1.

Prezenta cerere de decizie preliminară, în forma sa actuală, privește interpretarea articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale ( 2 ) și a dispoziției precedente, respectiv articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat ( 3 ). Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevede că unui solicitant de protecție internațională sau al statutului de refugiat trebuie să i se acorde un interviu personal înainte ca autoritatea decizională să adopte o decizie.

2.

Cererea a fost formulată în cadrul unei proceduri în fața Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania), între domnul Milkiyas Addis, pe de o parte, și Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), pe de altă parte, privind, printre altele, o decizie a Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați, Germania) (denumit în continuare „Oficiul Federal”) adoptată în luna februarie 2013, prin care s‑a respins cererea domnului Addis privind acordarea statutului de refugiat.

3.

Cererea domnului Addis privind acordarea statutului de refugiat în Germania a fost respinsă de Oficiul Federal ca inadmisibilă, întrucât acestuia i se acordase deja statutul de refugiat în Italia. Cu toate acestea, s‑a convenit că această decizie a fost adoptată cu încălcarea dreptului domnului Addis la un interviu personal, în cadrul căruia, atât în temeiul dreptului național, cât și al dreptului Uniunii Europene, autoritatea decizională – în speță, Oficiul Federal – trebuie să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii sale. După cum vom vedea, chestiunea fundamentală pe care o ridică această cerere vizează consecințele neîndeplinirii unei dispoziții exprese și imperative din Directiva privind procedurile.

4.

Acesta este contextul în care instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă excepțiile prevăzute în Directiva proceduri cu privire la cerința de a efectua un interviu personal sunt exhaustive și în special dacă neefectuarea acestui interviu ar trebui să conducă la anularea deciziei de respingere ca inadmisibilă a cererii domnului Addis privind acordarea statutului de refugiat. În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții neefectuarea de către Oficiul Federal a unui interviu personal poate fi remediată în cadrul procedurilor judiciare introduse de domnul Addis prin care acesta contestă legalitatea deciziei de respingere ca inadmisibilă a cererii sale privind acordarea statutului de refugiat.

5.

Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a solicitat de asemenea să se stabilească dacă decizia Oficiului federal privind inadmisibilitatea trebuie anulată în cazul în care un solicitant al statutului de refugiat a avut posibilitatea în timpul procedurilor judiciare ulterioare să invoce orice motive sau argumente care ar putea milita împotriva acestei constatări a inadmisibilității și în care, chiar dacă toate aceste motive sau argumente ar fi luate în considerare, ele nu ar conduce la adoptarea unei decizii diferite.

6.

Înainte de a prezenta prevederile legale aplicabile și situația de fapt din prezenta cauză, ne vom referi pe scurt la istoricul procedural oarecum complex al acestei cauze în fața Curții, în condițiile în care întrebările adresate de Bundesverwaltungsgericht în prezenta cauză s‑au suprapus într‑o anumită măsură, chiar dacă nu pe deplin, cu cele din cauzele care au condus la pronunțarea Hotărârii din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 4 ).

7.

Cererea de decizie preliminară în prezenta cauză C‑517/17, care inițial conținea trei întrebări, a fost depusă la grefa Curții la 28 august 2017. Prin decizia din 29 septembrie 2017, președintele Curții a conexat cauzele C‑517/17 (prezenta cauză), C‑540/17 și C‑541/17. La 4 aprilie 2018, s‑a decis suspendarea cauzelor conexate C‑517/17, C‑540/17 și C‑541/17 până la pronunțarea unei decizii în cauzele conexate C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17.

8.

Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 5 ), a fost notificată instanței de trimitere la 26 martie 2019. La 26 aprilie 2019, instanța de trimitere și‑a retras parțial întrebările în cauzele conexate C‑517/17, C‑540/17 și C‑541/17.

9.

În ceea ce privește, mai concret, cauza C‑517/17, instanța de trimitere a retras primele două întrebări pe care le adresase inițial Curții. Aceste întrebări vizau măsura în care un stat membru este împiedicat să respingă ca inadmisibilă o cerere de protecție internațională pentru motivul că solicitantului i s‑a acordat deja statutul de refugiat într‑un alt stat membru, în cazul în care condițiile de viață din acest stat membru nu respectă dispozițiile articolului 20 și următoarele din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate ( 6 ), fără a încălca, cu toate acestea, articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

10.

Instanța de trimitere a considerat că primele două întrebări inițiale au primit răspuns prin Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 7 ).

11.

Printr‑o scrisoare depusă la grefa Curții la 2 mai 2019, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a considerat, cu toate acestea, că cea de a treia întrebare din cauza C‑517/17 nu a fost abordată în acea hotărâre.

12.

Prin Decizia președintelui Curții din 16 mai 2019, cauza C‑517/17 a fost disjunsă de cauzele conexate C‑540/17 și C‑541/17 și a fost ridicată suspendarea în toate aceste cauze. Cauzele conexate C‑540/17 și C‑541/17 au fost soluționate prin Ordonanța din 13 noiembrie 2019, Hamed și Omar ( 8 ).

13.

În ceea ce privește prezenta cauză, C‑517/17, în urma unei decizii a Curții din 1 octombrie 2019, instanței de trimitere i‑a fost adresată o cerere de clarificare la 4 octombrie 2019. Curtea a primit un răspuns la această cerere la 6 noiembrie 2019 ( 9 ).

14.

Înainte de suspendarea cauzei C‑517/17, guvernele german, francez, maghiar și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise cu privire la cea de a treia întrebare adresată de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală). Guvernele german, maghiar și neerlandez, precum și Comisia consideră că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2013/32 nu se opune aplicării unei dispoziții naționale potrivit căreia respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de azil intervenită în cadrul exercitării abilitării conferite prin articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 nu conduce la anularea deciziei din cauza neefectuării interviului atunci când solicitantul are ocazia, în cadrul căii de atac, să prezinte toate împrejurările care militează împotriva unei decizii de inadmisibilitate și, chiar dacă aceste elemente sunt luate în considerare, ele nu pot conduce la adoptarea altei decizii pe fond.

15.

În schimb, guvernul francez consideră în esență că articolul 14 din Directiva 2013/32, interpretat în lumina principiului general al dreptului de a fi ascultat, care face parte integrantă din dreptul la apărare, se opune unei norme de drept național conform căreia încălcarea, în primă instanță, în fața autorității decizionale, a dreptului de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii de inadmisibilitate în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (a) din directiva menționată nu conduce la anularea acestei decizii în cazul în care solicitantul are posibilitatea să își prezinte observațiile în cadrul procedurii judiciare.

16.

La 15 ianuarie 2020, s‑a desfășurat în fața Curții o ședință la care au participat domnul Addis, Oficiul Federal, guvernul german și Comisia.

17.

Considerentele (18) și (22) ale Directivei 2013/32 au următorul cuprins:

[…]

18.

Articolul 1 din Directiva 2013/32 prevede că scopul acestei directive este de a stabili proceduri comune de acordare și de retragere a protecției internaționale în temeiul Directivei 2011/95 (denumită în continuare „Directiva standarde”).

19.

Articolul 2 litera (b) din Directiva 2013/32 definește noțiunea de „cerere de protecție internațională” ca fiind cererea depusă de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid în scopul obținerii protecției din partea unui stat membru, care poate fi înțeleasă ca solicitarea statutului de refugiat sau de protecție subsidiară, și prin care nu se solicită în mod explicit alt tip de protecție care se află în afara domeniului de aplicare al [Directivei standarde] și care poate fi cerut separat.

20.

Articolul 14 din Directiva 2013/32, intitulat „Interviul personal”, prevede:

„(1)   Înainte de adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională, solicitantului i se dă posibilitatea de a avea un interviu personal cu privire la cererea sa de protecție internațională cu o persoană competentă în temeiul legislației interne să efectueze acest interviu. Interviurile personale cu privire la fondul cererii de protecție internațională sunt efectuate întotdeauna de către personalul autorității decizionale. […]

În cazul în care un număr mare de resortisanți ai unor țări terțe sau de apatrizi solicită simultan protecție internațională, ceea ce în practică nu permite autorității decizionale să efectueze într‑un timp rezonabil interviurile cu privire la fondul fiecărei cereri, statele membre pot să prevadă implicarea temporară a personalului unei alte autorități în efectuarea acestor interviuri. În astfel de cazuri, personalul acestei alte autorități beneficiază în prealabil de formarea relevantă, care include elementele enumerate la articolul 6 alineatul (4) literele (a)-(e) din Regulamentul (UE) nr. 439/2010 [Regulamentul (UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010 privind înființarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil (JO 2010, L 132, p. 11)]. Persoanele care efectuează interviurile personale cu solicitanții în temeiul prezentei directive vor fi obținut, de asemenea, informații generale referitoare la probleme care ar putea afecta capacitatea solicitantului de a fi supus unui interviu, precum indicii că solicitantul ar fi putut fi supus torturii în trecut.

