–

pentru guvernul lituanian, de R. Krasuckaitė, de G. Taluntytė, de V. Vasiliauskienė și de D. Kriaučiūnas, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe și de A. Steiblytė, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (2) și a articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE (JO 2009, L 267, p. 7).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de „Paysera LT” UAB, fostă „EVP International” UAB (denumită în continuare „Paysera”), în legătură cu o decizie a Lietuvos banko Priežiūros tarnyba (Consiliul de supraveghere al Băncii Lituaniei) prin care i s‑a notificat un avertisment ca urmare a unei aplicări necorespunzătoare a metodelor de calcul al fondurilor proprii în privința anumitor operațiuni de plată (denumită în continuare „decizia atacată”).

3

Potrivit considerentelor (2), (7)-(9) și (11) ale Directivei 2009/110:

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 2 din Directiva 2009/110, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

5

Articolul 5 din directiva menționată, intitulat „Fonduri proprii”, prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)   Pentru activitățile menționate la articolul 6 alineatul (1) litera (a) care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică, cerința de fonduri proprii ale instituției emitente de monedă electronică se calculează în conformitate cu una dintre cele trei metode (A, B sau C) prevăzute la articolul 8 alineatele (1) și (2) din Directiva 2007/64/CE. Metoda corespunzătoare se stabilește de către autoritățile competente în conformitate cu legislația națională.

În ceea ce privește activitatea de emitere de monedă electronică, cerința de fonduri proprii ale unei instituții emitente de monedă electronică se calculează în conformitate cu metoda D prevăzută la alineatul (3).

Instituțiile emitente de monedă electronică dispun în orice moment de fonduri proprii care sunt cel puțin egale cu suma cerințelor precizate la primul și al doilea paragraf.

(3)   Metoda D: fondurile proprii ale unei instituții emitente de monedă electronică pentru activitatea de emitere de monedă electronică reprezintă cel puțin 2 % din volumul mediu de monedă electronică aflată în circulație.”

6

Articolul 6 din aceeași directivă, intitulat „Activități”, prevede la alineatul (1) litera (a):

„(1)   În afară de emiterea de monedă electronică, instituțiile emitente de monedă electronică au dreptul de a desfășura oricare dintre următoarele activități:

(a) furnizarea serviciilor de plată enumerate în anexa la Directiva 2007/64/CE”.

7

Articolul 11 din Directiva 2009/110, intitulat „Emiterea și răscumpărarea”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre asigură că emitenții de monedă electronică emit monedă electronică la valoarea nominală, la primirea fondurilor.

(2)   Statele membre asigură că, la cererea deținătorului de monedă electronică, emitenții de monedă electronică răscumpără, în orice moment și la valoarea nominală, valoarea monetară a monedei electronice pe care o dețin.”

8

Articolul 4 din Directiva 2007/64/CE din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1), intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

9

Articolul 8 din această directivă, intitulat „Calculul fondurilor proprii”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Fără a aduce atingere cerințelor privind capitalul inițial stabilite la articolul 6, statele membre solicită instituțiilor de plată să dețină în orice moment fonduri proprii calculate în conformitate cu una dintre următoarele trei metode, astfel cum se stabilește de către autoritățile competente, în conformitate cu legislația națională:

Metoda A

Fondurile proprii ale instituțiilor de plată sunt cel puțin egale cu 10 % din cheltuielile lor de exploatare fixe din anul precedent. Autoritățile competente pot ajusta această cerință în caz de modificare semnificativă a activității instituției de plată în raport cu anul precedent. În cazul în care o instituție de plată nu a înregistrat un an complet de activitate de la data calculului, cerința este ca fondurile proprii să fie cel puțin egale cu 10 % din cheltuielile sale de exploatare fixe corespunzătoare prevăzute în planul său de afaceri, cu excepția cazului în care autoritățile competente solicită ajustarea acestui plan.

Metoda B

Fondurile proprii ale instituției de plată sunt cel puțin egale cu suma următoarelor elemente, înmulțite cu coeficientul k menționat la alineatul (2), unde volumul plăților (VP) reprezintă o doisprezecime din valoarea totală a operațiunilor de plată executate de instituția de plată în anul precedent:

Metoda C

Fondurile proprii ale instituției de plată sunt cel puțin egale cu indicatorul aplicabil definit la litera (a), înmulțit cu factorul de multiplicare menționat la litera (b) de mai jos și la care se aplică coeficientul k menționat la alineatul (2) de mai jos.

(2)   Coeficientul k urmând a fi folosit în cazul metodelor B și C este următorul:

10

Anexa la Directiva 2007/64, intitulată „Servicii de plată (articolul 4 punctul 3)”, cuprinde lista activităților considerate ca atare:

„1.   Servicii care permit plasarea de numerar într‑un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți.

2.   Servicii care permit retrageri de numerar dintr‑un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți.

3.   Executarea de operațiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într‑un cont de plăți deschis la prestatorul serviciilor de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată:

4.   Executarea operațiunilor de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr‑o linie de credit pentru un utilizator al serviciilor de plată:

5.   Emiterea și/sau achiziționarea de instrumente de plată.

6.   Remiterea de bani.

7.   Executarea operațiunilor de plată în cazul în care consimțământul plătitorului pentru executarea unei operațiuni de plată este exprimat prin intermediul oricăror dispozitive de telecomunicație, digitale sau informatice, și în cazul în care plata este efectuată către operatorul sistemului sau rețelei informatice sau de telecomunicații, acționând exclusiv ca intermediar între utilizatorul serviciilor de plată și furnizorul bunurilor și serviciilor.”

11

Paysera este o societate de drept lituanian care dispune de autorizații emise de Lietuvos bankas (Banca Lituaniei) pentru a funcționa ca instituție emitentă de monedă electronică și ca instituție de plată, care îi conferă dreptul să emită monedă electronică și să furnizeze servicii legate de emiterea acestei monede, precum și alte servicii de plată.

12

În urma unui control al activității Paysera efectuat de Consiliul de supraveghere al Băncii Lituaniei, acesta, prin decizia atacată, a notificat un avertisment societății în cauză și i‑a impus să pună capăt încălcării normelor privind calculul fondurilor proprii ale instituțiilor emitente de monedă electronică.

13

Consiliul de supraveghere al Băncii Lituaniei a refuzat astfel să recunoască următoarele activități desfășurate de reclamanta din litigiul principal ca fiind servicii de plată legate de emiterea de monedă electronică:

14

Ulterior, întrucât acțiunea introdusă împotriva deciziei atacate a fost respinsă printr‑o decizie din 13 ianuarie 2016 a Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania), reclamanta din litigiul principal a declarat recurs la Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei).

15

Instanța de trimitere ridică problema dacă serviciile I și II trebuie sau nu să fie calificate „servicii de plată legate de emiterea de monedă electronică”.

16

În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 5 alineatul (2) coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva [2009/110] trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, trebuie considerate servicii de plată care sunt legate (sau nu sunt legate) de emiterea de monedă electronică următoarele:

17

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2009/110 trebuie interpretat în sensul că serviciile prestate de instituțiile emitente de monedă electronică în cadrul unor operațiuni de plată precum cele în discuție în litigiul principal constituie activități care au legătură cu emiterea de monedă electronică.

18

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 5 din directiva respectivă, instituțiile emitente de monedă electronică trebuie să respecte anumite cerințe în materie de fonduri proprii.

19

În special, reiese din articolul 5 alineatele (2) și (3) din directiva menționată că, în ceea ce privește activitatea de emitere de monedă electronică, fondurile proprii necesare ale unei instituții emitente de monedă electronică se calculează în conformitate cu metoda D și trebuie să reprezinte cel puțin 2 % din volumul mediu de monedă electronică aflată în circulație.

20

În schimb, în ceea ce privește activitățile care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică și care, pentru acest motiv, constituie servicii de plată în sensul articolului 4 punctul 3 din Directiva 2007/64, fondurile proprii necesare ale unei instituții emitente de monedă electronică se calculează în conformitate cu una dintre cele trei metode (A, B sau C) prevăzute la articolul 8 alineatele (1) și (2) din această directivă.

21

Rezultă că, ținând seama de valoarea fondurilor proprii aferente fiecăreia dintre aceste metode, o instituție emitentă de monedă electronică trebuie să dispună de mai multe fonduri proprii atunci când acestea sunt calculate în temeiul metodelor A, B sau C decât atunci când ele sunt calculate în conformitate cu metoda D.

22

Prin urmare, este necesar să se constate că articolul 5 alineatele (2) și (3) din Directiva 2009/110 instituie, în ceea ce privește serviciile de plată legate de emiterea de monedă electronică, o excepție de la normele privind fondurile proprii prevăzute de Directiva 2007/64, în măsura în care aceste servicii sunt legate de activitatea de emitere de monedă electronică.

23

Astfel, pentru a determina dacă serviciile în discuție în litigiul principal constituie activități care au legătură cu emiterea de monedă electronică, este necesar să se determine dacă aceste servicii sunt intrinsec legate de emiterea sau de răscumpărarea de monedă electronică.

24

Noțiunea „emitere de monedă electronică” nu este definită de Directiva 2009/110, aceasta limitându‑se să precizeze, la articolul 2 punctul 2, că noțiunea „monedă electronică” înseamnă orice valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra emitentului, care este emisă la primirea fondurilor, în scopul efectuării unor operațiuni de plată, astfel cum sunt definite la articolul 4 punctul 5 din Directiva 2007/64, și care este acceptată de o persoană fizică sau juridică, alta decât emitentul de monedă electronică.

25

La rândul său, articolul 4 punctul 5 din Directiva 2007/64 definește operațiunea de plată ca fiind acțiunea, inițiată de plătitor sau de beneficiarul plății, de a plasa, de a transfera sau de a retrage fonduri, indiferent de eventualele obligații subiacente existente între plătitor și beneficiarul plății. În plus, după cum reiese din articolul 4 punctul 3 din această directivă coroborat cu anexa la directiva menționată, executarea unei operațiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într‑un cont de plăți, constituie un serviciu de plată.

26

Pe de altă parte, trebuie arătat că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2009/110 obligă emitenții de monedă electronică să răscumpere, la cererea deținătorului de monedă electronică, în orice moment și la valoarea nominală, valoarea monetară a monedei electronice pe care o dețin.

27

În ceea ce privește noțiunea „răscumpărare”, care nu este definită de Directivele 2007/64 și 2009/110, aceasta constă în reconversia monedei electronice la valoarea sa nominală și plata subsecventă a fondurilor la ordinul deținătorului monedei electronice. În această privință, directivele menționate nu impun ca aceste fonduri să fie plătite în contul deținătorului monedei electronice sau în contul unui terț.

28

Din moment ce emiterea de monedă electronică implică necondiționat și automat un drept la răscumpărare, noțiunea „serviciu de plată legat de emiterea de monedă electronică” include și răscumpărarea monedei electronice, în sensul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2009/110.

29

Astfel, un serviciu de plată furnizat în scopul de a permite răscumpărarea valorii nominale a monedei electronice constituie o activitate care are legătură cu emiterea de monedă electronică.

30

Pentru a determina dacă serviciile în discuție în litigiul principal constituie servicii de plată legate de emiterea de monedă electronică, este necesar, prin urmare, să se determine dacă prestarea acestor servicii declanșează emiterea sau răscumpărarea monedei electronice în cadrul uneia și aceleiași operațiuni de plată.

31

În această privință, serviciul I constă într‑o operațiune de plată prin care, la ordinul deținătorului monedei electronice, instituția emitentă de monedă electronică răscumpără fondurile la valoarea lor nominală și le transferă în contul bancar al unui terț.

32

În măsura în care fondurile sunt răscumpărate doar în scopul transferului lor și în cadrul uneia și aceleiași operațiuni de plată, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, un serviciu precum serviciul I poate fi considerat ca fiind legat de emiterea de monedă electronică, în sensul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2009/110.

33

În ceea ce privește serviciul II, acesta constă într‑o operațiune prin care, la ordinul vânzătorului, cumpărătorul bunurilor sau al serviciilor transferă în acest scop fonduri instituției emitente de monedă electronică, care emite, după primirea acestor fonduri, moneda electronică în beneficiul vânzătorului (deținătorul monedei electronice).

34

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, un serviciu precum serviciul II este de asemenea legat în mod direct de emiterea de monedă electronică, din moment ce transferul de fonduri declanșează automat, și aceasta în cadrul unei singure operațiuni de plată, emiterea de monedă electronică. Prin urmare, transferul de fonduri este legat de emiterea de monedă electronică.

35

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2009/110 trebuie interpretat în sensul că serviciile furnizate de instituții emitente de monedă electronică în cadrul unor operațiuni de plată precum cele în discuție în litigiul principal constituie activități care au legătură cu emiterea de monedă electronică, în sensul acestei dispoziții, dacă aceste servicii declanșează emiterea sau răscumpărarea de monedă electronică în cadrul uneia și aceleiași operațiuni de plată.

36

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE trebuie interpretat în sensul că serviciile furnizate de instituții emitente de monedă electronică în cadrul unor operațiuni de plată precum cele în discuție în litigiul principal constituie activități care au legătură cu emiterea de monedă electronică, în sensul acestei dispoziții, dacă aceste servicii declanșează emiterea sau răscumpărarea de monedă electronică în cadrul uneia și aceleiași operațiuni de plată.