–

pentru Pensions‑Sicherungs‑Verein VVaG, de F. Wortmann, Rechtsanwalt;

–

pentru domnul Bauer, de I. Axler, Rechtsanwältin;

–

pentru guvernul german, inițial de T. Henze și de R. Kanitz, ulterior de R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul luxemburghez, de D. Holderer și de T. Uri, în calitate de agenți, asistați de P. Kinsch, avocat;

–

pentru guvernul Regatului Unit, de Z. Lavery, în calitate de agent, asistată de J. Coppel, QC;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Kellerbauer și de B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Pensions‑Sicherungs‑Verein VVaG (organism de garantare a pensiilor ocupaționale, denumit în continuare „PSV”), pe de o parte, și domnul Günther Bauer, pe de altă parte, în legătură cu compensarea reducerilor cuantumului prestațiilor plătite de o casă de pensii.

3

Considerentul (3) al Directivei 2008/94 enunță:

„Sunt necesare dispoziții pentru protejarea lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului și pentru a le asigura un grad minim de protecție, în special pentru a garanta plata creanțelor lor salariale neachitate, ținând seama de necesitatea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate în cadrul [Uniunii Europene]. În acest scop, statele membre ar trebui să instituie un organism care să garanteze lucrătorilor salariați plata creanțelor lor salariale neachitate.”

4

În temeiul articolului 1 alineatul (1) din această directivă, ea se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau din raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1) din directiva menționată.

5

Potrivit articolului 8 din directiva menționată:

„Statele membre se asigură că sunt luate măsurile necesare în vederea protejării intereselor salariaților și ale persoanelor care au părăsit deja întreprinderea sau unitatea angajatorului la data la care a survenit insolvența acestuia, cu privire la drepturile dobândite sau pe cale de a fi dobândite, la pensie pentru limită de vârstă, inclusiv pensiile de urmaș, în cadrul sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale.”

6

În temeiul articolului 11 primul paragraf din Directiva 2008/94, aceasta nu aduce atingere posibilității statelor membre de a aplica sau de a introduce acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor salariați.

7

Gesetz zur Verbesserung der betrieblichen Altersversorgung (Betriebsrentengesetz) (Legea privind îmbunătățirea pensiilor ocupaționale) din 19 decembrie 1974 (BGBl. 1974 I, p. 3610), astfel cum a fost modificată prin Legea din 17 august 2017 (BGBl. 2017 I, p. 3214) (denumită în continuare „Legea privind pensiile ocupaționale”), prevede la articolul 1, intitulat „Acordarea unei pensii ocupaționale de către angajator”:

„(1) Dispozițiile prezentei legi se aplică pensiilor pentru limită de vârstă, de invaliditate sau de urmaș acordate de un angajator unui salariat în temeiul raportului de muncă (pensie ocupațională). Prestațiile de pensie ocupațională pot fi plătite direct de angajator sau prin intermediul unuia dintre organismele de asigurare enumerate la articolul 1b alineatele 2-4. Angajatorul garantează executarea pensiilor pe care le‑a acordat chiar dacă ele nu sunt plătite direct de angajator.

[…]”

8

Articolul 1b din această lege, intitulat „Protecția drepturilor dobândite și plata prestațiilor de pensie ocupațională”, care enumeră la alineatele 2-4 posibilitățile de care dispune angajatorul în ceea ce privește pensiile ocupaționale, prevede în esență că angajatorul poate încheia o asigurare de viață pe numele salariatului (alineatul 2) sau că prestațiile de pensie ocupațională pot fi plătite prin intermediul unei case de pensii sau al unui fond de pensii (alineatul 3) ori prin intermediul unui fond de asistență (alineatul 4).

9

Articolul 7 din legea menționată, intitulat „Nivelul acoperirii”, prevede:

„(1)   Asigurații și avânzii‑cauză ai acestora ale căror pensii sunt plătite direct de angajator, dar care nu pot fi achitate întrucât în privința patrimoniului angajatorului sau a succesiunii sale s‑a deschis o procedură de insolvență, dețin față de organismul de garantare în caz de insolvență o creanță egală cu valoarea prestației pe care angajatorul care a acordat‑o ar fi trebuit să o plătească în cazul în care nu s‑ar fi deschis procedura de insolvență. […]

[…]”

10

Articolul 10 din aceeași lege, intitulat „Obligația de plată a contribuțiilor și stabilirea valorii acestora”, prevede:

„(1)   Conform obligației de drept public, fondurile pentru punerea în aplicare a sistemului de garantare în caz de insolvență sunt constituite din contribuțiile plătite de toți angajatorii care au acordat prestații de pensie ocupațională plătite fie direct de aceștia, fie prin intermediul unei asigurări directe […], al unui fond de asistență sau al unui fond de pensii.

[…]

(4)   Dispozițiile din Zivilprozessordnung [Codul de procedură civilă] referitoare la executarea silită se aplică prin analogie deciziilor referitoare la contribuții adoptate de organismul de garantare în caz de insolvență. Copia conformă cu originalul a titlului executoriu va fi eliberată de organismul de garantare în caz de insolvență.

[…]”

11

Articolul 14 din Legea privind pensiile ocupaționale, intitulat „Organismul de garantare în caz de insolvență”, prevede:

„(1)   Organismul de garantare în caz de insolvență este [PSV]. Acesta îndeplinește rolul respectiv și în privința pensiilor acordate de întreprinderile din Luxemburg, în conformitate cu Acordul încheiat la 22 septembrie 2000 între Republica Federală Germania și Marele Ducat al Luxemburgului privind cooperarea în materia garantării pensiilor ocupaționale în caz de insolvență.

(2)   [PSV] este supus supravegherii prudențiale a Bundesanstalt für Finanzdienstleistungsaufsicht [Autoritatea Federală de Supraveghere a Serviciilor Financiare] […]”

12

Articolul 3 din Verwaltungs‑Vollstreckungsgesetz (Legea privind executarea în materie administrativă) din 27 aprilie 1953 (BGBl. 1953 I, p. 157), astfel cum a fost modificată prin Legea din 30 iunie 2017 (BGBl. 2017 I, p. 2094), prevede:

„(1)   Procedura de executare împotriva debitorului se declanșează printr‑un ordin de executare, fără să fie necesar un titlu executoriu.

(2)   Procedura de executare poate fi declanșată dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

(3)   Anterior dispunerii executării, debitorul trebuie în plus să fi primit o somație specială referitoare la prelungirea termenului de plată cu încă o săptămână.

(4)   Ordinul de executare este emis de autoritatea competentă să invoce creanța.”

13

În luna decembrie a anului 2000, fostul angajator al domnului Bauer i‑a acordat acestuia o pensie ocupațională, în sensul Legii privind pensiile ocupaționale.

14

Această pensie ocupațională cuprindea un supliment lunar de pensie și o primă anuală de Crăciun, acordate direct de fostul angajator, precum și o pensie acordată în cadrul sistemului caselor de pensii pe baza contribuțiilor acestui fost angajator și plătită de Pensionskasse für die Deutsche Wirtschaft (Casa de Pensii pentru Economia Germană, denumită în continuare „Pensionskasse”), un organism de asigurări sociale la nivel de grup de întreprinderi ale cărui prestații conferă salariaților beneficiari un drept subiectiv.

15

În cursul anului 2003, Pensionskasse a întâmpinat dificultăți economice și, cu autorizarea Autorității Federale de Supraveghere a Serviciilor Financiare, a redus cuantumul prestațiilor plătite. Astfel, partea pensiei plătite domnului Bauer, calculată în funcție de contribuțiile fostului său angajator, care se ridica la 599,49 euro brut în luna iunie a anului 2003, a fost redusă de Pensionskasse în fiecare an între anul 2003 și anul 2013, cele 11 reduceri efectuate fiind cuprinse între 1,40 % și 1,25 %.

16

În total, între anul 2003 și anul 2013, cuantumul pensiei lunare plătite domnului Bauer de Pensionskasse a fost redus cu 13,8 %, ceea ce reprezintă o pierdere pentru persoana interesată de 82,74 euro pe lună și o diminuare cu 7,4 % a cuantumului global al prestațiilor de pensie ocupațională de care beneficiază în cadrul sistemului suplimentar de pensii ocupaționale.

17

În conformitate cu obligația de garantare care rezultă din reglementarea națională, fostul angajator al domnului Bauer a început să compenseze reducerile prestațiilor plătite de Pensionskasse, această reglementare neprevăzând o altă obligație de garantare a prestațiilor plătite de casele de pensii.

18

În luna ianuarie a anului 2012, s‑a deschis o procedură de insolvență în privința acestui fost angajator.

19

PSV, care asigură plata pensiilor ocupaționale în cazul insolvenței unui angajator în Germania și în Luxemburg, l‑a informat pe domnul Bauer, printr‑o decizie din 12 septembrie 2012, că a preluat plata lunară a suplimentului de pensie în cuantum de 398,90 euro, precum și plata anuală a primei de Crăciun de 1451,05 euro.

20

Totuși, întrucât PSV a refuzat să compenseze reducerile aplicate în privința pensiei plătite de Pensionskasse, aceasta din urmă continuă să plătească persoanei interesate o pensie în cuantum redus.

21

Prin acțiunea introdusă în fața instanței de prim grad competente, domnul Bauer a susținut că, din cauza procedurii de insolvență referitoare la fostul său angajator, PSV trebuie să garanteze reducerile care afectează prestațiile plătite de Pensionskasse. PSV a arătat că nu este ținut să garanteze cuantumul prestațiilor plătite de o casă de pensii, în ipoteza în care angajatorul nu este în măsură să își îndeplinească obligația legală de garantare din cauza propriei insolvențe.

22

Acțiunea domnului Bauer a fost respinsă în primă instanță, însă acesta a avut câștig de cauză în apel.

23

La sesizarea PSV, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) arată că, în cauza principală, trebuie să soluționeze problema dacă PSV este ținut să garanteze creanța pe care o deține domnul Bauer față de fostul său angajator, pentru motivul că acesta din urmă a intrat în insolvență și, în consecință, nu își poate îndeplini propria obligație de a garanta prestațiile plătite de Pensionskasse.

24

Instanța de trimitere arată că, în Germania, prestațiile de pensie ocupațională pot fi acordate potrivit unor modalități diferite. Angajatorul poate, pe de o parte, să plătească direct prestațiile care îi revin în cadrul sistemului de pensii ocupaționale al întreprinderii sale. Pe de altă parte, el poate plăti prestațiile menționate prin intermediul unor organisme externe. În acest caz, angajatorul nu achită niciun fel de prestații, ci le plătește în mod indirect, fie prin intermediul unei asigurări de viață încheiate de angajator în favoarea lucrătorului, fie prin intermediul unui fond de asistență sau al unei case de pensii pe care le însărcinează să gestioneze sistemul de pensii ocupaționale al întreprinderii sale.

25

În cazul în care angajatorul acordă salariatului prestații de pensie ocupațională, care sunt plătite de un organism de asigurări sociale extern, iar aceste prestații nu sunt suficiente pentru onorarea angajamentului asumat de acesta față de salariat în temeiul contractului de muncă, dreptul național impune angajatorului o obligație de garantare, pe care el trebuie să o asigure cu propriul patrimoniu. În această situație, dacă angajatorul este în stare de insolvență, dreptul național nu prevede obligația PSV de a garanta prestațiile pe care angajatorul trebuie să le plătească salariatului ca urmare a reducerii, de către o casă de pensii, a cuantumului prestațiilor plătite.

26

În primul rând, instanța de trimitere ridică problema aplicabilității articolului 8 din Directiva 2008/94 în ipoteza în care o casă de pensii, fără a fi ea însăși în stare de insolvență, reduce cuantumul prestațiilor plătite, iar fostul angajator, în pofida obligației sale de garantare prevăzute de dreptul național, nu este în măsură să compenseze reducerile efectuate, din cauza stării sale de insolvență. Potrivit instanței respective, în acest caz există o creanță a lucrătorului salariat față de fostul său angajator, care rezultă din raportul de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/94, din moment ce această creanță rezultă din acordarea de prestații de pensie de către acest fost angajator.

27

În al doilea rând, instanța de trimitere, care precizează că, în cauza principală, pierderile suferite de fostul lucrător salariat în cauză corespund doar cu 13,8 % din pensia lunară și cu 7,4 % din totalul prestațiilor de pensie ocupațională care decurg din drepturile dobândite de acesta în cadrul sistemului suplimentar de asigurări sociale ocupaționale, solicită să se stabilească, ținând seama de obligația de protejare a intereselor lucrătorilor salariați prevăzută la articolul 8 din Directiva 2008/94, care sunt împrejurările în care se poate considera că pierderile suferite de fostul lucrător salariat din cauza stării de insolvență a fostului său angajator sunt vădit disproporționate. Ea apreciază că este nevoie de precizări cu privire la împrejurările menționate la punctul 35 din Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann (C‑454/15, EU:C:2016:891), pentru a putea aprecia dacă protecția minimă prevăzută la articolul 8 din Directiva 2008/94 este asigurată în cauza principală.

28

În al treilea rând, instanța de trimitere arată că, în cazul în care articolul 8 din Directiva 2008/94 ar trebui interpretat în sensul că impune o cerință potrivit căreia statul membru în cauză trebuie să garanteze drepturile invocate de domnul Bauer, ea nu ar putea proceda la o interpretare a dispozițiilor relevante ale Legii privind pensiile ocupaționale care să fie conformă cu această directivă. În consecință, instanța menționată ridică problema efectului direct pe care l‑ar putea avea articolul 8 din Directiva 2008/94, care ar permite domnului Bauer să invoce această dispoziție direct în fața sa.

29

În al patrulea rând, în ipoteza în care articolul 8 din Directiva 2008/94 ar produce efecte directe, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă unui organism de garantare a pensiilor ocupaționale precum PSV i se poate opune această dispoziție.

30

În aceste condiții Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că este aplicabil unei situații în care un angajator, care plătește prestații de pensie ocupațională prin intermediul unui organism de asigurări sociale la nivel de grup de întreprinderi, nu poate garanta, din cauza stării sale de insolvență, compensarea pierderilor care decurg din reducerea prestațiilor plătite de acest organism de asigurări sociale la nivel de grup de întreprinderi, reducere care a fost autorizată de autoritatea publică de supraveghere a serviciilor financiare care exercită o supraveghere prudențială a organismului menționat.

32

În ceea ce privește domeniul de aplicare material al Directivei 2008/94, articolul 1 alineatul (1) din aceasta prevede că ea se aplică creanțelor lucrătorilor salariați care izvorăsc din contracte de muncă sau din raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1) din această directivă.

33

Articolul 8 din directiva menționată prevede că statele membre se asigură că sunt luate măsurile necesare în vederea protejării intereselor lucrătorilor salariați și ale persoanelor care au părăsit deja întreprinderea sau unitatea angajatorului la data la care a survenit insolvența acestuia, cu privire la drepturile dobândite la pensie pentru limită de vârstă, în cadrul sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale.

34

Este cert că domnul Bauer este un fost lucrător salariat, că fostul său angajator se află în stare de insolvență și că, la data survenirii insolvenței sale și din cauza acesteia, s‑a adus atingere drepturilor dobândite la pensie pentru limită de vârstă, din moment ce acest fost angajator nu a mai fost în măsură să compenseze reducerile pensiei ocupaționale lunare plătite de un organism de asigurări sociale la nivel de grup de întreprinderi, în conformitate cu obligația de garantare a plății prestațiilor de pensie ocupațională care incumbă angajatorului în temeiul legii naționale.

35

Astfel, elementele materiale menționate la articolul 8 din Directiva 2008/94 sunt îndeplinite, ceea ce presupune că acest articol 8 este aplicabil unor împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 aprilie 2013, Hogan și alții, C‑398/11, EU:C:2013:272, punctul 40).

36

Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 8 din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că este aplicabil unei situații în care un angajator, care plătește prestații de pensie ocupațională prin intermediul unui organism de asigurări sociale la nivel de grup de întreprinderi, nu poate garanta, din cauza stării sale de insolvență, compensarea pierderilor care decurg din reducerea cuantumului respectivelor prestații plătite de acest organism de asigurări sociale la nivel de grup de întreprinderi, reducere care a fost autorizată de autoritatea publică de supraveghere a serviciilor financiare care exercită o supraveghere prudențială a organismului menționat.

37

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească care sunt împrejurările particulare în care se poate considera, în scopul aplicării articolului 8 din Directiva 2008/94, că o reducere a cuantumului prestațiilor de pensie ocupațională plătite unui fost lucrător salariat, din cauza stării de insolvență a fostului său angajator, este vădit disproporționată, atrăgând obligația statelor membre de a garanta o protecție minimă, deși persoana interesată primește cel puțin jumătate din cuantumul prestațiilor care decurg din drepturile sale dobândite la o pensie ocupațională.

38

Trebuie amintit că statele membre dispun, în cadrul transpunerii articolului 8 din această directivă, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili atât mecanismul, cât și nivelul protecției drepturilor dobândite de lucrători la o pensie pentru limită de vârstă în cadrul sistemelor suplimentare de asigurări sociale. Prin urmare, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că impune o garantare integrală a drepturilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 41).

39

Astfel, acest articol 8 nu se opune ca statele membre să reducă, atunci când urmăresc obiective economice și sociale legitime, drepturile dobândite ale lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului lor, în măsura în care ele respectă în special principiul proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 42).

40

Rezultă că statele membre sunt ținute, în conformitate cu obiectivul urmărit de Directiva 2008/94, să garanteze lucrătorilor, în lipsa oricărui abuz de drept din partea acestora, în sensul articolului 12 din directiva menționată, protecția minimă impusă de respectiva dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann, C‑454/15, EU:C:2016:891, punctul 35, și Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 47).

41

Curtea a statuat deja că o transpunere corectă a articolului 8 din directiva menționată necesită ca un fost lucrător salariat să perceapă, în cazul insolvenței angajatorului său, cel puțin jumătate din pensia pentru limită de vârstă care decurge din drepturile la pensie acumulate în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții, C‑278/05, EU:C:2007:56, punctul 57, Hotărârea din 25 aprilie 2013, Hogan și alții, C‑398/11, EU:C:2013:272, punctul 51, Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann, C‑454/15, EU:C:2016:891, punctul 35, precum și Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 50).

42

În plus, Curtea a precizat că, deși o garanție minimă ce reprezintă jumătate din pensia pentru limită de vârstă se impune în temeiul articolului 8 din Directiva 2008/94, aceasta nu are ca efect să excludă ca, în anumite împrejurări, pierderile suferite de un lucrător sau de un fost lucrător să poată fi deopotrivă privite ca fiind vădit disproporționate în lumina obligației de protecție a intereselor lucrătorilor salariați, prevăzută la această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann, C‑454/15, EU:C:2016:891, punctul 35, și Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 50).

43

Reiese din expunerea de motive a Propunerii de directivă a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor în cazul insolvenței angajatorului, din 11 aprilie 1978 [COM(78) 141 final], că obiectivul urmărit de această directivă consta în a oferi o protecție în împrejurări care amenință să îi priveze pe lucrător și pe familia de mijloacele de subzistență. În special, astfel cum se arată în această expunere de motive, dispozițiile care figurează în prezent la articolul 8 din Directiva 2008/94 sunt justificate de voința legiuitorului Uniunii de a evita împrejurările deosebit de dificile pentru lucrător rezultate din pierderea drepturilor pe care le‑a dobândit în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale.

44

Se poate deduce de aici că o reducere a pensiei pentru limită de vârstă a unui fost lucrător salariat trebuie considerată ca fiind vădit disproporționată în cazul în care rezultă din această reducere, precum și, dacă este cazul, din evoluția prevăzută de aceasta că posibilitatea persoanei interesate de a se întreține este grav afectată. Aceasta ar fi situația unei reduceri a pensiei pentru limită de vârstă suferite de un fost lucrător salariat care trăiește deja sau ar trebui să trăiască din cauza acestei reduceri sub pragul riscului de sărăcie stabilit pentru statul membru în cauză de Eurostat.

45

Articolul 8 din Directiva 2008/94 impune, în calitate de obligație de protecție minimă, ca un stat membru să garanteze unui fost lucrător expus unei asemenea reduceri a pensiei sale pentru limită de vârstă o indemnizație într‑un cuantum care, fără a acoperi în mod necesar totalitatea pierderilor suferite, să fie în măsură să remedieze caracterul vădit disproporționat al acestora.

46

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 8 din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că o reducere a cuantumului prestațiilor de pensie ocupațională plătite unui fost lucrător salariat, ca urmare a stării de insolvență a fostului său angajator, este considerată ca fiind vădit disproporționată, deși persoana interesată primește cel puțin jumătate din cuantumul prestațiilor care decurg din drepturile sale dobândite, în cazul în care acest fost lucrător salariat trăiește deja sau ar trebui să trăiască din cauza acestei reduceri sub pragul riscului de sărăcie stabilit pentru statul membru în cauză de Eurostat.

47

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 8 din Directiva 2008/94 este susceptibil să aibă un efect direct, astfel încât să poată fi invocat împotriva unui organism de drept privat desemnat de stat ca fiind organismul de garantare în cazul insolvenței angajatorilor în materie de pensie ocupațională.

48

Astfel cum a statuat Curtea în repetate rânduri, dispozițiile necondiționate și suficient de precise ale unei directive pot fi invocate de justițiabili împotriva unui stat membru și a tuturor organelor administrației sale, precum și împotriva unor organisme sau entități care sunt supuse autorității sau controlului statului ori care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari (Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 54 și jurisprudența citată). Pot deopotrivă să fie asimilate statului organisme sau entități care au fost însărcinate de o autoritate să exercite o misiune de interes public și cărora li s‑au acordat, în acest scop, puteri exorbitante (Hotărârea din 10 octombrie 2017, Farrell, C‑413/15, EU:C:2017:745, punctul 34, și Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 55).

49

Examinarea problemei dacă articolul 8 din Directiva 2008/94 este necondiționat și suficient de precis trebuie să se realizeze sub trei aspecte, și anume determinarea beneficiarilor protecției prevăzute la această dispoziție, conținutul acestei protecții și identitatea debitorului protecției respective.

50

În privința beneficiarilor protecției prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94, reiese cu claritate din modul de redactare a articolului menționat că această directivă urmărește protecția lucrătorilor salariați și a foștilor lucrători salariați care sunt afectați de insolvența angajatorului lor sau a fostului lor angajator. Prin urmare, articolul menționat îndeplinește, în privința determinării beneficiarilor garanției, condițiile de precizie și de necondiționalitate necesare pentru aplicabilitatea directă a unei dispoziții dintr‑o directivă (Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 57).

51

În ceea ce privește conținutul protecției prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94, este suficient să se amintească faptul că Curtea a constatat că acest articol 8 urmărește să garanteze fiecărui lucrător salariat în parte o protecție minimă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctele 46 și 47, precum și jurisprudența citată).

52

Curtea a constatat că articolul 8 menționat, în măsura în care impune statelor membre să garanteze, fără excepție, fiecărui fost lucrător salariat în parte o indemnizație de cel puțin 50 % din valoarea drepturilor sale dobândite în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere în cazul insolvenței angajatorului său, conține o obligație clară, precisă și necondiționată care incumbă statelor membre, având ca obiect să confere drepturi particularilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Hampshire, C‑17/17, EU:C:2018:674, punctul 60).

53

Rezultă din cuprinsul punctelor 44 și 45 din prezenta hotărâre că situația este aceeași în ceea ce privește cerința potrivit căreia statele membre sunt ținute deopotrivă, în temeiul articolului 8 din Directiva 2008/94, să asigure o protecție minimă fostului lucrător expus unei reduceri vădit disproporționate a pensiei pentru limită de vârstă, astfel încât particularii pot invoca în mod direct această cerință în fața unei instanțe naționale.

54

În ceea ce privește identitatea debitorului protecției prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94, din decizia de trimitere reiese că PSV a fost desemnat de statul membru în cauză drept organism de garantare în cazul insolvenței angajatorilor în materie de pensie ocupațională. Acest organism de drept privat este supus supravegherii prudențiale exercitate de autoritatea publică de supraveghere a serviciilor financiare. În plus, el colectează de la angajatori, în temeiul dispozițiilor de drept public, contribuțiile obligatorii necesare pentru garantare în caz de insolvență și poate crea, la fel ca o autoritate publică, condițiile unei executării silite prin adoptarea unui act administrativ.

55

În consecință, având în vedere misiunea cu care a fost învestit PSV și condițiile în care o îndeplinește, această entitate se distinge de particulari și trebuie să fie asimilată statului, astfel încât, în principiu, dispozițiile necondiționate și suficient de precise prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94 pot fi invocate în privința sa.

56

Cu toate acestea, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 96 din concluziile sale, această interpretare nu poate fi reținută decât în cazul în care statul membru în cauză a conferit PSV obligația de a asigura protecția minimă în materie de pensie pentru limită de vârstă pe care o impune acest articol 8, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. Astfel, după cum reiese în special din observațiile prezentate de PSV, precum și din cele ale guvernului german, garantarea pe care trebuie să o asigure acest organism nu s‑ar extinde la prestațiile plătite de casele de pensii precum cele în discuție în litigiul principal.

57

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a treia și la cea de a patra întrebare că articolul 8 din Directiva 2008/94, care prevede o obligație de protecție minimă, este susceptibil să aibă un efect direct, astfel încât poate fi invocat împotriva unui organism de drept privat desemnat de stat ca fiind organismul de garantare în situația insolvenței angajatorilor în materie de pensie ocupațională, în cazul în care, având în vedere misiunea cu care acest organism este învestit și condițiile în care o îndeplinește, acest organism poate fi asimilat statului, în măsura în care misiunea de garantare cu care este învestit acoperă efectiv tipurile de pensii pentru limită de vârstă în privința cărora este impusă protecția minimă prevăzută la acest articol 8.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: