This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62015CC0627
Opinion of Advocate General Wahl delivered on 14 September 2017.
Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 14 septembrie 2017.
Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 14 septembrie 2017.
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2017:690
- Date of document:
- 14/09/2017
- Form:
- Concluziile avocatului general
- Advocate General:
- Wahl
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NILS WAHL
prezentate la 14 septembrie 2017(1)
Cauza C‑627/15
Dumitru Gavrilescu
Liana Gavrilescu
împotriva
SC Banca Transilvania SA, fostă SC Volksbank România SA
SC Volksbank România SA – sucursala Câmpulung
[cerere de decizie preliminară formulată de Judecătoria Câmpulung (România)]
„Competența Curții de Justiție – Existența unei cauze pendinte în fața instanței de trimitere – Dispoziții naționale care permit renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiție – Dispoziții naționale care permit unei instanțe de control judiciar să reexamineze o încheiere de suspendare a procedurii în primă instanță până la adoptarea unei decizii de către Curtea de Justiție în litigiul care face obiectul trimiterii preliminare – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE – Contracte de credit încheiate în valută – Clauze exceptate de la aprecierea caracterului abuziv”
1. Dumitru și Liana Gavrilescu (denumiți în continuare „domnul și doamna Gavrilescu”) au încheiat, în România, un contract de împrumut cu SC Volksbank România SA (denumită în continuare „Volksbank” sau „banca”) în franci elvețieni cu obligația restituirii sumei în aceeași monedă. Pe parcursul desfășurării contractului de împrumut, moneda locală (leul românesc) a suferit însă o depreciere semnificativă în raport cu francul elvețian. Acest fapt a avut un efect negativ asupra valorii ratelor lunare pe care domnul și doamna Gavrilescu trebuiau să le plătească băncii, întrucât ei erau remunerați în lei românești.
2. Domnul și doamna Gavrilescu au decis să introducă o acțiune împotriva Volksbank la Judecătoria Câmpulung (România), invocând, în special, presupusul caracter abuziv al clauzelor privind restituirea împrumutului în moneda străină. În opinia lor, din cauza clauzelor respective, ei au trebuit să suporte riscurile care decurg din eventuala fluctuație a ratei de schimb valutar.
3. În contextul acestei proceduri, Judecătoria Câmpulung a decis să adreseze Curții anumite întrebări preliminare referitoare la interpretarea Directivei 93/13/CEE(2). Totuși, ulterior, domnul și doamna Gavrilescu au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă a litigiului cu Volksbank și, în conformitate cu normele naționale aplicabile, au decis să renunțe la acțiunea introdusă la instanța de trimitere.
4. În pofida renunțării la acțiune, instanța de trimitere a informat Curtea că dorește, pe de o parte, să își mențină întrebările și, pe de altă parte, să adreseze două întrebări suplimentare privind întinderea competenței care revine Curții în temeiul articolului 267 TFUE.
5. Astfel, prezenta cauză oferă Curții posibilitatea să clarifice jurisprudența sa referitoare la cerința, prevăzută la articolul 267 TFUE, care impune că decizia sa asupra întrebărilor preliminare este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauza principală.
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
6. Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13:
„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”
7. Articolul 4 din Directiva 93/13 prevede:
„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
B. Dreptul românesc
1. Legea nr. 193/2000
8. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori din 10 noiembrie 2000, în versiunea sa republicată(3) (denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”), asigură transpunerea Directivei 93/13.
2. Codul de procedură civilă
9. Articolul 406 din Codul de procedură civilă român prevede:
„(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(3) Dacă renunțarea s‑a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le‑a făcut.
(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare. […]”
10. Articolul 414 din Codul de procedură civilă precizează:
„(1) Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară. […]
(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s‑a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s‑a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului.”
II. Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
11. Din situația de fapt din litigiul principal, astfel cum a fost prezentată de instanța de trimitere, reiese că la 5 septembrie 2008 între domnul și doamna Gavrilescu, pe de o parte, și Volksbank, pe de altă parte, a fost încheiat un contract de credit pentru suma de 45 000 de franci elvețieni (CHF). Durata creditului a fost de 276 de luni, cu o dobândă de 3,99 % pe an. Contractul a fost modificat succesiv prin actele adiționale nr. 1 din 20 august 2010 și, respectiv, nr. 2 din 25 iunie 2013.
12. Contractul de credit prevedea că orice plată trebuie, în principiu, să fie făcută în moneda creditului. Instanța de trimitere a precizat că, potrivit clauzelor contractului de credit, orice fluctuație a ratei de schimb valutar urma să fie suportată în totalitate de debitor.
13. La punctul 4.2 din Condițiile generale se prevede că debitorul acceptă că, în situația în care, pe parcursul derulării creditului, cursul de schimb pentru moneda creditului fluctuează în mod crescător, cu mai mult de 10 % față de valoarea acestuia la data semnării convenției, în vederea evitării majorării expunerii la riscul valutar, banca are dreptul, dar nu și obligația, ca, în mod unilateral, să convertească în lei românești creditul, utilizând cursul de schimb franc elvețian/leu românesc practicat de aceasta la data efectuării conversiei. În consecință, valoarea creditului urma să fie reprezentată, începând din acel moment, de valoarea în lei românești calculată potrivit conversiei. În acest context, debitorii s‑au angajat totodată să suporte toate costurile generate de o asemenea conversie.
14. Conform articolului 4.3 din condițiile generale, pe parcursul duratei creditului, împrumutații puteau solicita băncii să realizeze o asemenea conversie în lei românești, dar banca nu era obligată să dea curs cererii lor.
15. Considerând că respectivele clauze care impuneau rambursarea creditului în franci elvețieni și obligau debitorii să suporte riscul legat de cursul de schimb valutar sunt abuzive, domnul și doamna Gavrilescu au introdus o acțiune împotriva Volksbank la Judecătoria Câmpulung. Întrucât avea îndoieli cu privire la interpretarea corectă a dispozițiilor Directivei 93/13, instanța menționată a decis, prin încheierea din 22 octombrie 2015, să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) […] [A]rticolul 4 alineatul (2) din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că termenii «obiectul principal al contractului» și «caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte», acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de credit încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia, pentru restituirea ratelor împrumutului, debitorul este obligat să suporte exclusiv «riscul valutar» constând în potențialul efect negativ de creștere a obligației lunare de plată generată de fluctuația ratelor de schimb valutar și pe care l‑ar avea de suportat ca urmare a contractării creditului și a rambursării plății sumelor în baza contractului de credit într‑o altă monedă decât moneda națională a României?
2) În conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din [Directiva 93/13], trebuie să se înțeleagă că obligația consumatorului de a suporta, cu ocazia restituirii împrumutului, diferența ce rezultă din creșterea cursului valutar al monedei în care s‑a acordat împrumutul [franci elvețieni] reprezintă o remunerație al cărei caracter adecvat în raport cu serviciul prestat nu poate fi analizat în vederea aprecierii caracterului său abuziv?
3) Dacă răspunsul la această întrebare este că o asemenea clauză nu este scutită de la aprecierea caracterului abuziv, se poate considera că aceasta îndeplinește criteriile bunei‑credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de [Directiva 93/13], permițând consumatorului să poată prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele care decurg din aceasta în ceea ce îl privește?
4) Dacă o clauză contractuală precum este cea de la [punctul] 4.2 din Condițiile generale ale convenției, potrivit căreia dreptul de a converti în moneda națională un credit acordat în [franci elvețieni] este recunoscut pentru bancă în condițiile fluctuației, în sens crescător, a cursului valutar cu mai mult de 10 % față de valoarea acestuia de la data semnării convenției, în vederea evitării continuării majorării expunerii la riscul valutar, fără a fi recunoscut un drept similar consumatorului, intră în domeniul de protecție al Directivei 93/13 sau este scutită de la aprecierea caracterului abuziv?”
16. Prin scrisoarea din 18 martie 2016, instanța de trimitere a informat Curtea că reclamanții din procedura principală au depus o cerere de renunțare la judecată. Faptul menționat a determinat instanța de trimitere să exprime îndoieli cu privire la compatibilitatea cu articolul 267 TFUE a unei dispoziții naționale cum este articolul 406 din Codul de procedură civilă român. În acest context, instanța de trimitere a decis să adreseze Curții și cea de a cincea întrebare preliminară:
„Articolul 267 [TFUE], în virtutea căruia instanțele naționale sunt libere să sesizeze [Curtea], se opune unei dispoziții cum este cea prevăzută la articolul 406 din Codul de procedură civilă, care nu interzice în mod expres renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către [Curte], renunțare care privează instanța națională de posibilitatea pronunțării unei hotărâri privind presupusul caracter abuziv al unor clauze contractuale[?]”
17. Ulterior, prin ordonanța din 2 iunie 2016, instanța de trimitere a informat Curtea că – în urma recursului declarat de Volksbank împotriva încheierii sale din 22 octombrie 2015 – Tribunalul Argeș (România) a casat, prin decizia din 17 martie 2016, încheierea respectivă și a trimis cauza instanței de trimitere pentru continuarea procedurii.
18. În înțelegerea noastră, decizia Tribunalului Argeș a criticat instanța de trimitere pentru că nu a tras, potrivit dreptului național, concluziile corespunzătoare din cererea de renunțare la judecată depusă de domnul și doamna Gavrilescu. În conformitate cu dispozițiile dreptului național, instanța de trimitere trebuia să fi pus capăt procedurii și, în consecință, cererea de decizie preliminară adresată Curții ar fi devenit lipsită de obiect. În acest context, instanța de trimitere a decis să adreseze Curții și a șasea întrebare preliminară:
„Articolul 267 [TFUE] se opune unei dispoziții din dreptul național, cum este articolul 414 din Codul de procedură civilă român, care permite unei instanțe de control judiciar să reexamineze, în contextul unui recurs, o încheiere prin care s‑a dispus suspendarea procedurii în cazul în care, prin încheierea respectivă, instanța inferioară a decis să adreseze întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene?”
19. Au depus observații scrise Volksbank, guvernul polonez și guvernul român, precum și Comisia. Volksbank, guvernul român și Comisia au prezentat și observații orale în cadrul ședinței din 8 iunie 2017.
III. Analiză
20. De la bun început, trebuie să arătăm că suntem de acord cu poziția Volksbank, a guvernului român și a Comisiei potrivit căreia, în mare parte, prezenta cauză se află în afara competenței care revine Curții în temeiul articolului 267 TFUE.
21. Totuși, întrucât a cincea și a șasea întrebare preliminară – pe care Judecătoria Câmpulung le‑a adăugat ulterior celor patru întrebări inițiale – privesc tocmai întinderea competenței Curții în temeiul articolului 267 TFUE, vom aborda fără întârziere aceste întrebări. Având în vedere răspunsurile oferite la întrebările respective, va deveni evident că, în împrejurări cum sunt cele din procedura principală, Curtea nu are – sau nu mai are – competența de a se pronunța asupra primelor patru întrebări.
A. A cincea și a șasea întrebare
22. Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 267 TFUE se opune (i) normelor procedurale naționale care permit renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curte, privând astfel instanța națională de posibilitatea pronunțării unei hotărâri privind presupusul caracter abuziv al unor clauze contractuale, și (ii) normelor procedurale naționale care permit unei instanțe de control judiciar să reexamineze, în contextul unui recurs, o încheiere prin care s‑a dispus suspendarea procedurii în cazul în care, prin încheierea respectivă, instanța inferioară a decis să adreseze Curții întrebări preliminare.
