–

pentru Trinseo Deutschland Anlagengesellschaft mbH, de S. Altenschmidt și de P.‑A. Schütter, Rechtsanwälte;

–

pentru Bundesrepublik Deutschland, de H. Barth și de L. Langefeld, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, de M. A. M. de Ree și de C. S. Schillemans, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. C. Becker, de C. Zadra și de J.-F. Brakeland, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 și a anexei I la Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO 2003, L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 (JO 2009, L 140, p. 63) (denumită în continuare „Directiva 2003/87”), precum și a Deciziei 2011/278/UE a Comisiei din 27 aprilie 2011 de stabilire, pentru întreaga Uniune, a normelor tranzitorii privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87 (JO 2011, L 130, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Trinseo Deutschland Anlagengesellschaft mbH (denumită în continuare „Trinseo”), pe de o parte, și Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), reprezentată de Umweltbundesamt (Oficiul Federal pentru Mediu, Germania), pe de altă parte, în legătură cu refuzul de a aloca cu titlu gratuit cote de emisie de gaze cu efect de seră (denumite în continuare „cote de emisie”) unei instalații de producere a policarbonatului.

3

Articolul 1 din Directiva 2003/87, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Prezenta directivă instituie un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră (denumit în continuare «sistemul comunitar») pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic.

[...]”

4

Articolul 2 alineatul (1) din această directivă, intitulat „Sfera de aplicare”, prevede:

„Prezenta directivă se aplică emisiilor care provin din activitățile enumerate în anexa I și gazelor cu efect de seră din anexa II.”

5

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[...]

[...]”

6

Articolul 10a din aceeași directivă, intitulat „Norme comunitare tranzitorii privind alocarea de cote cu titlu gratuit”, prevede la alineatul (1):

„Până la 31 decembrie 2010, Comisia adoptă dispoziții integral armonizate de punere în aplicare pentru o alocare armonizată a cotelor [...]”

7

Articolul 11 din Directiva 2003/87, intitulat „Măsuri naționale de punere în aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Fiecare stat membru publică și prezintă Comisiei, până la 30 septembrie 2011, lista instalațiilor de pe teritoriul său care intră sub incidența prezentei directive, precum și cotele gratuite alocate fiecărei instalații de pe teritoriul său, calculate în conformitate cu normele menționate la articolul 10a alineatul (1) și la articolul 10c.”

8

Anexa I la această directivă, intitulată „Categoriile de activități cărora li se aplică prezenta directivă”, vizează printre altele, în temeiul emisiilor de dioxid de carbon (CO2), următoarele activități:

„Arderea combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 [de megawați (MW)] [...]

[...]

Producerea substanțelor chimice organice vrac prin cracare, reformare, oxidare completă sau parțială sau prin procese similare, cu o capacitate de producție care depășește 100 de tone pe zi.”

9

Potrivit considerentului (6) al Deciziei 2011/278:

„Valorile de referință trebuie să acopere toate emisiile directe legate de producție, inclusiv emisiile legate de producerea căldurii măsurabile utilizate pentru producție, indiferent dacă această căldură măsurabilă a fost produsă in situ sau în altă instalație. [...]”

10

Considerentul (21) al acestei decizii enunță:

„Atunci când două sau mai multe instalații fac schimb de căldură măsurabilă, alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii trebuie să se bazeze pe consumul de căldură al unei instalații și să țină seama de riscul de relocare a emisiilor de dioxid de carbon. În acest sens, pentru a se asigura faptul că numărul de cote de emisii care trebuie alocate cu titlu gratuit nu depinde de structura de aprovizionare cu căldură, cotele de emisii trebuie alocate consumatorului de căldură.”

11

Articolul 3 din decizia menționată prevede:

„În sensul prezentei decizii, se aplică următoarele definiții:

[...]

[...]”

12

Considerentele (16) și (17) ale Deciziei 2013/448/UE a Comisiei din 5 septembrie 2013 privind măsurile naționale de punere în aplicare pentru alocarea tranzitorie cu titlu gratuit a cotelor de emisii de gaze cu efect de seră în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) din Directiva 2003/87 (JO 2013, L 240, p. 27) au următorul cuprins:

13

Articolul 1 din Decizia 2013/448 prevede:

„(1)   Includerea instalațiilor enumerate în anexa I la prezenta decizie în listele de instalații care intră sub incidența Directivei [2003/87] transmise Comisiei în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Directiva [2003/87], precum și cantitățile anuale totale preliminare corespunzătoare de cote de emisii alocate cu titlu gratuit instalațiilor respective sunt respinse.

(2)   [...]

Nu se formulează obiecții cu privire la cazul în care un stat membru ar aduce modificări cantităților anuale totale preliminare ale cotelor de emisii alocate cu titlu gratuit instalațiilor de pe teritoriul său incluse în listele menționate la alineatul (1) și enumerate la punctul E din anexa I la prezenta decizie înainte de a determina cantitatea anuală totală definitivă pentru fiecare an din 2013 până în 2020, în conformitate cu [Decizia 2011/278], în măsura în care modificarea ar consta în excluderea oricărei alocări pentru căldura exportată către instalațiile care produc polimeri, precum S-PVC și E-PVC, și VCM.

[...]”

14

Punctul E din anexa I la această decizie se referă la cinci instalații prezentate în măsurile naționale germane de punere în aplicare, printre care cea a Dow Deutschland Anlagengesellschaft, care sunt supuse sistemului de comercializare a cotelor de emisie, care furnizează căldură exclusiv unor instalații de polimerizare.

15

Articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 601/2012 al Comisiei din 21 iunie 2012 privind monitorizarea și raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră în conformitate cu Directiva 2003/87 (JO 2012, L 181, p. 30), intitulat „Exhaustivitate”, prevede:

„Monitorizarea și raportarea trebuie să fie complete și să acopere toate emisiile de proces și de ardere provenite din totalitatea surselor de emisii și a fluxurilor de surse aferente activităților enumerate în anexa I la Directiva [2003/87] [...], precum și toate gazele cu efect de seră menționate în legătură cu activitățile respective, evitându-se în același timp dubla contabilizare.

[...]”

16

Articolul 49, intitulat „CO2 transferat”, din acest regulament conține, la alineatul (1), următoarele dispoziții:

„Operatorul scade din emisiile instalației orice cantitate de CO2 care provine din carbonul fosil specific activităților care intră sub incidența anexei I la Directiva [2003/87], care nu este emisă de instalație ci transferată de la aceasta către oricare dintre următoarele:

Pentru alte tipuri de transferuri de CO2 dintr-o instalație, nu este autorizată nicio scădere a CO2 din emisiile instalației.”

17

Anexa IV la regulamentul menționat, intitulată „Metodologii de monitorizare specifice activităților asociate instalațiilor [articolul 20 alineatul (2)]”, cuprinde printre altele următoarele dispoziții:

„1.   Reguli specifice de monitorizare a emisiilor provenite din procesele de ardere

[...]”

18

Articolul 2 din Treibhausgas-Emissionshandelsgesetz (Legea privind comercializarea cotelor de emisie de gaze cu efect de seră) din 21 iulie 2011 (BGBl. I S. 1475, denumită în continuare „TEHG”), intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta lege se aplică emisiilor de gaze cu efect de seră menționate în anexa 1 partea 2, care provin din activitățile prevăzute în aceasta. Pentru instalațiile menționate în anexa 1 partea 2, prezenta lege se aplică și atunci când acestea sunt părți sau dispozitive auxiliare ale unei instalații care nu este specificată în anexa 1 partea 2.

[...]”

19

Articolul 9 din TEHG, intitulat „Alocarea de drepturi de emisie cu titlu gratuit către operatorii instalațiilor”, prevede:

„(1)   Operatorii instalațiilor primesc o alocare de drepturi de emisie cu titlu gratuit, conform principiilor articolului 10a [...] din [Directiva 2003/87], în versiunea în vigoare, și ale Deciziei [2011/278].

[...]”

20

Punctul 27 din partea 2 din anexa 1 la TEHG privește „[i]nstalații[le] de producere a substanțelor chimice organice de bază (alchene și alchene clorurate; alchine; compuși aromatici și hidrocarburi aromatice alchilate; fenoli, alcooli; aldehide, cetone; acizi carboxilici, acizi dicarboxilici, anhidride carboxilice și tereftalat de dimetil; epoxid; acetat de vinil, acrilonitril; caprolactamă și melamină) cu o capacitate de producție care depășește 100 de tone pe zi”.

21

Trinseo exploatează o instalație de producere a policarbonatului cu o capacitate de producție autorizată care depășește 100 de tone pe zi. Această instalație își procură aburul necesar acestei producții de la o centrală care este exploatată, în același sit, de o altă societate, Dow Deutschland Anlangengesellschaft, care este supusă sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin Directiva 2003/87.

22

La 23 ianuarie 2012, Trinseo a solicitat Deutsche Emissionshandelsstelle (Serviciul German de Comercializare a Cotelor de Emisie) (denumit în continuare „DEHSt”) alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie pentru instalația menționată pentru perioada de comercializare 2013-2020.

23

Prin decizia din 17 februarie 2014, DEHSt a respins această cerere, pentru motivul că policarbonatul nu figurează în lista substanțelor și a grupelor de substanțe prevăzută la punctul 27 din partea 2 din anexa 1 la TEHG și că, prin urmare, instalația menționată nu intră în domeniul de aplicare al TEHG.

24

Plângerea administrativă formulată de Trinseo împotriva acestei decizii a fost respinsă de DEHSt pentru același motiv.

25

La 2 octombrie 2015, Trinseo a sesizat Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania) cu o acțiune împotriva deciziei menționate.

26

În susținerea acestei acțiuni, Trinseo arată că, în temeiul articolului 2 din Directiva 2003/87 coroborat cu anexa I la aceasta, orice activitate de producere a substanțelor chimice organice vrac prin cracare, reformare, oxidare completă sau parțială sau prin procese similare, fără nicio restricție privind anumite substanțe, intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

27

În această privință, Trinseo subliniază că reiese atât din documentul Comisiei, intitulat „Guidance on Interpretation of Annex I of the [Directive 2003/87] (excl. aviation activities)” [„Orientări privind interpretarea anexei I la Directiva [2003/87] (cu excepția activităților de aviație)”] din 18 martie 2010, cât și din considerentul (16) al Deciziei 2013/448 că producerea de polimeri intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87. Or, în temeiul Deciziei 2011/278, atunci când o instalație supusă sistemului de comercializare a cotelor de emisie furnizează căldură unei alte instalații supuse aceluiași sistem, alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie ar trebui să intervină în favoarea acesteia din urmă, Decizia 2013/448 interzicând, de altfel, alocarea acestor cote celei dintâi. Întrucât punctul 27 din partea 2 din anexa 1 la TEHG nu transpune în mod corect Directiva 2003/87, Trinseo ar putea să se prevaleze de un drept la alocarea cu titlu gratuit a unor astfel de cote, întemeiat direct pe aceasta.

28

În schimb, DEHSt susține că Directiva 2003/87 nu impune obligația de a integra instalațiile de polimerizare în sistemul de comercializare a cotelor de emisie. Pe de altă parte, faptul că această directivă afectează din principiu în mod global operatorii de instalații ar pleda împotriva unei aplicări directe a acesteia.

29

În aceste condiții, Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

După prezentarea concluziilor avocatului general, Trinseo a solicitat, prin actul depus la grefa Curții la 29 decembrie 2017, să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii. În susținerea acestei cereri, Trinseo arată în esență că avocatul general a ignorat, în concluziile sale, anumite elemente ale dreptului național referitoare la alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie pentru instalațiile care nu generează emisii de CO2, care ar merita organizarea unei dezbateri contradictorii.

31

Trebuie amintit că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca părțile interesate să depună observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (Hotărârea Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 30 și jurisprudența citată).

32

În temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general are rolul de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile avocatului general, nici motivarea pe care se întemeiază acestea nu sunt obligatorii pentru Curte (Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C-33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 25).

33

În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care acesta le examinează în cadrul lor, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C-33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 26).

34

Acestea fiind precizate, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură al acesteia, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 29 aprilie 2015, Nordzucker, C‑148/14, EU:C:2015:287, punctul 24).

35

Această situație nu se regăsește în speță. Astfel, asemenea celorlalte persoane interesate care au participat la prezenta procedură, Trinseo a expus, atât în cursul fazei scrise, cât și al fazei orale a acesteia, ansamblul elementelor de fapt și de drept pe care le-a considerat relevante pentru a răspunde la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere, în special în ceea ce privește domeniul de aplicare al Directivei 2003/87, astfel cum reiese din articolul 2 din aceasta, precum și domeniul de aplicare al dispozițiilor prevăzute de Deciziile 2011/278 și 2013/448 privind alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie. Astfel, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța și că aceste elemente au făcut obiectul dezbaterilor desfășurate în fața sa.

36

Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea apreciază că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

37

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87 trebuie interpretat în sensul că o instalație de producere a polimerilor, în special policarbonat, precum cea în discuție în litigiul principal, care își procură căldura necesară pentru această producție la o instalație terță se încadrează în activitatea de „producere a substanțelor chimice organice de bază, prin cracare, reformare, oxidare completă sau parțială sau prin procese similare”, în sensul anexei I la această directivă, astfel încât trebuie să se considere că ea intră în domeniul de aplicare al sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin această directivă.

38

Din decizia de trimitere reiese că această întrebare este adresată în cadrul unui litigiu rezultat în urma refuzului autorităților naționale competente de a aloca unei asemenea instalații cote de emisie cu titlu gratuit pentru perioada de comercializare 2013-2020.

39

Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că Directiva 2003/87 are ca obiect instituirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie care urmărește reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice orice perturbare antropogenă periculoasă a climatului și al cărui obiectiv final este protecția mediului (a se vedea în special Hotărârea din 8 martie 2017, ArcelorMittal Rodange et Schifflange, C-321/15, EU:C:2017:179, punctul 24).

40

Acest sistem se bazează pe o logică economică ce urmărește stimularea tuturor participanților la sistemul menționat să emită o cantitate de gaze cu efect de seră inferioară cotelor ce le-au fost acordate inițial, pentru ca astfel să cedeze surplusul unui alt participant care a produs o cantitate de emisii superioară cotelor alocate (a se vedea în special Hotărârea din 8 martie 2017, ArcelorMittal Rodange et Schifflange, C-321/15, EU:C:2017:179, punctul 22).

41

Directiva 2003/87 urmărește astfel să reducă până în 2020 emisiile totale de gaze cu efect de seră din Uniune cu cel puțin 20 % în raport cu nivelurile din 1990, într-o manieră eficientă din punct de vedere economic (Hotărârea din 8 septembrie 2016, E.ON Kraftwerke, C-461/15, EU:C:2016:648, punctul 23).

42

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87, care îi definește domeniul de aplicare, această directivă se aplică „emisiilor care provin din activitățile enumerate în anexa I”, care vizează printre altele, în temeiul emisiei de CO2, „producerea de substanțe chimice organice vrac prin cracare, reformare, oxidare completă sau parțială sau prin procese similare, cu o capacitate de producție care depășește 100 de tone pe zi”.

43

În speță, este cert că, astfel cum reiese din modul de redactare a întrebării preliminare, instalația de producere a polimerilor în discuție în litigiul principal depășește pragul de capacitate de producție prevăzut în această anexă.

44

În schimb, în timp ce Trinseo și Comisia susțin că polimerii pot fi considerați „substanțe chimice organice vrac” fabricate printr-un „proces similar” cracării, reformării sau oxidării, în sensul anexei menționate, Oficiul Federal pentru Mediu, precum și guvernele german și neerlandez susțin că acest tip de instalație nu îndeplinește aceste condiții, întrucât, pe de o parte, polimerii sunt produse finite, iar nu produse intermediare utilizate pentru producerea altor substanțe chimice și, pe de altă parte, procesul de polimerizare nu prezintă caracteristici similare cracării, reformării sau oxidării.

45

Cu toate acestea, trebuie arătat de la bun început că, potrivit însuși modului de redactare a articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87, activitățile prevăzute în anexa I la această directivă nu intră în domeniul său de aplicare și, prin urmare, al sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin directiva menționată decât dacă generează „emisii” de gaze cu efect de seră enumerate în anexa II la directiva menționată.

46

Prin urmare, pentru a stabili dacă o instalație de producere a polimerilor, precum cea în discuție în litigiul principal, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87, trebuie, mai întâi, să se verifice, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din aceasta, dacă respectiva instalație desfășoară activități care generează astfel de „emisii”.

47

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 litera (b) din Directiva 2003/87, „emisii”, în sensul acesteia, înseamnă eliberarea în atmosferă de gaze cu efect de seră din surse aparținând unei instalații.

48

Rezultă astfel din însăși redactarea dispoziției menționate că „emisia”, în sensul acesteia, presupune eliberarea unui gaz cu efect de seră în atmosferă de o instalație (Hotărârea din 19 ianuarie 2017, Schaefer Kalk, C-460/15, EU:C:2017:29, punctul 32).

49

În speță, reiese din elementele prezentate Curții și niciuna dintre persoanele interesate care au participat la prezenta procedură nu contestă că o instalație de producere a polimerilor, precum cea în discuție în litigiul principal, care își procură căldura necesară pentru polimerizare de la o instalație terță nu generează ea însăși eliberări de CO2 în atmosferă, întrucât numai producerea de căldură de această din urmă instalație dă loc la asemenea eliberări. Astfel, procesul de polimerizare nu eliberează CO2, întrucât carbonul, după cum a explicat guvernul neerlandez, este necesar tocmai producerii de polimeri precum policarbonatul.

50

Rezultă că producerea de polimeri de o instalație precum cea în discuție în litigiul principal, care nu produce în mod integrat căldura necesară pentru polimerizare, nu generează emisii directe de CO2.

51

Or, în lipsa unor astfel de emisii, o activitate, chiar dacă este menționată în anexa I la Directiva 2003/87, nu poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive și, prin urmare, al sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin aceasta.

52

Această concluzie este confirmată de obiectivul urmărit de această directivă, amintit la punctele 39-41 din prezenta hotărâre, care constă în stimularea instalațiilor supuse sistemului de comercializare a cotelor de emisie să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră pentru a putea ceda un surplus de cote de emisie unei alte instalații supuse acestui sistem. Astfel, întrucât instalațiile de producere a polimerilor nu generează în sine nicio emisie directă de CO2, operatorii acestor instalații nu pot fi stimulați să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră prin alocarea unor cote de emisie.

53

Trinseo și Comisia susțin însă că emisiile care provin din producerea de polimeri ar trebui să includă emisiile „indirecte” care provin din producerea de căldură de instalația terță care furnizează căldura în vederea polimerizării. Această abordare ar fi conformă cu obiectivul urmărit de Directiva 2003/87, întrucât ar permite încurajarea investițiilor care urmăresc reducerea consumului de energie. Ea ar fi, în plus, confirmată de articolul 10a din această directivă, precum și de articolul 3 litera (c) și de considerentele (6) și (21) ale Deciziei 2011/278, care prevăd alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie instalației care utilizează căldura, iar nu celei care o produce. Astfel, din articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2013/448 coroborat cu punctul E din anexa I la respectiva decizie și înțeles în lumina considerentelor (16) și (17) ale acesteia ar reieși că instalațiilor de polimerizare, iar nu furnizorului de căldură, trebuie să li se aloce cote de emisie cu titlu gratuit. Anexa I la Decizia 2011/278 ar stabili, de altfel, criterii de referință pentru produsele fabricate exclusiv în acest tip de instalație.

54

Această interpretare nu poate fi totuși reținută.

55

Astfel, după cum reiese deja din cuprinsul punctelor 47 și 48 din prezenta hotărâre, „emisiile” cărora li se aplică Directiva 2003/87, potrivit însuși modului de redactare a articolului 3 litera (b) din această directivă, sunt doar cele care dau loc la eliberarea de gaze cu efect de seră din surse aparținând unei instalații.

56

Or, în ceea ce privește emisiile de CO2 care provin din producerea de căldură, anexa I la Directiva 2003/87 prevede că aceste emisii sunt vizate în temeiul activității de ardere a combustibililor „în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW”.

57

Din această dispoziție rezultă astfel în mod clar că numai emisiile care provin direct din activitatea desfășurată de instalația care produce ea însăși căldura pot fi luate în considerare pentru a stabili dacă această activitate intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie.

58

Rezultă că emisiile de CO2 care provin din activitatea de producere de căldură justifică includerea în acest sistem numai a instalațiilor care sunt la originea acestor emisii, precum, în speță, instalația terță care furnizează căldură instalației în discuție în litigiul principal.

59

Această interpretare este confirmată de anexa IV la Regulamentul nr. 601/2012, al cărei punct 1 litera A al doilea paragraf prevede în mod explicit că „[o]peratorul atribuie instalației toate emisiile provenite din arderea combustibililor în instalație indiferent de exporturile de căldură sau de electricitate către alte instalații. Operatorul nu atribuie emisiile asociate cu producția de căldură sau de electricitate, care este importată de la alte instalații către instalația importatoare”.

60

Din acești termeni rezultă astfel în mod clar că un operator care importă căldură provenită de la o instalație terță nu se poate prevala de emisiile generate de aceasta din urmă.

61

Orice altă interpretare, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 50 și 51 din concluzii, ar da naștere în mod inevitabil unui risc de dublă contabilizare a emisiilor, din moment ce acestea ar trebui să fie declarate atât de către producătorul de căldură, ca emisii directe, cât și de către utilizatorul acestei călduri, ca emisii indirecte.

62

Or, această dublă contabilizare ar fi nu numai contrară articolului 5 primul paragraf din Regulamentul nr. 601/2012, ci, întrucât emisiile legate de producerea de căldură de o instalație care își produce propria căldură în mod integrat ar trebui, la rândul lor, să fie declarate doar o singură dată, ar aduce de asemenea atingere menținerii condițiilor de concurență, care constituie unul dintre obiectivele secundare ale regimului instituit prin Directiva 2003/87 (a se vedea în special Hotărârea din 22 iunie 2016, DK Recycling und Roheisen/Comisia, C-540/14 P, EU:C:2016:469, punctul 50).

63

În plus, trebuie să se constate, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 52 și 53 din concluzii, că, dacă articolul 49 alineatul (1) din Regulamentul nr. 601/2012 stabilește un mecanism pentru transferul de CO2 în cele trei ipoteze enumerate în această dispoziție, sistemul instituit prin Directiva 2003/87 nu prevede, în schimb, un mecanism general care să permită unui producător de căldură să transfere emisii de CO2 utilizatorului acesteia, după cum nu conține nici dispoziții care să aibă ca obiect soluționarea problemei privind eventuala distribuție a acestor emisii între diferiții săi utilizatori, după caz, succesivi.

64

Desigur, după cum arată Trinseo și Comisia, nu se poate exclude faptul că alocarea cotelor de emisie operatorului unei instalații de producere a polimerilor, care își procură căldura necesară în acest scop de la o instalație terță, ar putea stimula un asemenea operator să utilizeze tehnici mai eficiente pentru a-și ameliora randamentul energetic, în special prin reducerea nevoilor sale de combustibili. Pentru acest motiv, Comisia prevede, în considerentul (21) al Deciziei 2011/278, că consumatorului de căldură trebuie să îi fie alocate cu titlu gratuit cotele de emisie.

65

Cu toate acestea, este adevărat că, după cum a subliniat în mod întemeiat guvernul neerlandez, o asemenea creștere a eficienței energetice nu poate justifica includerea în sistemul de comercializare a cotelor de emisie a unor activități care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) din aceasta.

66

Aceste considerații nu sunt de natură să fie repuse în discuție nici de normele prevăzute de legiuitorul Uniunii pentru alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie.

67

În această privință, trebuie amintit că alocarea cu titlu gratuit a acestor cote de emisie intră, conform articolului 10a din Directiva 2003/87, sub incidența unui regim tranzitoriu aplicabil numai instalațiilor care fac parte din anumite sectoare de activitate, cantitatea alocată a acestor cote fiind, în plus, redusă progresiv în perioada 2013-2020, în vederea ajungerii la eliminarea lor totală în cursul anului 2027 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2016, E.ON Kraftwerke, C-461/15, EU:C:2016:648, punctul 24, și Hotărârea din 26 octombrie 2016, Yara Suomi și alții, C-506/14, EU:C:2016:799, punctul 46).

68

Or, numai instalațiile ale căror activități, conform articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87, intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie pot beneficia de alocarea cu titlu gratuit a unor asemenea cote. Astfel, nici articolul 10a din această directivă, nici Deciziile 2011/278 și 2013/448 nu pot modifica domeniul de aplicare al directivei menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 ianuarie 2017, Schaefer Kalk, C-460/15, EU:C:2017:29, punctele 40-42).

69

De altfel, reiese din însuși modul de redactare a articolului 3 litera (c) din Decizia 2011/278 că unei instalații care exportă căldura pe care o produce trebuie să i se aloce cu titlu gratuit cote de emisie pentru această căldură în cazul în care o exportă „către o instalație sau către altă entitate neinclusă în sistemul Uniunii” (Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C-180/15, EU:C:2016:647, punctul 117).

70

Tocmai aceasta este situația atunci când o instalație utilizatoare de căldură, care desfășoară activități care nu generează prin ele însele emisii, în sensul articolului 3 litera (b) din Directiva 2003/87, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (1) din această directivă.

71

În această privință, este necesar să se adauge că nu este deloc discriminatorie diferența de tratament care rezultă din faptul că o instalație de producere a polimerilor care produce în mod integrat căldura necesară în acest scop, spre deosebire de o instalație precum cea în discuție în litigiul principal, care își procură această căldură de la o instalație terță, este inclusă în sistemul de comercializare a cotelor de emisie, în temeiul „arderii combustibililor”, în sensul anexei I la Directiva 2003/87. Astfel, în raport cu obiectivul urmărit de Directiva 2003/87, amintit la punctele 39-41 din prezenta hotărâre, există o diferență obiectivă între o instalație ale cărei activități generează emisii de gaze cu efect de seră în atmosferă și o instalație ale cărei activități nu generează asemenea emisii (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 19 ianuarie 2017, Schaefer Kalk, C-460/15, EU:C:2017:29, punctul 47).

72

Din ceea ce precedă rezultă că o instalație de producere a polimerilor, precum cea în discuție în litigiul principal, care este cert că desfășoară activități care nu generează emisii directe de CO2 nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) din aceasta.

73

Prin urmare, o asemenea instalație, fără a fi necesar să se examineze dacă ea desfășoară o activitate de „producere a substanțelor chimice organice de bază prin cracare, reformare, oxidare completă sau parțială sau prin procese similare”, în sensul anexei I la Directiva 2003/87, nu intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin această directivă.

74

În consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87 trebuie interpretat în sensul că o instalație de producere a polimerilor, în special policarbonat, precum cea în discuție în litigiul principal, care își procură căldura necesară pentru această producție de la o instalație terță, nu intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin această directivă, având în vedere că ea nu generează emisii directe de CO2.

75

Ținând seama de acest răspuns, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare preliminară.

76

În cadrul ședinței, guvernul german a solicitat Curții să limiteze în timp efectele prezentei hotărâri atât în cazul în care aceasta ar răspunde afirmativ, cât și în cazul în care ar răspunde negativ la prima întrebare.

77

Este necesar să se constate însă că guvernul german nu a furnizat niciun element concret de natură să justifice această cerere.

78

În aceste condiții, nu este necesară limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

79

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009, trebuie interpretat în sensul că o instalație de producere a polimerilor, în special policarbonat, precum cea în discuție în litigiul principal, care își procură căldura necesară pentru această producție de la o instalație terță, nu intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră instituit prin această directivă, având în vedere că ea nu generează emisii directe de CO2.