1.

În prezenta trimitere preliminară, înaintată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), Curtea este chemată, pe de o parte, să se pronunțe cu privire la propria competență de a interpreta Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei ( 3 ), într‑un context în care, deși situația în discuție în cauza principală este exclusă în mod expres din domeniul de aplicare al acestui act, dreptul național care transpune această directivă a extins în mod unilateral domeniul de aplicare al directivei menționate pentru a acoperi o situație de acest tip. Această problemă este de asemenea ridicată în cauza C‑257/17, C și A, în care Concluziile noastre sunt prezentate în aceeași zi.

2.

Pe de altă parte, Curtea este invitată să se pronunțe cu privire la natura termenului de trei luni prevăzut la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86, în special cu privire la aspectul dacă autoritățile naționale au dreptul să respingă cererea de reîntregire a familiei pentru simplul motiv al depășirii termenului menționat.

3.

Articolul 3 alineatul 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată și deschisă spre semnare, ratificare și aderare prin Rezoluția Organizației Națiunilor Unite 44/25 din 20 noiembrie 1989 prevede că „[î]n toate acțiunile care privesc copiii, […] interesele copilului vor prevala”.

4.

Potrivit articolului 8 alineatul 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), intitulat „Dreptul la respectarea vieții private și de familie”:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.”

5.

Articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 4 ) (denumită în continuare „carta”), intitulat „Respectarea vieții private și de familie”, prevede că:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.”

6.

Articolul 24 alineatele (2) și (3) din cartă prevede că:

„(2)   În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

(3)   Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.”

7.

Directiva 2003/86 stabilește condițiile în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre. Potrivit considerentului (2) al acesteia, această directivă respectă drepturile fundamentale, în special dreptul la respectarea vieții de familie consacrat de numeroase instrumente de drept internațional, printre care, în special, articolul 8 din CEDO și articolul 7 din cartă, menționate mai sus.

8.

Potrivit considerentului (8) al Directivei 2003/86, „[o] atenție deosebită ar trebui acordată situației refugiaților, ca urmare a motivelor care i‑au constrâns să își părăsească țara și care îi împiedică să ducă o viață în familie normală în țara lor. Prin urmare, ar trebui prevăzute condiții mai favorabile pentru exercitarea dreptului acestora la reîntregirea familiei”.

9.

Potrivit articolului 2 litera (b) din Directiva 2003/86:

„În sensul prezentei directive:

10.

Articolul 3 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2003/86 prevede că „[p]rezenta directivă nu se aplică atunci când susținătorul reîntregirii este un resortisant al unei țări terțe:

11.

Articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2003/86 prevede că „[î]n timpul examinării cererii, statele membre se asigură că acordă atenția cuvenită interesului superior al copilului minor”.

12.

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/86 prevede:

„La depunerea cererii de reîntregire a familiei, statul membru în cauză poate cere persoanei care a depus cererea să furnizeze dovada că susținătorul reîntregirii dispune:

13.

Potrivit articolului 12 alineatul (1) primul și al treilea paragraf din Directiva 2003/86, care face parte din capitolul V din aceasta, intitulat „Reîntregirea familiei refugiaților”:

„Prin derogare de la articolul 7, statele membre nu pot impune refugiatului și/sau membrilor familiei să furnizeze, în ceea ce privește cererile privind membrii familiei […], elemente justificative care să ateste că îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7.

[…]

Statele membre pot solicita refugiatului să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1), în cazul în care cererea de reîntregire a familiei nu este depusă în termen de trei luni de la data acordării statutului de refugiat.”

14.

Articolul 17 din Directiva 2003/86 prevede:

„Statele membre țin seama în mod adecvat de natura și soliditatea legăturilor de familie ale persoanei și de durata rezidenței sale în statul membru, precum și de existența unor legături familiale, culturale sau sociale cu țara de origine, în cazul respingerii unei cereri, al retragerii sau al refuzului de reînnoire a permisului de ședere, precum și în cazul luării unei măsuri de îndepărtare a susținătorului reîntregirii sau a membrilor familiei sale.”

15.

Articolul 2 litera (f) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate ( 5 ) prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

16.

În opinia Raad van State (Consiliul de Stat), o cerere de eliberare a unei vize de lungă ședere, precum cea în discuție în litigiul principal, constituie o cerere de intrare și de ședere în vederea reîntregirii familiei unui refugiat sau a unui beneficiar al protecției subsidiare. O astfel de cerere este depusă în beneficiul unui membru al familiei care are reședința în străinătate sau în cazul în care membrul familiei a intrat în Țările de Jos în același timp cu susținătorul reîntregirii familiei. După depunerea acestei cereri, secretarul de stat poate acorda din oficiu acestui membru al familiei un permis de ședere pentru solicitant de azil.

17.

Articolul 29 alineatul (4) din wet van 23 november 2000 tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet, Vreemdelingenwet 2000 (Lege de revizuire generală a Legii privind străinii, denumită în continuare „Vw 2000”), prevede că: „[u]n membru al familiei unui străin, care nu a intrat în Țările de Jos în termen de trei luni de la data la care, potrivit alineatului (1), străinului i s‑a eliberat un permis de ședere temporară în temeiul articolului 28, poate primi un permis de ședere temporară în sensul alineatului (2) atunci când în acest termen de trei luni acest membru de familie a depus o cerere de acordare a unui drept de ședere temporară pentru o perioadă mai mare de trei luni sau atunci când s‑a depus o asemenea cerere în numele său”.

18.

Reclamantele K și B (denumite în continuare „K și B” sau „reclamantele K și B”) sunt resortisante ale unei țări terțe (Eritreea). Ele sunt soția și, respectiv, fiica minoră, care s‑a născut la 1 iulie 2014, ale unui resortisant al unei țări terțe care are reședința în Țările de Jos (denumit în continuare „susținătorul reîntregirii familiei FG”). Susținătorul reîntregirii familiei FG deține, din 23 septembrie 2014, un permis de ședere pe durată limitată pentru solicitant de azil (denumit în continuare „permis de ședere pentru solicitant de azil”). Acest permis de ședere pentru solicitant de azil îi conferă acestuia protecție subsidiară.

19.

În urma unei discuții cu organismul terț, VluchtelingenWerk Nederland ( 6 ), susținătorul reîntregirii familiei FG înțelesese inițial că depunerea unei cereri de reîntregire a familiei nu era pertinentă. Totuși, susținătorul reîntregirii familiei FG a depus în cele din urmă o astfel de cerere, în temeiul articolului 29 alineatele 2 și 4 din Vw 2000, în beneficiul K și al B, însă fără a respecta termenul ( 7 ).

20.

Prin două decizii din 20 aprilie 2015 și din 8 noiembrie 2015, secretarul de stat a confirmat respingerea cererii de reîntregire a familiei depuse de susținătorul reîntregirii familiei FG în beneficiul reclamantelor K și B, pentru motivul că cererea nu a fost depusă în termenul de trei luni și că întârzierea nu avea un caracter scuzabil în temeiul articolului 29 alineatele 2 și 4 din Vw 2000.

21.

Prin hotărârea din 24 iunie 2016, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, judecând în Amsterdam, denumit în continuare „instanța de prim grad”) a declarat nefondată acțiunea formulată de K și de B împotriva deciziei de respingere a cererii lor de reîntregire a familiei.

22.

Reclamantele K și B au formulat apel împotriva hotărârii instanței de prim grad la instanța de trimitere. În primul rând, ele critică instanța de prim grad pentru că aceasta nu a recunoscut că aprecierea caracterului scuzabil al depășirii termenului de trei luni trebuie să se realizeze în raport cu obiectivul și cu rațiunea existenței acestui termen. În al doilea rând, potrivit K și B, instanța de prim grad și‑a întemeiat în mod eronat hotărârea pe faptul că susținătorul reîntregirii familiei FG știa că trebuia să depună cererea în termenul de trei luni și că acesta ar fi trebuit să se informeze mai precis cu privire la posibilitatea de a depune o cerere de reîntregire a familiei înainte de expirarea acestuia. În al treilea rând, K și B reproșează instanței de prim grad faptul că nu a recunoscut că termenul menționat la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86 nu poate fi invocat ca motiv de excludere, iar secretarul de stat trebuia să țină seama de principiul proporționalității în cadrul aprecierii sale. În plus, în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) și cu articolul 17 din Directiva 2003/86, această apreciere ar trebui să țină seama de asemenea de interesul superior al copilului. În al patrulea rând, K și B susțin că instanța de prim grad a considerat în mod eronat că trimiterea la o cerere obișnuită pentru o viză de lungă ședere în vederea reîntregirii familiei nu ar aduce atingere obiectivului urmărit de Directiva 2003/86 sau efectului util al acesteia.

23.

În primul rând, instanța de trimitere ridică problema competenței Curții, în măsura în care Directiva 2003/86 exclude beneficiarii protecției subsidiare din domeniul său de aplicare. Astfel, deși legiuitorul neerlandez a efectuat o trimitere la conținutul acesteia, ar fi în interesul Uniunii ca dispozițiile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă ( 8 ). Instanța de trimitere precizează că, potrivit Hotărârii din 18 octombrie 2012, Nolan (C‑583/10, EU:C:2012:638, denumită în continuare „Hotărârea Nolan”), Uniunea nu ar avea interesul unei interpretări uniforme a unui act referitor la o situație internă care este exclusă în mod expres din domeniul de aplicare al acestui act ( 9 ). Instanței de trimitere nu îi este clar dacă Hotărârea Nolan rămâne aplicabilă, în măsura în care această hotărâre menționată nu privește o situație în care dreptul Uniunii este aplicabil în mod direct și necondiționat ( 10 ). Totuși, hotărârea menționată nu a mai fost citată de Curte, printre altele în Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten (C‑268/15, EU:C:2016:874), pronunțată de Marea Cameră; acesta este motivul pentru care instanța de trimitere ridică problema dacă Hotărârea Nolan ar putea conduce Curtea să se declare necompetentă pentru a răspunde la prezenta cerere de decizie preliminară.

