–

pentru Frank Sleutjes, de C. Peters, Rechtsanwalt;

–

pentru guvernul german, de M. Hellmann și de T. Henze, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de J. Vláčil și de M. Smolek, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. Bulterman și de M. de Ree, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de S. Grünheid, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva domnului Frank Sleutjes pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului.

3

Considerentele (14), (17) și (30) ale Directivei 2010/64 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale și al procedurilor de executare a unui mandat european de arestare.

(2)   Dreptul menționat la alineatul (1) se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau acuzate de comiterea unei infracțiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se soluționarea definitivă a întrebării dacă persoanele în cauză au comis infracțiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi de atac.”

5

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la traducerea documentelor esențiale”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într‑un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.

(2)   Documentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească.”

6

Articolul 187 din Gerichtsverfassungsgesetz (Legea privind organizarea judiciară, denumită în continuare „GVG”) prevede la alineatul (1) că, referitor la un inculpat care nu stăpânește limba germană, este necesar să se recurgă la un interpret sau la un traducător în măsura în care acest lucru este necesar pentru ca inculpatul să își exercite dreptul la apărare în cadrul procedurii penale.

7

În plus, la alineatul (2), articolul 187 menționat prevede că, în vederea exercitării dreptului la apărare de către un inculpat care nu stăpânește limba germană, este necesar, în principiu, să se efectueze o traducere scrisă a măsurilor privative de libertate, precum și a rechizitoriilor, a ordonanțelor penale și a hotărârilor care nu au dobândit autoritate de lucru judecat.

8

Articolul 37 alineatul (3) din Strafprozessordnung (Codul de procedură penală, denumit în continuare „StPO”) prevede că, referitor la un inculpat care nu stăpânește limba germană, trebuie notificată doar „hotărârea” (Urteil), însoțită de traducerea sa într‑o limbă înțeleasă de inculpat.

9

Articolul 407 și următoarele din StPO reglementează ordonanțele penale (Strafbefehle).

10

La 2 noiembrie 2015, la cererea Staatsanwaltschaft Aachen (Parchetul din Aachen, Germania), Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren, Germania) a emis, în aplicarea articolului 407 și următoarelor din StPO, o ordonanță penală împotriva domnului Sleutjes, resortisant neerlandez, condamnându‑l pe acesta printre altele la plata unei amenzi pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului.

11

Această ordonanță penală cuprindea o informație referitoare la căile de atac, indicând că nu urma să producă efecte și să devină executorie decât dacă, în termen de două săptămâni de la notificarea acesteia, domnul Sleutjes nu formula opoziție, în limba germană, în fața Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren), în scris sau printr‑o declarație orală înregistrată la grefa acestei instanțe.

12

La 12 noiembrie 2015, ordonanța penală în cauză a fost notificată domnului Sleutjes. Aceasta era redactată în limba germană și era însoțită de o traducere în limba neerlandeză exclusiv a informației privind căile de atac.

13

Prin e‑mailurile trimise Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren) la 24 și la 26 noiembrie 2015, domnul Sleutjes a luat poziție, în limba neerlandeză, cu privire la ordonanța penală emisă împotriva sa. Prin scrisoarea din 1 decembrie 2015, această instanță a informat inculpatul despre obligația redactării în limba germană a oricărei scrisori adresate ei.

14

În paralel, avocatul domnului M. Sleutjes, prin faxul din 1 decembrie 2015, a formulat opoziție și a solicitat restabilirea situației anterioare. Prin ordonanța din 28 ianuarie 2016, aceeași instanță a respins opoziția ca inadmisibilă, întrucât era introdusă tardiv, și a respins totodată cererea având ca obiect restabilirea situației anterioare.

15

Domnul Sleutjes a formulat o acțiune imediată împotriva acestei ordonanțe în prezent pendinte în fața instanței de trimitere, Landgericht Aachen (Tribunalul Regional din Aachen, Germania).

16

Această instanță consideră că cele două e‑mailuri ale domnului Sleutjes, din 24 și din 26 noiembrie 2015, deși primite de Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren) în termenul de opoziție, nu constituie o opoziție valabilă. Astfel, chiar presupunând că e‑mailul îndeplinește cerința formală impusă de dreptul german, potrivit căreia opoziția trebuie formulată în scris, în orice caz aceste e‑mailuri nu ar fi fost redactate în limba germană. Astfel, având în vedere acest fapt, nu ar fi cazul să se declare admisibilă opoziția domnului Sleutjes, dat fiind că acesta din urmă fusese informat, în limba neerlandeză, despre obligația redactării unei asemenea acțiuni în limba germană.

17

Cu toate acestea, instanța de trimitere amintește că, pe de o parte, articolul 37 alineatul (3) din StPO prevede că, atunci când inculpatul nu stăpânește limba germană, „hotărârea” trebuie să îi fie notificată, însoțită de traducerea sa într‑o limbă înțeleasă de persoana în cauză. Pe de altă parte, articolul 187 alineatul (2) din GVG prevede că în principiu este necesară efectuarea unei traduceri scrise, printre altele a ordonanțelor penale și a hotărârilor care nu au dobândit autoritate de lucru judecat.

18

În acest context, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă noțiunea „hotărâre” (Urteil), în sensul articolului 37 alineatul (3) din StPO, interpretată în lumina articolului 3 din Directiva 2010/64, ar trebui să includă și ordonanțele penale (Strafbefehle). În cazul unui răspuns afirmativ, ar rezulta că notificarea ordonanței penale emise împotriva domnului Sleutjes era nulă în măsura în care nu era însoțită de o traducere integrală în limba neerlandeză, astfel încât termenul de opoziție nici măcar nu ar fi început să curgă.

19

În aceste condiții, Landgericht Aachen (Tribunalul Regional din Aachen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 3 din [Directiva 2010/64] trebuie interpretat în sensul că noțiunea «hotărâre» (Urteil) din articolul 37 alineatul (3) din [StPO] include și ordonanțele penale (Strafbefehle) în sensul articolului 407 și următoarelor din [StPO]?”

20

Înainte de a răspunde la întrebarea preliminară, este necesar să se arate că, în observațiile sale scrise, guvernul german a considerat că, contrar interpretării instanței de trimitere, dispozițiile de drept intern aplicabile garantează inculpatului dreptul la traducerea ordonanței penale și a opoziției introduse împotriva acestei ordonanțe, astfel încât soluția din cauza principală nu ar depinde de răspunsul la întrebarea adresată, iar aceasta nu ar fi, așadar, pertinentă.

21

Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 19, precum și Hotărârea din 8 decembrie 2016, Eurosaneamientos și alții, C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 27).

22

Rezultă că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 8 decembrie 2016, Euroaneamientos și alții, C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 28 și jurisprudența citată).

23

Or, în cauză, nu reiese în mod evident din dosarul transmis Curții că situația din speță corespunde vreuneia dintre aceste ipoteze. În plus, Curtea nu este în măsură să pună la îndoială interpretarea dreptului național de către instanța de trimitere.

24

Prin urmare, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată.

25

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 din Directiva 2010/64 trebuie interpretat în sensul că un act precum o ordonanță prevăzută de dreptul național în vederea sancționării infracțiunilor minore și emisă de o instanță în urma unei proceduri unilaterale simplificate constituie un „document esențial”, în sensul alineatului (1) din acest articol, a cărui traducere scrisă trebuie asigurată, în conformitate cu cerințele formale impuse prin această dispoziție, persoanelor suspectate sau acuzate care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile respective, pentru a le permite acestora să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta astfel caracterul echitabil al procedurii.

26

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se arate că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2010/64 prevede dreptul la interpretare și la traducere în special în cadrul procedurilor penale. În plus, articolul 1 alineatul (2) din această directivă precizează că acest drept se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru faptul că sunt suspectate sau acuzate de comiterea unei infracțiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se soluționarea definitivă a întrebării dacă persoanele în cauză au comis infracțiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi de atac.

27

În consecință, situația unei persoane precum domnul Sleutjes, care a formulat împotriva unei ordonanțe penale emise în aplicarea articolului 407 și următoarelor din StPO a cărei destinatară era, o opoziție a cărei admisibilitate este examinată în cadrul unei căi de atac, intră în mod vădit în domeniul de aplicare al Directivei 2010/64, astfel încât această persoană trebuie să poată beneficia de dreptul la interpretare și la traducere garantat de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 27).

28

În ceea ce privește aspectul dacă, în speță, acest drept privește ordonanța penală respectivă, trebuie amintit că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/64 prevede dreptul persoanelor suspectate sau acuzate care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective de a obține traducerea scrisă a tuturor „documentelor esențiale”.

29

În această privință, în primul rând, articolul menționat precizează la alineatul (2) că documentele includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească.

30

Or, din dosarul prezentat Curții, precum și din cuprinsul punctelor 20 și 60 din Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686), reiese că ordonanța penală prevăzută de dreptul german este adoptată pe baza unei proceduri simplificate, potrivit căreia, în esență, notificarea acestei ordonanțe, pe de o parte, nu intervine decât după ce instanța se pronunță asupra temeiniciei acuzației și, pe de altă parte, reprezintă prima ocazie pentru inculpat de a fi informat cu privire la acuzare. De asemenea, atunci când această persoană nu formulează opoziție în termen de două săptămâni de la notificarea sa, această ordonanță dobândește autoritate de lucru judecat, iar sancțiunile prevăzute devin executorii.

31

În aceste condiții, o asemenea ordonanță penală reprezintă, totodată, un rechizitoriu sau un act de inculpare și o hotărâre judecătorească, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2010/64.

32

În al doilea rând, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 33 din concluzii, atât din considerentele (14), (17) și (30) ale acestei directive, cât și din însuși textul articolului 3, în special al alineatului (1) al acestuia, rezultă că dreptul la traducere pe care îl prevede este conceput în scopul de a permite persoanelor respective să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor (Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 43).

33

Or, atunci când o ordonanță penală precum cea în discuție în litigiul principal este adresată unei persoane doar în limba în care se desfășoară procedura respectivă în condițiile în care aceasta nu stăpânește această limbă, persoana în cauză nu este în măsură să înțeleagă ce i se reproșează și, prin urmare, nu își poate exercita în mod valabil dreptul la apărare dacă nu beneficiază de o traducere a ordonanței menționate într‑o limbă pe care o înțelege.

34

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că se impune să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 din Directiva 2010/64 trebuie interpretat în sensul că un act precum o ordonanță prevăzută de dreptul național în vederea sancționării infracțiunilor minore și emisă de o instanță la capătul unei proceduri unilaterale simplificate constituie un „document esențial”, în sensul alineatului (1) al acestui articol, a cărui traducere scrisă trebuie asigurată, în conformitate cu cerințele formale consacrate de această dispoziție, persoanelor suspectate sau acuzate care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile respective pentru a le permite să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta astfel caracterul echitabil al procedurii.

35

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 3 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale trebuie interpretat în sensul că un act precum o ordonanță prevăzută de dreptul național în vederea sancționării infracțiunilor minore și emisă de o instanță la capătul unei proceduri unilaterale simplificate constituie un „document esențial”, în sensul alineatului (1) al acestui articol, a cărui traducere scrisă trebuie asigurată, în conformitate cu cerințele formale consacrate de această dispoziție, persoanelor suspectate sau acuzate care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile respective pentru a le permite să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta astfel caracterul echitabil al procedurii.