[…]

(2)   Interviul personal privind fondul cererii poate fi omis în cazul în care:

În cazul în care nu se efectuează un interviu personal în temeiul literei (b) sau, după caz, cu persoana aflată în întreținere, se fac eforturi rezonabile pentru a permite solicitantului sau persoanei aflate în întreținere să prezinte noi informații.

(3)   Lipsa unui interviu personal în conformitate cu prezentul articol nu împiedică autoritatea decizională să adopte o decizie cu privire la o cerere de protecție internațională.

(4)   Lipsa unui interviu personal în temeiul alineatului (2) litera (b) nu trebuie să afecteze în mod negativ decizia autorității decizionale.

[…]”

21.

Articolul 15 din Directiva 2013/32, intitulat „Cerințe cu privire la interviul personal”, prevede că:

„[…]

(2)   Interviul personal are loc în condiții care asigură o confidențialitate corespunzătoare.

(3)   Statele membre iau măsuri corespunzătoare pentru a garanta că interviul personal are loc în condiții care îi permit solicitantului să prezinte toate motivele cererii sale. În acest scop, statele membre:

[…]

[…]”

22.

Articolul 25 din Directiva 2013/32, intitulat „Garanții pentru minorii neînsoțiți”, prevede:

„(1)   Cu privire la toate procedurile prevăzute de prezenta directivă și fără a aduce atingere dispozițiilor de la articolele 14-17, statele membre:

[…]

[…]

(3)   Statele membre se asigură că:

[…]”

23.

Articolul 33 din Directiva 2013/32, intitulat „Cereri inadmisibile”, prevede:

„(1)   În afara cazurilor în care o cerere nu este examinată în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 604/2013 [al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31)], statele membre nu au obligația de a verifica dacă solicitantul îndeplinește condițiile cerute pentru a obține protecție internațională în conformitate cu [Directiva standarde], în cazul în care cererea este considerată inadmisibilă în temeiul prezentului articol.

(2)   Statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă numai în cazul în care:

[…]”

24.

Articolul 34 din Directiva 2013/32, intitulat „Norme speciale referitoare la interviul privind admisibilitatea”, prevede:

„(1)   Statele membre permit solicitanților să își prezinte opiniile cu privire la aplicarea motivelor menționate la articolul 33 în situațiile lor personale, înainte ca autoritatea decizională să decidă cu privire la admisibilitatea cererii. În acest scop, statele membre efectuează interviuri personale privind admisibilitatea cererii. Statele membre pot face o excepție numai în conformitate cu articolul 42, în cazul unei cereri ulterioare.

Prezentul alineat nu aduce atingere articolului 4 alineatul (2) litera (a) din prezenta directivă și articolului 5 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013.

[…]”

25.

Articolul 51 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevede:

„Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor 1-30, articolului 31 alineatele (1), (2) și (6)-(9), articolelor 32-46, articolului 49 și articolului 50 și anexei I până la cel târziu 20 iulie 2015. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziții.”

26.

Conform articolului 52 primul paragraf din Directiva 2013/32:

„Statele membre aplică actele cu putere de lege și actele administrative menționate la articolul 51 alineatul (1) cererilor de protecție internațională depuse după 20 iulie 2015 sau după o dată anterioară și procedurilor de retragere a protecției internaționale începute după acea dată. Cererile depuse înainte de 20 iulie 2015 și procedurile de retragere a statutului de refugiat începute înainte de acea dată sunt reglementate de actele cu putere de lege și actele administrative adoptate în temeiul Directivei 2005/85/CE.”

27.

Articolul 53 primul paragraf din Directiva 2013/32 prevede abrogarea Directivei 2005/85 pentru statele membre care au obligații în temeiul Directivei 2013/32, începând cu 21 iulie 2015, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre privind termenul de transpunere în legislația internă a Directivei 2005/85 în partea B din anexa II la Directiva 2013/32.

28.

Articolul 54 din Directiva 2013/32 prevede că această directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, la 29 iunie 2013.

29.

Potrivit instanței de trimitere, faptele în discuție în litigiul principal sunt reglementate de dispozițiile Asylgesetz (Legea privind dreptul de azil, denumită în continuare „AsylG”) în versiunea publicată la 2 septembrie 2008 ( 10 ) și modificată de Fünfzigste Gesetz zur Änderung des Strafgesetzbuches – Verbesserung des Schutzes der sexuellen Selbstbestimmung (Al 50-lea amendament la Codul Penal – Îmbunătățirea protecției în privința autodeterminării sexuale, denumit în continuare „StrÄndG 50”) din 4 noiembrie 2016 ( 11 ).

30.

Articolul 24 din AsylG prevede:

„(1)   Oficiul Federal clarifică situația de fapt din cauză și întocmește dovezile necesare. […] Acesta intervievează cetățeanul străin în persoană. Audierea poate fi anulată dacă Oficiul Federal intenționează să recunoască dreptul la azil al cetățeanului străin sau dacă cetățeanul străin pretinde că a intrat pe teritoriul federal dintr‑o țară terță sigură […]

[…]”

31.

Articolul 29 din AsylG, astfel cum a fost modificat prin articolul 6 din Integrationsgesetz (Legea privind integrarea) din 31 iulie 2016 ( 12 ), începând cu data de 6 august 2016 (denumită în continuare „Integrationsgesetz”), prevede:

„(1)   O cerere de azil este inadmisibilă atunci când:

[…]

[…]

32.

Articolul 36 din AsylG, intitulat „Procedura în cazurile cererilor de azil care sunt inadmisibile în conformitate cu articolul 29 alineatul (1) punctele 2 și 4 sau care sunt vădit nefondate”, prevede:

„(1)   În cazurile în care cererea de azil este inadmisibilă în conformitate cu articolul 29 alineatul (1) punctele 2 și 4 sau este în mod vădit nefondată, cetățeanului străin i se va acorda o săptămână pentru a părăsi țara.

(2)   Oficiul Federal transmite persoanelor implicate o copie a dosarului lor de azil împreună cu decizia. Dosarul administrativ se transmite fără întârziere instanței administrative competente împreună cu dovada notificării.

(3)   Cererile prevăzute la articolul 80 alineatul (5) din Codul de procedură administrativă, îndreptate împotriva ordinului de părăsire a teritoriului, se depun în termen de o săptămână de la notificare; decizia din partea Oficiului Federal se anexează la cerere. Cetățeanul străin este informat cu privire la acest lucru. Articolul 58 din Codul de procedură administrativă se aplică prin analogie. Decizia se adoptă în cadrul unei proceduri scrise; nu este admisă o ședință de judecată în care acțiunea să fie audiată concomitent. Decizia se adoptă în termen de o săptămână de la expirarea termenului prevăzut la primul paragraf de mai sus. Camera tribunalului administrativ poate prelungi termenul prevăzut la al cincilea paragraf de mai sus cu câte o săptămână. A doua prelungire și prelungirile suplimentare ale termenului sunt permise numai pentru motive serioase, în special dacă instanța nu este în măsură să ia o decizie mai curând din cauza unui volum de muncă neobișnuit de mare. Nicio returnare la frontieră nu este permisă înainte de pronunțarea unei decizii judecătorești în cazul în care cererea a fost depusă la timp. Decizia se consideră adoptată atunci când dispozitivul a fost semnat de judecător(i) și este disponibil la grefa camerei. Cererile de măsuri provizorii îndreptate împotriva deciziilor Oficiului Federal privind durata interdicției de intrare sau de ședere, în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Legea privind șederea, precum și împotriva ordinului și a duratei prevăzute la articolul 11 alineatul (7) din Legea privind șederea se depun de asemenea în termen de o săptămână de la notificare. Acest lucru nu afectează forța executorie a ordinului de părăsire a teritoriului.

(4)   Un ordin de suspendare a returnării la frontiere poate fi emis numai dacă există îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ atacat. Faptele și elementele de probă care nu sunt prezentate de persoanele implicate nu vor fi luate în considerare, cu excepția cazului în care sunt evidente sau cunoscute de instanță. Invocarea unor fapte și elemente de probă care nu au fost luate în considerare în procedura administrativă în conformitate cu articolul 25 alineatul (3) și a unor fapte și împrejurări în sensul articolului 25 alineatului (2) pe care cetățeanul străin nu le‑a invocat în procedura administrativă poate să nu fie luată în considerare de instanță dacă, în caz contrar, decizia ar fi întârziată.”

33.

Articolul 77 alineatul (1) din AsylG prevede:

„În litigiile guvernate de prezenta lege, instanța se întemeiază pe situația de fapt și de drept existentă la momentul ultimei ședințe; dacă aceasta statuează fără o ședință prealabilă, momentul determinant este cel la care se pronunță decizia. […]”

34.

Articolul 46 din Verwaltungsverfahrensgesetz (Legea privind procedurile administrative, denumită în continuare „VwVfG”) din 25 mai 1976, în versiunea promulgată ultima dată la 23 ianuarie 2003 ( 13 ), astfel cum a fost modificat prin articolul 1 din Viertes Gesetz zur Änderung verwaltungsverfahrensrechtlicher Vorschriften (A patra lege de modificare a legislației privind procedurile administrative) din 11 decembrie 2008 ( 14 ), prevede:

„Cererea de anulare a unui act administrativ care nu este nevalid […] nu poate fi formulată doar pentru motivul că actul a luat ființă prin încălcarea regulilor de procedură, de formă sau de competență locală, atunci când este evident că încălcarea nu a influențat decizia în speță.”

35.

Articolul 80 din Verwaltungsgerichtsordnung (Codul de procedură administrativă, denumit în continuare „VwGo”), în versiunea promulgată ultima dată la 19 martie 1991 ( 15 ), astfel cum a fost modificat foarte recent prin articolul 9 din Gesetz zur Umsetzung der Dienstleistungsrichtlinie in der Justiz und zur Änderung weiterer Vorschriften (Legea cu privire la punerea în aplicare a Directivei servicii în domeniul justiției și la modificarea altor dispoziții) din 22 decembrie 2010 ( 16 ), prevede:

„(1)   Opoziția și acțiunea în anulare au efect suspensiv. Acest lucru este valabil de asemenea pentru actele administrative constitutive și declarative, precum și pentru actele administrative cu efect dublu (articolul 80a).

[…]

(5)   Instanța sesizată pe fond poate dispune, la cerere, suspendarea totală sau parțială a actului în cazurile prevăzute la alineatul (2) punctele 1-3 și o poate înlătura total sau parțial în cazurile prevăzute la alineatele (2)-(4). Cererea este admisibilă chiar înainte de depunerea acțiunii în anulare. Dacă actul administrativ a fost deja pus în aplicare la momentul deciziei, instanța poate dispune anularea executării. Înlăturarea suspendării poate fi condiționată de asigurarea unei garanții sau de alte instrucțiuni. Aceasta poate fi, de asemenea, limitată în timp.

[…]”

36.

Articolul 86 din VwGo prevede:

„(1)   Instanța cercetează ex officio faptele; persoanele în cauză sunt consultate în acest scop. Aceasta nu este obligată prin observațiile și solicitările de probatoriu ale persoanelor în cauză.

[…]

37.

Domnul Addis susține că este resortisant eritreean ( 17 ). Cu toate acestea, în anul 2009, a adresat autorităților italiene o cerere de azil în care a furnizat în acest scop o identitate și o dată de naștere diferite și a fost înregistrat ca resortisant etiopian. Această cerere a fost admisă: i s‑a acordat o carte de identitate și permisiunea de ședere până în luna februarie 2015. Solicitantul a rămas în Italia până în luna septembrie 2011, când a călătorit în Germania și a solicitat statutul de refugiat în această țară.

38.

Chiar dacă anterior acesta negase că ar fi intrat în vreo altă țară europeană, elementele cererii sale inițiale din Italia au apărut în urma unei analize a amprentelor. În lumina acestor informații, Oficiul Federal a respins cererea de azil a domnului Addis la 18 februarie 2013, întrucât intrase în Republica Federală Germania dintr‑o țară terță sigură, și a ordonat returnarea sa la frontiera cu Italia.

39.

Cu toate acestea, înainte de adoptarea deciziei respective, domnului Addis nu i s‑a acordat un interviu personal, cu încălcarea, printre altele, a legislației naționale aplicabile în domeniul azilului. În această privință, instanța de trimitere a reținut că solicitantul nu a fost ascultat cu privire la „motivele pentru care a fost persecutat, nici cu privire la șederea sa din Italia, nici cu privire la statutul său de refugiat recunoscut în acea țară”.

40.

Calea de atac formulată de domnul Addis împotriva acestei decizii a fost respinsă de Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ, Minden, Germania), la 15 aprilie 2013. El a atacat hotărârea respectivă la Oberverwaltungsgericht Münster (Tribunalul Administrativ Superior din Münster, Germania). Oberverwaltungsgericht Münster (Tribunalul Administrativ Superior din Münster) a anulat ordinul de returnare la frontieră din 19 mai 2016, pentru motivul că nu era cert că Italia îl va prelua pe domnul Addis. Cu toate acestea, instanța respectivă a considerat că trebuia respinsă calea de atac împotriva deciziei de respingere a cererii domnului Addis pentru acordarea statutului de refugiat.

41.

Domnul Addis a atacat hotărârea Oberverwaltungsgericht Münster (Tribunalul Administrativ Superior din Münster) la Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania). Acesta a susținut în fața instanței respective în special că Oficiul Federal nu avea competența de a renunța la interviul personal înainte de adoptarea deciziei din 18 februarie 2013.

42.

Republica Federală Germania a susținut în fața Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) că cererea domnului Addis privind statutul de refugiat era, în orice caz, inadmisibilă în conformitate cu articolul 29 alineatul (1) punctul 2 din AsylG, întrucât acestuia îi fusese acordat deja statutul de refugiat în Italia. Potrivit Republicii Federale Germania, lipsa interviului personal nu ar trebui să împiedice autoritatea decizională să se pronunțe cu privire la o cerere de azil.

43.

Instanța de trimitere, și anume Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală), consideră că este necesar să se identifice consecințele pe care le va avea o încălcare a obligației de a efectua un interviu personal în ceea ce privește validitatea unei decizii prin care o cerere de acordare a statutului de refugiat este declarată inadmisibilă. În această privință, instanța de trimitere consideră că este necesar să se clarifice această chestiune, în special în cazul în care solicitantul are posibilitatea de a prezenta, în cadrul procedurii căii de atac, toate elementele juridice și factuale prin care contestă decizia atacată și în care, în pofida acestui fapt, elementele respective nu ar conduce la anularea acestei decizii.

44.

Având în vedere nerespectarea de către Oficiul Federal a obligației de a efectua un interviu personal în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2005/85 și al articolelor 14 alineatul (1) și 34 din Directiva 2013/32, instanța de trimitere solicită în esență Curții, pe de o parte, să interpreteze domeniul de aplicare al excepțiilor prevăzute la articolul 12 alineatele (2) și (3) din Directiva 2005/85 și al celor prevăzute la articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2013/32 și, pe de altă parte, să arate dacă aceste excepții sunt exhaustive sau dacă, ținând seama de autonomia procedurală a statelor membre, dreptul Uniunii permite alte excepții reglementate în mod expres de dreptul național.

45.

În această privință, instanța de trimitere observă că, în conformitate cu dreptul național, articolul 46 din VwVfG abordează neefectuarea unui interviu personal ca fiind o neregularitate minoră atunci când este evident că o astfel de eroare nu a avut niciun impact asupra fondului deciziei adoptate. De asemenea, aceasta afirmă că o decizie de inadmisibilitate adoptată în temeiul articolului 29 alineatul (1) punctul 2 din AsylG este o decizie cu privire la care nu există nicio marjă de apreciere. În astfel de cazuri, neefectuarea interviului personal nu are implicații, întrucât Oficiul Federal și, la rândul lor, instanțele administrative sunt obligate să examineze toate condițiile referitoare la aplicarea dispoziției legale în cauză. Cu toate acestea, instanța de trimitere a făcut referire la jurisprudența unei camere a Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală, Germania) ( 18 ), conform căreia domeniul de aplicare al articolului 46 din VwVfG poate fi limitat prin faptul că articolul 14 alineatul (2) și articolul 34 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevăd excepții de la dreptul la un interviu personal și constituie astfel o regulă specială de procedură care este exhaustivă în această privință.

46.

În ceea ce privește situația specifică a domnului Addis, instanța de trimitere a remarcat că Oficiul Federal și, la rândul lor, instanțele administrative sunt obligate să examineze dacă condițiile de viață ale unei persoane care a primit statutul de refugiat în Italia sunt conforme, printre altele, cu articolul 4 din cartă.

47.

Într‑adevăr, instanța de trimitere a prezentat în detaliu modul în care instanțele de grad inferior au respins cererea domnului Addis de anulare a deciziei Oficiului Federal din 18 februarie 2013, după ce au examinat din oficiu fondul cauzei și observațiile domnului Addis, precum și ale Oficiului Federal ( 19 ) privind condițiile de viață cu care acesta se va confrunta în Italia.

48.

În aceste împrejurări, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții trei întrebări preliminare.

49.

Cea de a treia întrebare, care este singura pe care Bundesverwaltungsgericht nu a retras‑o în lumina Hotărârii din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 20 ), este formulată după cum urmează:

„Articolul 14 alineatul (1) prima teză din [Directiva 2013/32] sau dispoziția anterioară de la articolul 12 alineatul (1) prima teză din [Directiva 2005/85] se opune aplicării unei dispoziții naționale potrivit căreia respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de azil intervenită în cadrul exercitării abilitării conferite prin articolul 33 alineatul (2) litera (a) din [Directiva 2013/32] sau prin dispoziția anterioară de la articolul 25 alineatul (2) litera (a) din [Directiva 2005/85] fără efectuarea interviului personal cu solicitantul nu duce la anularea deciziei din cauza lipsei interviului atunci când solicitantul are ocazia, în cadrul căii de atac, să prezinte toate circumstanțele care se opun unei decizii de inadmisibilitate, fără însă ca aceste elemente să poată conduce la modificarea pe fond a deciziei adoptate?”

50.

Putem aborda acum analiza acestei probleme.

51.

Trebuie reamintit că domnul Addis a solicitat statutul de refugiat în Germania, în luna septembrie 2011, și că această cerere a fost respinsă printr‑o decizie din luna februarie 2013 a Oficiului Federal. Legalitatea acestei decizii este în prezent contestată în fața instanței de trimitere.

52.

În cererea sa de decizie preliminară, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a făcut referire atât la Directiva 2005/85, cât și la Directiva 2013/32.

53.

În ceea ce privește aplicarea ratione temporis a dispozițiilor relevante de drept național în cauza cu care este sesizată, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a arătat că, potrivit jurisprudenței sale constante, trebuie să ia în considerare, în anumite împrejurări, evoluțiile juridice care au avut loc după adoptarea unei hotărâri în apel. În contextul prezentei proceduri de azil, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a confirmat că, în conformitate cu articolul 77 alineatul (1) prima teză din AsylG, această instanță trebuie să se bazeze pe situația de fapt și de drept existentă la data ultimei ședințe de judecată, desfășurată în luna mai 2016.

54.

În această privință, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a afirmat că articolul 29 din AsylG, astfel cum a fost modificat începând de la 6 august 2016 prin articolul 6 din Integrationsgesetz (Legea privind integrarea), intitulat „Cereri inadmisibile”, este aplicabil în procedura desfășurată în fața sa ( 21 ). În plus, se pare că faptele în cauză în procedura principală sunt reglementate de dispozițiile AsylG în versiunea publicată la 2 septembrie 2008 și modificată la 4 noiembrie 2016 ( 22 ).

55.

Articolul 51 alineatul (1) din Directiva 2013/32 impune statelor membre să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor 1-30, articolului 31 alineatele (1), (2) și (6)-(9), articolelor 32-46, articolului 49 și articolului 50, precum și anexei I la aceasta până la cel târziu la 20 iulie 2015. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 52 primul paragraf prima teză din Directiva 2013/32, statele membre aplică actele cu putere de lege și actele administrative menționate la articolul 51 alineatul (1) cererilor de protecție internațională depuse „după 20 iulie 2015 sau după o dată anterioară”. Conform unei jurisprudențe constante, prin adăugarea formulării „sau la o dată anterioară” la articolul 52 primul paragraf prima teză, legiuitorul Uniunii a intenționat să permită statelor membre să aplice dispozițiile proprii de punere în aplicare a acestei directive, cu efect imediat, cererilor de protecție internațională depuse înainte de 20 iulie 2015 ( 23 ).

56.

Întrucât domnul Addis a solicitat acordarea statutului de refugiat în Germania în luna septembrie 2011, cererea sa de protecție internațională a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2013/32 la 19 iulie 2013 și, așadar, cu mult înainte de ultima dată până la care respectiva directivă trebuia transpusă în dreptul național, respectiv 20 iulie 2015.

57.

Cu toate acestea, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, rezultă că, în conformitate cu articolul 77 alineatul (1) prima teză din AsylG, dispozițiile de drept național care transpun sau care sunt susceptibile să asigure transpunerea ( 24 ) dispozițiilor Directivei 2013/32 sunt cele aplicabile cauzei principale ( 25 ).

58.

În această privință, trebuie amintit că la punctul 74 din Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 26 ), Curtea a constatat printre altele că articolul 52 primul paragraf din Directiva 2013/32, care conține dispoziții tranzitorii privind aplicarea actelor cu putere de lege care transpun acea directivă, trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să prevadă o aplicare imediată a dispoziției naționale care transpune această directivă în cazul cererilor de azil care nu au fost încă definitiv soluționate, depuse înainte de data de 20 iulie 2015 și înainte de intrarea în vigoare a acestei dispoziții de drept național ( 27 ). Deși Curtea nu a fost solicitată să clarifice ce se înțelegea în mod exact în acest context prin referirea la „cereril[e] de azil care nu au fost încă definitiv soluționate”, considerăm că această frază trebuie interpretată ca o referire la o decizie finală adoptată de autoritățile administrative relevante (în prezenta cauză, Oficiul Federal) privind cererea de protecție internațională, spre deosebire de orice procedură judiciară ulterioară în care decizia de a acorda sau nu protecție a fost contestată.

59.

În ceea ce privește prezenta cauză, se poate observa că decizia finală cu privire la cererea de azil a domnului Addis a fost adoptată de Oficiul Federal încă din luna februarie 2013, respectiv cu câteva luni înainte de publicarea Directivei 2013/32 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din luna iunie 2013 și de intrarea sa în vigoare în luna următoare ( 28 ). În aceste condiții, considerăm că, în prezenta cauză, pur și simplu nu se pune problema aplicării anticipate a Directivei 2013/32, după cum permite articolul 52 din directiva menționată și astfel cum a fost interpretată de Curte în Hotărârea sa din 19 martie 2019, Ibrahim și alții) ( 29 ). Deși a permis aplicarea anticipată a acestei directive în cazul deciziilor care erau pendinte chiar înainte de ultima dată pentru transpunere, și anume la 20 iulie 2015 ( 30 ), în cazul în care acest lucru era permis de dreptul național relevant, acest principiu nu se aplică în cazul în care decizia administrativă finală a fost adoptată înainte chiar de publicarea directivei menționate. În consecință, considerăm că versiunea anterioară a Directivei proceduri, respectiv Directiva 2005/85, este cea care se aplică, ratione temporis, în prezenta cauză.

60.

Cu toate acestea, constatăm că, în ședință, toate părțile, inclusiv domnul Addis, au adoptat un punct de vedere diferit în privința aplicării ratione temporis a directivelor în cauză și au susținut că directiva ulterioară, respectiv Directiva 2013/32, reglementa de fapt prezenta cauză. Deși considerăm în continuare că aceasta nu se aplică, având în vedere atitudinea unanimă a părților, precum și abordarea adoptată de instanța de trimitere, propunem, în consecință, pentru restul prezentelor concluzii, să pornim de la premisa că prezenta cauză este, de fapt, reglementată de Directiva 2013/32. În consecință, plecăm de la ipoteza că dispozițiile articolelor 1-30, ale articolului 31 alineatele (1), (2) și (6)-(9), ale articolelor 32-46, ale articolelor 49 și 50, și ale anexei I la Directiva 2013/32 sunt aplicabile în cadrul procedurii principale.

61.

Dreptul la un interviu personal există nu numai în cazul în care autoritatea decizională intenționează să ia o decizie cu privire la fondul unei cereri de protecție internațională, ci și atunci când intenționează, precum în cazul domnului Addis, să adopte o decizie privind admisibilitatea unei astfel de cereri, în temeiul articolului 33 din Directiva 2013/32 ( 31 ). În această privință, atât articolul 14, cât și articolul 34 din Directiva 2013/32 impun în mod specific autorității decizionale ( 32 ) să efectueze un interviu personal cu un solicitant de protecție internațională înainte de adoptarea unei decizii privind fondul sau admisibilitatea unei cereri.

62.

Din definiția noțiunii de „autoritate decizională” de la articolul 2 litera (f) din Directiva 2013/32 rezultă că un astfel de interviu trebuie realizat de un organism cvasijudiciar sau administrativ desemnat de un stat membru potrivit articolului 4 alineatul (1) din această directivă ( 33 ). Directiva 2013/32 nu prevede ca atare efectuarea unui interviu personal de către o instanță judecătorească. Se poate sublinia că la punctul 103 din Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto ( 34 ), Curtea a făcut o distincție clară între „autoritatea decizională”, definită la articolul 2 litera (f) din Directiva 2013/32, și „instanța judecătorească”, prevăzută la articolul 46 din această directivă. Astfel, procedura în fața autorității decizionale este guvernată de dispozițiile capitolului III din directiva menționată, intitulat „Proceduri în primă instanță”, în timp ce procedura în fața unei instanțe judecătorești trebuie să respecte normele prevăzute în capitolul V din aceeași directivă, intitulat „Proceduri privind căile de atac”, care sunt stabilite la articolul 46 din acest capitol.

63.

Nu se contestă faptul că a fost încălcat dreptul domnului Addis la un interviu personal efectuat de autoritatea decizională în conformitate cu Directiva 2013/32 ( 35 ).

64.

Din cererea de decizie preliminară reiese însă că, deși domnul Addis nu a fost ascultat personal de Oficiul Federal, printre altele cu privire la condițiile cu care se va confrunta în Italia, dacă urma să fie returnat acolo, instanța de trimitere consideră însă că această lacună a fost remediată sau compensată complet prin intermediul procedurilor judiciare naționale care s‑au desfășurat în conformitate cu capitolul V din Directiva 2013/32.

65.

Astfel, potrivit instanței de trimitere, în cadrul acestei proceduri de anulare în care s‑a contestat decizia de admisibilitate, domnul Addis a prezentat în detaliu în acțiunea sa dificultățile cu care se va confrunta în Italia. Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden) a decis că ordinul de returnare la frontieră emis cu privire la acesta nu poate fi executat. În conformitate cu competența care îi este încredințată prin articolul 86 alineatul (1) din VwGO, această instanță a decis din oficiu să consulte informații referitoare la drepturile pe care o persoană recunoscută ca refugiat le are în Italia cu privire la reședință, circulație, acces la muncă și asistență medicală. Instanța de trimitere a declarat că instanța administrativă a respins recursul domnului Addis pe baza propriei evaluări a faptelor și a probelor. Această instanță a concluzionat, după ce a analizat observațiile și circumstanțele generale ale domnului Addis, că acesta, în calitate de tânăr necăsătorit, putea dobândi treptat un punct de sprijin în Italia și că era posibil de asemenea pentru el, cel puțin inițial, să se bazeze pe asistența unor organizații de caritate. Instanța a subliniat că mulți refugiați, în special bărbați tineri, găsesc frecvent muncă sezonieră în sectorul agricol.

66.

Potrivit instanței de trimitere, instanța administrativă a analizat de asemenea din oficiu dacă, în cazul returnării la frontiera italiană, domnul Addis ar putea fi expus unui tratament contrar articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”). După ce a consultat informațiile referitoare la țara de origine relevantă furnizate de Ministerul German de Externe și de Consiliul elvețian pentru refugiați, precum și de surse ale ONG‑urilor precum Associazione per gli Studi Giuridici sull’Immigrazione (Asociația pentru Studii Juridice cu privire la Imigrație), această instanță a ajuns la concluzia că, deși oportunitățile de acces ale refugiaților la asistență publică și privată erau mai limitate decât în cazul italienilor, aceste oportunități restrânse nu erau la un nivel care ar echivala cu o încălcare a articolului 3 din CEDO, de exemplu, lăsându‑l complet neajutorat.

67.

În prezenta cerere de decizie preliminară, Curtea trebuie să analizeze dacă excepțiile de la dreptul la un interviu personal în conformitate cu articolele 14 și 34 din Directiva 2013/32 sunt de natură exhaustivă și, în caz afirmativ, care sunt de fapt consecințele unei încălcări a drepturilor procedurale ale domnului Addis de către autoritatea decizională. În special, Curtea este solicitată să stabilească dacă neefectuarea respectivului interviu ar trebui să conducă la anularea deciziei de respingere ca inadmisibilă a cererii domnului Addis privind statutul de refugiat sau dacă această carență a autorității decizionale poate fi remediată – și, în caz afirmativ, în ce condiții –, în cadrul procedurilor judiciare prevăzute la capitolul V din Directiva 2013/32.

68.

Articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2013/32 cuprinde împrejurările în care un interviu personal poate fi omis de autoritatea decizională a unui stat membru. În plus, articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2013/32 prevede că „[l]ipsa unui interviu personal în conformitate cu prezentul articol nu împiedică autoritatea decizională să adopte o decizie cu privire la o cerere de protecție internațională” ( 36 ). Rezultă din chiar modul de redactare a articolului 14 alineatul (3) și din utilizarea expresiei „[l]ipsa unui interviu personal în conformitate cu prezentul articol” că autoritatea decizională nu poate adopta o decizie cu privire la fondul unei cereri de protecție internațională în lipsa unui interviu personal, cu excepția cazului în care una dintre cele două excepții specifice prevăzute la articolul 14 este de asemenea aplicabilă. Nu se sugerează că prezenta cauză se încadrează în vreuna dintre aceste excepții.

69.

Din chiar modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că excepțiile prevăzute la articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2013/32 au un caracter exhaustiv. Rezultă că statele membre nu pot adopta excepții suplimentare în temeiul dreptului național.

70.

În ceea ce privește decizia privind admisibilitatea unei cereri de protecție internațională, articolul 34 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevede în esență că autoritatea decizională ( 37 ) dintr‑un stat membru efectuează un interviu personal privind admisibilitatea unei cereri de protecție internațională înainte de adoptarea unei decizii în această privință. În plus, statele membre pot să prevadă o excepție de la acest drept numai în conformitate cu articolul 42 din această directivă în cazul unei cereri ulterioare. Astfel, rezultă în mod clar din chiar modul de redactare a articolului 34 alineatul (1) din Directiva 2013/32 că excepția cu privire la o cerere ulterioară are un caracter exhaustiv.

71.

În opinia noastră, statele membre nu au puterea de a introduce excepții suplimentare de la dreptul la un interviu personal, altele decât cele prevăzute în mod specific de legiuitorul Uniunii la articolele 14 și 34 din Directiva 2013/32.

72.

Astfel, rezultă din formularea expresă a articolului 14 alineatul (3) din Directiva 2013/32 că o autoritate decizională nu poate adopta o decizie pe fondul unei cereri de protecție internațională fără să efectueze un interviu personal decât dacă se aplică una dintre excepțiile enumerate la articolul 14 alineatul (2) din directiva menționată. Același lucru se aplică, în opinia noastră, în cazul unei decizii privind admisibilitatea unei cereri de protecție internațională în temeiul articolului 33 din Directiva 2013/32, adoptată în lipsa unui interviu personal în temeiul articolului 34 din această directivă.

73.

După cum am subliniat deja, din dosarul prezentat Curții rezultă că niciuna dintre excepțiile de la dreptul la un interviu personal prevăzute de Directiva 2013/32 nu se aplică în cazul domnului Addis. Este oportun să adăugăm că niciuna dintre părți nu a sugerat contrariul.

74.

Aceasta a fost problema care se află în centrul litigiului actual dintre părți. Trebuie subliniat că, după cum arată considerentele (11) și (12) și articolul 1 din Directiva 2013/32, cadrul pentru acordarea protecției internaționale se bazează pe conceptul procedurii unice și este fondat pe standarde minime comune ( 38 ). Chiar dacă Directiva 2013/32 ca atare păstrează tăcerea asupra consecințelor care pot rezulta atunci când o autoritate decizională nu efectuează un interviu personal cu un solicitant de protecție internațională în modul impus de lege, cu toate acestea, pare inerent schemei legislative prevăzute de directiva menționată faptul că cerința explicită a unui interviu personal este o parte integrantă și vitală a întregului proces de azil ( 39 ).

75.

În aceste împrejurări, se solicită Curții în esență să stabilească dacă, în cazul neefectuării de către autoritatea decizională a unui interviu personal, instanța judecătorească care efectuează ulterior o examinare deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept în temeiul articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 poate, în principiu, să remedieze încălcarea prin efectuarea de către aceasta a respectivului interviu personal și ulterior prin confirmarea deciziei autorității decizionale. În mod alternativ, instanța judecătorească trebuie, cu toate acestea, să anuleze decizia autorității decizionale și să trimită cauza spre reexaminare la această autoritate pentru ca ea să efectueze un astfel de interviu și să adopte o (eventual nouă) decizie?

76.

Întrebarea adresată de instanța de trimitere este nouă și, în pofida anumitor similitudini, nu a fost soluționată anterior prin Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko ( 40 ), prin Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto ( 41 ), sau prin Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov ( 42 ), care, desigur, au tangență cu aspecte conexe. Aceste hotărâri sunt, cu toate acestea, instructive în ceea ce privește relația dintre „[p]rocedurile în primă instanță” de la capitolul III din Directiva 2013/32 și „[p]rocedurile privind căile de atac” de la capitolul V din aceeași directivă. În consecință, vom analiza succint această jurisprudență în contextul prezentei cauze.

77.

La punctele 33-35 din Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko ( 43 ), Curtea a reiterat jurisprudența sa constantă cu privire la procedurile în primă instanță prevăzute în capitolul III din Directiva 2013/32. Aceasta a reamintit că obligația de a respecta dreptul la apărare al destinatarilor unor decizii care afectează în mod sensibil interesele acestora revine astfel în principiu administrațiilor statelor membre atunci când acestea adoptă măsuri care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. În special, Curtea a decis că dreptul de a fi ascultat în orice procedură, care face parte integrantă din dreptul la apărare, principiu general al dreptului Uniunii, garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și prezenta în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul unei proceduri administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele. În această privință, regula potrivit căreia destinatarul unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să aibă posibilitatea să își susțină observațiile înainte de adoptarea deciziei are ca obiect în special ca această persoană să poată să corecteze o eroare sau să invoce anumite elemente privind situația sa personală care militează pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut.

78.

La punctul 49 din Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko ( 44 ), Curtea a statuat că Directiva 2013/32, în special articolele 12, 14, 31 și 46 coroborate cu articolul 47 din cartă, trebuie să fie interpretată în sensul că nu se opune ca instanța națională sesizată cu o acțiune împotriva deciziei de respingere a unei cereri de protecție internațională vădit nefondate să respingă acțiunea respectivă fără să procedeze la audierea solicitantului, în cazul în care împrejurările de fapt nu lasă nicio îndoială privind temeinicia acestei decizii. Această concluzie era însă supusă următoarelor condiții: pe de o parte, în timpul procedurii în primă instanță, să i se fi dat solicitantului posibilitatea de a avea un interviu personal cu privire la cererea sa de protecție internațională, conform articolului 14 din această directivă, și ca raportul sau transcrierea interviului, în cazul în care acesta a avut loc, să fie incluse în dosar, conform articolului 17 alineatul (2) din directiva menționată, și, pe de altă parte, instanța sesizată cu calea de atac să poată dispune o astfel de audiere în cazul în care o consideră necesară în vederea examinării depline și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept prevăzute la articolul 46 alineatul (3) din aceeași directivă.

79.

Astfel, în cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii din 26 iulie 2017, Sacko, autoritatea decizională a efectuat, de fapt, un interviu personal ( 45 ) și miza a constituit‑o aspectul dacă și în ce măsură o instanță judecătorească națională sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională vădit nefondate se putea baza pe transcrierea interviului respectiv.

80.

În opinia noastră, Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko, evidențiază cu claritate importanța unui interviu personal efectuat de autoritatea decizională în contextul Directivei 2013/32. De asemenea, Curtea a subliniat că această obligație „se adresează exclusiv autorității responsabile cu examinarea cererilor de protecție internațională și care are competența să se pronunțe în primă instanță asupra acestor cereri și nu se aplică, așadar, procedurilor în căile de atac” ( 46 ).

81.

Situația de fapt din Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko ( 47 ), prezintă relevanță și în prezentul context. În speță, solicitantul a fost intervievat în primă instanță de comisarul regional pentru acordarea protecției internaționale. Comisarul a concluzionat că acesta este migrant economic și că nu avea, ca atare, dreptul la azil. Această constatare a fost apoi contestată în fața instanțelor italiene care au adresat ulterior Curții o întrebare preliminară cu privire la aspectul dacă aveau obligația să îl asculte personal pe solicitant, ca parte a „examinării depline și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept”, pe care instanțele naționale sunt obligate să o efectueze în temeiul articolului 46 alineatul (2) ( 48 ).

82.

După cum tocmai am observat, Curtea a dat un răspuns negativ la această întrebare (sub rezerva anumitor condiții), iar avocatul general Sanchez Bordona a afirmat următoarele:

„Având în vedere că Directiva 2013/32 impune obligația efectuării unui interviu în etapa administrativă de soluționare a cererii de protecție internațională, considerăm că reluarea acestuia în cadrul etapei jurisdicționale este necesară numai dacă interviul (inițial) nu a fost, în cele din urmă, suficient de ilustrativ pentru instanța sesizată cu acțiunea, iar aceasta are îndoieli cu privire la soluționarea sa” ( 49 ).

83.

Cu toate acestea, adevărata problemă este că Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko ( 50 ), nu aborda în mod direct situația prezentată în speță, și anume situația în care interviul nu a fost efectuat în primă instanță de autoritatea decizională responsabilă cu examinarea cererii de azil a domnului Addis.

84.

În Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto ( 51 ), Curtea a constatat că, în conformitate cu articolul 47 din cartă, cerința unei examinări depline și ex nunc ( 52 ) presupune ca instanța sesizată cu calea de atac să procedeze la audierea solicitantului, cu excepția cazului în care apreciază că poate să efectueze examinarea doar pe baza datelor din dosar, inclusiv, dacă este cazul, a raportului sau a transcrierii al căror obiect l‑a făcut interviul personal în fața autorității menționate ( 53 ). Cu toate acestea, în cazul unor elemente noi survenite după adoptarea deciziei care face obiectul unei căi de atac, instanța este ținută, astfel cum rezultă din articolul 47 din cartă, să ofere solicitantului posibilitatea de a se exprima atunci când aceste elemente pot să îl afecteze în mod negativ ( 54 ).

85.

În cazul în care autoritatea decizională nu a examinat acest motiv de inadmisibilitate și, în consecință, nu a efectuat interviul personal prevăzut la articolul 34 din Directiva 2013/32, incumbă instanței, în cazul în care aceasta apreciază că un astfel de motiv ar fi trebuit examinat de această autoritate sau trebuie în prezent să fie examinat din cauza survenirii unor elemente noi, să efectueze o asemenea audiere ( 55 ). Astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Alheto, „în cazul în care instanța sesizată cu calea de atac are în vedere să examineze un motiv de inadmisibilitate care nu a fost examinat de autoritatea decizională, ea trebuie să procedeze la audierea solicitantului pentru a permite acestuia să își prezinte în persoană, într‑o limbă pe care o cunoaște, opinia privind aplicarea motivului menționat la situația sa personală” ( 56 ).

86.

Astfel, rezultă în mod clar din situația de fapt din cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii din 25 iulie 2018, Alheto ( 57 ), că autoritatea decizională din această cauză nu a adoptat o decizie de inadmisibilitate. Așadar, aceasta nu era obligată să efectueze un interviu personal în conformitate cu articolul 34 din Directiva 2013/32. Întrucât problema inadmisibilității a fost invocată pentru prima dată de o instanță judecătorească în contextul unei examinări depline și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept în conformitate cu articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, Curtea considerat că această instanță judecătorească are obligația să efectueze ea însăși un interviu personal al solicitantului pentru a proteja drepturile garantate de articolul 47 din cartă ( 58 ). Rezultă că, în cazul în care instanța judecătorească invocă din oficiu în calea de atac o problemă de inadmisibilitate care nu a fost examinată anterior de autoritatea decizională, această instanță trebuie să efectueze ea însăși un interviu personal.

87.

În plus, în Hotărârea Alheto, Curtea declarat că articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 se referă exclusiv la „examinarea” căii de atac și nu privește, așadar, urmarea unei eventuale anulări a deciziei care face obiectul acestei căi de atac ( 59 ). Curtea a reținut în esență că instanța de fond sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii privind o cerere de protecție internațională nu este obligată, în cazul în care anulează această decizie, să se pronunțe ea însăși asupra acestei cereri de protecție internațională ( 60 ), întrucât legiuitorul Uniunii nu a intenționat să introducă vreo normă comună potrivit căreia organismul cvasijudiciar sau administrativ prevăzut la articolul 2 litera (f) din această directivă ar trebui să își piardă competența după anularea deciziei sale inițiale referitoare la o cerere de protecție internațională. Rămâne astfel posibil pentru statele membre să prevadă că dosarul, în urma unei asemenea anulări, trebuie trimis organismului respectiv pentru ca acesta să ia o nouă decizie. Cu toate acestea, organismul respectiv trebuie să adopte o nouă decizie într‑un termen scurt și aceasta să fie conformă cu aprecierea cuprinsă în hotărârea care a pronunțat anularea ( 61 ).

88.

În consecință, această jurisprudență demonstrează că instanța judecătorească sesizată în primă instanță trebuie să efectueze, în anumite împrejurări, un interviu personal, atunci când aceasta ridică din oficiu chestiuni care nu au fost examinate anterior de autoritatea decizională. În plus, instanța judecătorească sesizată în primă instanță care anulează o decizie prin care o cerere de protecție internațională a fost considerată inadmisibilă, întrucât dreptul solicitantului la un interviu personal a fost încălcat de autoritatea decizională, poate trimite dosarul spre reexaminare la organismul cvasijudiciar sau administrativ prevăzut la articolul 2 litera (f) din Directiva 2013/32 – în speță, Oficiul Federal – pentru ca acesta să adopte o nouă decizie.

89.

Cu toate acestea, cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii din 25 iulie 2018, Alheto ( 62 ), se poate observa că este diferită de prezenta cauză cu privire la cel puțin două aspecte importante. În primul rând, în prezenta cauză, autoritatea decizională a invocat în primă instanță problema admisibilității, dar nu a efectuat un interviu personal. În al doilea rând, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a confirmat că, chiar și în cazul în care se sugerează că instanța de control ar trebui să efectueze un interviu, nu poate fi garantat un interviu personal de tipul celui prevăzut la articolul 15 din Directiva 2013/32.

90.

Ceea ce nu a abordat până în prezent această jurisprudență este chestiunea dacă instanța judecătorească investită cu soluționarea unei căi de atac prin care se solicită anularea unei decizii prin care s‑a considerat inadmisibilă o cerere de protecție internațională, întrucât autoritatea decizională a încălcat dreptul solicitantului la un interviu personal, este obligată să anuleze această decizie și să trimită dosarul către autoritatea respectivă pentru o nouă decizie. În mod alternativ, se pune întrebarea dacă instanța judecătorească poate să efectueze ea însăși interviul personal și, după ce ascultă toate argumentele solicitantului împotriva unei cereri de inadmisibilitate, să confirme decizia autorității decizionale.

91.

Considerăm că rezultă prin analogie cu jurisprudența constantă a Curții cu privire la dreptul de a fi ascultat ( 63 ) că, în cazul în care, precum în cauza principală, consecințele încălcării dreptului la un interviu personal nu sunt stabilite de Directiva 2013/32 și, de altfel, nici de vreo altă dispoziție de drept al Uniunii, aceste consecințe intră, în general, în sfera dreptului național, însă cu respectarea condiției ca măsurile luate în acest sens să fie de aceeași natură ca cele de care beneficiază particularii în situații de drept național comparabile (principiul echivalenței) și să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului conferit de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 64 ).

92.

În acest context, este necesar să se țină seama și de faptul că Directiva 2013/32 urmărește să garanteze că cererile de protecție internațională sunt soluționate „cât de repede posibil […] fără a aduce atingere unei examinări adecvate și complete” ( 65 ).

93.

În plus, trebuie reamintit că, în Hotărârea din 9 februarie 2017, M ( 66 ), Curtea a afirmat că scopul unui interviu personal este de a se asigura că autoritatea competentă este în mod obiectiv în măsură să stabilească în deplină cunoștință de cauză dacă trebuie admisă sau nu o cerere de protecție internațională. În cazul în care un solicitant are vulnerabilități speciale, un interviu personal devine cu atât mai imperativ.

94.

La punctul 38 și următoarele din Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R. ( 67 ), Curtea a constatat că, potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit. Rezultă că nu orice neregularitate în exercitarea dreptului la apărare în cadrul unei proceduri administrative va conduce la anularea sau la respingerea deciziei relevante care a fost atacată.

95.

Pare să rezulte din dosar că dispozițiile naționale relevante aplicabile sunt printre altele articolul 46 din VwVfG și articolul 29 alineatul (1) punctul 2 din AsylG. Potrivit instanței de trimitere, articolul 46 din VwVfG se referă la neefectuarea unui interviu personal ca neregularitate minoră, atunci când este evident că o astfel de eroare nu a avut niciun impact asupra fondului deciziei adoptate. În plus, instanța de trimitere precizează că o decizie de inadmisibilitate adoptată în temeiul articolului 29 alineatul (1) punctul 2 din AsylG este o decizie în legătură cu care nu există nicio marjă de apreciere. În astfel de cazuri, neefectuarea unui interviu personal nu are implicații, întrucât Oficiul Federal și, la rândul lor, instanțele administrative sunt obligate să analizeze toate condițiile referitoare la aplicarea dispoziției legale în cauză.

96.

Întrucât, în la dosarul aflat la dispoziția Curții, nu există elemente de probă potrivit cărora procedura națională în fața instanțelor de judecată nu respectă principiul echivalenței, această procedură trebuie analizată prin prisma principiului efectivității.

97.

Chestiunea esențială care trebuie formulată în prezent este dacă instanța judecătorească națională sesizată cu o cale de atac este în măsură să reproducă un interviu personal, asigurând în același timp că sunt îndeplinite toate cerințele și garanțiile relevante obligatorii specificate în Directiva 2013/32.

98.

În această privință, este necesar să se analizeze dacă, în primul rând, este garantat în mod efectiv un interviu personal efectuat de o instanță judecătorească în toate cazurile în care, în temeiul dreptului național, autoritatea decizională nu a efectuat un astfel de interviu și, în al doilea rând, în cazul în care este garantat un interviu personal, dacă acesta respectă cerințele specifice relevante obligatorii stabilite de Directiva 2013/32 privind modul în care trebuie efectuat un astfel de interviu.

99.

Articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 garantează solicitanților de protecție internațională dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva unor decizii luate cu privire la cererea lor. În această privință, articolul 46 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) și alineatul (3) din Directiva 2013/32 prevede astfel că statele membre trebuie să asigure o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești în cazul în care cererea de protecție internațională este considerată inadmisibilă ( 68 ). Instanța judecătorească trebuie să efectueze o examinare deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept.

100.

Cu toate acestea, trebuie menționat că una dintre consecințele pentru persoana a cărei cerere este respinsă pentru motivul că este inadmisibilă în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 ( 69 ) este aceea că, contrar celor prevăzute în cazul unei simple respingeri, persoanei respective nu i se poate permite, în așteptarea soluționării căii sale de atac, să rămână pe teritoriul statului în care a fost depusă cererea. Acest lucru rezultă cu claritate din dispozițiile articolului 46 alineatele (5) și (6) din Directiva 2013/32 ( 70 ).

101.

Cu toate acestea, Curtea a statuat, la punctul 53 din Ordonanța din 5 iulie 2018, C și alții ( 71 ), că, în conformitate cu cerințele de la articolul 46 alineatul (6) ultima teză din Directiva 2013/32, persoana în cauză trebuie să se poată adresa instanțelor judecătorești, care vor decide dacă poate rămâne pe teritoriul în cauză până la pronunțarea unei hotărâri cu privire la calea sa de atac. Articolul 46 alineatul (8) din această directivă prevede că, până la terminarea procedurii prin care se decide dacă persoana interesată poate rămâne, statul membru în cauză trebuie să îi permită să rămână pe teritoriul său.

102.

În această privință, s‑ar părea, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că o cale de atac introdusă împotriva unei decizii a Oficiului Federal de respingere ca inadmisibilă, în temeiul articolului 29 din AsylG, a unei cereri de protecție internațională depuse de un resortisant al unei țări terțe nu are efect suspensiv ( 72 ). În plus, instanța de trimitere a declarat în răspunsul său la o întrebare adresată de Curte ( 73 ), depus la grefa Curții la 6 noiembrie 2019, că, în cazul în care nu se depune o cerere de protecție juridică provizorie în conformitate cu articolul 80 alineatul (5) din VwGO împotriva ordinului de returnare la frontieră emis de Oficiul Federal, decizia de returnare la frontieră poate fi pusă în executare înainte ca aceasta să devină obligatorie din punct de vedere juridic ( 74 ). Situația este aceeași dacă o cerere formulată în termen în temeiul articolului 80 alineatul (5) din VwGO nu este admisă. În plus, instanța de trimitere a arătat că, în conformitate cu articolul 36 alineatul (3) punctul 4 din AsylG, în cazul în care o cerere de azil este inadmisibilă în temeiul articolului 29 din AsylG, pentru motivul că solicitantului i s‑a acordat protecție internațională într‑un alt stat membru, procedura se desfășoară în mod normal în scris și, cel puțin în general, nu există ședință de judecată și nici nu există vreo posibilitate efectivă ca solicitantul să fie ascultat în persoană sub forma unui interviu personal.

103.

În consecință, din răspunsul instanței de trimitere reiese că, în cazul în care autoritatea determinantă – în speță, Oficiul Federal – nu reușește să efectueze un interviu personal și respinge o cerere ca inadmisibilă, nu este garantat un interviu personal efectuat de o instanță judecătorească sesizată în calea de atac. Rezultă că, fie și numai sub acest aspect, principiul efectivității nu este respectat, întrucât drepturile solicitantului nu au fost garantate în nicio etapă a procedurii, fie administrativă, fie judiciară. O concluzie contrară ar echivala practic cu cvasiabrogarea judiciară a dreptului solicitantului la un interviu personal, prevăzut în mod clar de Directiva 2013/32, și ar anihila o garanție considerată fundamentală de legiuitorul Uniunii.

104.

În cazul în care o instanță judecătorească sesizată cu o cale de atac efectuează un interviu personal atunci când autoritatea decizională nu a efectuat anterior un interviu personal pentru motivul că cererea este inadmisibilă, este necesar să se examineze dacă modul în care se desfășoară un astfel de interviu respectă principiul efectivității.

105.

Înainte de a răspunde la această întrebare, ar putea fi mai întâi oportun să examinăm normele privind efectuarea unui interviu personal de către un organism administrativ sau cvasijudiciar prevăzute de Directiva 2013/32.

106.

Trebuie menționat că legiuitorul european nu a precizat pur și simplu la articolele 14 și 34 din Directiva 2013/32 că autoritatea decizională trebuie să efectueze un interviu personal cu un solicitant de protecție internațională, pentru ca ulterior să lase condițiile referitoare la acesta în întregime la latitudinea statelor membre. Dimpotrivă, legiuitorul european a stabilit reguli specifice, detaliate și obligatorii privind efectuarea acestor interviuri. Acest lucru este demonstrat de utilizarea repetată la articolul 15 din Directiva 2013/32 a unor expresii precum „[i]nterviul personal are loc […]” și „[s]tatele membre iau […]” ( 75 ).

107.

Astfel, articolul 15 din Directiva 2013/32 stabilește în special o serie de cerințe sau de garanții cu privire la efectuarea unui interviu personal. Dorim să subliniem în special cerința ca, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2013/32, un interviu personal să aibă loc în condiții care asigură o confidențialitate corespunzătoare ( 76 ). Articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2013/32 prevede însă că statele membre pot adopta norme privind prezența unor terți la interviul personal.

108.

Articolul 15 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2013/32 impune statelor membre să se asigure că persoana care efectuează interviul este competentă pentru a ține seama de situația personală și generală în care se înscrie cererea, inclusiv de originea culturală, sexul, orientarea sexuală, identitatea sexuală sau de vulnerabilitatea solicitantului ( 77 ).

109.