24.

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema interpretării articolului 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86. Potrivit instanței de trimitere, atunci când cererea de reîntregire a familiei este depusă în afara termenului, iar depășirea termenului de trei luni nu este scuzabilă, întrucât cauza acesteia poate fi imputată susținătorului reîntregirii familiei FG, această cerere nu este examinată pe fond; prin urmare, secretarul de stat nu ține seama de dispozițiile articolului 5 alineatul (5) (luarea în considerare a interesului superior al copilului), nici de cele ale articolului 17 (luarea în considerare a împrejurărilor individuale) din Directiva 2003/86. Instanța de trimitere consideră însă că o interpretare mai precisă a articolului 12 alineatul (1) al treilea paragraf din directiva menționată este necesară în vederea aprecierii criticilor formulate de reclamantele K și B.

25.

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a decis să suspende judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

26.

În prezenta cauză au depus observații scrise reclamantele K și B, guvernul neerlandez, precum și Comisia Europeană.

27.

În ședința în comun cu cauza C‑257/17, C și A, care s‑a desfășurat în fața Curții la 19 martie 2018, au prezentat observații orale reclamantele C și A, apoi reclamantele K și B, guvernul neerlandez, precum și Comisia.

28.

Susținătorul reîntregirii familiei FG deține un permis de ședere pentru solicitant de azil care îi conferă protecție subsidiară. Acesta a depus o cerere de reîntregire a familiei în beneficiul reclamantelor K și B, în temeiul Directivei 2003/86.

29.

Modul de redactare univoc al articolului 3 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2003/86 prevede „[că aceasta] nu se aplică atunci când susținătorul reîntregirii este un resortisant al unei țări terțe: […] autorizat să locuiască într‑un stat membru în temeiul unei forme subsidiare de protecție, în conformitate cu obligațiile internaționale, cu legislațiile interne sau cu practicile statelor membre” ( 11 ). Susținătorul reîntregirii familiei FG nu intră, așadar, în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2003/86 ( 12 ).

30.

Legiuitorul neerlandez a decis însă în mod unilateral să aplice beneficiarilor protecției subsidiare și membrilor familiilor lor dispozițiile mai favorabile privind reîntregirea familiei refugiaților care figurează în capitolul V din Directiva 2003/86, printre care articolul 12, care face obiectul celei de a doua întrebări adresate de instanța de trimitere ( 13 ). Cazul de față este o situație reglementată de dreptul național. Cu alte cuvinte, este vorba despre o extindere a domeniului de aplicare ratione materiae al regimului neerlandez, Vw 2000, în privința beneficiarilor protecției subsidiare. În aceste condiții, trebuie să se examineze dacă o interpretare de către Curte a dispozițiilor vizate de întrebările adresate este justificată și dacă, prin urmare, competența Curții este stabilită, astfel cum susțin instanța de trimitere, guvernul neerlandez și reclamantele din litigiul principal, fapt contestat însă de Comisie.

31.

Conform articolului 267 TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, precum și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Rezultă că numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții ( 14 ). În consecință, în cazul în care întrebările adresate de instanțele naționale privesc interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 15 ).

32.

În această privință, trebuie amintit că Curtea s‑a declarat în mai multe rânduri competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt din litigiul principal se afla în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii. Astfel, este în interesul Uniunii să se asigure interpretarea uniformă a dispoziției unui act al Uniunii și a dispoziției de drept național care o transpune și îi determină aplicarea în afara domeniului de aplicare al acelui act.

33.

În acest context, Curtea a precizat că o interpretare de către ea însăși a dispozițiilor dreptului Uniunii în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestuia se justifică atunci când aplicabilitatea acelor dispoziții în privința unor asemenea situații a fost determinată de dreptul național în mod direct și necondiționat pentru a asigura un tratament identic acestor situații și celor care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ( 16 ). În consecință, Curtea este chemată să verifice dacă există indicații suficient de precise pentru a se putea stabili că dreptul național efectuează o trimitere directă și necondiționată la dreptul Uniunii. Doar în temeiul precizărilor oferite de instanța națională în decizia sa de trimitere, Curtea poate stabili dacă este competentă să răspundă la chestiunile ridicate în fața sa ( 17 ).

34.

Desigur, potrivit Hotărârii Nolan, nu se poate afirma sau prezuma că ar exista un interes al Uniunii ca, într‑un domeniu exclus de legiuitorul Uniunii din domeniul de aplicare al actului pe care l‑a adoptat, să se procedeze la o interpretare uniformă a dispozițiilor acelui act ( 18 ). Astfel, în conformitate cu această logică, „dacă legiuitorul Uniunii menționează în mod univoc că actul pe care îl adoptă nu se aplică unui domeniu precis, el renunță […] la obiectivul privind interpretarea și aplicarea uniformă a normelor de drept în acel domeniu exclus” ( 19 ).

35.

Hotărârea din 19 octombrie 2017, Solar Electric Martinique (C‑303/16, EU:C:2017:773, denumită în continuare „Hotărârea Solar Electric Martinique”), care privea de asemenea un caz de excludere expresă din domeniul de aplicare al unei directive a Uniunii ( 20 ), a adaptat totuși, în opinia noastră, anumite motive ale Hotărârii Nolan. Astfel, Curtea a precizat, la punctul 29 din Hotărârea Solar Electric Martinique, că „[s]e poate, cu siguranță, avea în vedere existența unui interes al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, [noțiunile din directiva în discuție] să primească o interpretare uniformă ( 21 )”. Deși Hotărârea Nolan sugera că un astfel de interes dispare în cazul unei excluderi exprese de către legiuitorul Uniunii, Hotărârea Solar Electric Martinique nu a confirmat, așadar, această interpretare. Tot cu privire la o situație de excludere expresă din domeniul de aplicare al unei directive, Hotărârea din 27 iunie 2018, SGI și Valériane (C‑459/17 și C‑460/17), înlătură, în mod definitiv se pare, abordarea reținută anterior în Hotărârea Nolan, afirmând că, în pofida acestei excluderi exprese, există un interes cert al Uniunii ( 22 ) ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent de condițiile în care sunt chemate să se aplice, în condițiile în care dreptul intern efectuează o trimitere directă și necondiționată la dispoziția din directivă cu privire la care se solicită interpretarea Curții ( 23 ).

36.

Aceasta este situația și în prezenta cauză.

37.

Astfel, indicațiile furnizate de instanța de trimitere sunt suficient de precise și atestă că dreptul național, conformându‑se dreptului Uniunii, efectuează o trimitere directă și necondiționată la acesta din urmă. Instanța de trimitere precizează astfel că reglementarea și legislația neerlandeze instituie un regim comun pentru reîntregirea familiei refugiaților și a familiei beneficiarilor protecției subsidiare. Potrivit secretarului de stat, această alegere este motivată de faptul că Regatul Țărilor de Jos atribuie aceleași efecte juridice unui permis de ședere pentru solicitant de azil care rezultă din protecția subsidiară și unui permis de ședere pentru solicitant de azil care rezultă din statutul de refugiat. Instanța de trimitere, precum și guvernul neerlandez și reclamantele K și B apreciază că legiuitorul neerlandez a determinat aplicabilitatea directă și necondiționată a capitolului V din Directiva 2003/86 în privința situațiilor care, potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (c) din această directivă, nu intrau în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Aceasta concluzionează că directiva menționată se aplică prin analogie beneficiarilor protecției subsidiare.

38.

În sfârșit, în cazul în care Curtea nu ar fi competentă, în speță, să interpreteze articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86, instanța de trimitere ar fi obligată să o interpreteze ea însăși pentru a soluționa litigiul pe fond. În practică, interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii de către instanța națională ar putea să aibă consecințe asupra conținutului acestui drept și să conducă la o orientare semnificativ diferită de cea care ar putea fi adoptată de Curte. În plus, aceasta ar putea descuraja instanțele naționale ale statului membru în discuție să ridice, în viitor, o astfel de chestiune în fața Curții. În orice caz, noțiunea a cărei interpretare este solicitată de instanța de trimitere intră sub incidența dreptului Uniunii și este aplicabilă într‑o situație care intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

39.

În consecință, apreciem că interesul Uniunii pentru o interpretare uniformă există, pe de o parte, pentru a se evita o divergență în aplicarea dreptului Uniunii și, pe de altă parte, ca urmare a necesității de a nu se trata în mod diferit situații pe care un stat membru a înțeles să le alinieze la dreptul Uniunii. Ținând seama de aceste considerații, Uniunea are interesul de a interpreta uniform dispozițiile în litigiu. În plus, indicațiile furnizate de instanța de trimitere sunt suficient de precise și atestă că dreptul național, conformându‑se dreptului Uniunii, efectuează o trimitere directă și necondiționată la acesta din urmă.

40.

În aceste împrejurări, propunem Curții să constate că este competentă să răspundă la întrebările adresate.

41.

Trebuie arătat, în prealabil, că dreptul la reîntregirea familiei, recunoscut și reglementat de Directiva 2003/86, constituie un aspect specific al dreptului la respectarea vieții de familie, care, la rândul său, constituie un drept fundamental consacrat la articolul 8 din CEDO și la articolul 7 din cartă și, ca atare, este garantat de ordinea juridică a Uniunii ( 24 ). Relația directă dintre dreptul fundamental la respectarea vieții de familie și dreptul la reîntregirea familiei este recunoscută în mod specific de Directiva 2003/86, în considerentul (2) ( 25 ).

42.

În acest context, Curtea a arătat astfel în mod expres că dispozițiile Directivei 2003/86 trebuie interpretate în lumina drepturilor fundamentale și, mai precis, a dreptului la respectarea vieții de familie, astfel cum este consacrat atât de CEDO, cât și de cartă ( 26 ). Articolul 7 din cartă trebuie, în plus, să fie coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din aceasta, și ținând seama de nevoia copilului de a întreține cu regularitate relații personale cu ambii părinți, menționată la alineatul (3) al aceluiași articol ( 27 ). Curtea a statuat de asemenea că orice cerere depusă de un copil sau de reprezentanții săi legali în vederea intrării într‑un stat membru sau a părăsirii acestuia în scopul reîntregirii familiei va fi examinată de statele părți cu bunăvoință, umanism și cu operativitate ( 28 ).

43.

Desigur, articolele 7 și 24 din cartă, deși subliniază importanța, pentru copii, a vieții de familie, nu pot fi interpretate în sensul că acestea ar priva statele membre de marja de apreciere de care dispun atunci când examinează cererile de reîntregire a familiei ( 29 ). Cu toate acestea, în cadrul unei astfel de examinări și atunci când se determină dacă condițiile prevăzute de Directiva 2003/86 sunt îndeplinite, dispozițiile acestei directive trebuie interpretate și aplicate în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă, astfel cum reiese de altfel din cuprinsul considerentului (2) și al articolului 5 alineatul (5) din directiva menționată, care impun statelor membre să examineze cererile de reîntregire a familiei în cauză în interesul copiilor vizați și acordând atenția cuvenită favorizării vieții de familie ( 30 ).

44.

Amintim că Curtea a confirmat importanța anumitor instrumente internaționale, în special a Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice ( 31 ) și a Convenției cu privire la drepturile copilului, referitoare la protecția drepturilor omului de care aceasta ține seama la aplicarea principiilor generale ale dreptului comunitar. Fiecare dintre statele membre trebuie să respecte Convenția cu privire la drepturile copilului în aceeași măsură precum celelalte instrumente internaționale citate ( 32 ).

45.

Curtea a arătat, în plus, că eventuala marjă de apreciere recunoscută statelor membre de dispozițiile Directivei 2003/86 nu trebuie folosită de acestea într‑un mod ce ar aduce atingere obiectivului acestei directive, care este cel de a favoriza reîntregirea familiei, și nici efectului util al acesteia ( 33 ).

46.

Pe de altă parte, potrivit Curții, din articolul 17 din Directiva 2003/86, care prevede că, în cazul respingerii unei cereri de reîntregire a familiei, „[s]tatele membre țin seama în mod adecvat de natura și de soliditatea legăturilor de familie ale persoanei și de durata rezidenței sale în statul membru, precum și de existența unor legături familiale, culturale sau sociale cu țara de origine”, rezultă că statele membre sunt supuse unei obligații de individualizare a examinării cererilor de reîntregire a familiei ( 34 ).

47.

La cea de a doua întrebare adresată de instanța de trimitere trebuie să se răspundă în lumina principiilor exprimate în jurisprudență și menționate mai sus.

48.

Este cert că, în prezenta cauză, a fost depusă o cerere de reîntregire a familiei în beneficiul reclamantelor K și B după expirarea termenului de trei luni de la data acordării statutului de refugiat (denumit în continuare „termenul de trei luni”) prevăzut la articolul 29 alineatele 2 și 4 din Vw 2000, care a transpus articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86 ( 35 ).

49.

În dreptul național, respectarea termenului de trei luni pentru depunerea unei cereri de reîntregire a familiei în temeiul articolului 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86 este considerată o condiție de admisibilitate a acestei cereri. Instanța de trimitere precizează că, în cadrul acestei examinări, cererea de reîntregire a familiei nu este examinată în lumina articolului 5 alineatul (5) (mai precis, nu este luat în considerare interesul superior al copilului) și nici a articolului 17 (mai precis, în esență, nu sunt luate în considerare împrejurările individuale) din Directiva 2003/86 ( 36 ). Potrivit instanței de trimitere, articolul 29 alineatele 2 și 4 din Vw 2000 nu oferă nicio posibilitate de a efectua, cu titlu de excepție, o evaluare comparativă a intereselor sau o altă formă de facilitare.

50.

Cu toate acestea, secretarul de stat apreciază, din solicitudine, dacă o depășire a termenului de trei luni este scuzabilă, însă nu efectuează o evaluare comparativă a intereselor și examinează dacă respectiva cauză a depășirii termenului poate fi imputată în mod rezonabil susținătorului reîntregirii sau membrilor familiei sale. Totuși, în cazul în care cererea nu este depusă în termenul acordat, iar secretarul de stat consideră că depășirea termenului nu are un caracter scuzabil, acesta respinge cererea fără a o examina pe fond. Secretarul de stat nu ține seama nici de dispozițiile articolului 5 alineatul (5) din Directiva 2003/86 și nici de articolul 17 din această directivă.

51.

În schimb, potrivit instanței de trimitere, este posibil, indiferent dacă depunerea are loc după o respingere pentru motivul depășirii termenului de trei luni care nu are un caracter scuzabil, potrivit aprecierii secretarului de stat, ca refugiatul să depună o cerere obișnuită pentru o viză de lungă ședere în vederea reîntregirii familiei în temeiul procedurii ordinare din Directiva 2003/86. Potrivit secretarului de stat, întrucât susținătorul reîntregirii familiei FG a depășit termenul de trei luni, nu se mai poate prevala de dispozițiile mai favorabile ale capitolului V din această directivă. În acest caz, secretarul de stat apreciază dacă condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată sunt îndeplinite; totuși, acesta poate să îl exonereze pe refugiatul‑susținător al reîntregirii familiei de obligația de a dispune de resurse stabile și constante, precum și de obligația de a achita taxe și va examina cererea și în raport cu articolul 8 din CEDO.

52.

Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere urmărește în esență mai întâi să se stabilească dacă Directiva 2003/86 se opune unei dispoziții naționale care prevede că o cerere de reîntregire a familiei formulată în temeiul dispozițiilor mai favorabile ale capitolului V din această directivă poate fi respinsă ca inadmisibilă numai pentru motivul că a fost depusă după expirarea termenului de trei luni. În continuare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă ar fi posibil, în cazul depășirii acestui termen, să fie depusă o cerere de reîntregire a familiei – indiferent dacă depunerea are loc după o decizie de respingere – în cadrul căreia se examinează dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 7 din directiva menționată și se ține seama de interesele și de împrejurările menționate la articolul 5 alineatul (5) și la articolul 17 din directivă.

53.

Instanța de trimitere are în vedere două interpretări ale articolului 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86. Prin intermediul primei interpretări, instanța de trimitere consideră că s‑ar putea deduce din articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf că acesta din urmă ar introduce condiția potrivit căreia cererea de reîntregire a familiei se depune într‑un termen de trei luni. Spre deosebire de articolul 7 din directiva menționată, termenul de trei luni nu ar fi așadar o normă cu caracter deschis, al cărei conținut ar trebui precizat în dreptul național, precum condițiile prevăzute la acest articol, care au fost interpretate de Curte în Hotărârea din 4 martie 2010, Chakroun (C‑578/08, EU:C:2010:117), și în Hotărârea din 21 aprilie 2016, Khachab, (C‑558/14, EU:C:2016:285). În cadrul aprecierii cu privire la articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2003/86, Curtea a ținut seama de principiul proporționalității și de articolul 17 din această directivă. În schimb, articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf nu pare să impună o examinare a conținutului și nici o evaluare comparativă a intereselor atunci când această condiție nu este îndeplinită. Spre deosebire de aceasta, a doua interpretare avută în vedere de instanța de trimitere ar decurge din articolul 5 alineatul (5) coroborat cu articolul 17 din Directiva 2003/86. Aceasta ar sugera că, la depunerea unei cereri și în cursul examinării acesteia, statele membre trebuie să acorde atenția cuvenită interesului copilului minor, iar în cazul respingerii acestei cereri, statele membre trebuie să ia în considerare împrejurările individuale ale susținătorului reîntregirii sau ale beneficiarului dreptului la reîntregirea familiei.

54.

Suntem pe deplin de acord cu această a doua interpretare.

55.

Înainte de a aborda aceste probleme referitoare la aplicabilitatea și chiar la natura termenului de trei luni prevăzut la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86, trebuie amintit contextul în care se înscrie acest articol.

56.

Directiva 2003/86 distinge două regimuri de reîntregire a familiei: pe de o parte, un regim normal, destinat resortisanților din țările terțe, ale cărui condiții materiale sunt enumerate în special la articolul 7 din această directivă și, pe de altă parte, un regim denumit „mai favorabil ( 37 )” sau „preferențial ( 38 )”, referitor la reîntregirea familiei refugiaților, ale cărui condiții figurează în capitolul V din Directiva 2003/86 și în special la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din această directivă, a cărui interpretare este solicitată. Acest din urmă articol face parte integrantă din capitolul V din directiva menționată și permite, în lumina considerentului (8) al directivei menționate, ținând seama de situația refugiaților, să li se acorde o atenție deosebită și, în acest temei, să se prevadă pentru aceștia condiții mai favorabile pentru exercitarea dreptului lor la reîntregirea familiei. Economia acestei directive confirmă acest regim mai favorabil acordat refugiaților, întrucât mai multe dispoziții, în special articolul 10, articolul 11 alineatul (2) și articolul 12 alineatele (1) și (2) ( 39 ) derogă de la regimul normal prevăzut de aceeași directivă.

57.

Din această perspectivă, atunci când un refugiat‑susținător al reîntregirii familiei depune o cerere de reîntregire a familiei în temeiul articolului 12 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2003/86, acesta este exonerat, „prin derogare de la articolul 7, […] să furnizeze […] elemente justificative care să ateste că îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7”. Regimul aplicabil refugiaților‑susținători ai reîntregirii familiei este simplificat în mod considerabil și, prin urmare, este mai protector pentru dreptul acestora la reîntregirea familiei.

58.

Totuși, în cazul în care cererea de reîntregire a familiei nu este depusă în termenul de trei luni prevăzut la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86, articolul menționat prevede că statele membre pot solicita refugiatului să îndeplinească condițiile ( 40 ) prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din această directivă. Refugiatul ‑susținător al reîntregirii familiei trebuie să furnizeze în acest caz dovada că dispune de o locuință considerată normală, de o asigurare de sănătate, de resurse stabile, constante și suficiente.

59.

Aceasta nu înseamnă că cererea poate fi respinsă ipso iure după depășirea termenului de trei luni, ci pur și simplu că statele membre pot solicita, de asemenea în cadrul examinării unei cereri de reîntregire a familiei depus în temeiul articolului 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86, ca refugiatul‑susținător al reîntregirii familiei să îndeplinească condițiile materiale prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din această directivă. Depășirea termenului de trei luni prevăzut la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din directiva menționată nu are, așadar, consecințe procedurale, precum inadmisibilitatea cererii de reîntregire a familiei și necesitatea de a depune o nouă cerere întemeiată pe dispozițiile regimului normal instituit de Directiva 2003/86, ci consecințe eventual materiale, și anume simpla posibilitate a statelor membre de a impune numai îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din această directivă.

60.

Cu alte cuvinte, cererea de reîntregire a familiei și, așadar, întrunirea condițiilor de aplicare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/86 sunt examinate în cadrul cererii formulate în temeiul capitolului V din această directivă.

61.

Considerăm că această abordare este confirmată de obiectivele urmărite de Directiva 2003/86, în special de dispozițiile referitoare la refugiați.

62.

Astfel, în primul rând, trebuie să se aibă în vedere că finalitatea Directivei 2003/86 constă în aceea că „[r]eîntregirea familiei este o modalitate necesară pentru a face posibilă viața în familie”, în special pentru refugiații a căror situație personală „[…] îi împiedică să ducă o viață în familie normală” ( 41 ). Astfel, atât motivele legate de o eventuală depășire a termenului, cât și întrunirea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din această directivă trebuie examinate având în vedere statutul mai favorabil pe care directiva menționată îl conferă refugiaților. Acest statut mai favorabil este legat de dificultățile de ordin practic întâlnite de refugiați, care sunt diferite de cele cu care se confruntă resortisanții altor țări terțe ( 42 ).

63.

Marja de apreciere recunoscută statelor membre nu trebuie folosită de acestea într‑un mod ce ar aduce atingere obiectivului Directivei 2003/86, care este cel de a favoriza reîntregirea familiei, și nici efectului util al acesteia ( 43 ).

64.

Or, a impune unui refugiat ‑susținător al reîntregirii familiei care a depășit termenul de trei luni prevăzut la articolul 12 al treilea paragraf din Directiva 2003/86 să depună o nouă cerere de reîntregire a familiei în temeiul regimului normal al dispozițiilor acestei directive ar aduce atingere caracterului efectiv al dreptului, inițial privilegiat, al refugiaților la reîntregirea familiei și ar priva de efect util dispozițiile mai favorabile ale capitolului V, ai căror destinatari sunt refugiații‑susținători ai reîntregirii familiei, prin definiție mai vulnerabili.

65.

În al doilea rând, astfel cum s‑a amintit la punctele 41-47 din prezentele concluzii, dispozițiile Directivei 2003/86 trebuie interpretate și aplicate în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă, astfel cum reiese de altfel din cuprinsul considerentului (2) și din articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2003/86. Motivele legate de o eventuală depășire a termenului de trei luni prevăzut la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din directiva menționată, precum și condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/86 trebuie examinate, așadar, în lumina articolului 5 alineatul (5) și a articolului 17 din aceeași directivă.

66.

Astfel, statele membre au obligația nu numai de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform cu dreptul Uniunii, ci și de a se asigura că nu se întemeiază pe o interpretare a unui text de drept derivat care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii ( 44 ).

67.

Prin urmare, articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86 nu poate fi interpretat și aplicat astfel încât această aplicare să încalce drepturile fundamentale prevăzute de dispozițiile menționate mai sus ale cartei.

68.

În al treilea rând, din interpretarea sistematică a Directivei 2003/86 rezultă că articolul 5 alineatul (5) și articolul 17 din această directivă sunt clauze denumite „orizontale”, care sunt obligatorii ( 45 ). Acestea sunt aplicate, în cadrul oricărei examinări, atât procedurale, cât și pe fond, ca principii directoare în raport cu toate dispozițiile directivei menționate, printre care respectarea termenului de trei luni. Astfel, legiuitorul Uniunii impune statelor membre să „acord[e] atenția cuvenită interesului superior al copilului minor” ( 46 ). Această interpretare este confirmată prin articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/86, referitor la condițiile de depunere și de examinare a cererii de reîntregire a familiei, care amintește că autoritățile naționale respectă, atunci când examinează cererea menționată, dispozițiile articolului 5 din această directivă, printre care principiul interesului superior al copilului, care figurează la alineatul (5) al articolului menționat.

69.

În plus, examinarea cererii de reîntregire a familiei în temeiul articolului 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86 coroborat cu considerentul (8) al directivei menționate trebuie să țină seama de „situația lor [care] necesită o atenție deosebită”. În cursul examinării cererii de reîntregire a familiei, autoritățile naționale sunt obligate să examineze în mod individual cererile de reîntregire a familiei, și anume să pună în aplicare o abordare de la caz la caz ( 47 ), o evaluare cuprinzătoare a tuturor factorilor relevanți în fiecare caz în parte ( 48 ), ținând seama, în cazul respingerii acestei cereri, „de natura și soliditatea legăturilor de familie ale persoanei și de durata rezidenței sale în statul membru, precum și de existența unor legături familiale, culturale sau sociale cu țara de origine ( 49 )” ( 50 ). În special, în cadrul acestei examinări, autoritățile naționale trebuie să țină seama de toate împrejurările referitoare la disponibilitatea informației despre termenul de trei luni în care refugiatul‑susținător al reîntregirii trebuie să depună cererea sa de reîntregire a familiei, precum claritatea, accesibilitatea și caracterul oportun ( 51 ) al acestei informații, care pot constitui un motiv care justifică depășirea termenului de trei luni. Un termen atât de scurt, care nu ar ține seama de împrejurările personale pentru a justifica o depășire probabilă a acestuia termenului, ar avea ca efect descurajarea refugiaților să depună o cerere de reîntregire a familiei și, prin urmare, eludarea efectului util al directivei menționate ( 52 ).

70.

Prin urmare, trebuie identificate toate împrejurările specifice ale unei spețe, iar evaluarea comparativă a intereselor individuale și a intereselor publice trebuie să fie similară celei care se efectuează în situații comparabile. În plus, evaluarea comparativă a intereselor individuale și a intereselor publice în cauză trebuie să fie rezonabilă și proporțională, asigurând în același timp acordarea atenției cuvenite interesului superior al copilului minor ( 53 ). Niciun element considerat în mod izolat, precum o depășire a termenului, nu poate conduce în mod automat la o decizie de respingere a cererii de reîntregire familială formulate în cadrul procedurii mai favorabile din capitolul V din Directiva 2003/86.

71.

Reiese din aceste considerații că termenul prevăzut la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/86 nu poate fi considerat un termen de decădere, care ar pune capăt regimului mai favorabil al refugiaților‑susținători ai reîntregirii familiei.

72.

În consecință, considerăm că trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară în sensul că regimul prevăzut de Directiva 2003/86 se opune unei dispoziții naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia o cerere de reîntregire a familiei întemeiată pe dispozițiile mai favorabile ale capitolului V din această directivă poate fi respinsă numai pentru motivul că nu a fost depusă în termenul de trei luni prevăzut la articolul 12 alineatul (1) al treilea paragraf din directiva menționată, având în vedere că acest termen nu poate fi calificat drept termen de decădere și că această cerere trebuie apreciată în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă, care impun statelor membre să examineze cererile de reîntregire a familiei în interesul copiilor în cauză, în scopul de a favoriza viața de familie, precum și de a evita să se aducă atingere atât obiectivului Directivei 2003/86, cât și efectului său util. În plus, neluarea în considerare a principiilor directoare din această directivă în cazul respingerii unei cereri de reîntregire a familiei în sensul articolului 12 din directiva menționată, pentru motivul depășirii termenului de trei luni prevăzut la alineatul (1) al treilea paragraf al acestui articol, nu poate fi justificată prin faptul că examinarea unei alte cereri formulate în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/86 ar ține seama de aceste principii directoare.

73.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) după cum urmează: