul 3 din același cod prevede:

„Instanțele civile spaniole se abțin să judece cauzele care le sunt prezentate […] atunci când pârâtul, citat corespunzător, nu se înfățișează, în cazul în care competența internațională a instanțelor spaniole se poate întemeia doar pe prorogarea implicită de competență la care au procedat părțile.”

16

ZX a cumpărat online un bilet de avion pentru un zbor operat de Ryanair între Porto (Portugalia) și Barcelona (Spania).

17

Prin acțiunea introdusă la instanța de trimitere în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 261/2004, reclamantul din litigiul principal a solicitat acordarea unei despăgubiri în valoare de 250 de euro ca reparație pentru întârzierea zborului în discuție în litigiul principal.

18

Din decizia de trimitere reiese că reclamantul din litigiul principal nu este domiciliat și nu are reședința în Spania, că societatea pârâtă din litigiul principal are sediul social în Irlanda și că aceasta deține o sucursală la Gerona (Spania).

19

Conform articolului 58 din Codul de procedură civilă, grefierul instanței de trimitere a invitat părțile din litigiul principal, precum și Ministerul Public să își prezinte observațiile cu privire la eventuala competență internațională a acestei instanțe.

20

Doar Ministerul Public și‑a prezentat observațiile. Acesta a arătat că, atât timp cât litigiul principal nu se încadra în una dintre ipotezele de competență exclusivă și întrucât pârâta din litigiul principal nu se opunea soluționării litigiului principal de către instanța de trimitere, această instanță trebuia să își admită competența de soluționare a respectivului litigiu, în măsura în care putea fi competentă în temeiul prorogării implicite de competență.

21

Ținând seama de împrejurarea că pârâta din litigiul principal deține o sucursală în orașul Gerona, instanța de trimitere ridică problema dacă ar putea fi de asemenea învestită cu o competență internațională pentru a soluționa litigiul principal, în temeiul competenței speciale a instanțelor de la locul unde are sediul o sucursală.

22

Instanța de trimitere consideră că, pentru a se pronunța cu privire la eventuala declinare a competenței sale printr‑o decizie definitivă de finalizare a procedurii sau pentru a declara cererea admisibilă în vederea pronunțării unei hotărâri pe fond, este necesară interpretarea articolului 26 din Regulamentul nr. 1215/2012, referitor la prorogarea implicită de competență, precum și a articolului 7 punctul 5 din acest regulament, referitor la competența alternativă a instanțelor de la locul unde se află sediul sucursalei în litigiile privind activitatea sucursalei menționate.

23

În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil no 1 de Gerona (Tribunalul Comercial nr. 1 din Gerona, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că Regulamentul nr. 261/2004 nu cuprinde norme referitoare la competența internațională a instanțelor statelor membre, astfel încât chestiunea competenței internaționale a unei instanțe a unui stat membru trebuie să fie examinată din perspectiva Regulamentului nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder, C‑204/08, EU:C:2009:439, punctul 28).

25

În această privință, articolul 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012 permite stabilirea competenței unei instanțe atunci când, „[c]u excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă”.

26

Pentru acest motiv, trebuie analizat mai întâi dacă instanța de trimitere este competentă în temeiul altor dispoziții din acest regulament.

27

Deși Regulamentul nr. 1215/2012 prevede norme de competență specială, care figurează în special în secțiunea 2 din capitolul II din acest regulament, reclamantul din litigiul principal nu a introdus la instanța de trimitere cererea sa de despăgubire referitoare la un zbor operat între Porto și Barcelona în temeiul normei de competență speciale întemeiate pe locul de executare a obligației care stă la baza cererii, cuprinsă la articolul 7 punctul 1 litera (b) din acest regulament, astfel cum a fost interpretată de Curte (Hotărârea din 9 iulie 2009, Rehder, C‑204/08, EU:C:2009:439, punctul 43), pentru motivul că în circumscripția acestei instanțe s‑ar afla locul de plecare sau locul de sosire al zborului în discuție.

28

De asemenea, deși dispozițiile secțiunii 4 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, referitoare la „[c]ompetența în materia contractelor încheiate de consumator”, stabilesc și o normă de competență specială în favoarea consumatorilor și deși un pasager aerian poate fi considerat un consumator, trebuie arătat că articolul 17 alineatul (3) din respectivul regulament prevede că această secțiune „nu se aplică în cazul contractelor de transport altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare”.

29

În aceste condiții, rezultă fără ambiguitate din formularea dispoziției menționate că, în împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal, un pasager aerian care nu a cumpărat un pachet de servicii turistice, ci doar un simplu bilet de avion pentru un zbor, nu se poate prevala de normele de competență specială referitoare la contractele încheiate de consumatori cuprinse în Regulamentul nr. 1215/2012.

30

Mai trebuie adăugat că, deși Regulamentul nr. 1215/2012 prevede la articolul 4 principiul general al competenței instanțelor de la domiciliul pârâtului, instanța de trimitere arată că pârâta din litigiul principal are sediul social într‑un alt stat membru decât Regatul Spaniei, și anume Irlanda, astfel încât această dispoziție nu poate servi ca bază a competenței acestei instanțe.

31

Rezultă că trebuie analizată în primul rând a treia întrebare adresată de instanța de trimitere, referitoare la interpretarea articolului 7 punctul 5 din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru a determina dacă ar putea rezulta competența acesteia din dispoziția menționată.

32

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 punctul 5 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o instanță a unui stat membru este competentă să soluționeze un litigiu referitor la o acțiune în despăgubire formulată în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 261/2004 și îndreptată împotriva unei companii aeriene stabilite pe teritoriul unui alt stat membru, pentru motivul că această companie deține o sucursală în circumscripția instanței sesizate.

33

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, două criterii permit să se stabilească dacă o acțiune în justiție referitoare la exploatarea unei sucursale prezintă o legătură cu un stat membru. Pe de o parte, noțiunea „sucursală” presupune existența unui centru al operațiunilor care se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a unei entități‑mamă. Acest centru trebuie să fie dotat cu o conducere și să fie echipat din punct de vedere material pentru a putea negocia cu terții, care nu mai trebuie astfel să se adreseze direct entității‑mamă. Pe de altă parte, litigiul trebuie să privească fie acte referitoare la exploatarea unei sucursale, fie angajamente asumate de aceasta în numele entității‑mamă, în cazul în care acestea din urmă trebuie să fie executate în statul în care este situată respectiva sucursală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C‑154/11, EU:C:2012:491, punctul 48 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 5 iulie 2018, flyLAL‑Lithuanian Airlines, C‑27/17, EU:C:2018:533, punctul 59 și jurisprudența citată).

34

În ceea ce privește, printre altele, al doilea criteriu degajat din jurisprudență, din decizia de trimitere reiese că biletul de avion în discuție în litigiul principal a fost cumpărat online. Astfel, niciun element din această decizie nu indică faptul că contractul de transport dintre reclamantul din litigiul principal și compania aeriană ar fi fost încheiat prin intermediul acestei sucursale. Pe de altă parte, potrivit informațiilor aflate la dispoziția Curții, serviciile prestate de sucursala Ryanair la Gerona par să se refere la aspecte fiscale.

35

În consecință, nu există elemente care să permită stabilirea implicării sucursalei în relația juridică dintre Ryanair și reclamantul din litigiul principal, astfel încât instanța de trimitere nu poate fi competentă să soluționeze litigiul în discuție în temeiul articolului 7 punctul 5 din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iulie 2018, flyLAL‑Lithuanian Airlines, C‑27/17, EU:C:2018:533, punctul 63).

36

Având în vedere considerațiile care precedă, articolul 7 punctul 5 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o instanță a unui stat membru nu este competentă să soluționeze un litigiu referitor la o acțiune în despăgubire formulată în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 261/2004 și îndreptată împotriva unei companii aeriene stabilite pe teritoriul unui alt stat membru, pentru motivul că această companie deține în circumscripția instanței sesizate o sucursală, fără ca această sucursală să fi fost parte la relația juridică dintre companie și pasagerul în cauză.

37

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că poate fi justificată competența internațională a instanței sesizate în temeiul unei prorogări implicite de competență, pentru motivul că pârâtul nu se opune competenței acestei instanțe.

38

Articolul 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede o normă de competență întemeiată pe înfățișarea pârâtului pentru toate litigiile în care competența instanței sesizate nu rezultă din alte dispoziții din acest regulament. Această dispoziție implică, inclusiv în cazurile în care instanța a fost sesizată cu nerespectarea dispozițiilor acestui regulament, ca înfățișarea pârâtului să poată fi considerată o acceptare tacită a competenței instanței sesizate și, așadar, o prorogare de competență a acesteia (Hotărârea din 20 mai 2010, ČPP Vienna Insurance Group, C‑111/09, EU:C:2010:290, punctul 21, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, Cartier parfums‑lunettes și Axa Corporate Solutions assurances, C‑1/13, EU:C:2014:109, punctul 34).

39

În speță, rezultă din explicațiile instanței de trimitere că, în urma invitației grefei acestei instanțe de a depune observații cu privire la eventuala competență internațională a instanței menționate pentru soluționarea cererii în discuție în litigiul principal, pârâta din litigiul principal nu a prezentat observații scrise.

40

Întrucât o lipsă a observațiilor nu poate constitui o înfățișare în sensul articolului 26 din Regulamentul nr. 1215/2012 și, astfel, nu poate fi considerată o acceptare tacită de către pârât a competenței instanței sesizate, nu se poate face aplicarea, în împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal, a unei astfel de dispoziții referitoare la prorogarea implicită de competență.

41

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că acesta nu se aplică într‑un caz, cum este cel în discuție în litigiul principal, în care pârâtul nu a prezentat observații sau nu s‑a înfățișat în instanță.

42

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară: