1.

Politica agricolă comună și politica europeană a concurenței, care constituie piloni ai construcției europene, pot fi, prima facie, dificil de conciliat. În timp ce prima, având ca scop remedierea problemelor piețelor agricole, a introdus inițial un intervenționism public marcat în special prin punerea în aplicare a unor sisteme de cote de producție și a unor ajutoare acordate producătorilor, cea de a doua se bazează, în schimb, pe ideea că liberalizarea piețelor este cel mai bun garant al eficacității economiei și, in fine, al bunăstării consumatorilor. Aceste dificultăți de conciliere, puse în lumină de doctrină și asupra cărora Curtea a avut deja ocazia de a se pronunța, impun o definire precisă a domeniului de aplicare al „derogării agricole” consacrate de tratate, astfel cum a fost precizată de dreptul derivat. Acesta este și subiectul prezentei cauze.

2.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost depusă în cadrul unui recurs formulat de președintele Autorité de la concurrence (Autoritatea din domeniul Concurenței) împotriva hotărârii din 15 mai 2014 a Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) care a modificat Decizia nr. 12–D–08 din 6 martie 2012 privind unele practici de punere în aplicare în sectorul producției și al comercializării andivelor (denumită în continuare „decizia în litigiu”) a Autorité de la concurrence. Prin această decizie, respectiva autoritate, în temeiul în special al articolului 101 alineatul (1) TFUE, a constatat și a sancționat, cu aproximativ 4 milioane de euro, o înțelegere complexă și continuă cu o durată de 14 ani pe piața franceză a andivelor.

3.

Astfel, Curtea este invitată să aducă clarificări, așteptate cu mult interes ( 2 ), care, în afara importanței lor de principiu, au un grad mare de interes practic ( 3 ), cu privire la armonizarea dintre reglementarea europeană în domeniul PAC și aplicarea dreptului european al concurenței. Se dorește în special să se precizeze dacă, în afara existenței unor derogări generale de la aplicarea normelor europene privind concurența prevăzute în mod expres de reglementarea în materia organizării comune a piețelor (denumită în continuare „OCP”) – derogări a căror aplicare nu este direct vizată în prezenta cauză – trebuie recunoscute unele „derogări specifice” care decurg în mod implicit din misiunile încredințate, în temeiul reglementării europene adoptate pe baza articolului 42 TFUE, organizațiilor de producători (denumite în continuare „OP”) și asociațiilor de organizații de producători (denumite în continuare „AOP”).

4.

În opinia noastră, această întrebare necesită un răspuns nuanțat. Desigur, astfel cum ne propunem să explicăm în cadrul considerațiilor următoare, misiunile încredințate actorilor cheie ai OCP, și anume OP și AOP, presupun, în mod necesar, că anumite practici de concertare în cadrul acestor entități, care nu intră în domeniul de aplicare al derogărilor normative generale, pot constitui derogări de la interdicția înțelegerilor anticoncurențiale prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE.

5.

Această concluzie se bazează în mod fundamental pe supremația, consacrată de Hotărârea Maizena/Consiliul ( 4 ) și reafirmată în jurisprudența mai recentă, ce trebuie recunoscută PAC asupra politicii de concurență. Totuși, cu excepția cazului în care nu se respectă cerința interpretării stricte a cazurilor de excludere de la aplicarea normelor privind concurența, comportamentele coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a prețurilor, nu pot fi exceptate de la respectiva interdicție pentru singurul motiv că acestea urmăresc, mai mult sau mai puțin, îndeplinirea misiunilor conferite OP și AOP, în special obiectivul „stabilizării prețurilor” în cadrul OCP. În acest context, ar trebui să se definească practicile acestor entități care sunt indisolubil legate de aceste misiuni și cele care, dimpotrivă, nu pot fi excluse, de la bun început, de la aplicarea normelor privind concurența.

6.

Articolul 42 TFUE prevede că normele privind concurența se aplică producției și comercializării produselor agricole numai în măsura stabilită de dreptul derivat și având în vedere obiectivele PAC enunțate la articolul 39 TFUE.

7.

În ceea ce privește în special sectorul fructelor și legumelor, dispozițiile de drept derivat care reglementează aplicarea normelor privind concurența la producția și la comerțul cu produse agricole au fost adoptate de legiuitorul Uniunii în cadrul Regulamentului nr. 26 ( 5 ), căruia i‑au urmat Regulamentul (CE) nr. 1184/2006 ( 6 ), precum și articolele 175-182 din partea IV, intitulată „Reguli de concurență”, din Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 ( 7 ).

8.

În ceea ce privește în mod special OCP în sectorul fructelor și legumelor, dispoziții suplimentare sunt cuprinse la articolul 20 din Regulamentul (CE) nr. 2200/96 ( 8 ), căruia i‑au urmat în special articolul 22 din Regulamentul (CE) nr. 1182/2007 ( 9 ) și, ulterior, articolul 176a din Regulamentul nr. 1234/2007.

9.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 26 prevede:

„De la intrarea în vigoare a prezentului regulament, articolele 85-90 din tratat, precum și dispozițiile necesare punerii lor în aplicare se aplică tuturor acordurilor, deciziilor și practicilor prevăzute la articolul 85 alineatul (1) și la articolul 86 din tratat privind producția sau comerțul de produse menționate în anexa II la tratat, sub rezerva dispozițiilor articolului 2.”

10.

Această dispoziție este în esență reluată la articolul 1a din Regulamentul nr. 1184/2006, ulterior la articolul 175 din Regulamentul nr. 1234/2007.

11.

Articolul 2 din Regulamentul nr. 26 este redactat după cum urmează:

„(1)   Articolul 85 alineatul (1) din tratat nu se aplică acordurilor, deciziilor și practicilor prevăzute la articolul anterior care sunt parte integrantă a unei organizări naționale a pieței sau care sunt necesare pentru realizarea obiectivelor prevăzute la articolul 39 din tratat. De asemenea, prezentul articol nu se aplică acordurilor, deciziilor și practicilor privind agricultorii, asociațiile de agricultori sau asociațiile de astfel de asociații dintr‑un singur stat membru, dacă, fără să presupună obligația de a practica un preț stabilit, acestea se referă la producția sau vânzarea de produse agricole sau la utilizarea de instalații comune de depozitare, de prelucrare sau de transformare a produselor agricole, cu condiția ca, prin aceste activități, Comisia să nu constate excluderea concurenței sau periclitarea obiectivelor prevăzute la articolul 39 din tratat.

(2)   După consultarea statelor membre și ținând cont de opinia întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi interesate, precum și a oricărei alte persoane fizice sau juridice considerate necesare, Comisia, sub rezerva controlului Curții de Justiție, are competența exclusivă de a hotărî, printr‑o decizie care se publică, pentru care acorduri, decizii și practici sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1).

(3)   Comisia hotărăște fie din oficiu, fie la cererea unei autorități competente a unui stat membru sau la cererea unei întreprinderi sau asociații de întreprinderi interesate.

(4)   La publicare sunt menționate părțile interesate și aspectele principale ale deciziei; publicarea trebuie să țină seama de interesul legitim al întreprinderilor privind nedivulgarea secretului de afaceri.”

12.

Această dispoziție este reluată în esență la articolul 2 din Regulamentul nr. 1184/2006, ulterior la articolul 176 din Regulamentul nr. 1234/2007.

13.

Articolul 11 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„În sensul prezentului regulament, «organizație de producători» reprezintă orice persoană juridică:

14.

Articolul 20 alineatele (1)-(3) din același regulament este redactat după cum urmează:

„(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 1 din Regulamentul nr. 26, prevederile articolului 85 alineatul (1) din tratat nu se aplică acordurilor, deciziilor și practicilor concertate ale organizațiilor interramură recunoscute care sunt menite să implementeze măsurile prevăzute la articolul 19 alineatul (1) litera (c).

(2)   Alineatul (1) se aplică numai cu condiția ca:

– acordurile, deciziile și practicile concertate să fi fost notificate Comisiei și

– în termen de două luni de la primirea tuturor detaliilor necesare, Comisia să nu fi declarat că acordurile, deciziile sau practicile concertate sunt incompatibile cu reglementările comunitare.

Acordurile, deciziile și practicile concertate nu pot fi aplicate înainte de sfârșitul perioadei indicate la a doua liniuță din primul paragraf.

(3)   Acordurile, deciziile și practicile concertate care:

15.

Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2200/96 este redactat după cum urmează:

„Organizațiile de producători și asociațiile acestora pot hotărî să nu scoată la vânzare produsele prevăzute la articolul 1 alineatul (2) la care au contribuit membrii lor, în cantitățile și pe perioadele pe care le consideră oportune.”

16.

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1182/2007 este în esență analog cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2200/96.

17.

Articolul 122 primul paragraf din Regulamentul nr. 1234/2007, în versiunea sa modificată prin Regulamentul (CE) nr. 361/2008 ( 10 ), prevedea:

„Statele membre recunosc organizațiile de producători care:

[…]”

18.

Articolul 175 din acest regulament, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 491/2009 ( 11 ), era redactat după cum urmează:

„Sub rezerva unor dispoziții contrare în prezentul regulament, articolele 81-86 din tratat și dispozițiile de punere în aplicare a acestora, sub rezerva dispozițiilor articolelor 176 și 177 din prezentul regulament, se aplică tuturor acordurilor, deciziilor și practicilor menționate la articolul 81 alineatul (1) și la articolul 82 din tratat care se referă la producția sau comerțul cu produsele care fac obiectul prezentului regulament.”

19.

Articolul 176 din regulamentul menționat era redactat după cum urmează:

„(1)   Articolul 81 alineatul (1) din tratat nu se aplică acordurilor, deciziilor și practicilor menționate la articolul 175 din prezentul regulament, care fac parte integrantă dintr‑o organiza[re] națională [a] pi[eței] sau care sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enunțate la articolul 33 din tratat.

În special, articolul 81 alineatul (1) din tratat nu se aplică acordurilor, deciziilor și practicilor exploatărilor agricole, asociațiilor de exploatatori agricoli sau asociațiilor unor asemenea asociații care aparțin unui singur stat membru, care se referă la producția sau la vânzarea produselor agricole sau utilizarea instalațiilor comune de stocare, de tratare sau de transformare a produselor agricole și din care nu decurge obligația de a practica prețuri identice, cu excepția cazului în care Comisia constată că astfel concurența este exclusă sau că obiectivele articolului 33 din tratat sunt periclitate.

(2)   După consultarea statelor membre și ținând cont de opinia întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi interesate, precum și a oricărei alte persoane fizice sau juridice considerate necesare, Comisia, sub rezerva controlului Curții de Justiție, are competența exclusivă de a hotărî, printr‑o decizie care se publică, pentru care acorduri, decizii și practici sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1).

Comisia hotărăște fie din oficiu, fie la cererea unei autorități competente a unui stat membru sau la cererea unei întreprinderi sau asociații de întreprinderi interesate.

(3)   Publicarea deciziei menționate la alineatul (2) primul paragraf menționează numele părților interesate și reia esențialul deciziei. Aceasta ia în considerare interesul legitim al întreprinderilor în protejarea secretelor lor de afaceri.”

20.

Articolul 176a din același regulament prevedea:

„(1)   Articolul 81 alineatul (1) din tratat nu se aplică acordurilor, deciziilor și practicilor concertate ale organizațiilor interprofesionale recunoscute care au ca obiect desfășurarea activităților menționate la articolul 123 alineatul (3) litera (c) din prezentul regulament.

(2)   Alineatul (1) se aplică numai cu condiția ca:

(3)   Acordurile, deciziile sau practicile concertate nu pot intra în vigoare înainte de expirarea perioadei menționate la alineatul (2) litera (b).

(4)   Următoarele acorduri, decizii și practici concertate sunt în orice condiții declarate incompatibile cu normele comunitare:

(5)   În cazul în care, în urma expirării termenului de două luni menționat la alineatul (2) litera (b), Comisia constată că nu au fost respectate condițiile de aplicare a alineatului (1), aceasta adoptă o decizie prin care se declară că articolul 81 alineatul (1) din tratat se aplică acordului, deciziei sau practicii concertate în cauză.”

21.

Articolul L.420-1 din Codul comercial prevede:

„Sunt interzise, chiar dacă sunt efectuate prin intermediul direct sau indirect al unei societăți din cadrul grupului stabilită în afara Franței, atunci când au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței, acțiunile concertate, convențiile, înțelegerile exprese sau tacite sau coalițiile, în special atunci când acestea urmăresc:

22.

Ca urmare a operațiunilor de inspecție și de sechestru efectuate de serviciile direction générale de la concurrence, de la consommation et de la répression des fraudes (Direcția Generală pentru Concurență, Consum și Eliminarea Fraudelor, Franța) la 12 aprilie 2007, ministrul economiei a sesizat Conseil de la concurrence (Consiliul Concurenței) (în prezent, Autorité de la concurrence) la 11 iulie 2008 cu privire la practicile, potențial anticoncurențiale, puse în aplicare în sectorul producției și comercializării andivelor.

23.

Prin decizia în litigiu, Autorité de la concurrence a decis că APEF, APVE, Celfnord, Cerafel, FCE, FNPE, SNE, SAS Groupe Perle du Nord și OP‑urile Cap’Endives, Fraileg, France Endives, Marché de Phalempin, Nord Alliance, Primacoop, Prim’Santerre, Soleil du Nord, Sipema și Valois‑Fruits au pus în aplicare pe piața andivelor o înțelegere complexă și continuă interzisă de articolul L.420-1 din Codul comercial și de articolul 101 TFUE. Conform Autorité de la concurrence, această înțelegere a constat într‑o concertare cu privire la prețul andivelor, prin intermediul unor dispozitive diferite de concertare cu privire la prețuri care au, în funcție de perioadă, diferite forme – cum ar fi difuzarea săptămânală a unui preț minim, stabilirea unui curs pivot, instituirea unei burse de schimb, stabilirea unui preț de clichet și utilizarea deturnată a mecanismului de prețuri de retragere – într‑o concertare cu privire la cantitățile de andive introduse pe piață și într‑un sistem de schimburi de informații strategice care a servit la instituirea unei politici a prețurilor, întrucât aceste practici au avut ca obiect stabilirea în comun a unui preț minim de vânzare la producția de andive și au permis producătorilor și mai multor organizații profesionale ale acestora să mențină prețuri de vânzare minime, și aceasta pe o perioadă care a început în ianuarie 1998 și care este încă în curs la data adoptării deciziei în litigiu. Aceasta le‑a aplicat, în consecință, sancțiuni pecuniare în valoare totală de 3970590 de euro.

24.

În decizia în litigiu, Autorité de la concurrence a respins în special argumentația producătorilor conform căreia înțelegerile în cauză ar trebui să fie considerate necesare pentru atingerea obiectivelor PAC, pentru motivul că derogările prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1184/2006 și la articolul 176 din Regulamentul nr. 1234/2007 nu și‑ar putea găsi aplicabilitatea în speță. De asemenea, Autorité de la concurrence a considerat că practicile incriminate ar fi fost „dincolo de sarcinile legitime ale organizațiilor profesionale în cauză” și, în plus, că OP și AOP ar fi fost, în opinia sa, pe deplin conștiente de caracterul nelegal al unor astfel de practici.

25.

Mai multe întreprinderi și organisme sancționate au introdus, la data de 6 aprilie 2012, la Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) o acțiune în anulare și, în subsidiar, o acțiune de modificare a deciziei în litigiu.

26.

Printr‑o hotărâre din 15 mai 2014, această instanță a modificat decizia în litigiu în toate dispozițiile sale și, pronunțându‑se cu privire la fond, a decis că nu s‑a stabilit că dispozițiile articolului L.420-1 din Codul comercial și ale articolului 101 alineatul (1) TFUE ar fi fost încălcate. Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris), a subliniat în special faptul că nu s‑a stabilit că distribuirea instrucțiunilor privind prețul minim ar fi fost, în toate împrejurările, neapărat și definitiv interzisă, astfel încât nu s‑a stabilit în mod incontestabil că organismele în cauză ar fi depășit limitele sarcinilor care le‑au fost atribuite din punct de vedere legal în materie de reglementare a prețurilor.

27.

Président de l’Autorité de la concurrence a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

28.

În cadrul acestei proceduri, Comisia Europeană a prezentat, în aplicarea articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, observații în fața Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța). Aceasta a arătat că de la aplicabilitatea normelor europene de concurență în sectorul agricol există nu numai derogări generale adoptate în temeiul articolului 2 din Regulamentele nr. 26 și nr. 1184/2006, precum și al articolului 176 din Regulamentul nr. 1234/2007, ci și, în conformitate cu articolul 175 din același regulament, derogări specifice cuprinse în diferitele dispoziții referitoare la OCP și care atribuie organizațiilor active în domeniul producției și comercializării fructelor și legumelor anumite sarcini speciale care ar putea intra în mod normal sub incidența interdicțiilor normelor de concurență. Se estimează totuși că principalele comportamente în discuție în speță, și anume mecanismele de preț minim convenite în cadrul principalelor AOP, se situează în afara atribuțiilor specifice prevăzute de OCP și nu se poate considera că sunt acoperite de aceste derogări specifice.

29.

În hotărârea din 8 decembrie 2015, Cour de cassation (Curtea de Casație) a arătat că Curtea a hotărât că articolul 42 TFUE stabilește principiul aplicabilității normelor europene de concurență în sectorul agricol și că menținerea unei concurențe efective pe piețele produselor agricole face parte dintre obiectivele politicii comune în domeniul concurenței ( 12 ), considerând că, chiar și în ceea ce privește normele tratatului în materie de concurență, articolul 42 TFUE acordă supremație obiectivelor PAC asupra celor ale politicii în materie de concurență ( 13 ).

30.

Totuși, aceasta consideră că Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la existența unor „derogări specifice” menționate de Comisie și nu a precizat, dacă este cazul, relația acestora cu „excepțiile generale” enunțate de regulamentele privind aplicarea normelor de concurență în sectorul agricol. De asemenea, aceasta a arătat că Curtea nu s‑a pronunțat nici cu privire la limitele misiunilor atribuite OP și AOP prin regulamentele privind OCP în sectorul fructelor și legumelor (Regulamentele nr. 2200/96, nr. 1182/2007 și nr. 1234/2007).

31.

Prin urmare, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

32.

Observații scrise au fost depuse de président de l’Autorité de la concurrence, de, împreună, Association Comité économique régional agricole fruits et légumes de la région Bretagne (Cerafel), Comité économique fruits et légumes du Nord de la France (Celfnord), Association des producteurs d’endives de France (APEF), Section nationale de l’endive (SNE), Fédération du commerce de l’endive (FCE), de, împreună, societățile Fraileg și Prim’Santerre, de, împreună, societățile France Endive, Cambrésis Artois‑Picardie endives (CAP’Endives), Marché de Phalempin, Primacoop, Coopérative agricole du marais audomarois (Sipema) și Groupe Perle du Nord, de guvernele spaniol, francez și italian, precum și de Comisie.

33.

La 31 ianuarie 2017 a avut loc o ședință la care au asistat président de l’Autorité de la concurrence, Cerafel, Celfnord, APEF, SNE, FCE, societățile Fraileg și Prim’Santerre, societățile France Endive, CAP’Endives, Marché de Phalempin, Primacoop, Sipema și Groupe Perle du Nord, guvernele francez și spaniol, precum și Comisia.

34.

Examinarea prezentei cereri de decizie preliminară necesită amintirea, cu titlu introductiv, a principiilor generale care reglementează relația dintre normele în materie de concurență și normele PAC.

35.

Plecând de la constatarea că obiectivele urmărite de PAC nu sunt în mod necesar aceleași cu cele pe care caută să le promoveze politica în domeniul concurenței și că poate, prin urmare, să existe o tensiune în punerea în aplicare a acestor politici ( 14 ), articolul 42 TFUE, al cărui mod de redactare corespunde în esență cu cel al articolului 36 din Tratatul CE, consacrând supremația PAC asupra obiectivelor tratatului privind concurența, instituie o regulă generală de conciliere.

36.

Astfel, acest articol prevede că normele de concurență nu se aplică producției și comerțului cu produse agricole decât în măsura stabilită de dreptul derivat, ținând seama de obiectivele enunțate la articolul 39 TFUE. Această din urmă dispoziție stabilește, la alineatul (1), obiective economice și sociale urmărite de PAC, și anume creșterea productivității, asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, stabilizarea piețelor, garantarea siguranței aprovizionărilor și asigurarea unor prețurilor rezonabile de livrare către consumatori.

37.

Așadar, în definitiv, este datoria Consiliului Uniunii Europene să stabilească dacă și în ce limite normele de concurență ale Uniunii se aplică sectorului agricol, precizându‑se că această aplicare nu poate compromite realizarea obiectivelor PAC.

38.

Acest lucru s‑a realizat încă din anul 1962 prin adoptarea articolului 1 din Regulamentul nr. 26, conform căruia dispozițiile tratatului privind concurența se aplică tuturor acordurilor, deciziilor și practicilor vizate de producția sau comerțul de produse menționate în anexa II la tratat (inclusiv fructe și legume, între care figurează și andivele). Această dispoziție a fost înlocuită de‑a lungul timpului de dispoziții identice sau similare. Pentru perioada vizată în cauza principală, este vorba de dispozițiile articolelor 1 și 2 din Regulamentul nr. 1184/2006 și ale articolelor 175 și 176 din Regulamentul nr. 1234/2007.

39.

Or, aceste dispoziții prevăd aplicarea principiului normelor de concurență. În temeiul articolului 2 din Regulamentul nr. 1184/2006 (dispoziție reluată în esență la articolul 176 din Regulamentul nr. 1234/2007), sunt exceptate de la această aplicare numai acordurile, deciziile și practicile în sensul articolului 101 TFUE referitoare la producția și comercializarea produselor agricole enumerate în anexa I la tratat care fac parte integrantă dintr‑o OCP sau care sunt necesare la realizarea obiectivelor PAC. Vom reveni în considerațiile care urmează asupra derogărilor de ordin general pe care aceste texte aplicabile [și anume articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 26 și articolele echivalente care i‑au urmat] le‑au consacrat.

40.

Din toate acestea rezultă că sectorul agricol, în special sectorul OCM, nu poate fi considerat un „spațiu fără concurență” ( 15 ). Curtea s‑a pronunțat astfel că articolul 42 TFUE stabilește principiul aplicabilității normelor europene de concurență în sectorul agricol și că menținerea unei concurențe reale pe piețele produselor agricole face parte dintre obiectivele politicii comune în domeniul concurenței ( 16 ).

41.

În această privință, trebuie subliniat faptul că activitatea desfășurată de către operatorii agricoli, deși ar putea prezenta o anumită specificitate și ar putea face obiectul unei reglementări foarte detaliate, îmbracă un caracter economic și că intră astfel în domeniul de aplicare al normelor de concurență prevăzute de Tratatul FUE ( 17 ).

42.

În aceste condiții, în pofida faptului că OCP în sectorul produselor agricole nu constituie „spații fără concurență”, articolul 42 TFUE continuă să acorde supremație obiectivelor PAC asupra celor ale politicii în materie de concurență ( 18 ).

43.

Astfel, din articolul 42 TFUE, care consacră în același timp o supremație a PAC prin raportare la politica concurenței și, concomitent, posibilitatea Consiliului de a decide în ce măsură normele în materie de concurență își găsesc aplicabilitatea în domeniul agriculturii, reiese că anumite comportamente ale actorilor de pe piețele agricole pot fi excluse de la bun început de la aplicarea normelor de concurență, în special a celor privind înțelegerile anticoncurențiale. Această excludere trebuie, cu toate acestea, să fie strict încadrată, întrucât dreptul derivat, la care face trimitere dreptul primar, dispune astfel. Prin urmare, este vorba, în ultimă instanță, de a se găsi un punct de echilibru între urmărirea obiectivelor PAC și necesitatea de a menține o concurență efectivă pe piețele agricole.

44.

Examinarea prezentei cereri de decizie preliminară va avea loc ținând cont de aceste considerații.

45.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, dincolo de „derogări generale” prevăzute de reglementările relevante, acordurile, deciziile sau practicile OP, AOP sau ale altor organizații profesionale, „care ar putea fi calificate drept anticoncurențiale în raport cu articolul 101 TFUE”, pot fi excluse de la aplicarea interdicției privind înțelegerile prevăzute la acest articol pentru simplul motiv că ar putea avea legătură cu misiunile încredințate acestor organizații în cadrul OCP.

46.

După ce am explicat pentru care motive este necesară reformularea întrebării adresate de instanța de trimitere în sensul încercării de a identifica cazurile de excludere – și nu de „derogări” implicite – de la aplicarea normelor de concurență în sectorul OCP, excludere care își găsește temeiul de bază în supremația care trebuie acordată PAC, vom prezenta condițiile pe care comportamentele incriminate trebuie să le îndeplinească pentru a fi exceptate de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE.

47.

Prima întrebare, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere, se bazează pe premisa potrivit căreia comportamentele în cauză sunt, a priori, anticoncurențiale.

48.

Cu toate acestea, considerăm că o astfel de premisă este eronată.

49.

Astfel, indiferent de examinarea măsurilor în cauză din punctul de vedere al efectelor lor reale sau potențiale, pentru a putea concluziona că un comportament coluziv are un obiect anticoncurențial, este întotdeauna necesar să îl examinăm în lumina contextului său de fapt și de drept. În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie să se țină seama de natura bunurilor sau a serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau piețelor relevante în cauză ( 19 ).

50.

În special, atunci când un anumit comportament coluziv are loc într‑un mediu neconcurențial, care ar rezulta în special din faptul că acest comportament este direct legat de îndeplinirea misiunilor încredințate actorilor OCP în virtutea reglementării aplicabile, nu se mai pune problema unui comportament anticoncurențial, care este de natură a necesita aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE. După cum a precizat Curtea, autoritățile naționale din domeniul concurenței trebuie să țină seama cu prioritate de normele OCP pentru a aprecia caracterul anticoncurențial al unui comportament adoptat de OP și AOP ( 20 ).

51.

În opinia noastră, aceste considerații indică faptul că, mai mult decât o derogare (sau scutire în conformitate cu terminologia utilizată) de la aplicarea dreptului concurenței, în prezenta cauză este vorba despre o excludere de la această aplicare, care decurge din necesitatea continuării misiunilor încredințate actorilor‑cheie ai OCP. Astfel, în măsura – și numai în această măsură – în care se dovedește că practicile puse în aplicare în cadrul unei OCP sunt, in fine, strict necesare realizării acestor misiuni, aplicarea normelor în materie de concurență și în special a celor referitoare la înțelegerile anticoncurențiale ar trebui să fie exclusă de la bun început. Contrar poziției adoptate de anumiți intervenienți, comportamentele în cauză nu pot fi, prin urmare, considerate a priori drept „anticoncurențiale” pentru simplul motiv că acestea nu au loc într‑un spațiu supus concurenței.

52.

Această precizare terminologică nu este lipsită de importanță. Ea are, dimpotrivă, consecințe semnificative atât asupra metodologiei de examinare a măsurilor luate de actorii OCP, cât și asupra sarcinii probei privind caracterul potențial anticoncurențial al acestor măsuri.

53.

Astfel, este cunoscut faptul că revine autorității responsabile cu urmărirea comportamentelor anticoncurențiale ale întreprinderilor atât sarcina de a stabili că măsurile incriminate intră în domeniul de aplicare al normelor de concurență, cât și de a demonstra că acestea sunt purtătoare de efecte care restrâng concurența.

54.

Or, plecând de la premisa că măsurile respective sunt prima facie anticoncurențiale, fără o examinare circumstanțiată a elaborării și punerii lor în aplicare, posibilitatea entităților economice vizate de a demonstra că aceste comportamente sunt strâns legate de realizarea misiunilor care le sunt încredințate în cadrul OCP și, prin urmare, într‑un „spațiu fără concurență” devine deosebit de dificilă. Într‑o astfel de ipoteză, entitățile nu pot decât să demonstreze că respectivele comportamente trebuie să fie excluse de la aplicarea normelor de concurență, având în vedere împrejurările specifice elaborării lor. Aceasta ar însemna să se solicite acestor entități un demers asimilabil cu cel pus în aplicare în vederea obținerii unei derogări numite „generale” sau cu cel specific unei cereri de excludere în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

55.

În speță, ceea ce trebuie, prin urmare, să se determine nu este atât dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE, cu toate că se aplică comportamentelor în litigiu, poate fi înlăturat, ci dacă această dispoziție este aplicabilă efectiv.

56.

Fără a ne antepronunța cu privire la caracterul anticoncurențial al comportamentelor incriminate, problema care ne este supusă atenției se va pune, așadar, în termeni de excludere a aplicării articolului 101 TFUE, iar nu din perspectiva existenței unei derogări de la aplicarea acestei dispoziții.

57.

Această precizare fiind făcută, considerăm că în speță se pune, așadar, în realitate întrebarea dacă pot exista comportamente ale întreprinderilor care nu se încadrează în derogările de ordin general care, având în vedere importanța lor pentru funcționarea efectivă a unei OCP în cadrul PAC, pot fi totuși excluse de la aplicarea articolului 101 TFUE și, dacă este cazul, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească practicile incriminate.

58.

Din motivele pe care le vom expune în considerațiile ce urmează, apreciem că trebuie să se răspundă la această întrebare în mod afirmativ.

59.

În ceea ce privește derogările prevăzute în mod expres de legiuitorul Uniunii, pentru perioada situației de fapt din litigiul principal și în temeiul reglementărilor pertinente ( 21 ), sunt prevăzute trei ipoteze generale de derogare de la aplicarea normelor în materie de înțelegeri, al căror beneficiu este subordonat unei decizii a Comisiei ( 22 ). În fapt, Comisia nu a admis decât foarte rar asemenea derogări ( 23 ), iar Curtea a statuat în mod repetat că acestea ar trebui să fie de strictă interpretare ( 24 ).

60.

Prima ipoteză de derogare privește acordurile, deciziile și practicile care fac parte integrantă dintr‑o organizare națională a pieței. Domeniul de aplicare al acestei derogări este în prezent limitat, deoarece cvasitotalitatea produselor agricole au fost treptat acoperite de o OCP sectorială, apoi de Regulamentul nr. 1234/2007 care instituie OCP unică ( 25 ).

61.

Cea de a doua ipoteză de derogare generală vizează cazul în care Comisia ar fi fost obligată să constate că anumite acorduri, decizii sau practici care restrâng concurența sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor PAC enunțate la articolul 39 TFUE. Această derogare este interpretată într‑o manieră restrictivă de către Curte, în măsura în care s‑a solicitat ca comportamentul vizat să favorizeze realizarea tuturor acestor obiective sau, cel puțin, să se fi ținut seama de ansamblul obiectivelor respective ( 26 ).

62.

În sfârșit, cea de a treia derogare se referă la acorduri, decizii și practici restrictive pentru concurență ale operatorilor agricoli, ale asociațiilor de operatori agricoli sau ale asociațiilor de astfel de asociații resortisante dintr‑un singur stat membru, în măsura în care, „fără să conțină obligația de a practica un preț stabilit”, acestea vizează producția sau vânzarea de produse agricole ori utilizarea de instalații comune de depozitare, tratare sau prelucrare a produselor agricole, atâta timp cât Comisia nu constată că astfel se exclude concurența sau că obiectivele PAC sunt puse în pericol ( 27 ).

63.

Aceste derogări generale nu sunt, după cum menționează instanța de trimitere, sub nicio formă vizate în prezenta cauză ( 28 ) și nu ne revine nouă sarcina să stabilim dacă acestea ar fi putut fi, dacă era cazul, invocate de entitățile implicate în cauza principală. În orice caz și după cum reiese și din precizările anterioare, precum și din lipsa deciziei Comisiei în acest sens – care, reamintim, era necesară la momentul situației de fapt din cauza principală –, se pare că niciuna dintre aceste derogări nu este în mod evident aplicabilă în prezenta cauză.

64.

Astfel cum a fost reformulată (a se vedea punctul 57 de mai sus), prima întrebare ne conduce, în schimb, la a stabili dacă excluderi mai implicite de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE nu ar putea decurge din însăși natura PAC și în special din misiunile specifice încredințate OP și AOP prin intermediul dreptului derivat adoptat în temeiul articolului 42 TFUE.

65.

În această privință, trebuie să amintim că este consacrat faptul că obiectivele PAC enunțate la articolul 39 TFUE primează față de obiectivele privind concurența. Trebuie remarcat că articolul 38 alineatul (2) TFUE prevede, la fel ca dispozițiile din tratate care l‑au precedat, o supremație față de dispozițiile specifice adoptate în cadrul PAC ( 29 ), fără a opera nicio distincție în funcție de dispozițiile reglementării în cauză. Articolul 40 TFUE prevede, la rândul său, că OCP, care se înființează în vederea atingerii obiectivelor PAC, „poate include toate măsurile necesare pentru realizarea [acestor] obiective[…] și în special reglementarea prețurilor”. După cum s‑a pronunțat Curtea în mai multe rânduri, acest lucru implică faptul că nu pot fi luate de către autoritățile statelor membre măsuri de natură a aduce atingere unei OCP. În special, aceasta a statuat că măsurile adoptate de autoritățile din domeniul concurenței nu pot împiedica funcționarea mecanismelor prevăzute de o OCP ( 30 ).

66.

Astfel, din sistemul creat de autorii tratatelor reiese că o măsură poate fi exclusă de la aplicarea normelor de concurență în cazul în care respectivele măsuri sunt necesare pentru OP și AOP în scopul îndeplinirii uneia sau mai multor sarcini care le‑au fost încredințate.

67.

O astfel de concluzie își găsește o susținere clară și în articolul 175 din Regulamentul nr. 1234/2007, dispoziție care a succedat articolului 1 din Regulamentul nr. 26 și articolului 1a din Regulamentul nr. 1184/2006, care prevede că normele de concurență se aplică „[s]ub rezerva unor dispoziții contrare în regulament[ul menționat]”. Acesta este în special cazul reglementărilor privind OCP care privesc anumite misiuni și anumite modalități de intervenție pe piețele agricole. Aceste reglementări atribuie, astfel, entităților active în domeniul producției și comercializării produselor agricole, mai exact OP și AOP, anumite sarcini și misiuni specifice care le pot permite punerea în aplicare a anumitor forme de coordonare.

68.

În această privință, trebuie subliniat că OCP este destinată să guverneze întreaga producție și comercializare a produselor agricole în statele membre. Aceasta constituie un mecanism esențial pentru îndeplinirea obiectivelor PAC enunțate în tratat și în special pentru stabilizarea piețelor agricole și menținerea unui nivel de trai echitabil pentru agricultori.

69.

În reglementarea sa internă, OCP prevede astfel o serie de măsuri destinate să țină seama de particularitățile pieței agricole, care este caracterizată de o concentrare în creștere a cererii și, în paralel, de o atomizare a ofertei.

70.

Într‑un context în care, după cum menționează considerentul (7) al Regulamentului nr. 2200/96, „gruparea furnizărilor […] devine mai mult ca niciodată o necesitate economică pentru consolidarea poziției producătorilor pe piață”, OP și, ulterior, AOP au fost concepute în reglementările privind OCP în sectorul fructelor și legumelor ca putând avea un rol considerabil în vederea în special a concentrării ofertei și stabilizării prețurilor ( 31 ) și ca reprezentând, prin urmare, actori‑cheie ai acestei OCP. În acest sens, considerentul menționat precizează că „[OP] reprezintă elementele de bază ale [OCP], operațiunile descentralizate pe care le asigură la nivelul lor” ( 32 ).

71.

În consecință, în cazul în care Consiliul prevede, în reglementările care guvernează OCP și în reglementările privind normele de aplicare a acestora, anumite măsuri de concertare, acesta exclude, prin aceeași reglementare, aplicarea normelor de concurență și în special interzicerea înțelegerilor anticoncurențiale prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE. Cu alte cuvinte, acordurile, deciziile și practicile concertate ale OP și AOP care respectă aceste reglementări sunt excluse în mod obligatoriu de la aplicarea acestei dispoziții.

72.

În speță, prima întrebare preliminară ne determină, prin urmare, să ne aplecăm asupra rolului acestor actori‑cheie ai OCP, în special ai OCP Fructe și legume, reprezentați de OP și AOP în temeiul reglementării relevante.

73.

În ceea ce privește OP ( 33 ), acestea răspund nevoii imperioase de a consolida poziția producătorilor de pe piețe și sunt definite ca fiind persoane juridice constituite, în mod voluntar și care să își dovedească utilitatea, la inițiativa producătorilor, în special în scopul de a urmări atingerea anumitor obiective. Acești producători au ca obiectiv, în general, să își pună în comun resursele pentru a reechilibra relațiile comerciale pe care le au cu actorii economici din avalul filierei lor și în special pentru a‑și consolida puterea de negociere atunci când își vând produsele. Gruparea OP se face pe baza unui program operațional. Calitatea de OP este recunoscută grupurilor de producători care justifică în special un număr minim de producători și un anumit volum de producție comercializabilă (a se vedea articolele 15-23 din Regulamentul nr. 2200/96).

74.

OP sunt constituite cu un scop bine definit de reglementări ( 34 ). Printre obiectivele vizate de constituirea unei OP figurează în special planificarea producției și modificarea acesteia conform cererii, promovarea concentrației aprovizionării ofertei și plasarea pe piață a produselor obținute de membrii săi, precum și reducerea costurilor de producție și stabilizarea prețurilor de producător ( 35 ).

75.

Pentru atingerea acestor obiective, OP trebuie să dețină controlul asupra condițiilor de vânzare și, în special, asupra prețului de vânzare al produselor producătorilor asociați. Aceștia se angajează, la rândul lor, să aplice anumite norme adoptate de OP, să nu fie membri decât într‑o singură OP și să vândă, prin intermediul OP la care sunt asociați, întreaga lor producție ( 36 ). De asemenea, trebuie remarcat că, pentru fiecare sector, sunt stabilite praguri, bazate pe numărul de producători sau pe valoarea producției comercializate, pe care OP trebuie să le atingă în mod obligatoriu pentru a fi recunoscută.

76.

În plus, în conformitate cu aceeași reglementare relevantă, OP se pot regrupa în AOP ( 37 ) sau în organizații profesionale ( 38 ).

77.

Articolul 125c din Regulamentul nr. 1234/2007 prevede că îndeplinirea acestor misiuni a fost extinsă la AOP ( 39 ).

78.

Reglementarea aplicabilă prevede că scopul acestor actori este: (i) asigurarea faptului că producția este planificată și modificată conform cererii, în special conform condițiilor de calitate și cantitate, (ii) promovarea concentrației aprovizionării și plasarea pe piață a produselor obținute de membrii săi, (iii) reducerea costurilor de producție și stabilizarea prețurilor de producător și (iv) promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor de producție și a practicilor de gestiune a deșeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurător, în special pentru protecția calității apelor, a solului și a peisajului natural, precum și menținerea și/sau încurajarea biodiversității ( 40 ).

79.

Pentru îndeplinirea efectivă a acestei misiuni, atât OP, cât și AOP pot fi, prin urmare, în primul rând, abilitate să negocieze direct condițiile de comercializare a întregii producții a membrilor lor cu grupurile de achiziție.

80.

În al doilea rând, acestea pot fi abilitate să ia măsuri de gestionare a cantităților plasate pe piață.

81.

În această privință, reglementările europene prevedeau în mod expres că OP puteau adopta măsuri de retragere, și anume puteau decide să nu pună în vânzare anumite cantități de produse în anumite perioade pe care le considerau oportune. În timpul perioadei de aplicare a Regulamentului nr. 2200/96, și anume până la sfârșitul anului 2007, aceste măsuri au fost concepute ca măsuri de intervenție adoptate de OP, putând fi aplicate, prin urmare, atât membrilor acestora, cât și nemembrilor lor, cu condiția ca OP în cauză să fie considerată reprezentativă ( 41 ). Gestionarea regimului acestor operațiuni de retragere, care se face prin intermediul unui fond și al unui program operațional ( 42 ), necesită, de fapt, un anumit control al OP și AOP, entități abilitate să elaboreze norme care pot fi făcute obligatorii de către statul membru în cauză pentru toți producătorii dintr‑o circumscripție determinată. Regimul măsurilor de retragere a fost modificat în mod substanțial prin Regulamentul nr. 1234/2007, întrucât, de atunci, acestea nu mai sunt concepute ca parte a programelor operaționale de prevenire și de gestionare a crizelor ( 43 ).

82.

În plus față de aceste măsuri de retragere, OP și AOP au de asemenea autoritatea de a planifica producția pentru a o ajusta față de cerere, în conformitate cu obiectivele definite de reglementarea relevantă ( 44 ).

83.

Din toate aceste dispoziții rezultă că OP și AOP sunt menite, în mod inevitabil, să joace un rol determinant în materia centralizării comercializării produselor membrilor lor. Acestea constituie în esență locuri de concertare colectivă.

84.

Îndeplinirea misiunilor lor necesită, pentru a nu lipsi de efect util reglementările privind OCP, ca unele dintre acțiunile pe care le pun în aplicare și care sunt strict necesare pentru îndeplinirea misiunilor lor să poată fi excluse de la aplicarea dreptului concurenței. Pentru îndeplinirea misiunilor care le sunt încredințate de legiuitorul Uniunii în cadrul OCP, acești actori sunt chemați să pună în aplicare forme de coordonare și de concertare cărora nu li se aplică legile pieței și care sunt, prin urmare, în contradicție cu ideea de concurență.

85.

Astfel, urmărirea acestor obiective implică în mod inevitabil, așa cum Tribunalul a avut ocazia să sublinieze ( 45 ), ca OP interesat să dispună de un control real al condițiilor de vânzare și în special al prețurilor de vânzare. Producătorii asociați se angajează să asigure tocmai acest control prin respectarea unei anumite discipline, în conformitate cu articolul 11 alineatul 1 litera (c) din Regulamentul nr. 2200/96.

86.

Aceasta nu înseamnă totuși că OP și AOP diferite din producție sunt împuternicite să acționeze în mod concertat pentru stabilirea prețurilor. De asemenea, aceasta nu ar trebui să conducă la neaplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE acțiunilor întreprinse în cadrul entităților sau organizațiilor care nu au fost însărcinate de membrii lor cu comercializarea produselor lor. Vom examina mai detaliat acest aspect în continuare.

87.

În plus față de derogările generale menționate anterior, practicile acestor actori trebuie, fără a aduce atingere domeniului de aplicare al mecanismelor de reglementare instituite de dispozițiile care guvernează OCP, să fie excluse într‑o anumită măsură de la aplicarea normelor în materie de concurență, în special articolul 101 alineatul (1) TFUE.

88.

Mai mult decât o derogare „specifică”, este vorba de suportarea tuturor consecințelor derogării agricole prevăzute de tratate.

89.

Dar este suficient, după cum au susținut unele părți interveniente, ca măsurile luate de OP sau de AOP să contribuie mai mult sau mai puțin la îndeplinirea misiunilor care le sunt încredințate de reglementările privind OCP pentru a putea fi excluse de la aplicarea dreptului concurenței?

90.

Considerăm că răspunsul este negativ.

91.

Astfel cum vom preciza în considerațiile care urmează, nu ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al normelor de concurență decât practicile care se încadrează în sarcinile încredințate în mod specific OP, AOP și organizațiilor profesionale care sunt responsabile de comercializarea produselor în cauză.

92.

Rezultă cu putere de evidență că excluderile de la aplicarea dreptului concurenței în cazul măsurilor menționate nu pot fi admise numai pentru motivul că acestea concură, potrivit OP/AOP în cauză, la îndeplinirea obiectivelor generale, precum reducerea costurilor de producție sau stabilizarea prețurilor de producție.

93.

La modul general, este indicat să se precizeze, astfel cum a arătat Comisia, că, pentru a nu intra în domeniul de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE, este necesar să se asigure că practicile în cauză au fost efectiv adoptate la „nivelul potrivit” și de către „entitatea potrivită”, fie de o OP, fie de o AOP responsabilă efectiv de gestionarea producției și de comercializarea produsului în cauză.

94.

În afara situației în care regulamentul care guvernează OCP în cauză definește cu precizie măsurile specifice pe care le pot lua OP sau AOP, precum măsurile de retragere menționate anterior, practicilor care intervin între OP sau între AOP sau care implică eventual actori care nu sunt membri pe piață trebuie să li se aplice normele în materie de concurență.

95.

Astfel, o concertare cu privire la prețuri, la cantitățile de produse și la transmiterea informațiilor comerciale sensibile nu poate viza coluziuni între diferitele OP sau AOP, și anume în interiorul unei entități care, indiferent care ar fi denumirea sa reală sau presupusă, nu a fost însărcinată de membrii săi cu comercializarea produselor în cauză.

96.

Considerăm că această cerință reiese în mod implicit, dar necesar din textele aplicabile care definesc misiunile de concentrație a aprovizionării și de stabilizare a prețurilor atribuite acestor entități. Pentru ca unor practici de concertare între OP sau AOP diferite să nu li se aplice articolul 101 alineatul (1) TFUE, ar fi trebuit ca regulamentele care guvernează OCP în cauză să le prevadă în mod expres.

97.

Astfel, articolul 11 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 2200/96, articolul 3 din Regulamentul nr. 1182/2007 și articolul 122 primul paragraf din Regulamentul nr. 1234/2007 menționează clar că rolul încredințat OP privește doar producția membrilor sau a producătorilor asociați organizației.

98.

În acest sens, Tribunalul ( 46 ) a avut deja ocazia de a se pronunța în sensul că promovarea concentrației aprovizionării, prevăzută la articolul 11 alineatul (1) litera (b) punctul 2 din Regulamentul nr. 2200/96, nu era posibilă decât dacă o parte semnificativă a producției membrilor este vândută prin intermediul organizației de producători. În lipsa acestei cerințe, măsurile adoptate de OP și/sau de AOP nu ar fi avut decât un impact foarte redus pe piață și cu privire la concentrația aprovizionării.

99.

Or, tocmai eficacitatea rolului pe care aceste entități îl pot juca în această concentrație a aprovizionării și, in fine, în stabilizarea prețurilor este de natură ca, dacă este cazul, să justifice că acestea au pus în practică forme de concertare cărora nu li se aplică normele de concurență și în special articolul 101 alineatul (1) TFUE.

100.

În consecință, în afara măsurilor de intervenție prevăzute în mod strict de Regulamentul privind OCP, considerăm că practicilor de concertare adoptate nu doar între OP sau AOP diferite, ci și în cadrul entităților care nu răspund decât de o parte semnificativă a producției membrilor acestora trebuie să li se aplice dreptul concurenței.

101.

Astfel, practicile puse în aplicare în cadrul unei OP sau al unei AOP care a fost însărcinată efectiv cu gestionarea producției și comercializării produselor membrilor săi sunt asimilabile celor adoptate în cadrul unei societăți sau al unui grup care se prezintă, pe piața în cauză și ținând seama de particularitățile pieței agricole, ca una și aceeași entitate economică. Astfel de practici „interne” sunt exceptate de la aplicarea dreptului concurenței. Într‑o astfel de configurare, agricultorii reprezentați nu mai au niciun control, în scopul vânzării producției lor, al negocierii cu privire la obiect și la preț.

102.

În mod contrar și independent de dispozițiile exprese ale reglementării aplicabile, practicile care au loc între OP sau AOP, în cadrul entităților care nu sunt însărcinate cu comercializarea producției membrilor acestora, chiar cele dintre o OP/AOP și alte tipuri de actori de pe piața în cauză, nu pot fi exceptate de la această aplicare, întrucât aceste practici au loc între entități economice presupuse a fi independente.

103.

Astfel, deși obiectivul concentrației aprovizionării urmărit de reglementarea privind OCP presupune ca membrii OP și ai AOP responsabile efectiv de comercializare să poată acționa concertat, acesta nu permite exceptarea de la aplicarea normelor în materie de înțelegeri anticoncurențiale a acordurilor privind condițiile de producție și de comercializare încheiate între diverse OP, AOP și alte entități care nu sunt, eventual, recunoscute de reglementarea aplicabilă. Mai mult, acesta nu permite nici validarea practicilor, în special stabilirea prețurilor, în cadrul uneia dintre aceste entități, din moment ce aceasta nu răspunde de comercializarea produselor membrilor săi. În acest caz, nu mai este vorba despre o concentrație a aprovizionării, ci despre o concertare între entități care continuă să fie în concurență pe piața finală a produsului în cauză.

104.

Desigur, această cerință ar putea părea ușor de eludat prin înființarea, ca rezultat al fuziunii acestora, a unei OP și a unei AOP de mare anvergură. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că dimensiunea unei OP sau AOP este un element de care se ține seama în principiu în momentul recunoașterii sau al menținerii recunoașterii sale. Astfel, se prevede în mod expres în reglementarea privind OCP că statele membre pot recunoaște, la cerere, o OP sau o AOP atunci când, mai ales, aceasta „nu deține o poziție dominantă pe o anumită piață”, cu excepția cazului în care acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivelor PAC ( 47 ).

105.

În consecință, orice comportament sau practică care depășește ceea ce este strict necesar exercitării misiunilor încredințate OP și AOP în privința producătorilor asociați este de natură să intre în domeniul de aplicare al interdicției înțelegerilor în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

106.

Ținând seama de considerațiile anterioare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că acordurilor, deciziilor sau practicilor OP, AOP și organizațiilor profesionale poate, chiar dacă nu fac parte din niciuna dintre derogările generale prevăzute, în mod succesiv, la articolul 2 din Regulamentele nr. 26 și nr. 1184/2006 și la articolul 176 din Regulamentul nr. 1234/2007, să nu li se aplice interdicția privind înțelegerile prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE în cazul în care s‑a verificat faptul că aceste comportamente, în primul rând, se impun sau sunt permise pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate OP, AOP sau organizației profesionale care răspunde efectiv de comercializarea produselor vizate și, în al doilea rând, au loc în cadrul și în conformitate cu reglementarea privind OCP în cauză.

107.

Cea de a doua întrebare preliminară privește aspectul dacă practicilor în litigiu în cauza principală, care vizează (i) stabilirea colectivă a unui preț minim, (ii) concertarea cu privire la cantitățile de produse introduse pe piață și, respectiv, (iii) schimbul de informații sensibile/strategice, nu li se aplică articolul 101 TFUE, în măsura în care acestea urmăresc în special îndeplinirea misiunilor de stabilizare a prețurilor de producător și de adaptare a producției la cerere, atribuite OP și AOP [a se vedea articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2200/96, articolul 3 din Regulamentul nr. 1182/2007 și articolul 122 primul paragraf din Regulamentul nr. 1234/2007].

108.

De la bun început, considerăm necesar să subliniem că faptul, menționat printre altele în ședință, că măsurile au fost luate cu intenția actorilor implicați de a face față dificultăților presupuse sau dovedite ale producătorilor de andive, în special având în vedere o situație economică dificilă de luptă împotriva actorilor marii distribuții, nu poate fi determinant. În această privință, Curtea a precizat că, chiar presupunând că s‑a stabilit că părțile la un acord au acționat fără nicio intenție subiectivă de a restrânge concurența, ci în scopul de a remedia efectele unei crize sectoriale, astfel de considerații nu sunt relevante în scopul aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, dar pot, dacă este cazul, să fie analizate pentru obținerea unei scutiri de la interdicția prevăzută la alineatul (3) al aceluiași articol ( 48 ).

109.

Pe de altă parte, fără a vrea să ne antepronunțăm cu privire la examinarea faptelor, element care, în definitiv, aparține exclusiv judecătorului național, trebuie să arătăm că, potrivit aspectelor care reies din dosarul transmis Curții, practicile vizate în prezenta cauză nu au loc doar în cadrul unei OP sau al unei AOP însărcinate cu comercializarea produselor membrilor săi, ci cu mult în afară. Potrivit datelor culese de către Autorité de la concurrence cu ocazia investigațiilor sale, practicile în litigiu implicau nu doar zece OP și patru AOP, ci de asemenea cinci grupuri nerecunoscute, care nu răspund de nicio sarcină specială în temeiul reglementării relevante.

110.

Aceste precizări introductive se aplică, așadar, în primul rând, măsurilor care pot fi întreprinse efectiv de către diferitele grupuri și OP în materie de stabilizare a prețurilor și de adaptare a producției la cerere.

111.

În al doilea rând și ținând seama de orientările formulate cu privire la acest aspect, vom examina pe rând diferitele tipuri de măsuri în discuție în cauza principală, distingând, pentru fiecare dintre ele, între cazul în care privesc membrii unei OP sau ai unei AOP responsabile de comercializarea produselor membrilor acestora (denumită în continuare „configurația internă”) și cel în care acestea se desfășoară în cadrul entităților care, deși au fost calificate drept „OP” sau „AOP”, nu sunt responsabile de comercializarea produselor membrilor acestora, ale OP sau AOP diferite și/sau cu entități nerecunoscute (denumită în continuare „configurația externă”).

112.

Astfel cum am menționat anterior, rolul atribuit OP și AOP în materie de stabilizare a prețurilor și de adaptare a cererii poate conduce la punerea în aplicare a unor forme de schimb și de concertare cu membrii acestora.

113.

Problema centrală care se ridică în speță este dacă o astfel de misiune de reglementare și de adaptare poate să conducă la stabilirea, în cadrul unei OP sau al unei AOP și în concertare cu membrii acesteia, a unui preț minim de vânzare a produselor vizate de OCP.

114.

Considerăm că acest lucru nu poate fi, în niciun caz, luat în considerare.

115.

Astfel, într‑o configurație internă, în cazul în care membrii unei OP sau ai unei AOP au încredințat efectiv acesteia, așa cum prevede reglementarea privind OCP, misiunea de comercializare a întregii sau a cvasitotalității producției lor, apare ca indispensabil ca OP sau AOP să negocieze cu distribuitorii un preț unic aplicabil acestei producții întregi. Respectivei OP sau AOP vizate i se încredințează, într‑o oarecare măsură, de către membrii săi calitatea de unic negociator în special cu actorii care se situează în avalul filierei. Acest preț unic, care este stabilit în funcție de perioadele de comercializare și de calitatea produsului în cauză, este, prin definiție, variabil.

116.

În consecință, în cazul în care integrarea comercializării produselor în cauză în cadrul unei OP sau al unei AOP se soldează cu determinarea unui astfel de preț unic, stabilirea în cadrul uneia dintre aceste entități a unui preț minim, care nu ar putea fi susceptibil de nicio variație, nu mai are, prin definiție, sens.

117.

Astfel, practicile de stabilire a unui preț minim nu se pot concepe decât într‑un context în care producătorii produsului în cauză dispun totuși de o anumită putere în materie de negociere a prețului de vânzare a respectivului produs.

118.

Astfel cum Autorité de la concurrence a arătat printre altele, misiunea de „stabilizare a prețurilor de producător” („stabilising producer prices”) atribuită OP/AOP trebuie să fie înțeleasă în cadrul obiectivului de stabilizare a piețelor urmărit de OCP și cu luarea în considerare a mijloacelor care sunt prevăzute în mod expres în reglementarea europeană (măsuri de retragere și/sau planuri de producție) și nu poate conduce la neaplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE la stabilirea unui preț minim, precum cea care pare a fi în discuție în cauza principală, și anume o stabilire a prețurilor impuse tuturor OP/AOP și aplicabile tuturor produselor în cauză cu privire la cvasitotalitatea producției naționale.

119.

În ceea ce privește configurația externă, deși OP/AOP sunt, în temeiul dispozițiilor succesive relevante ( 49 ), învestite cu misiuni importante, în special de concentrație a aprovizionării și de stabilizare a prețurilor de producător, importanța acestor misiuni nu poate fi interpretată drept autorizând acțiuni coluzive de stabilire a prețurilor impuse la modul general tuturor membrilor acestora și tuturor produselor comercializate.

120.

În concluzie, scutirea de la aplicarea articolului 101 TFUE nu poate fi extinsă la practicile de concertare care au loc între diferitele OP sau AOP și chiar în cadrul unor entități sau grupuri nerecunoscute.

121.

Având în vedere cele menționate anterior, practicilor de stabilire a prețului între OP sau între AOP sau între acestea și alte entități, și anume în configurația externă, ar trebui, în orice caz, să li se aplice dreptul concurenței, fiind precizat că este consacrat faptul că practicile de stabilire a prețurilor sunt considerate, prin însuși obiectul acestora, ca aducând atingere bunei funcționări a concurenței ( 50 ).

122.

Această concluzie este valabilă totodată în cazul în care o entitate, deși a fost desemnată drept o OP sau drept o AOP, nu a fost însărcinată efectiv de către membrii săi cu comercializarea produselor lor. Acesta pare a fi cazul AOP denumite „de guvernanță” ( 51 ) menționate în cauza principală.

123.

În ceea ce privește configurația internă, în continuarea celor menționate anterior, stabilirea prețului minim în cadrul unei OP sau al unei AOP responsabile efectiv de comercializare nu are motiv de a exista, din cauza tocmai a existenței unui sistem de preț unic pentru produsele membrilor săi.

124.

Cu titlu general, considerăm util să amintim faptul că, dacă se ia în calcul economia sistemului pus în aplicare în special în cadrul OCP unice, stabilizarea/reglementarea prețurilor trebuie să fie, în mod obligatoriu, operată prin intermediul unor măsuri prevăzute în mod explicit de reglementarea privind OCP și care au ca scop reglarea cantităților de produse introduse pe piața în cauză, și anume măsuri de retragere și planuri de producție care pot fi puse în aplicare în cadrul OP și al AOP.

125.

Această misiune de stabilizare/reglementare a prețurilor poate, de exemplu, să ia forma difuzării de către OP sau AOP în cauză de date care arată evoluția pieței, dar nu poate, în niciun caz, să se materializeze printr‑un barem de prețuri recomandate. Această misiune poate de asemenea să se concretizeze în emiterea de către OP/AOP în cauză a anumitor recomandări în vederea asigurării volumelor de produse care vor fi introduse pe piață.

126.

În această privință, considerăm că nu se poate desprinde un argument, pentru a justifica practica de prețuri minimale pusă în aplicare între OP sau AOP, din existența prețurilor numite „de retragere”, care puteau fi teoretic luate în considerare înainte de punerea în aplicare a OCP unice prin Regulamentul nr. 1234/2007. Astfel, prețul de retragere este definit drept un preț sub care producătorii asociați nu vor pune în vânzare o anumită cantitate (iar nu totalitatea) din produsele aduse de aderenții lor, aceștia din urmă primind, în contrapartidă, o indemnizație. Producția membrilor OP sau AOP care rămâne continuă să fie supusă forțelor pieței și nu va putea, așadar, să fie comercializată la un preț minim stabilit dinainte de acești membri.

127.

În consecință, un acord, o decizie a unei asociații de întreprinderi sau o practică concertată cu privire la preț, în special vizând stabilirea unui preț minim, nu poate fi, în niciun caz, exclusă de la bun început de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE.

128.

În concluzie, indiferent dacă are loc în cadrul unei OP sau al unei AOP însărcinate cu comercializarea producției membrilor săi sau între OP sau AOP diferite, o politică de stabilire a unui preț minim între producători nu poate, în opinia noastră, să fie exclusă de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE.

129.

Trebuie să se recunoască faptul că o practică de concertare referitoare la cantitățile de produse introduse pe piață poate contribui, în special în contextul caracterizat de o atomizare a producției agricole – ceea ce poate determina apariția unei dezechilibru ținând seama de cererea, în general extrem de concentrată, a produselor în cauză –, la programarea producției și la adaptarea la cerere. În final, aceasta poate contribui nu doar la asigurarea unei stabilizări a piețelor în cauză – prin reglementarea naturii și a volumului de produse oferite pe piață –, ci și la stabilizarea prețurilor în scopul menținerii unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă.

130.

Reglementarea pertinentă prevede, în această privință, că OP/AOP pot adopta norme pentru a adapta volumul ofertei unui anumit produs la cerințele pieței, mai precis a programa cantitatea de produse oferită la un moment dat pentru a menține cursurile de vânzare la un anumit nivel.

131.

Până la adoptarea OCP unice prin Regulamentul nr. 1234/2007, reglementarea aplicabilă în materie prevedea de asemenea posibilitatea adoptării unor măsuri de retragere, care permiteau punerea în aplicare a planurilor de acțiune conjuncturale prin intervenția asupra volumelor introduse pe piață. OP și AOP puteau astfel să decidă nescoaterea la vânzare a unei anumite cantități de produse aduse de membrii acestora în anumite perioade.

132.

Așa cum am arătat anterior, Regulamentul nr. 1234/2007 a redus, cu toate acestea, posibilitatea de recurgere la aceste măsuri de retragere, întrucât acestea nu mai sunt prevăzute ca un mijloc de prevenire și de gestionare a crizei care, în principiu, nu mai poate face obiectul extinderilor la ansamblul producătorilor cum era cazul înainte.

133.

Cu toate acestea, în continuarea considerațiilor menționate mai sus în ceea ce privește practicile de stabilizare a prețurilor, considerăm că, independent de posibilitatea de a pune în practică măsuri de retragere în cadrul planurilor de acțiune conjuncturale aprobate anterior (în special în temeiul articolului 23 din Regulamentul nr. 2200/96) ( 52 ), trebuie să se înțeleagă în mod diferit practicile de concertare care vizează cantitățile introduse pe piață potrivit configurației prevăzute.

134.

Într‑o configurație internă, această dispoziție nu se aplică măsurilor precum cele adoptate în cadrul planurilor de producție prevăzute în legislația europeană, atunci când urmăresc în mod efectiv să reglementeze producția în scopul stabilizării prețurilor produselor vizate.

135.

În schimb, într‑o configurație externă, astfel de practici nu pot fi excluse de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE. Trebuie subliniat că, de la punerea în aplicare a OCP unice prin Regulamentul nr. 1234/2007, nu se mai pot extinde măsurile de retragere adoptate în cadrul OP și AOP la producătorii care nu mai sunt membri ai acestor entități.

136.

În speță, se pare că practicile incriminate constau în concertări care vizau limitarea și controlul generalizat al cantităților introduse pe piață la nivelul ansamblului pieței andivelor. Un acord de această amploare națională, încheiat între mai multe OP și AOP și care conduce, în definitiv, la o limitare a producției pe termen lung, nu poate fi exclus de la aplicarea normelor de concurență.

137.

La fel ca în cazul abordării pe care am avut‑o anterior, este necesar să se opereze o distincție între practicile observate în cadrul unei OP sau al unei AOP și cele care au ca scop, în realitate, să pună în aplicare o politică globală și națională a prețului între toți producătorii, în mod independent de afilierea lor la una sau la alta dintre aceste organizații sau asociații.

138.

În configurația internă, trebuie admis că misiunile încredințate OP și AOP în cadrul unei OCP presupun în mod obligatoriu schimburi de informații strategice în cadrul unei AOP. Îndeplinirea misiunilor de stabilizare a prețurilor și/sau de planificare a producției și de adaptare la cerere care le sunt atribuite ar putea astfel să fie grav compromisă în lipsa transmiterii de date cu privire la natura și la volumele de producție ale speciilor, dar și la volumele comercializate sau stocate.

139.

Această necesitate a fost recunoscută de Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 543/2011 ( 53 ), care prevede, la articolul 23, că „[s]tatele membre se asigură că organizațiile de producători dispun de personalul, infrastructura și dotările necesare […] pentru asigurarea funcțiilor lor esențiale”, în special în ceea ce privește „cunoașterea producției membrilor lor” și „colectarea, sortarea, depozitarea și ambalarea producției membrilor lor”.

140.

În consecință, într‑o astfel de configurație internă, instanța ar trebui să verifice dacă schimburile de informații incriminate sunt inerente continuării misiunilor OP și AOP și, prin urmare, acestora nu li se pot aplica normele în materie de concurență, în special articolul 101 alineatul (1) TFUE.

141.

În schimb, într‑o configurație externă, practicilor de schimburi de informații trebuie să li se aplice articolul 101 alineatul (1) TFUE.

142.

Pentru a reveni la cauza principală, s‑ar părea că schimburile de informații reproșate constau în comunicări de preț între OP, AOP și alte entități concurente. Considerăm că este exclus să se aprecieze că acestea sunt legate de misiuni atribuite OP/AOP în cadrul OCP.

143.

În această privință, este necesar să se sublinieze că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că schimburile de informații pot fi considerate ca având un obiect anticoncurențial din moment ce sunt susceptibile de a elimina incertitudinile referitoare la comportamentul avut în vedere de întreprinderile în cauză ( 54 ).

144.

Cu toate acestea, schimburile de informații pot fi considerate conforme cu normele de concurență în anumite împrejurări: caracter puțin concentrat al pieței, informații publice și agregate, precum și existența unor informații neasimilabile unor bareme de preț și/sau care nu permit reconstituirea ansamblului costurilor operatorilor.

145.

Astfel, piețele agricole prezintă specificități, în special ca urmare a punerii în aplicare a OCP, care sunt de natură a justifica schimburi de informații în condiții mai puțin stricte decât pe o piață mai puțin reglementată.

146.

Totuși, în speță se pare că nu s‑a stabilit că schimburile de informații care, conform tuturor aparențelor, vizau în realitate punerea de acord cu privire la prețurile produselor în cauză, se impuneau având în vedere specificitatea pieței în cauză.

147.

În concluzie, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2200/96, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1182/2007 și articolul 122 primul paragraf din Regulamentul nr. 1234/2007, care stabilesc, printre obiectivele atribuite OP și asociațiilor acestora, pe acela de stabilizare a prețurilor de producător și pe acela de adaptare a producției la cerere, trebuie interpretate în sensul că practicile de stabilire colectivă a unui preț minim între OP și/sau AOP nu pot fi în niciun caz excluse de la bun început de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE. În ceea ce privește practicile de schimburi de informații strategice privind prețurile minime puse în aplicare de și între aceste organizații sau asociațiile lor, nici acestea nu sunt excluse de la aplicarea interdicției privind înțelegerile prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE, pentru singurul motiv că pot contribui la obiectivele generale atribuite OP și asociațiilor acestora. Pentru ca aceasta să fie situația, revine în special instanței naționale obligația de a verifica faptul că practica în cauză, în primul rând, se impune sau este permisă pentru îndeplinirea sarcinii atribuite în mod specific OP, AOP sau organizației profesionale responsabile efectiv de comercializarea produselor în cauză și, în al doilea rând, a fost luată în cadrul și în conformitate cu reglementarea privind OCP în cauză.

148.

Practici precum cele în discuție în cauza principală, puse în aplicare între diferite OP, AOP și entități nerecunoscute, care urmăresc o stabilire a prețului minim, concertări privind prețurile și schimburi de informații strategice nu fac parte dintre cele care pot fi exceptate de la bun început de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE.

149.

Având în vedere considerațiile anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează:

Practici precum cele în discuție în cauza principală, puse în aplicare între diferite OP, AOP și entități nerecunoscute, care urmăresc o stabilire a prețului minim, concertări privind prețurile și schimburi de informații strategice nu fac parte dintre cele care pot fi exceptate de la bun început de la aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE.”