—

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Mentgen, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul belgian, de C. Pochet, de L. Van den Broeck și de S. Vanrie, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de F.‑X. Bréchot, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul maghiar, de M. Fehér, de G. Koós și de M. Bóra, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin, în calitate de agent,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (JO 2010, L 343, p. 10).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Soha Sahyouni, pe de o parte, și domnul Raja Mamisch, pe de altă parte, cu privire la o procedură judiciară de recunoaștere a unei decizii în materie matrimonială adoptate de o instanță religioasă într‑o țară terță.

3

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1259/2010 prevede că acesta se aplică „divorțului și separării de corp în situațiile în care există un conflict de legi”.

4

Articolul 8 din același regulament are următorul cuprins:

„În absența unei opțiuni […], divorțul și separarea de corp sunt reglementate de legea statului:

5

Potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183), acesta se aplică, oricare ar fi natura instanței, divorțului, separării de drept și anulării căsătoriei.

6

Articolul 2 din regulamentul menționat prevede:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

[…]”

7

Conform articolului 21 alineatul (1) din același regulament, hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

8

Gesetz über das Verfahren in Familiensachen und in den Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit (Legea privind cauzele de dreptul familiei și în materie de proceduri necontencioase) prevede:

„Articolul 107. Recunoașterea hotărârilor străine în materie matrimonială

(1)   Hotărârile pronunțate în străinătate prin care se anulează o căsătorie […] sunt recunoscute numai în cazul în care administrația landului din domeniul justiției a constatat că condițiile de recunoaștere sunt îndeplinite. În cazul în care o instanță sau o autoritate a unui stat ai cărui resortisanți erau cei doi soți la data hotărârii s‑a pronunțat, recunoașterea nu depinde de o constatare a administrației landului din domeniul justiției.

(2)   Este competentă administrația landului din domeniul justiției unde are reședința obișnuită unul dintre soți. […]

(3)   Guvernele landurilor pot delega, pe cale normativă, competențele conferite de prezentele dispoziții administrațiilor landurilor din domeniul justiției unuia sau mai multor președinți ai Oberlandesgericht. […]

(4)   Decizia se adoptă la cerere. Cererea poate fi prezentată de orice persoană care demonstrează un interes juridic pentru recunoaștere.

[…]

(6)   În cazul în care administrația landului din domeniul justiției constată că condițiile de recunoaștere sunt îndeplinite, soțul care nu a depus cererea poate solicita Oberlandesgericht să se pronunțe. […]

(7)   Este competentă secția civilă a Oberlandesgericht în circumscripția căreia are sediul administrația landului din domeniul justiției . […]

(8)   Dispozițiile care precedă se aplică mutatis mutandis atunci când se solicită să se constate că condițiile de recunoaștere nu sunt îndeplinite.

[…]

Articolul 109. Excepții de la recunoaștere

1)   Se exclude recunoașterea unei hotărâri judecătorești,

[…]

[…]”

9

Domnul Mamisch și doamna Sahyouni s‑au căsătorit la 27 mai 1999 în circumscripția tribunalului islamic din Homs (Siria). Domnul Mamisch este cetățean sirian de la naștere. În cursul anului 1977, acesta a dobândit cetățenia germană prin naturalizare. Din acel an, acesta are dublă cetățenie. Doamna Sahyouni este cetățean sirian de la naștere. Ea a obținut cetățenia germană după încheierea căsătoriei.

10

Până în anul 2003, cei doi soți au locuit în Germania și apoi s‑au mutat în Homs. Din cauza războiului civil care izbucnise în Siria, în vara anului 2011, aceștia s‑au întors pentru scurt timp în Germania, dar, începând cu luna februarie 2012, au locuit alternativ în Kuweit și în Liban. În acest timp, ei s‑au aflat în repetate rânduri și în Siria. În prezent, cele două părți din litigiul principal locuiesc din nou în Germania și au domicilii diferite.

11

La 19 mai 2013, domnul Mamisch a declarat că dorește să divorțeze de soția sa, formula de divorț fiind pronunțată de împuternicitul său în fața instanței religioase șaria din Latakia (Siria). La 20 mai 2013, această instanță a pronunțat divorțul celor doi soți.

12

La 30 octombrie 2013, domnul Mamisch a solicitat recunoașterea hotărârii de divorț pronunțate în Siria. Prin decizia din 5 noiembrie 2013, președintele Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a admis această cerere și a constatat că erau îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea respectivei decizii de divorț.

13

La 18 februarie 2014, doamna Sahyouni a solicitat să se anuleze decizia menționată și să se declare că nu erau îndeplinite condițiile pentru recunoașterea deciziei de divorț în discuție.

14

Prin hotărârea din 8 aprilie 2014, președintele Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a respins cererea formulată de doamna Sahyouni. În hotărârea menționată, s‑a subliniat că recunoașterea hotărârii de divorț era reglementată prin Regulamentul nr. 1259/2010, care s‑ar aplica și divorțurilor private. Având în vedere că soții nu au desemnat legea aplicabilă și că nu au avut reședință comună obișnuită în anul anterior divorțului, legea aplicabilă se stabilește conform articolului 8 litera (c) din regulamentul menționat. Dacă ambii soți au dublă cetățenie, ar prezenta relevanță cetățenia efectivă în sensul dreptului național. La data divorțului în discuție, cetățenia efectivă era cea siriană. S‑a arătat de asemenea că ordinea publică în sensul articolului 12 din Regulamentul nr. 1259/2010 nu se opunea recunoașterii hotărârii de divorț în discuție.

15

Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) astfel sesizat a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16

Conform articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când aceasta este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere sau o cerere introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

17

În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.

18

Trebuie să se constate, cu titlu introductiv, că instanța de trimitere nu este sesizată cu o cerere de divorț, ci cu o cerere de recunoaștere a unei hotărâri de divorț care a fost pronunțată de o autoritate religioasă într‑o țară terță.

19

Trebuie să se observe de asemenea că rezultă în special din articolele 1 și 8 din Regulamentul nr. 1259/2010 că acesta din urmă, care face obiectul întrebărilor preliminare, stabilește numai norme privind conflictul de legi aplicabile în materie de divorț și de separare de drept, însă nu reglementează recunoașterea, într‑un stat membru, a unei hotărâri de divorț care a fost pronunțată deja.

20

În schimb, Regulamentul nr. 2201/2003 prevede printre altele normele în materia recunoașterii și executării deciziilor în materie matrimonială. Acesta nu se aplică totuși unor astfel de hotărâri pronunțate într‑o țară terță.

21

Astfel, potrivit articolului 2 punctul 4 și articolului 21 alineatul (1), regulamentul menționat se limitează la recunoașterea hotărârilor pronunțate de o instanță a unui stat membru.

22

Dat fiind că Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică doar între statele membre, recunoașterea unei hotărâri de divorț pronunțate într‑o țară terță nu ține de dreptul Uniunii.

23

În consecință, nici dispozițiile Regulamentului nr. 1259/2010, evocate de instanța de trimitere, nici cele ale Regulamentului nr. 2201/2003 și nici orice alt act juridic al Uniunii nu se aplică în litigiul principal.

24

În aceste condiții, se ridică problema dacă, în pofida faptului că litigiul principal nu se încadrează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea este totuși competentă să răspundă la întrebările adresate.

25

În această privință, Curtea, la punctele 36 și 37 din Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi (C‑297/88 și C‑197/89, EU:C:1990:360), a statuat că autorii Tratatului FUE nu au intenționat să excludă din sfera de competență a Curții trimiterile preliminare privind o dispoziție a dreptului Uniunii în cazul particular în care dreptul național al unui stat membru face trimitere la conținutul acestei dispoziții pentru a determina normele aplicabile unei situații pur interne acestui stat și că există, dimpotrivă, pentru ordinea juridică a Uniunii, un interes vădit ca, pentru a evita divergențe de interpretare viitoare, orice dispoziție a dreptului Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent de condițiile în care aceasta trebuie să se aplice.

26

În jurisprudența sa ulterioară, Curtea s‑a declarat competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la dispozițiile unui act al Uniunii în cazuri în care situația de fapt din litigiul principal se situează în afara domeniului de aplicare al unui asemenea act, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții fusese determinată de dreptul național ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan, C‑583/10, EU:C:2012:638, punctul 45 și jurisprudența citată). Astfel, atunci când o legislație națională se conformează, pentru soluționarea unor situații care nu intră în domeniul de aplicare al unui anumit act al Uniunii, soluțiilor reținute de actul menționat, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din acel act să primească o interpretare uniformă (a se vedea Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan, C‑583/10, EU:C:2012:638, punctul 46 și jurisprudența citată).

27

Curtea a subliniat de asemenea că o interpretare de către ea însăși a dispozițiilor dreptului Uniunii în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestuia se justifică atunci când aplicabilitatea acelor dispoziții în privința unor asemenea situații a fost determinată de dreptul național în mod direct și necondiționat pentru a asigura un tratament identic acestor situații și situațiilor care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Prin urmare, Curtea este chemată să verifice dacă există indicații suficient de precise pentru a putea stabili această trimitere la dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2012, Nolan, C‑583/10, EU:C:2012:638, punctele 47 și 48).

28

Cu toate acestea, deși, în asemenea împrejurări, Curtea poate efectua interpretarea solicită, nu revine acesteia sarcina de a lua o astfel de inițiativă dacă din cererea de decizie preliminară nu reiese că instanța de trimitere are în mod efectiv o astfel de obligație (a se vedea Ordonanța din 30 ianuarie 2014, C., C‑122/13, EU:C:2014:59, punctul 15).

29

Astfel, doar în temeiul precizărilor oferite de instanța națională în decizia sa de trimitere, Curtea poate stabili dacă este competentă să răspundă la problemele ridicate în fața sa.

30

În speță, decizia de trimitere nu cuprinde niciun element de natură să stabilească competența Curții pe baza jurisprudenței enunțate la punctele 25-27 din prezenta ordonanță, instanța națională plasându‑se în ipoteza aplicabilității Regulamentului nr. 1259/2010 situației de fapt din litigiul principal și limitându‑se să afirme că „președintele Oberlandesgericht München [Tribunalul Regional Superior din München] a precizat că hotărârea care face obiectul procedurii în discuție poate fi recunoscută în temeiul Regulamentului [nr. 1259/2010], care se aplică și așa‑numitelor proceduri de divorț privat”.

31

Nicio altă indicație nu este oferită de instanța de trimitere pentru a stabili aplicabilitatea Regulamentului nr. 1259/2010 sau a altor dispoziții ale dreptului Uniunii în cazul situației de fapt din litigiul principal.

32

Cu toate acestea, trebuie să se arate că instanța de trimitere păstrează posibilitatea de a formula o nouă cerere de decizie preliminară atunci când va fi în măsură să furnizeze Curții toate elementele care să permită acesteia să se pronunțe (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 martie 2013, EBS Le Relais Nord‑Pas‑de‑Calais, C‑240/12, nepublicată, EU:C:2013:173, punctul 22, Ordonanța din 18 aprilie 2013, Adiamix, C‑368/12, nepublicată, EU:C:2013:257, punctul 35, precum și Ordonanța din 5 noiembrie 2014, Hunland‑Trade, C‑356/14, nepublicată, EU:C:2014:2340, punctul 24).

33 În aceste condiții, este necesar să se constate, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München).

34

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) dispune:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă pentru a răspunde la întrebările adresate de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) prin decizia din 2 iunie 2015.