23. În esență, întrebările menționate urmăresc să se clarifice dacă dispozițiile naționale, care obligă instanța de trimitere să pună capăt procedurii principale în urma renunțării la judecată de către reclamanți, sunt compatibile cu dreptul Uniunii. Din altă perspectivă, aceste întrebări ridică problema dacă litigiul care face obiectul procedurii principale poate fi considerat în continuare pendinte în sensul articolului 267 TFUE.
1. Competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE
24. După cum am avut posibilitatea să subliniem în cauza Gullotta(4), rolul și funcțiile Curții sunt guvernate, la fel ca în cazul oricărei alte instituții a Uniunii Europene, de principiul atribuirii de competențe. În acest sens, articolul 13 alineatul (2) TUE prevede: „[f]iecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea”. În consecință, competența Curții este încadrată de sistemul de căi de atac judiciare instituit prin tratate, care sunt disponibile doar atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute în dispozițiile relevante.
25. În ceea ce privește procedura pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 TFUE supune în mod expres competența Curții mai multor condiții. Mai precis, potrivit primului paragraf al dispoziției menționate, întrebările preliminare trebuie să privească dispoziții ale dreptului Uniunii, a căror validitate și interpretare sunt puse sub semnul întrebării în procedura principală. În plus, în conformitate cu al doilea paragraf al dispoziției menționate, organul de trimitere trebuie să fie o instanță dintr‑un stat membru și o decizie în privința întrebării preliminare trebuie să îi fie necesară pentru a pronunța o hotărâre în cadrul procedurii principale.
26. Condițiile de mai sus trebuie să fie îndeplinite nu doar în momentul în care Curtea este sesizată de instanța națională, ci și pe întreg parcursul procedurii. Dacă ele nu sunt îndeplinite sau nu mai sunt îndeplinite, Curtea trebuie să își decline competența și poate să o facă în orice moment al procedurii(5).
27. Ceea ce prezintă o importanță centrală în procedura de față este condiția potrivit căreia decizia Curții referitoare la întrebările preliminare trebuie să fie necesară pentru a permite instanței de trimitere să soluționeze procedura principală. Această condiție implică, în special, că trebuie să existe o cauză propriu‑zisă pendinte în fața instanței de trimitere și că răspunsul pe care trebuie să îl ofere Curtea trebuie să fie relevant pentru soluționarea respectivei cauze. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că o instanță națională nu poate să sesizeze Curtea cu un litigiu prin intermediul unei cereri de decizie preliminară cu excepția situației în care un litigiu este efectiv pendinte în fața sa, ea fiind chemată să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar(6).
28. Motivul constă chiar în funcția conferită Curții de articolul 267 TFUE: aceea de a ajuta la administrarea justiției în statele membre(7), contribuind la soluționarea efectivă a litigiilor privind dreptul Uniunii, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice(8)
29. În acest context, vom analiza mai detaliat a cincea și a șasea întrebare preliminară adresate de Judecătoria Câmpulung.
2. Dispoziții naționale care permit renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curte
30. Instanța de trimitere și‑a exprimat îndoiala în legătură cu faptul că, în împrejurări cum sunt cele din procedura principală, norme naționale – precum articolul 406 din Codul de procedură civilă român – care permit renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curte sunt compatibile cu dreptul Uniunii. Motivul invocat este că renunțarea la judecată are drept efect privarea instanței naționale de competența de a se pronunța cu privire la existența unor clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
31. Nu împărtășim aceste îndoieli. Pentru motivele pe care le vom prezenta mai jos, nu vedem niciun temei pentru a aprecia că o normă procedurală națională care permite renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curte, lipsind astfel de obiect procedura pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, ar putea fi incompatibilă cu articolul 267 TFUE. Dimpotrivă, o asemenea normă națională pare să fie în mod evident în concordanță cu spiritul articolului 267 TFUE.
a) Principiul autonomiei individuale și al bunei administrări a justiției
32. De la bun început, trebuie să avem în vedere că normele care permit reclamanților să solicite clasarea procedurii sau să renunțe total sau parțial la acțiunile lor – în special în materie civilă și comercială – sunt absolut esențiale pentru buna administrare a justiției. Normele respective sunt expresia principiului autonomiei individuale (denumit în anumite jurisdicții „principiul disponibilității”): aspectul dacă o persoană decide să își revendice drepturile în fața instanțelor și măsura în care o face depinde în final de intenția persoanei în cauză(9).
33. Astfel, în multe jurisdicții – inclusiv în procedura desfășurată în fața instanțelor Uniunii Europene(10) – dreptul de renunțare la judecată poate fi exercitat în mod unilateral de reclamant, iar pârâtul nu se poate opune. O obligație (sau chiar o simplă posibilitate) a unei instanțe de a continua procedura atunci când nu mai există un litigiu pendinte în fața sa nu ar servi niciunui scop util: lipsesc pretențiile asupra cărora instanțele trebuie să se pronunțe. De fapt, aceasta nu ar face decât să conducă la aglomerarea instanțelor (o problemă comună multor jurisdicții) și ar crește cheltuielile publice.
34. O continuare „forțată” a procedurii ar putea, în plus, să descurajeze soluționarea pe cale amiabilă a litigiilor de către părți, fie în interiorul, fie în afara sălii de judecată, obiectiv urmărit de multe sisteme juridice(11). În această privință, arătăm că, potrivit articolului 147 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, „[d]acă, înainte ca Curtea să se fi pronunțat, părțile ajung la un acord cu privire la soluționarea litigiului și dacă acestea informează Curtea că renunță la orice pretenție, președintele dispune radierea cauzei din registru și se pronunță cu privire la cheltuielile de judecată în conformitate cu prevederile articolului 141, având în vedere, dacă este cazul, propunerile părților în acest sens”.
35. Interpretarea articolului 267 TFUE sugerată de instanța de trimitere nu este în concordanță cu principiile de mai sus.
b) Nu este necesar să se răspundă la întrebările ipotetice
36. Mai important, Curtea a statuat în mod consecvent că nu poate răspunde la întrebările preliminare atunci când procedura în fața instanței care a efectuat trimiterea preliminară a încetat deja(12). Același principiu se aplică atunci când, chiar dacă procedura la nivel național nu a fost încheiată încă în mod oficial, interpretarea dreptului Uniunii solicitată Curții nu ar mai avea nicio utilitate întrucât procedura principală a rămas de facto fără obiect(13).
37. De exemplu, Curtea a statuat că nu este necesar să răspundă la anumite întrebări preliminare atunci când, în pofida faptului că instanța de trimitere nu și‑a retras cererea formulată în temeiul articolului 267 TFUE, s‑a dat câștig de cauză în totalitate pretențiilor reclamantului(14). De asemenea, Curtea a admis că, în principiu, reclamantul din procedura principală are posibilitatea să facă o trimitere preliminară lipsită de obiect pur și simplu solicitând clasarea cauzei aflate în fața instanței de trimitere(15).
38. În toate cauzele menționate, întrebările preliminare au devenit ipotetice întrucât normele Uniunii a căror interpretare a fost solicitată de instanța națională nu puteau fi aplicate ulterior în procedura principală. Simpla intenție a instanței de trimitere de a menține una sau mai multe întrebări, în pofida faptului că procedura principală a devenit lipsită de obiect, nu putea avea niciun efect în acest sens(16). Este în mică măsură necesar să arătăm că intenția instanței naționale de menținere a cererii de decizie preliminară nu poate avea efectul de a extinde competența Curții dincolo de limitele stabilite la articolul 267 TFUE. De asemenea, nu are nicio relevanță faptul că un răspuns din partea Curții ar putea fi util instanței de trimitere (sau altor instanțe naționale) în contextul altor cauze pendinte care ridică probleme similare(17) sau al unor cauze viitoare care ar putea avea legătură cu procedura principală(18).
39. Astfel, răspunsul furnizat de Curte trebuie să fie aplicabil, cu forță juridică obligatorie indiscutabilă(19), în cadrul proceduriiînseși care a generat întrebările preliminare respective(20). Răspunsul Curții la o cerere adresată în temeiul articolului 267 TFUE, chiar și atunci când a fost formulată în mod abstract, este întotdeauna ancorată în contextul de fapt și de drept al cauzei efective aflate pe rolul instanței de trimitere. Diferitele cauze pot să prezinte totuși, în pofida similarității lor, anumite diferențe care pot fi relevante pentru răspunsul furnizat de Curte.
40. Acesta este motivul pentru care, în cadrul „Recomandărilor în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare”, Curtea a afirmat că, „[a]tunci când soluționarea mai multor cauze pendinte în fața acesteia din urmă depinde de răspunsul pe care Curtea îl va da la întrebările adresate de instanța de trimitere, poate fi indicat ca ea să conexeze acele cauze în cererea de decizie preliminară pentru a permite Curții să răspundă la întrebările adresate în pofida unei eventuale retrageri a uneia sau a mai multe cauze”(21).
c) Consecințele pentru procedura aflată în fața Curții
41. Interpretarea articolului 267 TFUE propusă de instanța de trimitere ar avea totodată anumite consecințe importante pentru procedura aflată în fața Curții.
42. În primul rând, este de așteptat ca adesea părțile din procedura principală să nu depună observații la Curte (nu ar avea niciun interes în acest sens) sau ar face aceasta doar pentru a arăta că procedura principală a devenit lipsită de obiect. Situația menționată este ilustrată de prezenta procedură: reclamanții din procedura principală (domnul și doamna Gavrilescu) nici nu au depus observații scrise, nici nu s‑au prezentat la ședință, iar pârâta din procedura principală (Volksbank România) a depus observații scrise și orale care se concentrează în mare parte pe competența Curții. Într‑un asemenea caz, Curtea s‑ar pronunța astfel asupra problemelor de fond ridicate de instanța de trimitere, în pofida faptului că au fost prezentate puține argumente sau niciun argument cu privire la problemele menționate de părțile din procedura principală. Este corect să spunem că o asemenea situație nu este ideală.
43. În al doilea rând, părțile din procedura în care ar urma să se aplice hotărârea Curții (de către instanța de trimitere sau de către alte instanțe) ar fi private în esență de posibilitatea participării la procedura desfășurată în fața Curții. Considerăm că aceasta constituie o utilizare greșită sau cel puțin o aplicare necorespunzătoare a procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE. Până la sesizarea Curții cu asemenea cauze viitoare sau similare, acestea nu sunt încă – din perspectiva Curții – ajunse la „maturitate” pentru a se statua în privința lor(22).
d) Principiul autonomiei procedurale
44. De asemenea, interpretarea articolului 267 TFUE propusă aici este în mai mare măsură în concordanță cu principiul autonomiei procedurale. Potrivit unei jurisprudențe constante, dacă nu există norme ale Uniunii în materie, ordinea juridică internă a fiecărui stat membru trebuie să stabilească normele procedurale pentru acțiunile destinate să garanteze drepturile particularilor, însă cu condiția ca normele respective să nu fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează situațiile interne similare (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității)(23).
45. În prezenta cauză, ambele principii par să fie îndeplinite. După câte înțelegem, articolul 406 din Codul de procedură civilă român este aplicabil fără distincție acțiunilor întemeiate pe o presupusă încălcare a dreptului Uniunii și acțiunilor similare întemeiate pe o presupusă încălcare a dreptului național(24). Mai mult, cu greu se poate considera că dispoziția menționată face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii: persoanele care invocă o încălcare a Directivei 93/13 trebuie doar să continue procedura deja începută pentru ca pretenția lor să fie analizată de instanțele naționale competente.
46. Este adevărat că, în domeniul protecției consumatorilor, Curtea a introdus o serie de limitări în ceea ce privește principiul autonomiei procedurale pentru a garanta în mod corespunzător drepturile consumatorilor, întrucât ei se găsesc într‑o situație de inferioritate în raport cu profesioniștii(25). Totuși, excepțiile menționate se referă la situații în care normele procedurale naționale făceau dificilă sau imposibilă, în contextul procedurilor judiciare existente, protejarea drepturilor consumatorilor. Motivul a fost, în special, faptul că respectivul consumator nu își cunoștea drepturile sau putea să întâmpine dificultăți legate de valorificarea drepturilor în cauză(26) (de exemplu, el nu a fost ascultat sau a fost împiedicat să invoce dispozițiile Directivei 93/13 ori instanța nu a avut posibilitatea să ridice anumite probleme din oficiu în temeiul directivei respective)(27). Astfel, acțiunea pozitivă a instanței naționale a „compensat” incapacitatea consumatorului de a‑și apăra drepturile în mod corespunzător în contextul unor proceduri judiciare.
47. În schimb, în prezenta cauză, domnul și doamna Gavrilescu au cunoscut pe deplin drepturile acordate consumatorilor de Directiva 93/13, având în vedere că au inițiat procedura în vederea valorificării eventualelor lor drepturi în temeiul directivei menționate. Ulterior, ei au decis însă în mod conștient să își retragă acțiunea întrucât – după cum se poate presupune – au considerat satisfăcătoare oferta băncii privind soluționarea amiabilă a litigiului. Astfel, în speță, nu există necunoaștere a drepturilor sau dificultate legată de valorificarea lor de către consumator care trebuie să fie „compensată” prin acțiunea pozitivă a instanței naționale.
48. În plus, intervenția activă a instanței naționale în procedura principală ar avea drept rezultat ignorarea și anularea intenției clare a consumatorului. Curtea a statuat însă în mod constant că acțiunea instanței naționale în acest context nu poate să fie contrară intenției clare a consumatorilor în cauză(28).
49. În acest context, trebuie să arătăm că situația apărută în procedura principală nu este deloc neobișnuită sau atipică: reclamanții introduc adesea acțiuni în justiție tocmai cu intenția de a forța pârâții să le satisfacă pretențiile sau cel puțin de a‑i încuraja să poarte negocieri în vederea unei eventuale soluționări amiabile. În consecință, renunțarea la judecată este determinată adesea de îndeplinirea pretențiilor reclamantului în totalitate sau în măsură satisfăcătoare în contextul soluționării extrajudiciare a litigiului. Renunțarea poate fi totodată urmarea unei aprecieri de către reclamant a costurilor aferente litigiului în raport cu beneficiile potențiale, din perspectiva șanselor de admitere a acțiunii sale.
50. Este clar că, în unele situații, consumatorul poate realiza, în cursul procedurii, că este probabil ca acțiunea sa să fie respinsă, fie în totalitate, fie în mare parte. În asemenea împrejurări, continuarea „forțată” a procedurii – în urma refuzului instanței naționale de a ține cont de voința părților – ar risca să aibă un efect „perfid”: în cazul respingerii acțiunii consumatorului în final, banca va avea dreptul să retragă oferta sa inițială și, eventual, să își recupereze cheltuielile de judecată de la consumator (inclusiv cheltuielile suplimentare generate de continuarea „forțată” a procedurii).
51. De fapt, este foarte posibil ca aceasta să fie situația în prezenta procedură. Astfel, din documentele existente în dosar, nu reiese deloc cu claritate că cele două ansambluri de clauze contractuale atacate ca fiind abuzive de către reclamanții din procedura principală încalcă în mod efectiv dispozițiile Directivei 93/13. În ceea ce privește clauzele care impun restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost primit și care au supus astfel consumatorii unui anumit „risc valutar”, din mai multe elemente reiese că respectivele clauze ar putea să nu facă obiectul unei aprecieri a caracterului lor abuziv întrucât se referă la „obiectul contractului” în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13(29). Mai mult, în ceea ce privește clauza care conferă băncii dreptul de conversie a creditului în moneda locală în anumite condiții – în pofida faptului că, cel mai probabil, nu este cuprinsă în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13(30) – eventualul său caracter abuziv este totuși departe de a fi evident(31).
52. Întrucât, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, pretențiile domnului și ale doamnei Gavrilescu au fost în mare parte acceptate de bancă în cursul soluționării amiabile prin negociere, se poate doar specula cu privire la aspectul dacă ar fi fost oportună, din perspectiva lor, continuarea procedurii judiciare. Deși nu este de competența Curții să se pronunțe asupra acestei chestiuni, este incontestabil că, în multe situații, intervenția din oficiu a instanței naționale ar contraveni intenției părților și în final ar risca să compromită obiectivul protejării părții defavorizate în loc să contribuie la realizarea sa.
53. Astfel, pe lângă faptul că interpretarea articolului 267 TFUE propusă de instanța de trimitere contravine formulării și obiectivului dispoziției menționate, ea pare să fie incompatibilă cu unele principii generale ale dreptului Uniunii. În plus, departe de a corecta dezechilibrul care există între consumator și vânzător sau furnizor, acțiunea pozitivă a instanței naționale ar putea, cel puțin în anumite situații, să fie contraproductivă pentru consumator.
e) Trebuie să se facă distincție între prezenta cauză și cauza Matei
54. În sfârșit, arătăm pur și simplu că trebuie să se facă distincție între prezenta cauză și cauza Matei(32), care este menționată în mod repetat în decizia de trimitere. În cauza respectivă, instanța de trimitere a informat Curtea că, în pofida faptului că litigiul a fost soluționat pe cale amiabilă de părți, ea nu poate să confirme tranzacția încheiată între acestea întrucât nu este în concordanță cu dreptul național. Prin urmare, cauza a fost considerată ca fiind în continuare pendinte în fața instanței de trimitere.
55. Mai mult, în timp ce în cauza Matei tranzacția dintre părți ar fi fost cristalizată în hotărârea instanței naționale (dobândind astfel în mod potențial valoare de res iudicata), în prezenta cauză domnul și doamna Gavrilescu rămân liberi să introducă o nouă acțiune dacă vor considera că respectivele clauze contractuale convenite în tranzacția încheiată cu Volksbank încalcă dispozițiile Directivei 93/13.
f) Concluzie intermediară
56. În acest context, în fața Curții nu pare să existe nimic care să pună sub semnul întrebării conformitatea cu dreptul Uniunii a unei norme procedurale naționale cum este cea aflată în discuție. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 267 TFUE nu se opune unor norme procedurale naționale care permit renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curte, chiar dacă instanța națională este privată astfel de posibilitatea pronunțării unei hotărâri cu privire la presupusul caracter abuziv al clauzelor contractuale.
57. Răspunsul propus pentru a cincea întrebare preliminară pare suficient pentru soluționarea prezentei cauze: întrucât nu mai există un litigiu în fața Judecătoriei Câmpulung, nu este necesar să se răspundă la nicio altă întrebare preliminară adresată de instanța respectivă. Totuși, întrucât a șasea întrebare este strâns legată de a cincea întrebare, pentru a avea o imagine completă, vom aborda acum problema ridicată de întrebarea menționată.
3. Dispozițiile naționale care permit instanței de control judiciar să reexamineze o încheiere de suspendare a procedurii
58. Potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 267 TFUE nu se opune ca hotărârile unei instanțe ale cărei decizii sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern și care a sesizat Curtea cu titlu preliminar să continue să fie supuse căilor de atac obișnuite prevăzute de dreptul național, care permit unei instanțe de rang superior să soluționeze ea însăși litigiul care face obiectul trimiterii preliminare și să își asume, astfel, responsabilitatea de a asigura respectarea dreptului Uniunii(33).
59. În concordanță cu acest principiu, Curtea a statuat deja – de exemplu, în Hotărârile Pohotovosť(34) și BNP Paribas Personal Finance și Facet(35) – că o procedură poate să rămână fără obiect în cazul în care instanța de apel decide, potrivit normelor de drept procesual național aplicabile, să anuleze refuzul instanței de trimitere de a lua act de desistarea reclamantului din litigiul principal și să dispună retragerea cererii de decizie preliminară formulate de această instanță.
60. Deși formularea Hotărârii Pohotovost’(36) poate părea, la prima vedere, că lasă Curții o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă, într‑o asemenea situație, ea poate totuși să decidă continuarea procedurii, aceasta ar fi o interpretare eronată a hotărârii în cauză.
61. Marja de manevră de care dispune Curtea în acest context – și la care face referire Hotărârea Pohotovost’ – poate să privească doar evaluarea importanței, a ponderii și a credibilității informațiilor pe care le primește, din partea părților sau a altor instanțe decât instanța de trimitere, referitor la faptul că procedura principală a încetat sau a rămas fără obiect.
62. Într‑adevăr, în măsura în care este vorba despre competența care revine Curții în temeiul articolului 267 TFUE, ne confruntăm cu o situație de tipul „alb sau negru”: tratatul fie conferă Curții competența (și obligația) de soluționare a cauzei, fie nu o conferă. Pe de o parte, în măsura în care are competență și cererea este admisibilă, Curtea este obligată să se pronunțe în toate cauzele cu care este sesizată cu titlu preliminar în conformitate cu articolul 267 TFUE(37). Pe de altă parte, Curtea nu poate decide că se va pronunța într‑o cauză chiar dacă se află în afara competenței sale.
63. Astfel, atunci când, din informațiile primite de Curte, reiese în mod neîndoielnic că procedura principală a rămas fără obiect, ea este obligată să își decline competența. Tocmai aceasta este situația în prezenta procedură întrucât chiar instanța de trimitere a informat Curtea despre renunțarea la judecată – legală, potrivit dreptului național – de către reclamanți.
64. Ceea ce este important este faptul că, din cauza refuzului de a trage concluziile necesare din renunțarea la judecată de către reclamanți, instanța de control judiciar a casat încheierea instanței de trimitere de suspendare a procedurii. Decizia instanței de control judiciar nu vizează – după cum a arătat guvernul român – aspectele încheierii respective care se referă la cererea de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE.
65. Situația din procedura principală este astfel similară cu cea analizată de Curte, de exemplu, în Hotărârile Nationale Loterij(38) și Cloet și Cloet(39): instanța de control judiciar a interpretat și a aplicat dispoziția națională aflată în discuție astfel încât să se pronunțe pur și simplu asupra litigiului în sine, pe baza unor norme care nu implică nicio interpretare a dispozițiilor din dreptul Uniunii. Spre deosebire de situația analizată în Hotărârea Cartesio(40), norma procedurală națională aflată în discuție în procedura principală nu a fost interpretată sau aplicată în scopul privării instanței de trimitere de libertatea de a adresa o întrebare preliminară.
66. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 267 TFUE nu se opune normelor procedurale naționale care permit instanței de control judiciar să reexamineze, în contextul exercitării unei căi de atac, o încheiere de suspendare a procedurii pentru a stabili dacă respectiva cauză este în continuare pendinte, chiar dacă prin încheierea menționată instanța inferioară a decis să adreseze Curții întrebări preliminare.
4. Observații finale
67. În concluzie, propunem ca răspunsul Curții la a cincea și la a șasea întrebare preliminară să fie acela că articolul 267 TFUE nu se opune normelor procedurale naționale care permit renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curte, chiar dacă instanța națională este privată astfel de posibilitatea pronunțării unei hotărâri cu privire la presupusul caracter abuziv al clauzelor contractuale. Mai mult, dispoziția în cauză nu se opune normelor procedurale naționale care permit instanței de control judiciar să reexamineze, în contextul exercitării unei căi de atac, o încheiere de suspendare a procedurii pentru a stabili dacă respectiva cauză este în continuare pendinte, chiar dacă prin încheierea menționată instanța inferioară a decis să adreseze Curții întrebări preliminare.
68. Rezultă că, de fapt, Curtea nu mai are competența să răspundă la primele patru întrebări preliminare. Întrucât normele naționale care permit renunțarea la judecată nu sunt incompatibile cu dreptul Uniunii, nu mai există o cauză pendinte în fața instanței de trimitere în sensul articolului 267 TFUE. Astfel, aceste întrebări au devenit ipotetice. Prin urmare, propunem ca, în conformitate cu articolul 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea să constate că nu este necesar să răspundă la prima, la a doua, la a treia și la a patra întrebare preliminară.
IV. Concluzie
69. În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Judecătoria Câmpulung (România) după cum urmează:
„– Articolul 267 TFUE nu se opune normelor procedurale naționale care permit renunțarea la judecată după efectuarea unei trimiteri preliminare către Curte, chiar dacă instanța națională este privată astfel de posibilitatea pronunțării unei hotărâri cu privire la presupusul caracter abuziv al clauzelor contractuale.
– Articolul 267 TFUE nu se opune normelor procedurale naționale care permit instanței de control judiciar să reexamineze, în contextul exercitării unei căi de atac, o încheiere de suspendare a procedurii pentru a stabili dacă respectiva cauză este în continuare pendinte, atunci când prin încheierea menționată instanța inferioară a decis să adreseze Curții întrebări preliminare.”
1 Limba originală: engleza.
2 Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
3 Republicată cel mai recent în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 543, din 3 august 2012.
4 Concluziile prezentate în cauza Gullotta și Farmacia di Gullotta Davide & C. (C‑497/12, EU:C:2015:168, punctele 16-19 și alte trimiteri).
5 A se vedea articolul 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.
6 A se vedea în special Ordonanța din 5 iunie 2014, Antonio Gramsci Shipping și alții (C‑350/13, EU:C:2014:1516, punctul 10 și jurisprudența citată).
7 A se vedea printre altele Hotărârea din 15 septembrie 2011, Unió de Pagesos de Catalunya (C‑197/10, EU:C:2011:590, punctul 18 și jurisprudența citată).
8 A se vedea printre altele Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť (C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 29 și jurisprudența citată).
9 A se vedea recent Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza British Airways/Comisia (C‑122/16 P, EU:C:2017:406, punctele 84 și 85 și trimiterile suplimentare). A se vedea în general, cu privire la importanța principiului menționat, Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Belov (C‑394/11, EU:C:2012:585, punctul 45), nota de subsol 39: „Principiul disponibilității conform căruia părțile determină începerea, încetarea și cadrul unei proceduri este recunoscut în numeroase coduri de procedură (civilă) din statele membre și permite părților, de exemplu, să renunțe la judecată prin încheierea unei tranzacții.”
10 A se vedea în special articolul 148 din Regulamentul de procedură al Curții. A se vedea, pentru o aplicare a acestuia, Ordonanța Președintelui Curții din 19 martie 1996, Comisia/Grecia (C‑120/94, EU:C:1996:116, punctele 5-13).
11 Pentru a oferi un singur exemplu, normele Organizației Mondiale a Comerțului (denumită în continuare „OMC”) prevăd: „Este net preferabilă o soluție acceptabilă de comun acord pentru părți și compatibilă cu acordurile [OMC] [față de supunerea unei cauze mecanismului de soluționare a litigiilor]” (sublinierea noastră) (a se vedea articolul 3.7 din Memorandumul de înțelegere privind regulile și procedurile de soluționare a litigiilor).
12 A se vedea în special Hotărârea din 21 aprilie 1988, Pardini (338/85, EU:C:1988:194, punctele 10 și 11), și Hotărârea din 16 iulie 1992, Lourenço Dias (C‑343/90, EU:C:1992:327, punctul 18).
13 A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 1995, Zabala Erasun și alții (C‑422/93-C‑424/93, EU:C:1995:183, punctul 30).
14 A se vedea Hotărârea din 12 martie 1998, Djabali (C‑314/96, EU:C:1998:104, punctele 15-23), și Hotărârea din 20 ianuarie 2005, García Blanco (C‑225/02, EU:C:2005:34, punctele 29-32).
15 A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2001, TNT Traco (C‑340/99, EU:C:2001:281, punctul 34).
16 A se vedea în acest sens Ordonanța din 10 iunie 2011, Mohammad Imran (C‑155/11 PPU, EU:C:2011:387, punctele 16-22), și Hotărârea din 22 octombrie 2012, Šujetová (C‑252/11, nepublicată, EU:C:2012:653, punctul 10 și următoarele).
17 A se vedea Hotărârea din 20 ianuarie 2005, García Blanco (C‑225/02, EU:C:2005:34, punctele 22-24 și 30-32). A se vedea și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în aceeași cauză (EU:C:2004:669, punctul 34).
18 A se vedea în special Ordonanța din 10 iunie 2011, Mohammad Imran (C‑155/11 PPU, EU:C:2011:387, punctele 19 și 20).
19 A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții (C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 12 și jurisprudența citată).
20 A se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 2014, Da Silva (C‑189/13, nepublicată, EU:C:2014:2043, punctul 34).
21 Punctul 25 (sublinierea noastră) (JO 2016, C 439, p. 1).
22 Am împrumutat aici un termen utilizat în mod obișnuit în dreptul Statelor Unite. După cum a afirmat US Court of Appeal for the Second Circuit (Curtea de Apel pentru al doilea circuit) în cadrul unei hotărâri, „principiul constituțional al «coacerii» este o doctrină care […] constituie o limitare a puterii judecătorești. Ea împiedică instanțele să stabilească sensul reglementărilor legale în lipsa unui context concret și să elaboreze norme juridice generalizate cu excepția situației în care este necesar pentru soluționarea unui litigiu efectiv. […] Principiul prudențial al «coacerii» este, atunci, un instrument care poate fi utilizat de instanțe pentru sporirea acurateței deciziilor lor și pentru evitarea implicării lor în pronunțarea unor hotărâri care se pot dovedi ulterior lipsite de utilitate sau pot necesita examinarea prematură a unor chestiuni, în special de natură constituțională, pe care timpul le poate face mai simple și mai puțin controversate [a se vedea Hotărârea Simmonds/Immigration and Naturalization Service, 326 F.3d 351, 357 (2d Cir. 2003)]. În opinia noastră, aceste considerații par să fie valabile, mutatis mutandis, în prezentul context.
23 A se vedea printre altele Hotărârea din 17 martie 2016, Bensada Benallal (C‑161/15, EU:C:2016:175, punctul 24 și jurisprudența citată).
24 A se vedea în mod similar Hotărârea din 20 octombrie 2016, Danqua (C‑429/15, EU:C:2016:789, punctul 30).
25 A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 56).
26 A se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro (C‑168/05, EU:C:2006:675, punctul 28 și jurisprudența citată).
27 A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164), Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), și Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing (C‑137/08, EU:C:2010:659).
28 A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM (C‑243/08, EU:C:2009:350, punctul 33 și dispozitivul), precum și Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank (C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 35). A se vedea și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Duarte Hueros (C‑32/12, EU:C:2013:128, punctul 53), și Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauzele conexate Sales Sinués și Drame Ba (C‑381/14 și C‑385/14, EU:C:2016:15, punctele 69 și 70).
29 A se vedea, cu privire la această chestiune, Concluziile noastre prezentate în cauza Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:313, punctele 34-59).
30 În primul rând, o clauză cum este cea aflată în discuție nu pare să privească nucleul raportului contractual dintre bancă și consumator, ci mai degrabă un aspect de importanță secundară în raportul menționat. Această clauză pare, într‑adevăr, accesorie în sistemul general al contractului: ea acordă pur și simplu creditorului posibilitatea de a converti suma de bani împrumutată dintr‑o monedă în alta. De asemenea, clauza pare să fie separabilă de restul contractului: dacă nu ar fi existat clauza respectivă, caracteristicile esențiale ale contractului de credit ar fi rămas neschimbate. În al doilea rând, clauza aflată în discuție nu pare să aibă legătură cu caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte. Clauza aflată în discuție nu prevede furnizarea unui serviciu de către bancă în schimbul obligației care revine consumatorilor. Prin urmare, dreptul acordat băncii – care poate fi exercitat în mod unilateral și discreționar și căruia nu îi corespunde niciun drept similar acordat consumatorilor – nu poate să constituie o „remunerație”, al cărei caracter adecvat ca o contraprestație în schimbul unui serviciu furnizat de creditor să poată fi evaluat. A se vedea în general, cu privire la aceste chestiuni, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C‑26/13, EU:C:2014:282, punctele 36-59), și Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove (C‑96/14, EU:C:2015:262, punctele 33-39).
31 În acest sens, instanța națională trebuie să verifice, printre altele, dacă eventualul dezechilibru dintre părți creat de clauza respectivă este, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, „în detrimentul consumatorului”. Acest lucru nu este evident: obiectivul declarat de la punctul 4.2 din condițiile generale ale contractului de credit din prezenta cauză a fost „evitarea continuării [majorării] expunerii la riscul valutar”. În consecință, efectul clauzei menționate este, cel puțin indirect, deopotrivă protejarea consumatorului. Este, probabil, și în interesul băncii evitarea neîndeplinirii de către consumator a obligațiilor sale în cazul unei deprecieri semnificative a monedei locale în raport cu moneda străină în care a fost contractat creditul.
32 Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei (C‑143/13, EU:C:2015:127, punctele 37-42).
33 A se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2015, X și van Dijk (C‑72/14 și C‑197/14, EU:C:2015:564, punctul 62 și jurisprudența citată).
34 Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť (C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 33).
35 Ordonanța Președintelui Curții din 25 septembrie 2013, BNP Paribas Personal Finance și Facet (C‑564/12, EU:C:2013:642).
36 Punctul 33 din hotărâre este formulat după cum urmează: „Numai în cazul în care instanța de apel ar decide, potrivit normelor de drept procesual național aplicabile, să anuleze refuzul instanței de trimitere de a lua act de desistarea reclamantei din litigiul principal și să dispună retragerea cererii de decizie preliminară formulate de această instanță, Curtea ar putea să acționeze în conformitate cu decizia instanței de apel, procedând eventual la radierea cauzei de pe rolul Curții, după ce a obținut, dacă este cazul, observațiile instanței de trimitere în această privință” (sublinierea noastră).
37 A se vedea Hotărârea din 19 decembrie 1968, De Cicco (19/68, EU:C:1968:56, p. 478), și Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 29).
38 Hotărârea din 15 decembrie 2016, Nationale Loterij (C‑667/15, EU:C:2016:958).
39 Ordonanța din 4 iunie 2009, Cloet și Cloet (C‑129/08, EU:C:2009:347).
40 Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio (C‑210/06, EU:C:2008:723).
