1.

Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria), privește interpretarea articolului 3 alineatul (1), a articolului 18 alineatul (2), precum și a articolelor 21 și 24 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență ( 2 ).

2.

Instanța de trimitere solicită Curții să ofere anumite clarificări cu privire la interpretarea, pe de o parte, a normelor de atribuire a competenței judiciare internaționale pentru acțiunile revocatorii care derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și, pe de altă parte, cu privire la condițiile pentru protecția persoanelor care au îndeplinit o obligație în beneficiul debitorului aflat în faliment, în ipoteza în care această obligație ar fi trebuit să fie îndeplinită în beneficiul lichidatorului din procedura în curs în alt stat membru. Curtea este chemată să se pronunțe în special cu privire la chestiunea importantă și dezbătută a caracterului exclusiv sau neexclusiv al competenței internaționale a instanțelor din statul membru de deschidere a procedurii principale de insolvență de a judeca acțiuni care derivă din această procedură.

3.

Considerentele (2), (6), (7), (8), (29) și (30) ale Regulamentului nr. 1346/2000 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4.

Articolul 3, intitulat „Competență internațională”, din acest regulament prevede:

„(1)   Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoanelor juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.

(2)   Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de al doilea stat membru.

[…]”

5.

Potrivit articolului 16 alineatul (1) din regulamentul menționat, „[o]rice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce își produce efectele în statul de deschidere”.

6.

În conformitate cu articolul 18 din același regulament, intitulat „Atribuțiile lichidatorului”:

„(1)   Lichidatorul desemnat de o instanță competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile conferite de legea statului de deschidere, atât timp cât nicio altă procedură de insolvență nu a fost deschisă ori nicio măsură de conservare contrară nu a fost adoptată, ca urmare a unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență în statul respectiv. În special, acesta poate să deplaseze bunurile debitorului în afara teritoriului statului membru pe care acestea se află, sub rezerva articolelor 5 și 7.

(2)   Lichidatorul desemnat de o instanță competentă în temeiul articolului 3 alineatul (2) poate solicita în orice alt stat membru, pe cale judiciară sau extrajudiciară, ca un bun mobil să fie transferat de pe teritoriul statului în care s‑a deschis procedura pe teritoriul celuilalt stat membru ulterior deschiderii procedurii de insolvență. Acesta poate, de asemenea, să exercite orice acțiune revocatorie care este în interesul creditorilor.

[…]”

7.

Articolul 21 din Regulamentul nr. 1346/2000, intitulat „Publicitatea”, prevede:

„(1)   Lichidatorul poate cere ca esențialul cuprinsului hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență și, dacă este cazul, [cea] de desemnare a sa să fie publicate în orice alt stat membru în conformitate cu procedurile de publicitate prevăzute în statul respectiv. Prin această măsură de publicitate se va indica printre altele lichidatorul desemnat și se va preciza dacă norma de competență aplicată este cea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) sau (2).

(2)   În orice caz, orice stat membru pe al cărui teritoriu debitorul are un sediu poate pretinde obligativitatea publicității. În astfel de cazuri, lichidatorul sau orice altă autoritate abilitată în acest sens în statul membru în care s‑a deschis procedura menționată la articolul 3 alineatul (1) trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura publicitatea.”

8.

Articolul 24 din regulamentul menționat, intitulat „Executarea unei obligații în favoarea debitorului”, prevede:

„(1)   Persoana care execută, într‑un stat membru, o obligație în beneficiul debitorului supus unei proceduri de insolvență deschise într‑un alt stat membru, în loc să o fi executat în beneficiul lichidatorului respectivei proceduri, este considerată liberată dacă nu a avut cunoștință despre deschiderea procedurii.

(2)   Persoana care a executat această obligație înainte de realizarea publicității prevăzute la articolul 21 este prezumată, până la proba contrarie, că nu a avut cunoștință despre deschiderea procedurii de insolvență; persoana care a executat obligația după realizarea publicității este prezumată, până la proba contrarie, că a avut cunoștință despre deschiderea procedurii.”

9.

Potrivit articolului 25 alineatul (1) din regulamentul menționat:

„Hotărârile cu privire la desfășurarea și închiderea unei proceduri de insolvență pronunțate de o instanță a cărei hotărâre de deschidere este recunoscută în temeiul articolului 16, precum și un concordat aprobat de o atare instanță sunt, de asemenea, recunoscute fără îndeplinirea niciunei alte formalități. […]

Primul paragraf se aplică și hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunțate de o altă instanță.

Primul paragraf se aplică și hotărârilor referitoare la măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de deschidere a procedurii de insolvență.”

10.

Wiemer & Trachte GmbH este o societate pe acțiuni cu sediul în Dortmund, Germania. Prin decizia din 10 mai 2004, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) a dispus înscrierea în registrul comerțului bulgar a unei sucursale a Wiemer & Trachte din Bulgaria.

11.

