1.

PI a fost executor judecătoresc în Țările de Jos. Acesta deținea un cont curent deschis la BNP Paribas Fortis NV (denumită în continuare „Fortis”) din Belgia. PI a utilizat contul în scopuri profesionale legate de biroul său de executor judecătoresc. În anul 2006, PI a înființat o societate pentru a‑și desfășura activitatea în cadrul biroului de executor judecătoresc. Acesta era unicul asociat și administrator al acestei societăți. Un alt cont, de depozit, a fost deschis în numele societății la Rabobank din Țările de Jos.

2.

În luna septembrie 2008, PI a transferat 550000 de euro din contul de depozit deschis la Rabobank din Țările de Jos în contul curent deschis la Fortis din Belgia. După câteva zile, a retras această sumă în numerar din contul curent deschis la Fortis.

3.

Atât PI, cât și societatea au fost declarați în stare de faliment. Lichidatorul însărcinat cu aceste proceduri de faliment care au fost deschise în Țările de Jos urmărește în prezent recuperarea sumei de 550000 de euro de la Fortis în interesul adunării creditorilor lui PI și ai societății. Acest tip de acțiune este cunoscut în dreptul neerlandez drept „acțiunea Peeters/Gatzen”. Ea a fost admisă pentru prima dată în anul 1983 printr‑o decizie pronunțată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), instanța de trimitere din prezenta cauză.

4.

Pentru a soluționa problema competenței internaționale, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă o acțiune precum acțiunea Peeters/Gatzen intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență ( 2 ) (denumit în continuare „Regulamentul privind insolvența”) sau în cel al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”).

5.

Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I prevede că regulamentul nu se aplică pentru „falimente, concordate sau proceduri similare”.

6.

Articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) ( 4 ) (denumit în continuare „Regulamentul Roma II”) prevede:

„În evaluarea comportamentului unei persoane a cărei răspundere este invocată, se ține cont, în fapt și în mod corespunzător, de normele de siguranță și comportament în vigoare în locul și în momentul producerii faptului care angajează răspunderea persoanei respective.”

7.

Articolul 31 din Regulamentul Roma II este intitulat „Aplicarea în timp”. Acesta prevede că regulamentul „se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior intrării sale în vigoare”. Potrivit articolului 32, intitulat „Data intrării în vigoare”, regulamentul „se aplică începând cu 11 ianuarie 2009”.

8.

Considerentul (6) al Regulamentului privind insolvența prevede: „În conformitate cu principiul proporționalității, prezentul regulament ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea […]”

9.

Articolul 3 din Regulamentul privind insolvența prevede norme privind competența internațională. Alineatul (1) al acestui articol conferă competența de a deschide procedura principală de insolvență „instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor”.

10.

Articolul 4 din Regulamentul privind insolvența stabilește normele privind legea aplicabilă. Acesta are următorul conținut:

„(1)   În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare «stat de deschidere».

(2)   Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

[…]

[…]

11.

Potrivit articolului 13 din Regulamentul privind insolvența, intitulat „Acte prejudiciabile”:

„Articolul 4 alineatul (2) litera (m) nu se aplică dacă persoana care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor face dovada că:

12.

Acțiunea Peeters/Gatzen a fost admisă pentru prima dată printr‑o hotărâre pronunțată la 14 ianuarie 1983 ( 5 ) de către instanța de trimitere, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă din Țările de Jos). În decizia sa de trimitere, această instanță subliniază câteva dintre principalele caracteristici ale acestui tip de acțiune, astfel cum au fost detaliate în jurisprudența sa ulterioară ( 6 ).

13.

În cazul în care creditorii au fost prejudiciați de către partea aflată în stare de faliment anterior declarării falimentului, lichidatorul are competența de a apăra interesele adunării creditorilor. Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a statuat că, în anumite împrejurări, poate fi posibilă și introducerea unei acțiuni în despăgubire care a luat naștere dintr‑un act prejudiciabil împotriva unui terț care a fost implicat în săvârșirea respectivului prejudiciu, chiar dacă o astfel de acțiune nu putea fi introdusă chiar de partea aflată în stare de faliment. Veniturile rezultate dintr‑o astfel de acțiune introdusă de lichidator în interesul adunării creditorilor fac parte din masa credală, la fel ca veniturile rezultate dintr‑o acțiune în anulare în temeiul articolului 42 și următoarele din Faulissementswet din 30 septembrie 1893 (denumită în continuare „Legea privind insolvența” sau „Fw”). Aceste venituri sunt astfel în folosul adunării creditorilor sub forma unei creșteri a activelor masei credale.

14.

Lichidatorul are competența de a introduce astfel de acțiuni în temeiul articolului 68 alineatul (1) din Fw, care îi încredințează acestuia sarcina administrării și lichidării masei credale. Această competență de a formula acțiune – indiferent dacă lichidatorul face sau nu face uz de ea – nu împiedică creditorii individuali să formuleze ei înșiși o acțiune la care sunt îndreptățiți ca urmare a unui act ilicit săvârșit de un terț. Cu toate acestea, importanța desfășurării corecte a procedurii de faliment poate impune ca, în cazul în care, pe baza aceleiași situații de fapt, lichidatorul are dreptul să introducă o acțiune care ia naștere dintr‑un act ilicit împotriva terțului în beneficiul adunării creditorilor, această acțiune să fie soluționată cu prioritate, urmată de cea a creditorului individual (creditorilor individuali).

15.

În cadrul examinării acțiunii introduse de lichidator în beneficiul adunării creditorilor nu se examinează poziția individuală a fiecăruia dintre creditorii în cauză: prima prioritate este repararea prejudiciului suferit în comun de creditori. În plus, interesul comun pe care lichidatorul urmărește să îl protejeze justifică faptul că, într‑o acțiune Peeters/Gatzen, terțul nu poate utiliza toate mijloacele de apărare pe care le‑ar fi putut avea la dispoziție împotriva anumitor creditori individuali.

16.

Competența lichidatorului de a formula o acțiune Peeters/Gatzen nu se limitează la cauzele în care terțul face parte din cercul persoanelor care, pe baza unei acțiuni pauliene în materie de faliment (articolul 42 și următoarele din Fw), ar putea fi răspunzătoare de implicarea în pretinsele acte prejudiciabile. Cu titlu mai general, competența lichidatorului se referă la prejudiciul cauzat adunării creditorilor ca urmare a unei acțiuni ilicite a unui terț implicat în cauzarea acestui prejudiciu. Nu este necesar ca terțul să fi cauzat prejudiciul sau să fi dobândit foloase de pe urma acestuia: este suficient ca acest terț să fi putut împiedica producerea prejudiciului, dar în schimb și‑a dat concursul la săvârșirea acestuia.

17.

PI a fost executor judecătoresc în Beek (Țările de Jos) din anul 2002 și până la destituirea sa din funcție. Începând din anul 2002, PI a deținut un cont curent deschis la Fortis, o bancă înregistrată în temeiul dreptului belgian. Acest cont curent a fost deschis în Belgia și a fost utilizat de biroul de executor judecătoresc al lui PI pentru a încasa plăți de la debitorii belgieni.

18.

În anul 2006, PI a înființat societatea cu răspundere limitată PI Gerechtsdeurwaarderskantoor BV (denumită în continuare „PI BV”), în cadrul căreia acesta era unicul asociat și administrator. Prin înființarea societății PI BV, patrimoniul biroului de executor judecătoresc al lui PI, activitate pe care a desfășurat‑o anterior în calitate de întreprindere individuală, inclusiv contul curent deschis la Fortis, a fost alocat acestei societăți. PI BV deținea de asemenea un cont de depozit deschis la Rabobank, în Țările de Jos, în legătură cu activitatea sa de executor judecătoresc. Acest cont administra fondurile a aproximativ 200 de clienți ai biroului de executor judecătoresc.

19.

În perioada 23-26 septembrie 2008, PI a transferat prin internet banking o sumă totală în valoare de 550000 de euro din contul de depozit deschis la Rabobank în contul curent deschis la Fortis. La 1 și la 3 octombrie 2008, PI a retras în numerar suma totală de 550000 de euro din contul curent deschis la Fortis în Belgia.

20.

La 16 decembrie 2008, PI a fost demis din funcție pentru delapidarea fondurilor care i‑au fost încredințate. Acesta a fost condamnat ulterior pentru aceleași motive la pedeapsa cu închisoarea.

21.

La 23 iunie 2009, PI BV a fost declarată în stare de faliment. La 2 martie 2010, PI însuși a intrat în stare de faliment. Aceste proceduri de faliment au fost conexate. NK constituie lichidatorul în ambele proceduri de faliment.

22.

Lichidatorul a inițiat o procedură în fața Rechtbank Maastricht (Tribunalul din Maastricht, Țările de Jos, denumit în continuare „instanța de prim grad”), solicitând pronunțarea unei decizii prin care Fortis să fie obligată la plata sumei de 550000 de euro. Acesta a susținut că Fortis a acționat în mod ilicit în raport cu adunarea creditorilor lui PI BV și ai lui PI, permițând ca retragerile de numerar efectuate de PI să aibă loc fără să fie contestate, cu nerespectarea astfel a obligațiilor sale legale. Potrivit lichidatorului, ca urmare a actelor săvârșite de Fortis, creditorii din ambele falimente au fost prejudiciați.

23.

Într‑o hotărâre interlocutorie, instanța de prim grad s‑a declarat competentă să soluționeze acțiunea introdusă de lichidator. Gerechtshof’s‑Hertogenbosch (Curtea de Apel din Hertogenbosch, Țările de Jos, denumită în continuare „instanța de al doilea grad”) a confirmat această decizie printr‑o hotărâre interlocutorie din 4 iunie 2013, reținând că acțiunea introdusă de lichidator s‑a întemeiat exclusiv pe falimentul lui PI și al PI BV și că, prin urmare, intra în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența.

24.

Printr‑o hotărâre definitivă, instanța de prim grad a admis cererea formulată de lichidator, obligând Fortis să plătească lichidatorului suma de 550000 de euro.

25.

În apelul formulat împotriva acestei hotărâri definitive, instanța de al doilea grad a considerat, în hotărârea interlocutorie din 16 februarie 2016, că, întrucât s‑a pronunțat deja cu privire la competență în hotărârea sa interlocutorie din 4 iunie 2013, nu putea (în principiu) să se pronunțe din nou. Cu toate acestea, instanța a observat de asemenea că hotărârile ulterioare ale Curții din 4 septembrie 2014, Nickel & Goeldner Spedition ( 7 ), și din 11 iunie 2015, Comité d’entreprise de Nortel Networks și alții ( 8 ), au susținut afirmația făcută de Fortis potrivit căreia hotărârea interlocutorie din 4 iunie 2013 era incorectă. Prin urmare, instanța de al doilea grad a decis să autorizeze formularea unui recurs cu privire la acest aspect.

26.

De asemenea, instanța de al doilea grad a considerat că Wet Conflictenrecht Onrechtmatige Daad din 11 aprilie 2001 (denumită în continuare „Legea privind normele de conflict în materia răspunderii delictuale” sau „WCOD”) se aplică faptelor ilicite care s‑au produs anterior intrării în vigoare, la 11 ianuarie 2009, a Regulamentului Roma II. Potrivit articolului 3 din WCOD, acțiunea trebuie soluționată în temeiul dreptului belgian, întrucât acțiunile Fortis au avut loc în Belgia.

27.

Instanța de al doilea grad a susținut în continuare că problema dacă un lichidator are competența de a formula un anumit tip de acțiune, cum ar fi o acțiune Peeters/Gatzen, trebuie apreciată în conformitate cu legea care reglementează falimentul [articolul 4 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind insolvența]. În speță, este vorba despre legea neerlandeză în temeiul căreia un lichidator are dreptul de a iniția o acțiune Peeters/Gatzen.

28.

Lichidatorul a formulat recurs în fața instanței de trimitere împotriva hotărârii interlocutorii a instanței de al doilea grad din 16 februarie 2016. Lichidatorul a susținut că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența, instanța de al doilea grad ar fi trebuit să constate că acțiunea Peeters/Gatzen trebuie considerată a fi „un efect al procedurii de insolvență” și că, prin urmare, îi era aplicabilă lex fori concursus (și anume legea neerlandeză).

29.

Fortis a formulat un recurs incident împotriva hotărârilor interlocutorii ale instanței de al doilea grad din 4 iunie 2013 și din 16 februarie 2016. Aceasta a susținut că instanța de al doilea grad nu a ținut cont de faptul că acțiunea introdusă de lichidator este reglementată de Regulamentul Bruxelles I, iar nu de Regulamentul privind insolvența. O acțiune Peeters/Gatzen nu ar intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I, întrucât această acțiune se întemeiază pe normele generale de drept civil și astfel nu derivă direct din normele derogatorii specifice procedurilor de insolvență.

30.

În decizia de trimitere, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) constată că o acțiune Peeters/Gatzen este legată de dreptul creditorilor de a formula o acțiune și de răspunderea terțului față de creditori, precum și că acest drept de a formula o acțiune și această răspundere derivă din normele comune de drept civil. Cu toate acestea, instanța de trimitere subliniază de asemenea că dreptul lichidatorului de a introduce o astfel de acțiune derivă din normele privind insolvența și că rezultatul acțiunii revine masei credale, nu creditorilor individuali.

31.

Instanța de trimitere are îndoieli și cu privire la stabilirea legii aplicabile acțiunii. Instanța de al doilea grad a făcut distincția între legea aplicabilă competenței lichidatorului de a introduce acțiunea Peeters/Gatzen (ius agendi, care s‑ar supune dreptului neerlandez) și legea materială aplicabilă acestei acțiuni (care ar fi dreptul belgian). Cu toate acestea, în cazul în care se aplică Regulamentul privind insolvența, instanța de trimitere se întreabă de asemenea dacă legea aplicabilă acestei acțiuni în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul privind insolvența (dreptul neerlandez) reglementează acțiunea în ansamblul său, așadar atât în ceea ce privește dreptul de a introduce acțiunea, cât și în ceea ce privește legea materială aplicabilă acesteia. În plus, în cazul în care aceasta ar fi situația, instanța de trimitere se întreabă dacă dreptul belgian trebuie totuși să fie luat în considerare pentru a aprecia răspunderea Fortis.

32.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

33.

Lichidatorul, Fortis, guvernul portughez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Lichidatorul, Fortis și Comisia au prezentat argumente orale în ședința care a avut loc la 5 iulie 2018.

34.

Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează: vom începe prin a reexamina criteriile de delimitare între Regulamentul Bruxelles I și Regulamentul privind insolvența. Aplicarea acestor criterii în acțiunea Peeters/Gatzen ne va conduce la concluzia că o astfel de acțiune se încadrează în domeniul de aplicare material al Regulamentului Bruxelles I (secțiunea A). În consecință, nu considerăm că este necesar să se răspundă la cea de a doua și la cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere. Cu toate acestea, pentru a fi pe deplin util Curții, în cazul în care aceasta ar ajunge la un răspuns diferit la prima întrebare, vom aborda pe scurt chestiunea dacă, în temeiul Regulamentului privind insolvența, lex fori concursus general aplicabilă ar putea să se limiteze doar la anumite elemente ale unei acțiuni (secțiunea B), înainte de a analiza, în final, posibila aplicabilitate în timp a Regulamentului Roma II în litigiul principal (secțiunea C).

35.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească care regulament (Regulamentul Bruxelles I sau Regulamentul privind insolvența) este aplicabil în ceea ce privește o acțiune în despăgubire introdusă împotriva unui terț de un lichidator în conformitate cu obligația, care îi revine acestuia din urmă în temeiul dreptului național în materia insolvenței, de administrare și de lichidare a masei credale, în numele adunării creditorilor, atunci când această acțiune se întemeiază pe fapta ilicită săvârșită de acest terț în raport cu creditorii și atunci când rezultatul acțiunii, în cazul admiterii acesteia, se adaugă masei credale.

36.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se stabilească dacă o astfel de acțiune intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I, care prevede că acest regulament nu se aplică pentru „falimente, concordate sau proceduri similare”. Numai în cazul în care s‑ar considera că o astfel de acțiune intră în domeniul de aplicare al acestei excepții, ar fi aplicabil Regulamentul privind insolvența.

37.

Potrivit unei jurisprudențe constante ( 9 ), Regulamentul Bruxelles I și Regulamentul privind insolvența trebuie interpretate astfel încât să se evite orice suprapunere între normele juridice prevăzute de aceste texte, pe de o parte, și orice vid juridic, pe de altă parte. Astfel, acțiunile excluse, potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I, din domeniul de aplicare al acestuia din urmă intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența. Simetric, acțiunile care nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența trebuie să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I.

38.

Curtea a statuat de asemenea, având în vedere considerentele Regulamentului Bruxelles I și în special considerentul (7), că intenția legiuitorului Uniunii a fost de a reține o concepție largă pentru noțiunea „materie civilă și comercială”, care figurează la articolul 1 alineatul (1) din acest regulament ( 10 ). În schimb, domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența nu trebuie să facă obiectul unei interpretări largi ( 11 ).

39.

Raportul dintre cele două regulamente trebuie, așadar, să fie unul de complementaritate. Curtea a arătat deja că procedurile de faliment și alte proceduri similare au fost excluse din domeniul de aplicare al precursorului legal al Regulamentului Bruxelles I, și anume Convenția de la Bruxelles ( 12 ), în considerarea specificității materiei respective, care necesită reguli speciale, precum și a divergențelor profunde dintre legislațiile statelor contractante ( 13 ). Este însă la fel de neîndoielnic ( 14 ) că această excludere s‑a datorat faptului că, atunci când a fost adoptată Convenția de la Bruxelles, a fost elaborată în paralel o convenție în materie de faliment, concordate și alte proceduri similare în scopul de a prevedea normele specifice menționate mai sus. Cele două convenții trebuiau să fie complementare, în sensul că procedurile care intrau în domeniul de aplicare al convenției în materie de faliment ar fi trebuit să fie excluse din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles ( 15 ). Deși Convenția privind procedurile de insolvență ( 16 ) nu a intrat niciodată în vigoare, aceasta a servit drept bază pentru adoptarea ulterioară a Regulamentului privind insolvența, care a reprodus în termeni identici dispozițiile acestei convenții ( 17 ).

40.

În ceea ce privește delimitarea domeniului de aplicare al Regulamentului Bruxelles I de cel al Regulamentului privind insolvența, Curtea a statuat, în ceea ce privește excepția prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I, că numai acțiunile care derivă direct dintr‑o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta ( 18 ) sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I ( 19 ). Pe cale de consecință, numai aceste acțiuni intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența ( 20 ).

41.

Această formulă a fost utilizată pentru prima dată de Curte în Hotărârea Gourdain ( 21 ). Astfel cum a afirmat Curtea în repetate rânduri ( 22 ), aceeași formulare se regăsește și în considerentul (6) al Regulamentului privind insolvența pentru a defini obiectul acestuia din urmă. Aceeași formulare este utilizată și în cuprinsul articolului 25 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul privind insolvența. Primul paragraf al acestui articol impune obligația de a recunoaște hotărârile pronunțate de o instanță care are competență în temeiul articolului 3 alineatul (1) din regulament ( 23 ). Potrivit celui de al doilea paragraf al aceluiași articol, primul paragraf se aplică și „hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care au o strânsă legătură cu aceasta”. În plus, în Hotărârea Seagon, Curtea a statuat că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul privind insolvența „atribuie […] o competență internațională statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență pentru judecarea acțiunilor care rezultă în mod direct din această procedură și care sunt strâns legate de aceasta” ( 24 ).

42.

Astfel, această formulă este stabilită drept criteriu care trebuie îndeplinit pentru a stabili dacă o acțiune (cum ar fi acțiunea Peeters/Gatzen din prezenta cauză) intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I sau al Regulamentului privind insolvența.

43.

Este totuși corect să recunoaștem că, la o examinare mai amănunțită a jurisprudenței, se pare că analiza care trebuie să fie efectuată în anumite cauze nu este pe deplin clară, în special în ceea ce privește (i) definirea conținutului exact al fiecăreia dintre cele două condiții menționate și (ii) raportul care există între acestea.

44.

Incertitudinea începe deja în ceea ce privește conținutul fiecăreia dintre condiții. Semnificația expresiei „derivă în mod direct” pare să oscileze de la aprecierea unei legături directe (apropiindu‑se periculos, până la confuzie, de cea de a doua condiție) la o analiză a temeiului juridic al acțiunii (în sensul cauzei care stă la baza acțiunii). A fi „strâns legată” de procedura de insolvență indică o anumită analiză a proximității, deși nu este în întregime clar care sunt împrejurările care trebuie să fie luate în considerare pentru a aprecia existența unei astfel de legături strânse într‑un anumit caz.

45.

Această incertitudine este și mai mult accentuată din cauza lipsei de claritate referitoare la raportul logic care există între aceste două condiții, ceea ce dă naștere îndoielilor cu privire la aspectul dacă în realitate nu există cumva două condiții diferite. Utilizarea termenului „și” drept conjuncție de coordonare ar sugera și existența unei legături logice: întreaga propoziție se verifică dacă și numai dacă cele două propoziții diferite sunt îndeplinite. Ar exista, așadar, două condiții cumulative.

46.

Cu toate acestea, jurisprudența nu corespunde în întregime cu această descriere.

47.

În unele cauze, Curtea a statuat că, dacă una dintre condiții lipsește, nu este necesar să se examineze cealaltă. De exemplu, în Hotărârea F‑Tex, Curtea a considerat că, întrucât acțiunea în cauză nu era strâns legată de procedura de insolvență (a doua condiție), nu era necesar să se pronunțe asupra existenței unei legături directe între acțiune și această procedură (prima condiție) ( 25 ). În Hotărârea Nickel & Goeldner Spedition, Curtea a constatat că acțiunea în discuție în litigiul principal nu prezenta o legătură directă cu procedura de insolvență (prima condiție), prin urmare, nu era nevoie să se stabilească dacă această acțiune era strâns legată de procedura menționată (a doua condiție) ( 26 ).

48.

În alte cauze, faptul că una dintre cele două condiții ale analizei nu era îndeplinită nu a împiedicat Curtea să examineze cealaltă condiție. Acesta a fost cazul în Hotărârea Tünkers France și Tünkers Maschinenbau, în care, după ce a constatat că acțiunea în cauză deriva în mod direct din procedura de insolvență (prima condiție), Curtea a examinat în continuare aspectul dacă acțiunea era strâns legată de această procedură (a doua condiție) ( 27 ). Cu toate acestea, Curtea a concluzionat că nici cea de a doua condiție nu fusese îndeplinită. Prin urmare, din acea cauză, nu se poate deduce cu certitudine că una dintre cele două condiții are o importanță mai mare decât cealaltă. Însă necesitatea de a examina ambele condiții ridică îndoieli cu privire la natura lor cumulativă: dacă ambele condiții trebuie să fie îndeplinite, ar fi mai degrabă inutilă examinarea ambelor condiții atunci când este evident că una dintre acestea nu este îndeplinită.

49.

În plus, există și cauze în care Curtea a identificat o condiție care a fost considerată decisivă și a afirmat că aceasta prevalează în raport cu cealaltă.

50.

În Hotărârea SCT Industri, după ce a reamintit că în Hotărârea Gourdain a hotărât că „o acțiune se referă la o procedură de faliment dacă decurge în mod direct din faliment și se află în strânsă legătură cu o [procedură de faliment]”, Curtea a concluzionat că „[p]rin urmare, […] intensitatea legăturii existente, în sensul jurisprudenței Gourdain, citată anterior, între o acțiune în justiție […] și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din [Regulamentul Bruxelles I] este aplicabilă” ( 28 ).

51.

În schimb, în Hotărârea Nickel & Goeldner Spedition, citată anterior, Curtea a subliniat că „criteriul determinant […] pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă”. Curtea a adăugat că, potrivit respectivei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență ( 29 ).

52.

Astfel, contrar abordării utilizate în Hotărârea SCT Industri, care a evidențiat cea de a doua condiție a analizei, criteriul temeiului juridic al acțiunii pare să fie legat de prima dintre cele două condiții ale analizei, și anume faptul că acțiunea derivă în mod direct din procedura de insolvență. Astfel, în Hotărârea Nickel & Goeldner Spedition, Curtea a examinat acțiunea în discuție din perspectiva acestei condiții și a concluzionat că respectiva acțiune nu prezenta o legătură directă cu procedura de insolvență, concluzie care însemna că nu era nevoie să se stabilească dacă acțiunea menționată era strâns legată de respectiva procedură ( 30 ).

53.

Mai recent, Curtea a hotărât că atât temeiul juridic, cât și intensitatea legăturii între o acțiune în justiție și procedura de insolvență constituie criterii determinante: cel dintâi în ceea ce privește analiza primei condiții (aceea dacă acțiunea derivă direct din procedura de insolvență), iar cel din urmă în ceea ce privește examinarea celei de a doua condiții (aceea dacă acțiunea este strâns legată de o astfel de procedură) ( 31 ).

54.

Prin urmare, nu este greșit să recunoaștem că s‑ar putea să nu fie ușor să se stabilească conținutul exact al analizei și modul în care aceasta trebuie să fie efectuată. Analiza oscilează între două condiții cumulative (care prezintă însă caracteristici destul de neclare), uneori îmbinând ambele condiții într‑una singură, alteori chiar înlocuind efectiv ambele condiții cu un criteriu formulat diferit.

55.

Desigur, nu există nici o îndoială că interpretarea și aplicarea normelor Uniunii în materia dreptului internațional privat vor fi întotdeauna, la fel ca în cazul oricărui conflict al normelor de drept, puternic raportate la situația de fapt și la context, fiind caracterizate printr‑o abordare de la caz la caz. Astfel, analiza foarte detaliată a taxonomiilor unui domeniu de drept, care va rămâne întotdeauna inerent diferită de la caz la caz, s‑ar putea să nu pară a fi cu adevărat necesară: Legătura strânsă a acțiunii în cauză cu procedura de insolvență poate fi cel mai bine analizată în contextul procedural general al fiecărei cauze în parte, făcând astfel posibilă luarea în considerare a unei serii de elemente diferite (însă probabil totuși relevante).

56.

Oricât de tentantă ar putea fi o astfel de propunere in abstracto, argumentele prezentate de părțile interesate din această cauză demonstrează cu putere limitele unei astfel de abordări. În lipsa clarității în ceea ce privește condițiile concrete și raportul dintre acestea, abordarea referitoare la aprecierea generală a legăturii strânse și/sau a contextului procedural conduce la situația ca fiecare dintre părți (și, prin urmare, și instanțele naționale) să se concentreze pe un aspect diferit al unei acțiuni și, ca urmare a acestui lucru, să aprecieze dacă, în opinia lor, acțiunea respectivă este sau nu este suficient de strâns legată de procedura de insolvență aflată în curs de desfășurare. Nu este necesar să mai menționăm că, în măsura în care diferite elemente sunt luate în considerare ca punct de plecare al aprecierii, fiecare dintre aceste abordări conduce la rezultate foarte diferite, în special atunci când este vorba despre o acțiune hibridă precum cea din procedura principală.

57.

Prin urmare, propunem Curții să reconfirme criteriul care a fost în esență adoptat începând cu Hotărârea Nickel & Goeldner Spedition: dreptul sau a obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență? Criteriul determinant ar fi astfel legat de primul element al analizei, și anume aceea dacă temeiul juridic al acțiunii derivă în mod direct din normele privind insolvența ( 32 ). A doua condiție a analizei ar servi mai degrabă ca instrument de verificare a rezultatului obținut pe baza primului element, însă nu drept criteriu de sine stătător.

58.

Pentru a aprecia temeiul juridic al acțiunii, ceea ce trebuie să se examineze este natura acțiunii în sensul cauzei acțiunii: este vorba despre o acțiune întemeiată pe norme comune (de exemplu norme referitoare la răspunderea civilă delictuală, la contracte, la îmbogățirea fără justă cauză) sau mai degrabă pe norme specifice insolvenței?

59.

Atunci când se analizează care este temeiul juridic al acțiunii, scopul este acela de a identifica originea și natura acțiunii în raport cu analiza (principală) pe fond pe care o impune cauza. Astfel, de exemplu, o acțiune în executarea unei obligații contractuale își are temeiul juridic în normele comune în materie contractuală, chiar dacă aceasta este introdusă de un lichidator care acționează în interesul creditorilor ( 33 ), ceea ce înseamnă atunci că (posibilele) venituri obținute vor reveni masei credale. Același lucru este valabil și în cazul unei acțiuni întemeiate, de exemplu, pe normele referitoare la îmbogățirea fără justă cauză sau, astfel cum pare să se fie cazul în procedura principală, pe norme în materia răspunderii civile delictuale.

60.

În astfel de cazuri, natura fundamentală a acțiunii rămâne aceeași, indiferent de persoana care formulează acțiunea. Astfel, împrejurarea că o acțiune este formulată de un lichidator (sau împotriva) acestuia doar ca o consecință a faptului că este introdusă în timp ce o procedură de insolvență este în curs de desfășurare nu va modifica natura (principală sau de bază) a acțiunii. Temeiul juridic al acesteia rămâne neschimbat ( 34 ). Același lucru se poate spune și despre faptul că veniturile acțiunii revin masei credale: împrejurarea că acest aspect este doar rezultatul acțiunii care este introdusă în timp ce procedura de insolvență este deschisă, nu are nicio incidență asupra natura acțiunii.

61.

Aceste modificări aduse elementelor „în amonte” ale acțiunii (persoana care introduce acțiunea sau cea împotriva căreia este introdusă acțiunea) sau a celor „în aval” ale acesteia (destinația veniturilor obținute) sunt consecințe firești și necesare ale existenței unei proceduri de insolvență aflate în curs de desfășurare, însă acestea nu modifică prin ele însele natura acțiunii introduse de lichidator. Dacă aceste modificări ar putea să declanșeze derogarea de la aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles I în favoarea Regulamentului privind insolvența, atunci teoretic orice element care are loc în timp ce procedura de insolvență este deschisă ar declanșa această excepție. S‑ar putea deschide o „gaură neagră a insolvenței”: întrucât acțiunea juridică a fost inițiată de către un lichidator care acționează în temeiul normelor specifice referitoare la insolvență, iar veniturile provin din masa credală sau revin masei credale, ceea ce se datorează tot normelor specifice referitoare la insolvență, atunci absolut orice element care ia naștere în limita acestor doi parametri ar intra efectiv în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența.

62.

Astfel, de exemplu, un lichidator care încheie un contract de furnizare de articole de papetărie de care are nevoie pentru a‑și îndeplini sarcinile profesionale încheie acest contract în raport cu sarcinile care îi sunt atribuite acestuia prin normele specifice privind insolvența și face acest lucru în interesul adunării creditorilor. În plus, prețul de cumpărare va fi plătit (în final) din ceea ce rămâne din masa credală. Cu toate acestea, fără îndoială că acest lucru nu înseamnă că, în cazul în care o acțiune trebuie să fie formulată într‑un litigiu privind executarea contractului menționat, această acțiune își are originea în normele derogatorii specifice procedurii de insolvență. Acțiunea principală de bază referitoare la o astfel de tranzacție rămâne în mod evident de natură contractuală.

63.

În plus, ceea ce trebuie să se examineze este temeiul juridic al acțiunii (normele care vor fi aplicabile atunci când se adoptă decizia cu privire la fondul cauzei), iar nu motivul economic sau financiar care stă la baza tranzacției (de exemplu, motivul pentru care a fost încheiat un contract sau motivul pentru care a fost adoptat mai întâi un anumit comportament care a cauzat în cele din urmă prejudicii), nici, în contextul specific al răspunderii delictuale, chestiunea normelor concrete care (se presupune că) au fost încălcate.

64.

Astfel, pentru a furniza un alt exemplu, ne putem imagina un lichidator care provoacă un accident de mașină în timp ce se îndreaptă spre o întâlnire cu creditorii (deoarece atenția lui se concentrează pe procedura de insolvență în curs de desfășurare, în loc de a se concentra la drum). În cazul în care o parte vătămată dorește să dea în judecată lichidatorul, atunci acțiunea ar fi în mod clar de natură delictuală, indiferent de faptul că, într‑o oarecare măsură, s‑ar putea desigur sugera că lichidatorul a fost implicat în accident ca urmare a sarcinilor impuse acestuia prin normele de insolvență specifice și în timp ce le îndeplinea.

65.

Din această perspectivă, este clar că a doua parte a formulării utilizate de Curte, și anume aspectul dacă acțiunea este strâns legată de procedura de insolvență, nu reprezintă cu adevărat o condiție de sine‑stătătoare, ci mai degrabă un element suplimentar de verificare a criteriului‑cheie, și anume temeiul juridic. Prin urmare, condiția strânsei legături permite verificarea aspectului dacă aprecierea bazată pe temeiul juridic este corectă. Acest lucru se realizează permițând luarea în considerare a altor elemente contextuale, care, în cauze mai degrabă speciale, ar putea conduce la o altă soluție decât cea la care s‑a ajuns pe baza criteriului privind temeiul juridic.

66.

În majoritatea cazurilor, existența unei strânse legături cu procedura de insolvență ar putea fi verificată prin adresarea unei întrebări destul de simple: ar fi posibilă introducerea aceleiași acțiuni – și anume a unei acțiuni de aceeași natură juridică, însă desigur nu identică în toate aspectele – în afara procedurii de insolvență aflate în curs de desfășurare? În cazul în care răspunsul este afirmativ, atunci este puțin probabil să existe o legătură strânsă, de natură să modifice aprecierea efectuată pe baza primului element al analizei, luând în considerare natura juridică a acțiunii.

67.

Din acest punct de vedere, legătura strânsă înseamnă mai degrabă o legătură inextricabilă. Aceasta echivalează cu un criteriu „sine qua non”: în cazul în care o acțiune similară (din nou, identică nu în ceea ce privește toate elementele sale procedurale, ci doar în ceea ce privește natura sa juridică) poate fi introdusă în paralel cu o procedură de insolvență sau independent de aceasta, atunci se confirmă faptul că o astfel de acțiune nu este inextricabil legată de o procedură de insolvență.

68.

O astfel de analiză permite în plus constatarea lipsei de importanță a elementelor „în aval” sau „în amonte” menționate mai sus ale unei acțiuni, în măsura în care acestea se datorează pur și simplu existenței unei proceduri de insolvență în curs de desfășurare. În schimb, răspunsul poate fi diferit în cazul în care o anumită acțiune nu poate fi introdusă decât de o altă persoană decât lichidatorul procedurii de insolvență sau împotriva unei alte persoane decât acesta din urmă ori în cazul în care acțiunea necesită deschiderea anterioară a unei proceduri de insolvență.

69.

În sfârșit, nu se poate exclude în totalitate faptul că, în cazuri cu adevărat excepționale, verificarea bazată pe strânsa legătură ar putea prevala asupra rezultatului examinării temeiului juridic. Acest lucru s‑ar putea întâmpla în cazul în care o anumită acțiune, deși se întemeiază, în principiu, pe norme comune, ar fi caracterizează printr‑un număr atât de mare de norme de derogare specifice, de exemplu pe norme referitoare la obiectul acțiunii, la sarcina probei sau la termenul de prescripție care diferă atât de mult de regimul general, încât acestea echivalează în fapt cu un regim distinct și specific care, ca urmare a acestui lucru, ar fi de natură să împingă această acțiune în domeniul insolvenței. Metaforic vorbind, adăugarea din ce în ce mai multor elemente specifice la desenul unui cal va însemna inevitabil, la un anumit moment, că însăși natura animalului portretizat se va metamorfoza în cea a unei cămile, a unui elefant sau a unui alt animal.

70.

Cu toate acestea, efectuând această analiză și în special verificarea celei de‑a doua etape pe care tocmai am subliniat‑o, abordarea generală este caracterizată de necesitatea afirmată în mod repetat a interpretării stricte a excepției privind insolvența cuprinsă în Regulamentul Bruxelles I ( 35 ). Această necesitate este subliniată în plus de faptul că declanșarea acestei excepții este nu doar de natură să aibă ca rezultat o decizie privind competența judiciară internațională, ci și de natură să afecteze determinarea legii aplicabile, după cum se va vedea mai jos în răspunsurile pe care le‑am furnizat în raport cu celelalte întrebări ale instanței de trimitere.

71.

Revenind acum în mod concret la acțiunea Peeters/Gatzen în discuție în procedura principală, instanța de trimitere, care cunoaște normele procedurale naționale destul de complexe, ar avea obligația de a aplica considerațiile pe care le‑am propus mai sus în cazul acestui instrument procedural și astfel să stabilească care dintre cele două regulamente în cauză se aplică acțiunii în discuție.

72.

Cu toate acestea, ținând seama de principalele caracteristici ale acțiunii Peeters/Gatzen, astfel cum au fost prezentate în decizia de trimitere, și analizând natura sa juridică în sensul pe care tocmai l‑am subliniat, considerăm că o astfel de acțiune este o acțiune în răspundere civilă delictuală. Prin urmare, am dori să sugerăm că această acțiune nu se încadrează în excepția prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Bruxelles I. Așadar, o astfel de acțiune rămâne în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I.

73.

Decizia de trimitere descrie acțiunea Peeters/Gatzen ca fiind o acțiune care decurge din normele comune de drept civil, și anume din normele referitoare la răspundere delictuală. Aceasta precizează că, dintr‑o hotărâre a instanței de trimitere din 24 aprilie 2009 ( 36 ), rezultă că acțiunea Peeters/Gatzen are la bază prejudiciul cauzat creditorilor prin acțiunile părții aflate în stare de faliment și ale terțului. O astfel de acțiune se referă la dreptul la acțiune al creditorilor și la răspunderea terțului față de creditori. Astfel, deși prezintă anumite caracteristici specifice insolvenței, nu este mai puțin adevărat că o astfel de acțiune decurge dintr‑o faptă ilicită.

74.

Acțiunea introdusă de lichidator împotriva Fortis pare, așadar, a fi de natură delictuală: aceasta are la bază presupusa neîndeplinire de către bancă a obligațiilor sale legale în ceea ce privește monitorizarea și refuzul retragerilor de numerar, cauzând astfel, după câte se pare, prejudicii creditorilor (primul element al analizei). Niciuna dintre caracteristicile specifice ale acțiunii Peeters/Gatzen prezentate nu este suficientă pentru a justifica constatarea potrivit căreia o acțiune precum cea inițiată în cadrul procedurii principale ar fi într‑adevăr atât de strâns legată de procedura de insolvență, încât să prevaleze asupra faptului că are o natură delictuală (al doilea element al analizei).

75.

Instanța de trimitere menționează trei astfel de caracteristici specifice în textul primei întrebări.

76.

În primul rând, instanța de trimitere observă că acțiunea Peeters/Gatzen este introdusă de un lichidator în conformitate cu sarcina care îi revine acestuia în temeiul legislației naționale în materia insolvenței: aceea de administrare și de lichidare a masei credale în numele și în interesul adunării creditorilor. Acest lucru nu este determinant în sine, deoarece toate acțiunile introduse de un lichidator se desfășoară teoretic pe baza sarcinilor care îi revin acestuia în temeiul normelor privind insolvența, precum și în scopul administrării și lichidării masei credale în numele și în interesul adunării creditorilor. Astfel cum s‑a analizat deja mai sus, la punctele 61-64, dacă acest lucru ar reprezenta un element definitoriu, atunci orice acțiune introdusă de un lichidator în calitatea sa oficială ar intra, indiferent de natura sa juridică, în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența.

77.

În al doilea rând, instanța de trimitere menționează că, într‑o acțiune Peeters/Gatzen, lichidatorul introduce acțiunea pentru motivul că terțul a săvârșit o faptă ilicită față de creditori. Nu considerăm că acest element este de natură să justifice o strânsă legătură a acestui tip de acțiune cu procedura de insolvență. În opinia noastră, acesta evidențiază mai degrabă natura delictuală a acțiunii Peeters/Gatzen.

78.

În al treilea rând, instanța de trimitere subliniază de asemenea că veniturile obținute ca urmare a acțiunii se adaugă masei credale. Din nou, astfel cum s‑a explicat la punctele 61-64, acest element nu este determinant, întrucât ar putea avea ca rezultat aplicabilitatea Regulamentului privind insolvența în cazul tuturor acțiunilor introduse de un lichidator. Astfel, veniturile obținute ca urmare a acestor acțiuni revin în mod obișnuit masei credale, deoarece creditorii care au dreptul de a obține veniturile rezultate dintr‑o anumită acțiune reprezintă excepția, iar nu regula în materie de insolvență.

79.

În afară de aceste elemente, menționate în textul primei întrebări, decizia de trimitere indică alte două elemente suplimentare care sunt specifice acestui tip de acțiune și care au fost analizate și în cadrul ședinței.

80.

Primul element suplimentar decurge dintr‑o hotărâre pronunțată la 21 decembrie 2001 ( 37 ), în care instanța de trimitere a statuat că, deși acțiunea Peeters/Gatzen nu împiedică creditorii individuali să introducă o acțiune în nume propriu, în cazul în care un creditor individual introduce o astfel de acțiune, interesul bunei desfășurări a procedurii de faliment poate impune soluționarea mai întâi a acțiunii Peeters/Gatzen.

81.

Acest aspect demonstrează o legătură între acest tip specific de acțiune și procedura de insolvență, în măsura în care (eventualul) tratament preferențial aplicat acțiunii Peeters/Gatzen s‑ar întemeia pe existența acestei proceduri. În opinia noastră, această legătură nu pare a fi însă atât de strânsă încât să prevaleze asupra aprecierii efectuate pe baza naturii acțiunii, deoarece acest tratament preferențial nu pare să fie garantat în mod automat: după cum observă instanța de trimitere, atunci când există în paralel mai multe acțiuni individuale, „poate” fi necesară soluționarea mai întâi a acțiunii Peeters/Gatzen.

82.

Al doilea element suplimentar evidențiat în decizia de trimitere este acela că, potrivit unei hotărâri a instanței de trimitere din 23 decembrie 1994 ( 38 ), situația creditorilor într‑o acțiune Peeters/Gatzen este examinată în comun pentru a repara prejudiciul pe care aceștia l‑au suferit împreună. Prin urmare, terțul nu poate invoca apărări pe care le‑ar avea împotriva unor creditori individuali.

83.

În opinia noastră, această caracteristică rezultă mai degrabă din natura colectivă a acțiunii Peeters/Gatzen decât din legătura acesteia cu procedura de insolvență ( 39 ). Este însă adevărat că s‑ar putea susține că această limitare a apărărilor care pot fi invocate este în cele din urmă în interesul procedurii de insolvență, în măsura în care sporește eficiența unei acțiuni, care, dacă ar fi admisă, ar conduce la sporirea activelor masei credale. Cu toate acestea, o astfel de caracteristică mai degrabă secundară sau auxiliară a acțiunii Peeters/Gatzen nu pare să demonstreze o legătură suficient de strânsă între această acțiune și procedura de insolvență pentru a permite înlăturarea concluziei generale bazate pe aprecierea naturii acestei acțiuni.

84.

Pentru toate motivele menționate mai sus, considerăm că o acțiune în despăgubire care decurge din normele comune de drept civil, introdusă împotriva unui terț de un lichidator în conformitate cu obligația care îi revine acestuia din urmă în temeiul dreptului național în materia insolvenței, de administrare și de lichidare a masei credale, în numele adunării creditorilor, atunci când această acțiune se întemeiază pe fapta ilicită săvârșită de acest terț în raport cu creditorii și atunci când rezultatul acțiunii se adaugă masei credale, intră în domeniul material de aplicare al Regulamentului Bruxelles I.

85.

Cea de a doua și cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere trebuie să fie analizate doar în cazul în care Curtea constată că acțiunea Peeters/Gatzen intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența. Având în vedere răspunsul negativ pe care îl propunem la această întrebare, nu considerăm că este necesar să se examineze a doua și a treia întrebare. Cu toate acestea, pentru a fi pe deplin util Curții, în cazul în care aceasta ar ajunge la o concluzie diferită în ceea ce privește prima întrebare, ne vom ocupa pe scurt de aceste întrebări în continuarea prezentelor concluzii.

86.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere dorește să afle dacă, în cazul în care acțiunea Peeters/Gatzen intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența, această acțiune este reglementată de legea statului membru în care procedura de insolvență a fost deschisă, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din acest regulament, atât în ceea ce privește competența lichidatorului de a formula această acțiune, cât și în ceea ce privește dreptul material aplicabil acestei acțiuni.

87.

Această întrebare urmărește să stabilească dacă este posibil să se urmeze abordarea instanței de al doilea grad din procedura principală și astfel să se facă distincție între legea care reglementează competența lichidatorului (ius agendi) și legea aplicabilă fondului acțiunii. În cazul în care s‑ar adopta o astfel de abordare, atribuțiile lichidatorului ar fi reglementate de lex fori concursus (și anume de dreptul neerlandez), astfel cum prevede articolul 4 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind insolvența. Acest articol prevede că „[l]egea statului de deschidere […] determină în special […] atribuțiile debitorului și ale lichidatorului”. Cu toate acestea, fondul acțiunii ar fi reglementat de legea aplicabilă în temeiul normelor generale (altele decât normele privind insolvența) în materia conflictului de legi. În prezenta cauză, acest lucru ar conduce la aplicarea normelor de drept în materia conflictelor de legi ale Țărilor de Jos, deoarece Regulamentul Roma II nu se aplică ratione temporis (a se vedea mai jos secțiunea C). În această ipoteză, potrivit deciziei de trimitere, norma aplicabilă ar fi articolul 3 din WCOD, în temeiul căruia acțiunea ar trebui să fie soluționată în temeiul dreptului belgian, întrucât acțiunile Fortis au avut loc în Belgia.

88.

O astfel de disociere făcută în ceea ce privește legea aplicabilă pentru fiecare element al acțiunii ni se pare problematică ( 40 ).

89.

În primul rând, astfel cum a subliniat Curtea ( 41 ), potrivit considerentului (23) al Regulamentului privind insolvența, acest regulament, „[î]n domeniul său de aplicare, […] ar trebui să prevadă norme conflictuale unitare, care să înlocuiască, în cadrul domeniului lor de aplicare, normele interne de drept internațional privat”. Acest considerent prevede în plus că „lex fori concursus determină toate efectele procedurii de insolvență, atât pe cele de natură procedurală, cât și pe cele materiale, asupra persoanelor și raporturilor juridice respective” ( 42 ). Prin urmare, în cazul în care acțiunea Peeters/Gatzen ar fi fost reglementată de Regulamentul privind insolvența, toate elementele sale ar fi reglementate exclusiv de normele în materia conflictelor de legi ale acestui regulament.

90.

În al doilea rând, pare evident că dispozițiile coroborate ale articolelor 3 și 4 din Regulamentul privind insolvența urmăresc să obțină, ca regulă generală, o identitate între elementele forum și ius, și anume o corespondență între instanțele care au competență internațională și legislația aplicabilă procedurii de insolvență. Într‑adevăr, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (1), „[î]n absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura” ( 43 ). În opinia noastră, regulamentul nu prevede nicio excepție care ar putea justifica aplicarea unei alte legi decât lex fori concursus fondului unei acțiuni precum acțiunea Peeters/Gatzen, în cazul în care o astfel de acțiune ar fi reglementată de Regulamentul privind insolvența.

91.

În cazul în care disocierea în ceea ce privește legea aplicabilă acțiunii nu este posibilă, instanța de trimitere solicită, prin intermediul primei părți a celei de a treia întrebări, să se stabilească dacă dreptul belgian poate fi luat în considerare în mod diferit. Aceasta întreabă dacă instanțele din statul membru în care s‑a deschis procedura de insolvență pot ține seama de dispozițiile articolului 13 din Regulamentul privind insolvența, în sensul că persoana a cărei răspundere este angajată printr‑o acțiune Peeters/Gatzen se poate apăra făcând dovada faptului că comportamentul său nu i‑ar angaja răspunderea potrivit legii care ar fi fost aplicabilă acțiunii dacă nu ar fi fost introdusă de un lichidator, ci de un creditor individual pentru o faptă ilicită (și anume în temeiul dreptului belgian).

92.

Potrivit articolului 4 alineatul (2) litera (m) din Regulamentul privind insolvența, „[l]egea statului de deschidere […] determină în special […] normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile adunării creditorilor”.

93.

În schimb, articolul 13 prevede o excepție de la aplicabilitatea articolului 4 alineatul (2) litera (m), stabilind că acesta din urmă „nu se aplică dacă persoana care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor face dovada că (i) respectivul act este supus legii altui stat membru decât cea a statului de deschidere a procedurii și (ii) această lege nu permite în cazul respectiv, sub nici o formă, atacarea actului respectiv”. Prin urmare, articolul 13 poate fi aplicabil numai în cauzele în care însuși articolul 4 alineatul (2) litera (m) este aplicabil.

94.

Este greu de înțeles modul în care acțiunea Peeters/Gatzen în discuție în procedura principală ar putea fi calificată drept o normă „referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile adunării creditorilor”, în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (m) din Regulamentul privind insolvența. Scopul unei astfel de acțiuni nu este constatarea nulității, a anulării sau a inopozabilității actului terțului, ci repararea prejudiciilor cauzate de comportamentul ilicit al acestui terț în raport cu creditorii. Prin urmare, întrucât articolul 4 alineatul (2) litera (m) din regulament nu se poate aplica în procedura principală, nici excepția prevăzută la articolul 13 nu poate fi aplicată.

95.

Un alt obstacol în calea aplicabilității articolului 13 pare să decurgă din modul de redactare și din scopul acestuia. Cât privește modul de redactare, această dispoziție se referă la „persoana care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor” (sublinierea noastră). Analizând finalitatea acestui articol, Curtea a statuat că excepția prevăzută la articolul 13, care trebuie interpretată în mod strict ( 44 ), „urmărește să protejeze încrederea legitimă a persoanei care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor, prevăzând că acest act va rămâne guvernat, inclusiv după deschiderea unei proceduri de insolvență, de dreptul care îi era aplicabil la data la care a fost realizat […]” ( 45 ).

96.

În prezenta cauză, nu reușim să observăm un act prejudiciabil în urma căruia Fortis a dobândit foloase și care ar trebui să fie menținut pentru a proteja încrederea legitimă a Fortis. Prin urmare, excepția prevăzută la articolul 13 din Regulamentul privind insolvența, supusă obligației de interpretare strictă, nu poate fi considerată aplicabilă în procedura principală.

97.

În concluzie, în cazul în care s‑ar considera că acțiunea Peeters/Gatzen intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența, aceasta ar fi reglementată exclusiv de lex fori concursus. În plus, articolul 13 din regulament nu poate fi invocat pentru a lua în considerare o altă lege.

98.

Ca o remarcă suplimentară, s‑ar putea adăuga că analiza efectuată în această secțiune pare, în opinia noastră, să confirme în plus că răspunsul corect la prima întrebare este acela că acțiunea Peeters/Gatzen nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind insolvența. Astfel, dacă o acțiune de acest tip ar intra în domeniul de aplicare al acestui regulament, ar însemna că legea aplicabilă pretinsului act prejudiciabil nu ar fi dreptul belgian (legea locului în care s‑a produs pretinsul act prejudiciabil), ci dreptul neerlandez (legea locului în care a fost deschisă procedura ulterioară de insolvență împotriva persoanei care a fost considerată că a dobândit foloase în urma actului prejudiciabil). Acest fapt ar atrage, după cum s‑a demonstrat în analiza din prezenta secțiune, necesitatea de a recurge la o construcție juridică mai degrabă artificială sau greoaie în scopul înlăturării aplicării normelor generale ale Regulamentului privind insolvența, ceea ce ridică cu siguranță întrebarea referitoare la motivele pentru care aceste norme trebuie să fie aplicabile de la bun început. Astfel de eforturi confirmă mai degrabă că nu există într‑adevăr nicio legătură strânsă și evidentă între această acțiune și procedura de insolvență.

99.

Prin intermediul celei de a doua părți a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cazul în care acțiunea Peeters/Gatzen s‑ar supune exclusiv lex fori concursus, ar fi posibil să se țină seama, fie în mod direct, fie cel puțin prin analogie și în temeiul articolului 17 din Regulamentul Roma II coroborat cu articolul 13 din Regulamentul privind insolvența, de normele de siguranță și de comportament în vigoare în locul și în momentul producerii presupusului fapte ilicite (și anume, de cele din Belgia), cum ar fi normele de conduită financiară ale băncilor.

100.

După cunoștința noastră, articolul 17 din Regulamentul Roma II nu a fost niciodată interpretat de Curte. În aprecierea comportamentului persoanei a cărei răspundere este invocată, această dispoziție permite luarea în considerare (mai degrabă decât aplicarea), ca element de fapt (mai degrabă decât ca normă juridică) și în măsura în care este necesar (așadar, fără îndoială cu o anumită marjă de libertate a instanței), a normelor de siguranță și de comportament care erau în vigoare în locul și în momentul producerii evenimentului care a dat naștere răspunderii.

101.

Pentru a aplica articolul 17 din Regulamentul Roma II în procedura principală, acest regulament ar trebui să fie aplicabil ratione temporis. Este adevărat că stabilirea domeniului de aplicare în timp al Regulamentului Roma II, astfel cum se prevede la articolele 31 și 32 din acest regulament, nu rezultă cu evidență. Cu toate acestea, în Hotărârea Homawoo, Curtea a precizat că aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că impun instanțelor naționale să aplice acest regulament numai faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc începând cu11 ianuarie 2009. Data introducerii acțiunii în despăgubire nu are incidență asupra stabilirii domeniului de aplicare în timp al acestui regulament ( 46 ).

102.

Prin urmare, în lumina Hotărârii Homawoo și fără a fi necesară verificarea aspectului dacă normele de conduită financiară ale băncilor intră sub incidența noțiunii „norme de siguranță și de comportament”, considerăm că articolul 17 din Regulamentul Roma II nu se poate aplica în procedura principală.

103.

În sfârșit, instanța de trimitere solicită informații în legătură cu posibilitatea ca, în prezenta cauză, articolul 17 din Regulamentul Roma II (precum și articolul 13 din Regulamentul privind insolvența) să fie luat în considerare prin analogie. Este fără îndoială adevărat că orice normă juridică sau principiu al Uniunii, indiferent că este sau nu este în vigoare, indiferent că produce sau nu produce efecte juridice obligatorii, ar putea fi luată în considerare prin analogie de către o instanță națională, în măsura în care normele sale interne de interpretare și de aplicare permit acest lucru ( 47 ) și în măsura în care instanța națională consideră că un astfel de mijloc facultativ de inspirație din dreptul Uniunii este util pentru soluționarea cauzei de față.

104.

Cu toate acestea, în opinia noastră, întrebarea mai pertinentă este, din nou ( 48 ), aceea dacă este într‑adevăr necesar să se recurgă la o construcție juridică greoaie, în acest caz la aplicarea prin analogie a unor norme în afara domeniului lor material și temporal de aplicare în scopul de a ajunge la o soluție (aplicarea dreptului belgian) care rezolvă o problemă (aplicabilitatea dreptului neerlandez în temeiul Regulamentului privind insolvența) care nu ar fi trebuit să fie creată de la bun început (având în vedere că acțiunea Peeters/Gatzen în cauză trebuie să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I). În orice caz, tot în acest sens, considerăm că aceste întrebări adresate de instanța de trimitere confirmă mai degrabă că nu există nicio legătură strânsă între această acțiune și procedura de insolvență.

105.

În lumina celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) după cum urmează:

„O acțiune în despăgubire care decurge din normele comune de drept civil, precum cea din procedura principală, introdusă împotriva unui terț de un lichidator în conformitate cu obligația care îi revine acestuia din urmă în temeiul dreptului național în materia insolvenței, de administrare și de lichidare a masei credale, în numele adunării creditorilor, atunci când această acțiune se întemeiază pe fapta ilicită săvârșită de acest terț în raport cu creditorii și atunci când rezultatul acțiunii se adaugă masei credale, intră în domeniul material de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.”