În acest context, avem sincere îndoieli cu privire la aspectul dacă, în cazurile în care s‑a produs o încălcare a articolelor 14 și 34, o instanță judecătorească este competentă ulterior în toate cazurile să își asume practic calitatea unei autorități decizionale și să efectueze un interviu personal în conformitate cu articolul 15 din Directiva 2013/32 ( 78 ). În definitiv, legiuitorul european a intenționat în mod clar ca un interviu personal detaliat să fie realizat în primă instanță într‑un mediu confidențial de către administratori special instruiți, spre deosebire de audierea de către judecători (care pot să nu aibă această pregătire) într‑o procedură judiciară în ședință publică. Principiul efectivității de la articolul 47 din cartă impune ca aceste cerințe obligatorii să nu fie înlăturate cu ușurință, întrucât respectarea acestei dispoziții legislative exprese a fost în mod clar avută în vedere de legiuitorul Uniunii ca o condiție prealabilă pentru validitatea oricărei decizii defavorabile ulterioare în materie de azil.

110.

În această privință, articolul 4 alineatele (3) și (4) din Directiva 2013/32 prevede că statele membre trebuie să se asigure că personalul autorității decizionale este format în mod corespunzător ( 79 ). O interpretare coroborată a articolului 4 alineatele (3) și (4) din Directiva 2013/32 și a articolului 6 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 439/2010 confirmă că personalul autorității decizionale trebuie să fie instruit în tehnicile de intervievare ( 80 ).

111.

Curtea a recunoscut în repetate rânduri că examinarea cererii de protecție internațională de către organismul administrativ sau cvasijudiciar național competent dotat cu mijloace specifice și cu un personal specializat în materie este o fază esențială a procedurilor comune instituite de Directiva 2013/32 ( 81 ).

112.

În condițiile în care o instanță judecătorească trebuie să efectueze examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, în conformitate cu articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 și, în opinia noastră, poate remedia anumite lipsuri din partea autorității decizionale în procedura desfășurată în fața acesteia ( 82 ), se poate pune la îndoială chestiunea dacă judecătorii care ar putea fi ulterior solicitați să efectueze un interviu personal în temeiul Directivei 2013/32, practic, în locul autorității decizionale, au fost instruiți sau au dobândit competențe privind tehnici de intervievare care să fie echivalente cu cele ale autorității decizionale ( 83 ). Totuși, acest lucru este în cele din urmă o chestiune de fapt care trebuie determinată de instanța de trimitere.

113.

Articolul 15 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/32 prevede că statele membre, în măsura posibilului, asigură efectuarea interviului cu solicitantul de către o persoană de același sex, dacă solicitantul cere acest lucru, cu excepția cazului în care autoritatea decizională are motive pentru a considera că solicitarea se bazează pe motive care nu au legătură cu dificultățile din partea solicitantului de a prezenta toate motivele solicitării sale. Cu toate acestea, există motive de îndoială cu privire la faptul dacă cerințele de la articolul 15 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/32 pot fi îndeplinite în anumite state membre, întrucât pot exista norme foarte stricte cu privire la repartizarea judecătorilor în diferite cauze și recuzarea pentru motive de gen poate să nu fie posibilă.

114.

Într‑adevăr, se poate constata că însăși instanța de trimitere și‑a exprimat preocuparea cu privire la posibilitatea sau nu ca toate cerințele și garanțiile prevăzute la articolul 15 din Directiva 2013/32 privind desfășurarea unui interviu personal să poată fi respectate în cadrul procedurilor judiciare din Germania.

115.

În opinia noastră, dacă, în cadrul procedurii căii de atac, nu sunt îndeplinite toate cerințele și garanțiile relevante prevăzute la articolul 15 din Directiva 2013/32 ( 84 ) cu privire la un interviu personal în conformitate cu capitolul V din Directiva 2013/32, atunci principiul efectivității nu este respectat. Aceasta nu este o examinare abstractă, ci este mai degrabă una care trebuie să fie adaptată cazului specific dedus soluționării, întrucât unele dintre cerințele și garanțiile prevăzute la articolul 15 din Directiva 2013/32 s‑ar putea să nu fie pur și simplu relevante într‑un anumit caz. Cu toate acestea, trebuie amintit că este necesară efectuarea unei examinări adecvate și complete a cazului solicitantului și că neîndeplinirea acestei obligații trebuie considerată, cel puțin în mod general, fatală pentru validitatea oricărei decizii defavorabile cu privire la orice cerere de protecție internațională ( 85 ).

116.

În ceea ce privește cauza principală, revine instanței de trimitere sarcina să evalueze dacă desfășurarea interviului personal al domnului Addis de către Verwaltungsgericht Minden (Tribunalul Administrativ din Minden) a respectat dispozițiile relevante de la articolul 15 din Directiva 2013/32. Remarcăm în această privință că cererea acestuia a fost considerată inadmisibilă de autoritatea decizională. În consecință, domeniul de aplicare al interviului personal care trebuie realizat poate să fie mai limitat, iar unele dintre cerințele și garanțiile prevăzute la articolul 15 din Directiva 2013/32 să nu fi fost relevante.

117.

Cu toate acestea, la baza cererii domnului Addis se află afirmația acestuia că s‑ar confrunta cu o situație mizerabilă și un nivel de viață lamentabil, ceea ce l‑ar pune, potrivit formulării Curții din Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții ( 86 ), „într‑o situație de lipsuri materiale extreme care nu i‑ar permite să facă față celor mai elementare nevoi ale sale”, astfel încât drepturile sale în temeiul articolului 4 din cartă ar fi, prin urmare, încălcate dacă ar fi returnat la frontieră sau trimis într‑un alt mod în Italia. Deși consultarea rapoartelor de țară și a rapoartelor organizațiilor neguvernamentale sunt, fără îndoială, de mare ajutor pentru orice analiză a acestei probleme, rapoartele respective nu constituie un substitut pentru un interviu personal în care solicitantului îi este permis să descrie propriile experiențe și circumstanțe personale ( 87 ). În orice caz, aceasta a fost dispoziția dată de legiuitorul Uniunii.

118.

În definitiv, experiența umană nu ne învață adesea că discuțiile personale sau dialogul cu o altă persoană ne‑au determinat să ne schimbăm părerea? De asemenea, cu siguranță, dintre toate profesiile, și noi, ca judecători sau avocați, trebuie să fim conștienți de ceea ce am constatat adesea, exprimat în cuvintele nemuritoare ale judecătorului englez Megarry: „calea dreptului este presărată cu exemple de cauze deschise și închise care, într‑un fel sau altul, nu s‑au dovedit astfel, de acuzații imposibil de respins, care, până la urmă, au fost pe deplin respinse, de conduite inexplicabile care au fost în întregime explicate, de aprecieri imuabile care, în urma discuțiilor, au suferit schimbări” ( 88 )?

119.

Desigur, este adevărat că, după cum a confirmat Curtea în Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R. ( 89 ), nu orice încălcare a dreptului la apărare trebuie să conducă la anularea deciziei administrative relevante atacate și că este necesar în general în acest scop să se arate că, fără această încălcare, rezultatul procedurii administrative ar fi putut fi diferit. Cu toate acestea, în cazul în care, precum în speță, încălcarea vizează chiar nucleul garanțiilor procedurale esențiale prevăzute de dreptul Uniunii, atunci, în absența unor circumstanțe speciale și neobișnuite, este aproape întotdeauna dificil de spus că deciziile administrative nu ar fi fost sau nu ar fi putut să fie diferite. Cu toate acestea, în definitiv, este de competența instanței de trimitere să evalueze și să verifice acest aspect, ținând seama de circumstanțele specifice ale prezentei cauze.

120.

În consecință, propunem Curții să statueze în sensul că instanța de trimitere trebuie să aprecieze dacă, în conformitate cu normele procedurale naționale, instanța judecătorească națională sesizată în calea de atac potrivit articolului 46 din Directiva 2013/32 este în măsură să reproducă integral un interviu personal în temeiul articolului 14 sau al articolului 34 din directiva menționată, asigurând în același timp că sunt îndeplinite toate cerințele și garanțiile obligatorii relevante menționate de legiuitorul Uniunii la articolul 15 din directiva în cauză. În cazul în care un astfel de interviu personal nu poate fi reprodus în mod adecvat, decizia de respingere a unei cereri de protecție internațională trebuie anulată pe această bază, iar cauza ar trebui trimisă spre reexaminare la autoritatea decizională pentru ca aceasta să adopte o nouă decizie.

121.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să declare că Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) trebuie să aprecieze dacă, în conformitate cu normele procedurale naționale, instanța judecătorească națională sesizată în calea de atac potrivit articolului 46 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale este în măsură să reproducă integral un interviu personal în temeiul articolului 14 sau al articolului 34 din directiva menționată, asigurând în același timp că sunt îndeplinite toate cerințele și garanțiile obligatorii relevante menționate de legiuitorul european la articolul 15 din aceeași directivă. În cazul în care un astfel de interviu personal nu poate fi reprodus în mod adecvat, decizia de respingere a unei cereri de protecție internațională trebuie anulată pe această bază, iar cauza ar trebui trimisă spre reexaminare la autoritatea decizională pentru ca aceasta să adopte o nouă decizie.