Prin ordonanța din 3 aprilie 2007, Amtsgericht Dortmund (Tribunalul Districtual din Dortmund, Germania) a desemnat un lichidator provizoriu pentru Wiemer & Trachte și a hotărât că actele de dispoziție ale acestei societăți nu produc efecte decât cu acordul respectivului lichidator. Această primă ordonanță a făcut obiectul unei înscrieri în registrul german la 4 aprilie 2007. Printr‑o a doua ordonanță, dată la 21 mai 2007 și înscrisă în registru la 24 mai 2007, instanța menționată a impus Wiemer & Trachte o interdicție generală de a dispune de bunurile sale. Printr‑o a treia ordonanță, dată la 1 iunie 2007 de către instanța respectivă, patrimoniul societății a fost supus unei proceduri de insolvență. Această a treia ordonanță a făcut obiectul unei înscrieri în registrul comerțului la 5 iunie 2007.

12.

La 18 și la 20 aprilie 2007, sumele de 2149,30 euro și de 40000 de euro au fost transferate din contul societății Wiemer & Trachte de la banca Obedinena Balgarska banka AD, prin intermediul administratorului sucursalei bulgare, într‑un cont aparținând domnului Zhan Oved Tadzher, în baza unei „declarații de cheltuieli de deplasare” și, respectiv, a unui „avans pentru cheltuieli de serviciu”.

13.

Wiemer & Trachte a sesizat Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) cu o acțiune împotriva domnului Tadzher, susținând că tranzacțiile bancare respective erau lipsite de efecte, în măsura în care au avut loc după deschiderea procedurii de insolvență. Aceasta solicita restituirea sumelor menționate anterior, majorate cu dobânzile legale, în masa de insolvență.

14.

Domnul Tadzher a susținut că instanța bulgară nu era competentă să examineze cauza, că suma corespunzătoare avansului pentru cheltuielile de serviciu nu a fost utilizată și că suma de 40000 de euro a fost rambursată societății Wiemer&Trachte la 25 aprilie 2007.

15.

Excepția de necompetență a instanței bulgare nu a fost admisă în primă instanță de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) și nici în apel de Sofiyski apelativen sad (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria). Prin ordonanța din 28 ianuarie 2013, o cameră a Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a considerat că recursul împotriva ordonanței pronunțate în apel nu este admisibil și că această ordonanță, care recunoștea competența instanței bulgare de a judeca cauza pe fond, avea autoritate de lucru judecat.

16.

Pe fond, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a admis acțiunea introdusă de Wiemer&Trachte, iar domnul Tadzher a formulat apel împotriva acestei hotărâri. La 26 iulie 2016, Sofiyski apelativen sad (Curtea de Apel Sofia) a anulat decizia pronunțată în primă instanță și a respins cererea de plată ca nefondată și nesusținută de probe.

17.

Prin urmare, Wiemer & Trachte a formulat recurs la Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) împotriva deciziei pronunțate de Sofiyski apelativen sad (Curtea de Apel Sofia), susținând că articolul 24 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu era aplicabil în cauză.

18.

În aceste condiții, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Au depus observații scrise Wiemer & Trachte și Comisia Europeană. La 3 mai 2018, a avut loc o ședință la care au participat aceste părți interesate.

20.

Contextul care a determinat instanța de trimitere să formuleze prezenta cerere de decizie preliminară nefiind, în opinia noastră, lipsit de ambiguități, unele observații introductive sunt necesare în privința acestuia și, în continuarea acestora, în privința relevanței întrebărilor adresate.

21.

În prezenta cauză, există motive legitime pentru a pune la îndoială relevanța întrebărilor adresate de instanța de trimitere. În primul rând, problematica referitoare la competența instanțelor bulgare (care reprezintă esența primei întrebări preliminare) de a judeca acțiunea introdusă de reclamant pare să fi fost deja soluționată de instanța națională. Apoi, însăși existența tranzacției face încă obiectul dezbaterilor în litigiul principal, potrivit indicațiilor cuprinse în dosarul prezentat Curții și astfel cum s‑a confirmat în ședință.

22.

În primul rând, reiese din elementele furnizate de instanța de trimitere că una dintre camerele acesteia pare să fi soluționat definitiv ( 3 ) litigiul, reținând competența instanțelor bulgare de a judeca acțiunea Wiemer & Trachte, ceea ce poate face superfluă chestiunea competenței internaționale pentru soluționarea litigiului principal. Prin urmare, există îndoieli rezonabile cu privire la relevanța primei întrebări preliminare pentru soluționarea litigiului principal.

23.

Cu toate acestea și având în vedere, în orice caz, prezumția de relevanță a întrebărilor preliminare, nu se poate exclude că rămâne să se determine pe ce bază instanțele bulgare sunt competente să soluționeze acțiunea formulată de reclamant. În acest context, este necesar, astfel cum sugerează prima întrebare, să se stabilească dacă litigiul principal este o ilustrare a opțiunilor de acțiune prevăzute de Regulamentul nr. 1346/2000.

24.

Răspunsul la această întrebare va putea avea consecințe considerabile pentru examinarea pe fond a cererii de recuperare a sumelor în litigiu. În special, va stabili dacă pârâtul din litigiul principal poate invoca eventual efectul liberatoriu prevăzut la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000.

25.

În al doilea rând, astfel cum reiese din precizările furnizate de reclamantă în ședință, se pare că existența plății în cauză este încă subiect de dispută în fața instanței de trimitere.

26.

Trebuie arătat că, deși, prin ordonanța din 3 aprilie 2007 a Tribunalului Districtual din Dortmund, a fost numit un lichidator provizoriu pentru aprobarea actelor de dispoziție cu privire la bunurile mobile ale Wiemer & Trachte, la scurt timp după aceea (18 și 20 aprilie 2007), a fost transferată o sumă totală de 42149,30 euro din contul sucursalei bulgare a acesteia din urmă într‑un cont deschis pe numele pârâtului. Această sumă a fost, potrivit afirmațiilor pârâtului, în mare parte rambursată la 25 aprilie 2007 prin plata de către acesta către sucursala reclamantei din Bulgaria a unei sume de 40000 de euro.

27.

În aceste împrejurări, Wiemer & Trachte a decis să introducă o acțiune pentru declararea primul transfer nevalid și pentru a solicita rambursarea sumei respective. Deși instanța sesizată în primă instanță, [Sofyiski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia)], a admis această acțiune, instanța de apel, [Sofiyski apelativen sad (Curtea de Apel Sofia)], a considerat acțiunea ca fiind nefondată.

28.

Or, este necesar să se arate că reclamanta din litigiul principal, Wiemer & Trachte, contestă afirmația instanței de trimitere că „părțile sunt de acord că presupusa plată de către pârât a sumei de 40000 de euro a fost efectuată la 25 aprilie 2007” și că „[l]itigiul privește aspectul dacă această plată a reprezentat executarea obligației în favoarea debitorului și dacă ea produce efecte”.

29.

Potrivit reclamantei, și după cum a declarat în ședința de audiere a pledoariilor, rambursarea sumei de 40000 de euro nu a fost niciodată realizată. Dacă aceasta este situația, fapt pe care doar instanța de trimitere va trebui să îl confirme sau să îl infirme ( 4 ), a doua-a patra întrebare ar rămâne în mare măsură fără obiect.

30.

Cu toate acestea, ținând cont, încă o dată, de prezumția de relevanță de care beneficiază întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională, această cerere de decizie preliminară trebuie declarată admisibilă.

31.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este deschisă procedura principală de insolvență au competența exclusivă cu privire la acțiunile revocatorii întemeiate pe insolvență sau dacă, dimpotrivă, această competență este facultativă, în sensul că lichidatorul ar fi întotdeauna în măsură să introducă astfel de acțiuni în fața instanțelor din alte state membre.

32.

În speță se confruntă două direcții interpretative.

33.

Conform primei direcții, care se bazează în special pe „vis attractiva concursus” ( 5 ) și care are o anumită bază istorică ( 6 ), instanțele din statul membru de deschidere a procedurii de insolvență ar fi singurele competente să judece acțiuni legate de insolvență, dacă aceste acțiuni derivă direct din procedura de insolvență și sunt în strânsă legătură cu cadrul acesteia. Or, având în vedere că, astfel cum Curtea a statuat deja ( 7 ), acțiunile revocatorii trebuie considerate ca fiind legate de procedura de insolvență, competența instanțelor care trebuie să se pronunțe cu privire la deschiderea procedurii de insolvență exclude orice altă competență.

34.

Potrivit celei de a doua abordări, care, potrivit Comisiei, se bazează pe o interpretare sistemică și teleologică a Regulamentului nr. 1346/2000, această competență nu poate fi considerată facultativă. Nu doar că acțiunile revocatorii pot viza domenii și obligații care nu sunt în mod necesar legate de procedura principală de insolvență, dar nu ar trebui să se limiteze posibilitățile lichidatorului de a introduce astfel de acțiuni cu scopul de a îmbunătăți eficacitatea procedurilor de insolvență.

35.

Înainte de a răspunde direct la această întrebare, este necesar în primul rând să facem câteva precizări de ordin general în legătură cu domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000 și cu principiile pe care le stabilește privind competența jurisdicțională.

36.

Fără a fi necesar să se revină în detaliu asupra originilor istorice și a conținutului exact al Regulamentului nr. 1346/2000 ( 8 ), trebuie subliniat că unul dintre obiectivele prioritare ale acestui regulament constă în dorința de a asigura eficacitatea procedurilor de insolvență, evitând în același timp situațiile de „forum shopping” ( 9 ). Regulamentul menționat vizează astfel să armonizeze normele de drept internațional privat (și nu normele de fond) aplicabile în domeniul „procedurilor colective bazate pe insolvența debitorului, care implică desistarea parțială sau integrală a debitorului și numirea unui lichidator ( 10 )”.

37.

Acest regulament are ca scop în special să completeze lacunele reglementărilor cauzate de faptul că procedurile de faliment au fost excluse în mod explicit din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles ( 11 ) [și al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului ( 12 ), care i‑a urmat]. El este destinat în mod special să unifice normele privind stabilirea legii aplicabile, a competenței internaționale și a efectului (recunoașterea și executarea) hotărârilor judecătorești străine. În acest sens, Regulamentul nr. 1346/2000 reușește să înlocuiască, în cadrul domeniului de aplicare al textului, soluțiile consacrate anterior în dreptul internațional privat comun al statelor membre.

38.

Astfel cum se arată în raportul explicativ Virgós/Schmit ( 13 ), care ar putea furniza orientări utile pentru interpretarea regulamentului ( 14 ), o procedură de insolvență, care este o acțiune de natură colectivă, prevede ca situațiile juridice să fie identificate în mod clar.

39.

În plus, eficacitatea acestor proceduri înseamnă că statele în cauză recunosc competența instanțelor din statul de deschidere a procedurii, atribuțiile lichidatorilor și efectele juridice ale deciziilor acestora ( 15 ).

40.

În ceea ce privește competența internațională, sistemul instituit de Regulamentul nr. 1346/2000 este întemeiat pe distincția, prevăzută la articolul 3 al regulamentului, între procedurile principale (universale) și cele secundare (teritoriale) ( 16 ). Dacă dreptul comun din statele membre accepta, în general, că instanțele naționale își pot recunoaște competența de a deschide o procedură de insolvență colectivă pentru mai multe motive (cum ar fi naționalitatea uneia dintre părțile vizate sau chiar prezența în țările vizate a intereselor debitorului), Regulamentul nr. 1346/2000 nu abilitează instanțele statelor membre să se declare competente decât pe baza a două criterii: centrul intereselor principale ale debitorului și existența unui sediu pe teritoriul statului membru în cauză.

41.

În ceea ce privește așa‑numitele acțiuni „revocatorii” în materia insolvenței, în Raportul Virgós/Schmit se arată la punctul 77, făcându‑se referire la abordarea la care s‑a ajuns în Hotărârea Gourdain ( 17 ), „că există un element de atracție pentru acțiunile ce decurg direct din procedura de insolvență și sunt strâns legate de procedura de insolvență”.

42.

Curtea și‑a însușit această abordare în Hotărârea Seagon ( 18 ), precizând că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență sunt competente să se pronunțe asupra unei acțiuni revocatorii bazate pe insolvență și îndreptate împotriva unui terț care are sediul social într‑un alt stat membru.

43.

Este de remarcat că această soluție a fost aprobată în varianta reformată prin Regulamentul (UE) 2015/848 ( 19 ). Articolul 6 din acest regulament prevede că „[i]nstanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență în conformitate cu articolul 3 sunt competente pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta, precum acțiunile revocatorii” ( 20 ).

44.

În consecință, o acțiune revocatorie prin care lichidatorul debitorului solicită rambursarea unei sume plătite în mod necuvenit unui terț după deschiderea procedurii de insolvență, precum cea a Wiemer & Trachte în discuție în litigiul principal, este susceptibilă să se încadreze în rândul acțiunilor vizate de Regulamentului nr. 1346/2000.

45.

Dar această competență este exclusivă, în sensul că regula „vis attractiva concursus” a statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura principală de insolvență exclude introducerea unor acțiuni (în special revocatorii) în fața instanțelor din alte state membre?

46.

Astfel cum vom arăta în considerațiile care urmează, considerăm că nu putem răspunde la această întrebare decât în mod afirmativ.

47.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, centrul intereselor principale este, în ceea ce privește competența internațională, piatra de temelie a sistemului instituit prin Regulamentul nr. 1346/2000.

48.

În aplicarea regulii „vis attractiva concursus”, al cărei scop este de a evita o „diluare” a contenciosului din motive de proximitate și de previzibilitate, ar trebui ca nu doar competența jurisdicțională, ci și legea aplicabilă și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în acest context să fie în principiu concentrate în statul de deschidere a procedurii de insolvență.

49.

Cu toate acestea, dacă se ia în considerare numai modul de redactare a articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, regula „vis attractiva concursus” nu este exprimată în mod clar, în sensul că această dispoziție nu precizează în mod expres că instanțele declarate competente în etapa deschiderii procedurii de insolvență sunt de asemenea singurele abilitate să judece acțiuni care decurg din această procedură sau strâns legate de aceasta. Astfel, această dispoziție se limitează să prevadă, pentru o procedură principală de insolvență, că instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului sunt competente să deschidă procedura de insolvență.

50.

Inexistența în această dispoziție a unei mențiuni privind judecarea acțiunilor referitoare la procedurile de insolvență și strâns legate de acestea, care se explică, cu siguranță, prin faptul că legislațiile statelor membre au diverse abordări privind regula „vis attractiva concursus”, a dat naștere unor interpretări foarte diferite în ceea ce privește posibilitatea ca alte instanțe decât cele din statul membru de deschidere a procedurilor să judece acțiuni referitoare la procedurile respective.

51.

În ceea ce privește în special acțiunile denumite „revocatorii”, termen folosit pentru a desemna toate acțiunile care, pe baza insolvenței debitorului, vizează invalidarea tranzacțiilor și operațiilor efectuate de către și în favoarea acestuia din urmă, este foarte posibil ca, în plus față de tranzacțiile și de operațiunile care se referă la contractele încheiate, eventual, între entitățile în cauză, acestea să își poată găsi temei în alte obligații de natură civilă sau comercială. În cazul în care ne limităm la o interpretare literală a articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, nu poate fi exclus a priori faptul că instanțele din alte state membre pot, în temeiul normelor de competență teritorială pe care trebuie să le stabilească, să fie declarate competente pentru judecarea acțiunilor revocatorii desfășurate de către lichidator.

52.

Susținătorii abordării „opționale” invocă două serii de argumente.

53.

În primul rând, aceștia susțin că, deși Regulamentul nr. 1346/2000 urmărește să limiteze situațiile de „forum shopping”, el nu vizează, în schimb, să limiteze atribuțiile lichidatorului numit în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din respectivul regulament. După cum a afirmat avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer în Concluziile prezentate în cauza Seagon (C‑339/07, EU:C:2008:575, punctele 64 și următoarele), din moment ce exercitarea de către lichidatorul a unei acțiuni revocatorii în temeiul insolvenței constituie un privilegiu al său, s‑ar putea considera că competența jurisdicțională pentru a decide o astfel de acțiune nu este întotdeauna exclusivă.

54.

În al doilea rând, posibilitatea ca lichidatorul să introducă acțiuni în fața altor instanțe decât cele desemnate în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, pe lângă faptul că poate fi de natură să crească eficiența acțiunilor întreprinse de către lichidator în apărarea masei credale, poate respecta mai bine dreptul la un proces echitabil. Astfel, criteriile de desemnare a instanței competente să judece o acțiune în temeiul prezentei dispoziții, care se abat de la criteriile de desemnare pe care statele membre au fost invitate să le definească până în acel moment, pot conduce la acțiuni împotriva persoanelor care nu au domiciliul în forum concursus, compromițând astfel drepturile lor procedurale.

55.

Toate argumentele ni se par, din punct de vedere teleologic, convingătoare. Astfel, obiectivele eficacității și celerității procedurilor transfrontaliere de insolvență pledează în favoarea acordării posibilității ca lichidatorul desemnat să aleagă instanțele la care dorește să formuleze acțiuni. De altfel, această posibilitate are avantajul de a facilita desfășurarea acțiunilor revocatorii direct în forul entității pârâte în cauză, ceea ce respectă, în general, mai bine drepturile la apărare.

56.

Cu toate acestea, recunoscând în același timp aplecarea spre aceste argumente, considerăm că jurisprudența Curții s‑a orientat spre o consacrare a regulii „vis attractiva concursus”. Concluziile desprinse din aceste două direcții jurisprudențiale merită să fie menționate în acest sens.

57.

Prima direcție jurisprudențială privește delimitarea domeniilor de aplicare ale diverselor instrumente care reglementează competența jurisdicțională, astfel cum a fost inițiată prin Hotărârea Gourdain ( 21 ).

58.

Prin această hotărâre, Curtea, statuând cu privire la domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles, a considerat că o acțiune revocatorie, care viza creșterea activului întreprinderii ce făcea obiectul unei proceduri de insolvență, este legată de procedura de insolvență, din moment ce decurge în mod direct din faliment și este în strânsă legătură cu procedura de lichidare a activelor sau de reorganizare judiciară. O astfel de acțiune nu intră, așadar, în domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles și nu este supusă normelor de competență prevăzute de aceasta.

59.

Jurisprudența ulterioară ( 22 ) cu privire la relația dintre normele prevăzute, pe de o parte, în Regulamentul Bruxelles I și, pe de altă parte, în Regulamentul nr. 1346/2000 prevede destul de clar că este important ca toate acțiunile civile sau comerciale să fie reglementate de norme europene uniforme privind competența internațională, care trebuie să fie definite de unul sau de altul dintre aceste instrumente. Este astfel necesar să se evite adoptarea unor norme naționale referitoare la conflictul de competență în detrimentul siguranței juridice ( 23 ).

60.

Or, astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Seagon ( 24 ), exact acest criteriu este utilizat în considerentul (6) al Regulamentului nr. 1346/2000 pentru a delimita obiectul acestuia din urmă. Astfel, potrivit acestui considerent, regulamentul menționat reglementează „competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedura de insolvență și sunt strâns legate de aceasta”.

61.

A doua direcție jurisprudențială determinantă este cea care rezultă din Hotărârea Seagon ( 25 ). Conform acestei hotărâri, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că atribuie de asemenea o competență internațională statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență pentru a judeca acțiuni care derivă direct din această procedură și care sunt strâns legate de aceasta. Precizând, în aceeași hotărâre, că „concentrarea tuturor acțiunilor legate în mod direct de insolvența unei întreprinderi la instanțele din statul membru competent pentru deschiderea procedurii de insolvență, pare de asemenea conformă cu obiectivul de a ameliora eficiența și de a accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere”, Curtea s‑a pronunțat, dacă se efectuează o interpretare de ansamblu a hotărârii sale, în favoarea unei competențe exclusive a instanțelor declarate competente în etapa deschiderii procedurii principale de insolvență ( 26 ).

62.

Nu ni se pare că această concluzie poate să fie repusă în discuție de argumentele întemeiate pe modul de redactare a anumitor dispoziții din Regulamentul nr. 1346/2000.

63.

În ceea ce privește, în primul rând, argumentul potrivit căruia articolul 18 alineatul (2) din acest regulament, care se referă la „atribuțiile lichidatorului”, prevede posibilitatea ca lichidatorul desemnat în temeiul articolului 3 alineatul (2) din regulamentul respectiv să exercite acțiuni revocatorii în alte state membre, acesta vizează situația specială în care lichidatorul s‑a aflat în cadrul unei proceduri secundare în temeiul articolului 3 alineatul (2) din același regulament.

64.

Întrucât, în cadrul unei astfel de proceduri, prerogativele lichidatorului sunt limitate din punct de vedere teritorial, acesta trebuie să aibă în special posibilitatea de a exercita în orice stat membru, pe cale judiciară sau extrajudiciară, orice acțiune revocatorie care este în interesul creditorilor. Cu toate acestea, este important să se observe că articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, care se referă la situația în care, precum în cauza principală, lichidatorul a fost desemnat în cadrul unei proceduri principale, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din regulament, menționează numai posibilitatea ca lichidatorul să „exercite pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile ( 27 ) conferite de legea statului de deschidere a procedurii”. Această diferență de formulare nu este întâmplătoare. Ea se explică tocmai prin faptul că este de așteptat ca lichidatorul desemnat în cadrul unei proceduri principale să angajeze acțiunile revocatorii referitoare la aceasta în fața instanțelor din statul membru de deschidere a procedurii respective. Prin urmare, nu se impune ca acesta să se poată prevala de dreptul de a sesiza instanțele din alte state membre.

65.

În al doilea rând, nici articolul 25 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul respectiv nu poate constitui temeiul unui argument. Această din urmă dispoziție se referă numai la recunoașterea și la caracterul executoriu al „hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care sunt în strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunțate de o altă instanță”. Ea se limitează să admită posibilitatea ca instanțele unui stat membru pe teritoriul căruia a fost deschisă o procedură de insolvență în temeiul articolului 3 alineatul (1) din regulamentul respectiv să soluționeze de asemenea o acțiune de tipul celei în discuție în litigiul principal ( 28 ).

66.

În cele din urmă, dorim să subliniem că noul Regulament nr. 2015/848 pare să fi consacrat în mod mai direct, la articolul 6 alineatul (1), regula „vis attractiva concursus” pentru acțiunile care decurg în mod direct din procedura de insolvență și sunt strâns legate de aceasta.

67.

Considerentul (35) al acestui din urmă regulament militează în mod evident pentru exclusivitatea competenței instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia au fost deschise proceduri de insolvență de a judeca acțiuni care decurg direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Această exclusivitate este înlăturată numai în cazul în care o acțiune este asociată cu o altă acțiune întemeiată pe dispozițiile generale de drept civil și comercial [articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2015/848] ori în vederea inițierii de acțiuni menite să sancționeze conducerea unui debitor pentru încălcarea obligațiilor, cu condiția ca respectivele instanțe să aibă competența de a se pronunța în astfel de litigii în temeiul dreptului lor intern [a se vedea și considerentul (47) al Regulamentului 2015/848].

68.

Rezultă din toate aceste considerații că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că competența instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura principală de insolvență de a judeca acțiunile revocatorii întemeiate pe insolvența debitorului este exclusivă.

69.

Având în vedere răspunsul pe care îl propunem la prima întrebare preliminară, nu mai este neapărat necesar să se răspundă la restul întrebărilor, care se întemeiază pe premisa potrivit căreia instanțele bulgare au competență să judece acțiunea revocatorie în discuție în litigiul principal ( 29 ). Astfel, pentru a putea invoca dispozițiile cuprinse în capitolul II din Regulamentul nr. 1346/2000, intitulat „Recunoașterea procedurii de insolvență”, este necesară prezența unei situații în care competența internațională a instanțelor sesizate, în acest caz, instanțele bulgare, este demonstrată în sensul articolului 3 din regulamentul menționat.

70.

Cu toate acestea și pentru situația în care Curtea nu va fi de acord cu concluzia noastră, vom examina pe scurt în cele de urmează a doua, a treia și a patra întrebare.

71.

După cum se explică în Raportul Virgós/Schmit referitor la articolul 24 din Regulamentul nr. 1346/2000, recunoașterea automată a procedurilor de insolvență deschise în alt stat contractant, prevăzută la articolul 16 din acest regulament, implică faptul că, în anumite cazuri, o parte din persoanele interesate pot să nu aibă cunoștință de inițierea procedurii de insolvență și să acționeze cu bună‑credință „de o manieră care vine în conflict cu noua situație”.

72.

Prin urmare, această dispoziție urmărește să reglementeze situația în care obligația a fost executată cu bună‑credință în favoarea debitorului, atunci când ar fi trebuit să fie executată în favoarea lichidatorului desemnat în cadrul unei proceduri de insolvență deschise în alt stat membru. Ea recunoaște caracterul liberator al acestei executări sau al acestei plăți, în cazul în care persoana în cauză nu a avut cunoștință de deschiderea procedurii și a acționat cu bună‑credință.

73.

De asemenea, potrivit Raportului Virgós/Schmit, există o prezumție de necunoaștere a deschiderii procedurii de insolvență în cazul în care publicitatea prevăzută la articolul 21 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu a fost efectuată în conformitate cu procedurile din statul membru în cauză.

74.

Astfel cum a subliniat Comisia, Raportul Virgós/Schmit explică relația dintre articolele 16, 21 și 24 din Regulamentul nr. 1346/2000. Întrucât articolul 16 din acest regulament prevede recunoașterea automată a tuturor hotărârilor pronunțate de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 din regulamentul respectiv, articolul 24 din același regulament relaxează această normă în favoarea părților care au executat cu bună‑credință o obligație, buna‑credință fiind apreciată în lumina faptului că persoana în cauză nu a avut cunoștință despre deschiderea procedurii. Această necunoaștere este prezumată în cazul în care obligația a fost executată înainte de publicitatea efectuată în statul membru în cauză.

75.

Aceste dispoziții trebuie să fie evaluate în ansamblu, având în vedere sistemul de recunoaștere automată prevăzut de Regulamentul nr. 1346/2000 și, în același timp, dorința de a proteja terții care au executat obligațiile cu bună‑credință.

76.

Astfel cum Curtea a luat act în mod oficial în hotărârea sa în cauza Eurofood ( 30 ), după cum reiese din cuprinsul considerentului (22) al Regulamentul nr. 1346/2000, regula de prioritate definită la articolul 16 alineatul (1) din regulament, care prevede că procedura de insolvență deschisă într‑un stat membru este recunoscută în toate statele membre de îndată ce își produce efectele în statul de deschidere, se bazează pe principiul încrederii reciproce, principiu care impune printre altele ca instanța din statul membru sesizată cu o cerere de deschidere a procedurii principale de insolvență să verifice dacă este competentă în raport cu articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat, și anume să examineze dacă centrul intereselor principale ale debitorului este situat în acest stat membru. În schimb, astfel cum se menționează în considerentul (22) al regulamentului, principiul încrederii reciproce impune ca instanțele celorlalte state membre să recunoască hotărârea de deschidere a procedurii principale de insolvență, fără a putea controla aprecierea efectuată de prima instanță cu privire la propria competență ( 31 ).

77.

Este vorba despre un parametru important de interpretare, care trebuie avut în vedere la examinarea celei de a doua, a treia și a patra întrebări preliminare, examinare pe care o vom expune în considerațiile care urmează.

78.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se determine etapa în care o persoană poate, după caz, să se prevaleze de efectul liberator prevăzut la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000.

79.

Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească în ce moment s‑ar putea considera că a fost deschisă o procedură de insolvență împotriva unui debitor în sensul prezentei dispoziții.

80.

Cu privire la acest aspect, Hotărârea Eurofood ( 32 ) oferă, fără îndoială, indicații foarte utile.

81.

Amintim că, în cauza respectivă, Curtea a fost întrebată dacă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere de lichidare a unei societăți – și prin care a fost numit un lichidator cu competențe care să aibă efectul de a priva administratorii acestei societăți de dreptul de a exercita aceleași competențe – trebuia să fie calificată drept „hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență” în sensul Regulamentului nr. 1346/2000.

82.

Arătând că condițiile și formalitățile necesare pentru deschiderea unei proceduri de insolvență sunt chestiuni care țin de dreptul național și care variază considerabil de la un stat membru la altul ( 33 ), Curtea a statuat că, pentru a asigura eficacitatea sistemului instituit de regulament, este important ca principiul recunoașterii reciproce prevăzut la articolul 16 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 1346/2000 să se poată aplica „cât mai curând posibil” în cursul procedurii ( 34 ). În aceste condiții, trebuie considerată o „hotărâre de deschidere a procedurii de insolvență” în sensul prezentului regulament nu numai o hotărâre calificat în mod formal ca hotărâre de deschidere prin legislația statului membru în care funcționează instanța care a emis hotărârea, ci și hotărârea pronunțată în urma unei cereri întemeiate pe insolvența debitorului, având ca obiect deschiderea procedurii menționate în anexa A la regulamentul menționat, atunci când această hotărâre implică desistarea debitorului și privește numirea unui lichidator menționat în anexa C la același regulament ( 35 ).

83.

Considerăm că această concluzie este valabilă, mutatis mutandis, și pentru interpretarea articolului 24 din Regulamentul nr. 1346/2000.

84.

Astfel cum s‑a subliniat în Raportul Virgós/Schmit (punctul 187), rezultă că această dispoziție – ca și articolul 16 din regulament – a fost introdusă pentru a compensa efectele nedorite pe care le‑ar putea avea asupra tranzacțiilor efectuate cu bună‑credință de către terți recunoașterea automată a hotărârilor de deschidere a procedurilor de insolvență, considerate în sens foarte larg.

85.

Articolul 24 din Regulamentul nr. 1346/2000 urmărește concret să protejeze terții care, de bună‑credință și după deschiderea procedurii de insolvență, au executat o obligație în favoarea debitorului aflat în faliment, atunci când aceasta ar fi trebuit să fie executată în favoarea lichidatorului. Buna‑credință se prezumă până la proba contrarie, dacă obligația a fost executată înainte de adoptarea măsurilor de publicitate prevăzute la articolul 21 din regulamentul menționat ( 36 ). Cu toate acestea, este întotdeauna posibil ca partea adversă să dovedească faptul că executarea unei obligații s‑a făcut cu rea‑credință și, prin urmare, că efectul liberator nu se poate produce.

86.

Această soluție este, de altfel, cea reținută explicit de noul Regulament 2015/848. Articolul 2 alineatul (7) punctul (ii) califică „hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență”, în sensul regulamentului menționat, ca fiind hotărârea unei instanțe de numire a unui practician în insolvență, inclusiv, în conformitate cu anexa B, a unui lichidator provizoriu.

87.

În lumina tuturor acestor considerații, propunem, așadar, să se răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 24 din Regulamentul nr. 1346/2000 se aplică în cazul executării unei obligații în favoarea debitorului într‑un stat membru în etapa în care s‑a depus o cerere pentru deschiderea unei proceduri de insolvență referitoare la activele debitorului și a fost desemnat un lichidator provizoriu într‑un alt stat membru, dar nu a fost încă pronunțată nicio hotărâre judecătorească de deschidere a procedurii de insolvență în statul membru pe teritoriul căruia se situează centrul intereselor principale ale pârâtului.

88.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 24 din Regulamentul nr. 1346/2000 se aplică în cazul în care actul inițial de dispoziție a debitorului în faliment este considerat fără efect, în temeiul dreptului național al instanței competente în materia insolvenței, iar această lipsă de efect rezultă tocmai din procedura de insolvență.

89.

Trebuie amintit că articolul 24 din Regulamentul nr. 1346/2000, interpretat în lumina considerentului (30) al acestuia, introduce o regulă generală de protecție a actelor de dispoziție efectuate cu bună‑credință de către terți în cazul în care aceștia își execută obligația în favoarea debitorului într‑un moment în care procedurile străine de insolvență au fost deja deschise, dar terțul nu a putut cunoaște această situație.

90.

Astfel cum a statuat Curtea, acest articol nu se numără printre normele de conflict, ci reprezintă o dispoziție de drept material care se aplică în fiecare stat membru independent de lex concursus ( 37 ).

91.

Nici modul de redactare a articolului 24 din Regulamentul nr. 1346/2000, nici obiectivul de protecție a terților debitori de bună‑credință urmărit de această dispoziție nu permit limitarea aplicării acesteia numai în cazul obligațiilor intervenite în afara oricărei legături cu procedura de insolvență. În consecință, nici natura obligației terțului față de debitor, nici temeiul juridic al acesteia nu ar trebui să fie relevante pentru aplicarea articolului 24 din Regulamentul nr. 1346/2000.

92.

Cu toate acestea, este necesar să se precizeze că această dispoziție se aplică numai în cazul în care se poate prezuma totuși că, având în vedere toate împrejurările cauzei, terțul vizat nu a avut efectiv cunoștință despre deschiderea unei proceduri de insolvență, deschidere care în mod normal ar fi trebuit să îl oblige să facă plata în cauză în favoarea lichidatorului desemnat în cadrul acesteia.

93.

De asemenea și după cum am subliniat mai devreme, în orice caz, este totuși posibil ca partea adversă să dovedească faptul că, în pofida nepublicării hotărârii de deschidere a unei proceduri de insolvență într‑un stat membru, terțul în cauză a luat cunoștință în mod efectiv de aceasta, că executarea unei obligații a fost efectuată cu rea‑credință și, prin urmare, că efectul liberator menționat la articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 nu se poate produce.

94.

În consecință, temeiul juridic al obligației terțului față de debitorul în faliment este irelevant pentru aplicarea articolului 24 din Regulamentul nr. 1346/2000. Este totuși posibil ca partea adversă să dovedească faptul că, în pofida nepublicării hotărârii de deschidere a unei proceduri de insolvență într‑un stat membru, terțul în cauză a luat cunoștință în mod efectiv de aceasta, că executarea unei obligații a fost efectuată cu rea‑credință și, prin urmare, că efectul liberator nu se poate produce.

95.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă prezumția de necunoaștere prevăzută la articolul 24 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 1346/2000 se aplică în cazul în care actele de numire a unui lichidator provizoriu și cele referitoare la actele de dispoziție ale debitorului în faliment nu au fost publicate în statul membru în care debitorul își are domiciliul, în condițiile în care acest stat prevede publicarea obligatorie a acestor acte, în conformitate cu articolul 21 alineatul (2) din prezentul regulament.

96.

Îndoielile exprimate de instanța de trimitere se referă la aplicabilitatea unei astfel de prezumții în circumstanțele din speță, în timp ce articolul 16 alineatul (1) și articolul 25 alineatul (1) a treia teză din Regulamentul nr. 1346/2000 prevăd o recunoaștere automată a hotărârilor instanței competente în materia insolvenței referitoare la măsurile de conservare de către instanțele din oricare alt stat membru.

97.

Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, dreptul bulgar prevede publicarea obligatorie a hotărârilor străine de deschidere a unei proceduri de insolvență.

98.

În această privință, trebuie amintit că articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede norma generală a libertății de publicare a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență și, după caz, a hotărârii de numire a lichidatorului, în orice stat membru, altul decât statul membru în care este deschisă procedura. Articolul 21 alineatul (2) din regulament permite, în mod excepțional, să se impună obligativitatea publicării acestor hotărâri de către statul membru pe teritoriul căruia debitorul are un sediu. În acest caz, lichidatorul sau orice autoritate abilitată în acest sens din statul membru în care a fost deschisă procedura ia toate măsurile necesare pentru a asigura publicarea.

99.

În opinia noastră, principiul recunoașterii reciproce instituit prin Regulamentul nr. 1346/2000 implică în mod necesar că prezumția de necunoaștere prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din regulament se aplică chiar și în cazul în care autoritățile menționate la articolul 21 alineatul (2) din același regulament nu au luat toate măsurile necesare pentru a asigura publicarea unei hotărâri străine de deschidere a procedurii de insolvență în registrul statului membru pe al cărui teritoriu își are sediul sucursala pârâtului.

100.

Această concluzie reiese, în fond, din modul de redactare a articolului 24 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 1346/2000. Prezumția necunoașterii faptului că a fost deschisă procedura de insolvență prevăzută de acest text se aplică atunci când terțul debitor a executat obligația în favoarea debitorului aflat în faliment înainte de măsurile de publicitate prevăzute la articolul 21 din regulament. Nu se prevede nicio altă condiție în această privință și textul dispoziției nu exclude măsurile de publicare obligatorie menționate la articolul 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000.

101.

În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) după cum urmează: