1. 

Mărcile europene au nevoie de o protecție eficientă pe teritoriul Uniunii Europene ( 2 ).

2. 

Acest obiectiv poate fi cel mai bine realizat prin acordarea posibilității instanțelor de a emite o scutire de natură paneuropeană, care să includă încălcările legislației în domeniul mărcilor care au loc nu numai în statul membru al instanței, ci și în oricare dintre statele membre ale Uniunii Europene ( 3 ). Legiuitorul UE a prevăzut o scutire cuprinzătoare de acest tip ( 4 ), însă acordă competența extinsă necesară ( 5 ) exclusiv instanței care își poate întemeia competența internațională pe articolul 97 alineatele (1)-(4) din Regulamentul privind marca comunitară ( 6 ) (denumit în continuare „RMC”). Acesta prevalează în fața normelor de competență cu caracter mai general ale Regulamentului ( 7 )„Bruxelles I” ( 8 ).

3. 

Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior Düsseldorf, Germania), în calitate de instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare, ridică problema dacă are competența extinsă asupra unei acțiuni privind încălcarea unei mărci introduse de o societate daneză împotriva unui pârât din SUA. Potrivit articolului 97 alineatul (1) din RMC, instanțele au competență internațională în cazul în care pârâtul, care nu este domiciliat în UE, are o unitate în statul membru al instanței. Întrucât pârâta din SUA are o subfilială în Germania, se pune problema dacă această entitate este o „unitate” în sensul articolului 97 alineatul (1) din RMC.

4.

Considerentul (16) precizează:

„Este indispensabil ca deciziile privind validitatea și contrafacerea mărcilor comunitare să producă efecte și să se extindă în întreaga Comunitate, ca singură modalitate de a evita hotărâri contradictorii ale instanțelor și ale Oficiului și de a aduce atingere caracterului unitar al mărcilor comunitare. Dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (4) ar trebui să se aplice tuturor acțiunilor în justiție care se referă la mărcile comunitare, cu excepția cazurilor în care prezentul regulament derogă de la aceasta.”

5.

Articolul 97 este intitulat „Competență internațională” și prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, precum și a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001 aplicabile în temeiul articolului 94, procedurile care rezultă din acțiunile și cererile prevăzute la articolul 96 sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are domiciliul pârâtul sau, în cazul în care acesta nu are domiciliul într‑unul dintre statele membre, în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are o unitate.

(2)   În cazul în care pârâtul nu are nici domiciliul, nici unitatea pe teritoriul unui stat membru, aceste proceduri sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are domiciliul reclamantul sau, în cazul în care acesta nu are domiciliul într‑unul dintre statele membre, în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are o unitate.”

6.

Articolul 98 este intitulat „Întinderea competenței”; alineatul (1) al acestuia are următorul cuprins:

„(1)   O instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare a cărei competență se întemeiază pe articolul 97 alineatele (1)-(4) are competența de a hotărî asupra:

7.

Considerentele (11) și (12) prevăd:

8.

Secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, din capitolul II, intitulat „Competența”, cuprinde articolele 2-4 care prevăd la alineatele (1) ale acestora:

„Articolul 2

(1)   Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

„Articolul 4

(1)   Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolelor 22 și 23.”

9.

Hummel Holdings A/S, reclamanta din procedura principală, produce articole de sport, precum și încălțăminte de sport și pentru activități recreative și are sediul în Danemarca. Hummel a inițiat o procedură în Germania în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Düsseldorf, Germania) împotriva a două pârâte din grupul Nike pentru vânzarea de articole de îmbrăcăminte de sport despre care pretinde că îi încalcă marca figurativă internațională nr. 943057, care a fost înregistrată pentru a produce efecte în Uniunea Europeană pentru produse din clasa 25.

10.

Prima pârâtă, Nike Inc., este societatea‑mamă a grupului Nike și are sediul în Statele Unite ale Americii.

11.

A doua pârâtă, Nike Retail BV, aparține grupului respectiv și are sediul în Țările de Jos. Nike Retail administrează pagina de internet www.nike.com/de pe care sunt prezentate produsele Nike în limbile engleză și germană oferite spre vânzare atât în Germania, cât și în alte țări.

12.

Se pretinde că cele mai multe încălcări ale mărcii reclamantei ar fi avut loc în Germania. În Germania, produsele pot fi comandate online prin intermediul paginii de internet administrate de Nike Retail sau prin intermediul comercianților independenți care nu fac parte din grupul Nike și care comandă ei înșiși produse de la Nike Retail. În plus, serviciile de prevânzare și postvânzare sunt furnizate de Nike Deutschland GmbH. Această societate nu comercializează produse NIKE, ci acordă asistență clienților prin telefon sau e‑mail atunci când le comandă, acționând totodată în calitate de agent al Nike Retail pentru contractele încheiate cu intermediarii. În ceea ce privește serviciile postvânzare, Nike Deutschland GmbH răspunde întrebărilor legate de schimbul produselor sau reclamațiilor și oferă asistență intermediarilor în legătură cu publicitatea și cu executarea contractelor respective.

13.

Nike Deutschland are sediul în Frankfurt am Main și nu este parte în procedura principală. Însă aceasta este o subfilială a primei pârâte, Nike Inc., iar prezența sa în Germania constituie argumentul principal al reclamantei privind competența instanțelor germane.

14.

În fața Landgericht Düsseldorf, reclamanta a solicitat (I) să se interzică importul și exportul, publicitatea, oferirea spre vânzare și introducerea pe piață sau autorizarea introducerii pe piață a acestor produse și (II) să se dispună divulgarea, între altele, de copii ale facturilor, precum și retragerea de pe piață și distrugerea produselor în cauză și, în cele din urmă, (III) să se constate existența unui drept la despăgubiri.

15.

Referitor la prima pârâtă, reclamanta a solicitat o astfel de hotărâre (1) în ceea ce privește teritoriul Uniunii Europene și, în subsidiar, (2) în ceea ce privește teritoriul Republicii Federale Germania. Referitor la a doua pârâtă, cauza acțiunii vizează exclusiv teritoriul Republicii Federale Germania. Decizia de trimitere se referă numai la primul capăt de cerere.

16.

Landgericht Düsseldorf, în temeiul faptului că Nike Deutschland trebuie considerată o unitate a primei pârâte, creând astfel o legătură între pârâta din SUA și Germania, a statuat că dispune de competență internațională și în ceea ce privește întreg teritoriul Uniunii Europene. Cu toate acestea, instanța a respins acțiunea pe fond. În apelul formulat de reclamantă la Oberlandesgericht Düsseldorf, pârâtele continuă să susțină că instanțele germane nu au competență internațională în ceea ce privește primul capăt de cerere.

17.

În acest context, Oberlandesgericht Düsseldorf a adresat următoarea întrebare preliminară:

„În ce condiții, o societate independentă din punct de vedere juridic, stabilită într‑un stat membru al Uniunii, care este o subfilială a unei întreprinderi care nu are ea însăși sediul în cadrul Uniunii trebuie considerată o «unitate» a acestei întreprinderi în sensul articolului 97 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009?”

18.

Reclamanta, cele două pârâte, guvernul italian și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise. Toate, cu excepția guvernului italian, au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 6 octombrie 2016.

19.

Cu titlu introductiv, este important să se sublinieze că, în conformitate cu RMC, numai „instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare”, mai precis instanțele naționale special desemnate și învestite cu această funcție ( 9 ), pot decide cu privire la acțiunile în contrafacere ( 10 ). Landgericht Düsseldorf și Oberlandesgericht Düsseldorf au fost desemnate ca atare de guvernul german ( 11 ).

20.

Totuși, nu toate instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare pot acorda somațiile cu efect la nivelul Uniunii ( 12 ) solicitate de reclamantă în prezenta cauză.

21.

Dacă o anumită instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare are sau nu are această competență specială depinde de aspectul dacă aceasta își poate întemeia competența internațională pe articolul 97 alineatele (1)-(4) din RMC ( 13 ). Numai în acest caz o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare „are competența de a hotărî asupra faptelor de contrafacere comise sau asupra pericolelor de contrafacere existente pe teritoriul oricărui stat membru” ( 14 ).

22.

În consecință, deși susținerea reclamantei că respectivele contrafaceri au avut loc în Germania constituie fundamentul juridic pentru promovarea în Germania a acțiunii în contrafacerea mărcii comunitare în temeiul articolului 97 alineatul (5) din RMC ( 15 ), această dispoziție poate servi drept temei doar pentru stabilirea competenței în privința faptelor de contrafacere comise sau a pericolelor de contrafacere existente pe teritoriul statului membru unde își desfășoară activitatea respectiva instanță ( 16 ). Acesta nu constituie un temei suficient pentru acordarea somației solicitate de reclamantă, cu efecte extinse dincolo de teritoriul german. Această competență trebuie să se întemeieze în mod necesar pe articolul 97 alineatele (1)-(4) din RMC ( 17 ).

23.

După cum am menționat anterior, articolul 97 alineatul (1) din RMC oferă un astfel de temei al competenței internaționale în cazul în care pârâtul dintr‑o țară terță are o unitate în statul membru în care instanța își desfășoară activitatea ( 18 ). În consecință, Oberlandesgericht Düsseldorf solicită clarificări cu privire la condițiile în care Nike Deutschland, cu sediul în Germania, poate fi considerată drept unitate a Nike Inc.

24.

Articolul 97 alineatul (1) din RMC prevede că acțiunile în contrafacerea unei mărci comunitare „sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are domiciliul pârâtul sau, în cazul în care acesta nu are domiciliul într‑unul dintre statele membre, în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are o unitate.”

25.

Primul aspect care trebuie abordat este dacă noțiunea „unitate” are, astfel cum a menționat Comisia în ședință, o semnificație autonomă la nivelul Uniunii sau dacă stabilirea acesteia trebuie lăsată la latitudinea instanței naționale care să decidă pe baza dispozițiilor sale de drept intern ( 19 ).

26.

Această din urmă ipoteză poate fi sugerată de faptul că semnificația noțiunii „domiciliu” de la articolul 59 din Regulamentul Bruxelles I ( 20 ) trebuie stabilită în conformitate cu dreptul intern al statului membru în care se introduce o acțiune în fața unei instanțe. Cu toate acestea, în mod similar, articolul 60 din Regulamentul Bruxelles I prevede o definiție autonomă a domiciliului pentru societăți și asociații ( 21 ).

27.

Ca regulă generală, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie să fie interpretate în mod autonom ( 22 ). Mai mult, o semnificație generală la nivelul Uniunii a noțiunii „unitate” este conformă cu obiectivul articolului 97 alineatele (1)-(4) din RMC de creare a unei baze uniforme pentru competența extinsă la nivelul Uniunii. În consecință, în opinia noastră, Curtea trebuie să furnizeze o interpretare autonomă ( 23 ).

28.

Deși unele definiții legale au fost incluse în RMC ( 24 ), legiuitorul nu a prevăzut și o definiție a termenului „unitate”.

29.

În plus, Curtea nu a avut până în prezent oportunitatea ( 25 ) de a furniza o interpretare a articolului 97 alineatul (1) din RMC sau a termenului „unitate” astfel cum apare în alte dispoziții ale RMC ( 26 ).

30.

În lipsa unei îndrumări în materialele legislative ( 27 ), noțiunea „unitate” de la articolul 97 alineatul (1) din RMC trebuie stabilită în mod obligatoriu prin recurgerea la alte surse decât RMC.

31.

La prima vedere, Regulamentul privind insolvența ( 28 ) ar părea o sursă bună în acest sens. La articolul 2 litera (h) din acesta se prevede o definiție legală ( 29 ) a termenului „sediu” pentru, inter alia, contextul competenței internaționale.

32.

Totuși, în speță, această definiție nu poate fi aplicată în mod direct și nici nu poate fi utilizată prin analogie. Este prevăzută în mod expres doar „în sensul prezentului regulament”. Scopul pentru care s‑a recurs la noțiunea de sediu în Regulamentul privind insolvența este destul de diferit de contextul articolului 97 CTMR: o competență judiciară întemeiată pe sediu în temeiul Regulamentului privind insolvența este funcțională doar în cazul unor proceduri secundare care nu au la bază centrul intereselor principale ale debitorului; în plus, deciziile adoptate în astfel de proceduri au efecte limitate ( 30 ). In schimb, articolul 97 RMC recurge la unitate în vederea identificării unei jurisdicții centrale în vederea pronunțării de hotărâri cu efect extins.

33.

O veritabilă sursă de orientare în interpretarea dispoziției privind competența din RMC este totuși Regulamentul Bruxelles I, deoarece acest instrument juridic prevede normele generale privind competența judiciară în materie civilă și comercială. Regulamentul Bruxelles I se aplică procedurilor privind marca comunitară, dacă nu se specifică altfel în RMC ( 31 ). Prin instrumentul său anterior (Convenția de la Bruxelles) datând din 1968, Regulamentul Brussels I prevede un cadru conceptual durabil și care de asemenea se coroborează cu norme de competență mai recente care se pot întâlni în regulamente speciale precum CTMR.

34.

Regulamentul Bruxelles I oferă în dispozițiile sale generale o serie de definiții legale ( 32 ), dar nu definește noțiunea „unitate”.

35.

Cu toate acestea, Regulamentul Bruxelles I utilizează noțiunea „unitate” ca factor de legătură pentru competența internațională în temeiul articolului 5 punctul 5 și al articolului 18.

36.

Astfel cum a arătat guvernul italian în observațiile sale scrise, versiunea italiană a termenului „unitate”, astfel cum este utilizat în Regulamentul Bruxelles I („sede d’attività”) nu este identică cu cea utilizată la articolul 97 din RMC („stabile organizzazione”). Cu toate acestea, având în vedere legătura strânsă dintre cele două instrumente juridice, stabilită prin trimiterea expresă la Bruxelles I din considerentul (16) și de la articolele 94 și 97 din RMC, divergența lingvistică în una dintre versiunile lingvistice nu poate împiedica Curtea să recurgă la Regulamentul Bruxelles I care este instrumentul legal clasic în ceea ce privește competența internațională.

37.

Astfel cum au indicat participanții la procedura preliminară și instanța de trimitere, există o jurisprudență solidă în ceea ce privește sensul noțiunii „unitate” în temeiul Regulamentului Bruxelles I.

38.

Prima normă care a trebuit să fie interpretată de Curte în această privință a fost articolul 5 punctul 5 din Regulamentul Bruxelles I ( 33 ) potrivit căruia „competențele speciale” ( 34 ) se aplică „în privința unei contestații privind exploatarea unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză”.

39.

Curtea a furnizat o interpretare a acestor noțiuni pentru prima dată în 1976 în Hotărârea De Bloos în care a afirmat că „unul dintre elementele esențiale care caracterizează noțiunea de sucursală sau de agenție este faptul că acestea sunt supuse conducerii și controlului societății‑mamă” și că noțiunea de unitate „se bazează pe aceleași elemente esențiale ca noțiunile de sucursală sau de agenție” ( 35 ).

40.

În Hotărârea Somafer, Curtea a arătat că, „ținând seama de faptul că noțiunile în cauză creează posibilitatea de a se deroga de la principiul general al competenței de la articolul 2 din Convenție, interpretarea lor trebuie să permită să se identifice cu ușurință elementul de legătură specific care justifică această derogare” ( 36 ). Curtea a indicat în continuare că „acest element de legătură special se referă, în primul rând, la semnele materiale care permit cu ușurință să se recunoască existența sucursalei, a agenției sau a unității și, în al doilea rând, la raportul existent între entitatea astfel localizată și obiectul litigiului îndreptat împotriva societății‑mamă”.

41.

Cu privire la primul aspect, Curtea a precizat că „noțiunea de sucursală, de agenție sau de altă unitate implică un centru al operațiunilor care se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a societății‑mamă, dotat cu o conducere și echipat din punct de vedere material pentru a putea negocia afaceri cu terții astfel încât aceștia, chiar dacă știu că se va stabili un eventual raport juridic cu societatea‑mamă al cărei sediu se află în străinătate, nu mai trebuie să se adreseze direct acesteia și pot încheia afaceri la centrul operațiunilor care constituie extensia acesteia”.

42.

Cu privire la al doilea aspect, Curtea a declarat că „este, în plus, necesar ca obiectul litigiului să privească exploatarea sucursalei, a agenției sau a unei alte unități” și că „această noțiune de exploatare acoperă, pe de o parte, litigiile referitoare la drepturile și obligațiile contractuale sau necontractuale care privesc gestionarea propriu‑zisă a agenției, a sucursalei sau a unității înseși, precum cele referitoare la situația imobilului în care au sediul aceste entități sau la angajarea locală a personalului care lucrează în acel loc” ( 37 ).

43.

În sfârșit, în Hotărârile Blanckaert & Willems și SAR Schotte, Curtea a precizat că sucursala, agenția sau unitatea „trebuie să fie percepute cu ușurință de terți ca o extensie a unei societăți‑mamă” ( 38 ) și că „elementul de strânsă legătură dintre litigiu și instanța care trebuie să se pronunțe asupra acesteia se apreciază […] și în funcție de modul în care aceste două întreprinderi se comportă în afaceri și se prezintă față de terți în raporturile lor comerciale” ( 39 ).

44.

Într‑o hotărâre mai recentă, Curtea a fost nevoită să procedeze la o interpretare a acelorași noțiuni în contextul articolului 18 din Regulamentul Bruxelles I care prevede la alineatul (2) că „[d]acă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestațiilor privind exploatarea sucursalei, agenției sau unității, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv”.

45.

În Hotărârea Mahamdia, Curtea, pe baza unei analize a precedentelor judiciare menționate anterior referitoare la articolul 5 punctul 5 din Regulamentul Bruxelles I, a identificat două criterii decisive pentru crearea unei legături suficiente cu statul membru al instanței. Curtea a statuat că, „[î]n primul rând, noțiunile «sucursală», «agenție» și «altă unitate» presupun existența unui centru al operațiunilor care se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a unei societăți‑mamă. Acest centru trebuie să fie dotat cu o conducere și să fie echipat din punct de vedere material pentru a putea negocia cu terții, care nu mai trebuie astfel să se adreseze direct societății‑mamă. […] În al doilea rând, litigiul trebuie să privească fie acte referitoare la exploatarea acestor entități, fie angajamente asumate de acestea în numele societății‑mamă, în cazul în care acestea din urmă trebuie să fie executate în statul în care sunt situate respectivele entități.” ( 40 )

46.

Hotărârea Mahamdia a vizat o acțiune în materie de dreptul muncii intentată de un conducător auto angajat la o ambasadă din Republica Algeriană Democratică și Populară împotriva acestui stat. În acel context, Curtea a arătat că „o ambasadă poate fi asimilată unui centru al operațiunilor care se manifestă în mod permanent către exterior și care contribuie la identificarea și la reprezentarea statului de la care emană” ( 41 ).

47.

Astfel, Curtea a adăugat un aspect particular în ceea ce privește legătura dintre „societatea‑mamă” și unitate, respectiv identificarea și reprezentarea. Acesta corespunde diferitor funcții pe care articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles I le presupune, comparativ cu articolul 5 punctul 5 din Regulamentul Bruxelles I: articolul 18 alineatul (2) vizează situația specială în care un pârât nu are domiciliul în Uniunea Europeană și, prin recurgerea la unitatea sa, asimilează unitatea cu un surogat pentru lipsa domiciliului, afirmându‑se că pârâtul „se consideră a avea domiciliul pe teritoriul respectivului stat membru”. În cazul în care aceasta este un surogat, identificarea este elementul central.

48.

Atât articolul 5 punctul 5, cât și articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles I permit reclamantului să inițieze un proces pârâtului într‑un loc în care acesta din urmă nu are domiciliul, dar are o unitate.

49.

Totuși, ambele dispoziții impun, dincolo de simpla existență a unei unități, ca litigiul să se nască „în privința exploatării acelei unități”. Astfel, în temeiul acestor norme, unitatea în sine nu este suficientă pentru a constitui legătura cu statul instanței, fiind necesar un element suplimentar. Al doilea dintre cele două criterii, care au fost dezvoltate în jurisprudența descrisă mai sus cu privire la Regulamentul Bruxelles I, se referă exclusiv la acest element suplimentar.

50.

Cu toate acestea, textul articolului 97 alineatul (1) din RCM nu conține acest al doilea element, ci, mai degrabă, se limitează la a determina competența statului membru în care pârâtul are o unitate. Prin urmare, al doilea criteriu al testului dublu al Curții cu privire la articolele 5 și 18 din Regulamentul Bruxelles I poate fi ignorat în speță.

51.

Primul criteriu, fiind astfel singurul relevant pentru analiza noastră, conține două elemente care indică caracteristicile care sunt independente de acțiunile specifice pentru care se face asimilarea cu unitatea. Acestea clarifică esența noțiunii de unitate în sine. Aceste caracteristici sunt (a) un centru al operațiunilor, care (b) se manifestă în mod permanent spre exterior ca o extensie a societății‑mamă.

52.

În ceea ce privește „centru operațiunilor” ca primă caracteristică, Curtea a explicat în continuare că unitatea trebuie să fie dotată cu o conducere și să fie echipată din punct de vedere material pentru a putea negocia afaceri cu terții astfel încât aceștia să nu mai trebuie să se adreseze direct societății‑mamă ( 42 ). Făcând abstracție de contextul special al contractelor, se poate deduce că se impune o oarecare activitate operațională și este necesară o anumită prezență reală și stabilă a personalului și a echipamentului material la fața locului. În mod cert sunt necesare un minim de organizare și o anumită stabilitate, numai existența unor bunuri sau a unor conturi bancare nefiind suficiente pentru a constitui un „sediu” ( 43 ). Mai mult, jurisprudența referitoare la Regulamentul Brussels impune în mod clar existența unei conduceri la nivel local.

53.

Elementul prezenței reale și operative este, în mod evident, întrunit în prezenta cauză întrucât Nike Deutschland este o societate locală care furnizează efectiv serviciile de pre‑ și postvânzare pentru clienții Nike din Germania. Nike Deutschland este o GmbH independentă din punct de vedere juridic, prin urmare, elementul privind conducerea la nivel local este întrunit.

54.

Cu toate acestea, ceea ce contestă pârâtele în prezenta cauză este existența reală a unei legături suficiente între Nike Deutschland și prima pârâtă. Potrivit jurisprudenței Curții, această legătură este stabilită dacă unitatea „se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a entității‑mamă” ( 44 ). Aceasta sugerează un anumit grad de dependență și de subordonare a unității.

55.

În acest context, pârâtele invocă două obiecții.

56.

În primul rând, pârâtele sugerează că, din motive formale, Nike Deutschland nu poate fi o unitate a unei alte întreprinderi, întrucât este o societate independentă din punct de vedere juridic, iar în contextul procedurii civile este necesară o abordare formală.

57.

Cu toate acestea, astfel cum se poate observa la punctele precedente, există o jurisprudență constantă ( 45 ) în sensul că o entitate independentă din punct de vedere juridic poate fi considerată o unitate. În cauza SAR Schotte ( 46 ), unitatea în discuție a fost de asemenea înființată ca o GmbH germană.

58.

Instanța de trimitere se referă în acest context la Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Mahamdia ( 47 ) în care acesta a afirmat că este normal ca noțiunile „sucursală”, „agenție” și „unitate” să se refere, în principiu, la entități lipsite de personalitate juridică. Această aserțiune a reprezentat oarecum un obiter dictum întrucât cauza Mahamdia a vizat o ambasadă fără personalitate juridică distinctă. Același lucru este valabil și în cazul Avizului 1/03 al Curții ( 48 ), pe care avocatul general Mengozzi l‑a citat. Avizul Curții nu a abordat chestiunea independenței juridice, ci mai degrabă a adăugat caracteristica „fără personalitate juridică”colorandi causa, în contextul normelor referitoare la „sucursale, agenții sau alte unități” în general. Problema dacă o entitate cu personalitate juridică constituie sau nu constituie o unitate a unei alte întreprinderi nu a făcut obiectul discuției în cazul avizului.

59.

Pe de altă parte, căutând alte definiții în alte contexte, se poate considera ca fiind obligatoriu atunci când se menționează în mod clar „forma juridică a stabilirii, fie că este doar sucursală, fie că este filială cu personalitate juridică, nu este factorul determinant” ( 49 ).

60.

Prin urmare, în prezenta cauză nu există niciun motiv pentru care Curtea s‑ar abate de la jurisprudența consacrată citată mai sus.

61.

Totodată, abordarea formală, adoptată în general într‑o procedura civilă la care fac referire pârâtele, nu se opune perspectivei economice adoptate în speță cu privire la situația dacă un pârât are sau nu are o unitate într‑un stat. Unitatea nu este parte la procedură, ci servește doar ca un element de legătură între pârât și un anumit teritoriu. Argumentul că hotărârea pronunțată împotriva societății‑mamă nu este opozabilă unității în sine este irelevantă în raport cu problema dacă locul unei anumite filiale poate stabili o legătură între pârât și un anumit stat și instanțele sale ( 50 ). În schimb, determinant este dacă se poate considera că filiala are un temei pe baza căruia să își poată apăra interesele.

62.

În al doilea rând, Nike Deutschland nu are aceeași conducere ca prima pârâtă ( 51 ). În consecință, pârâtele susțin că orice control pe care Nike Inc. l‑ar putea exercita asupra Nike Deutschland este redus și nu este evident pentru terți. Acest argument conduce la întrebarea până unde trebuie să se extindă „conducerea și controlul societății‑mamă” ( 52 ) și cum trebuie acestea evaluate, o întrebare care trebuie luată în considerare din perspectiva semnificației deosebite a previzibilității ( 53 ) în materie jurisdicțională.

63.

Revenind însă la jurisprudența constantă, devine clar că nu conducerea și controlul efectiv sunt în discuție, ci mai curând percepția terților ( 54 ) din statul în care este situată unitatea. Aceștia trebuie să aibă impresia că entitatea aparține societății‑mamă, și anume că „chiar dacă știu că se va stabili, eventual, un raport juridic cu entitatea‑mamă al cărei sediu se află în străinătate, [ei] nu mai trebuie să se adreseze direct acesteia și pot încheia afaceri la centrul operațiunilor care constituie extensia acesteia” ( 55 ). Evaluarea trebuie efectuată și „în funcție de modul în care aceste două întreprinderi se comportă în afaceri și se prezintă față de terți în raporturile lor comerciale” ( 56 ). Deși o prezență pur simbolică nu este suficientă, decisiv este faptul că aceasta „contribuie la identificarea și la reprezentarea” societății‑mamă „de la care emană aceasta” ( 57 ).

64.

În prezenta cauză, Nike Deutschland este prezentată drept entitatea de contact germană pentru produsele Nike ( 58 ) și constituie, prin furnizarea de servicii de pre‑ și postvânzare, o parte importantă în organizarea vânzărilor care este ferm integrată în structura operațională a grupului. Deși nu acționează ea însăși ca un comerciant, aceasta are o funcție esențială în managementul vânzărilor și face parte integrantă din organizarea operațiunilor de vânzare și de comercializare a produselor Nike în Germania. Un element esențial al acestei integrări este utilizarea evidentă a denumirii „Nike” și de asemenea faptul că în denumirea filialei germane nu se indică nicio limitare la anumite sarcini sau afaceri, pur și simplu numele țării fiind adăugat la denumirea comercială generală. Identitatea denumirilor a fost un factor relevant și în Hotărârea SAR Schotte ( 59 ).

65.

Evaluarea acestor factori trebuie să fie realizată din perspectiva contextului național din statul instanței sesizate. Acesta este motivul pentru care instanța națională este cea mai în măsură să constate dacă filiala se prezintă sau nu se prezintă ca un avanpost legat strâns de pârâtă. Această evaluare trebuie să se bazeze pe criterii obiective care pot fi verificate. Elementele materiale luate în considerare pentru a se aprecia calificarea ca unitate trebuie să fie verificabile de către terți ( 60 ). Acestea trebuie să fi fost publice sau, cel puțin, suficient de accesibile pentru a permite terților să le cunoască ( 61 ); informațiile interne privind conducerea și controlul efectiv în cadrul grupului nu sunt relevante în această privință ( 62 ).

66.

Pârâtele susțin că, în măsura în care simpla prezumție că o entitate este o unitate poate constitui temeiul competenței, reclamanta cu siguranță a acționat întemeindu‑se pe această prezumție (elementul subiectiv). Pârâtele susțin că acest principiu de drept general aplicabil numai atunci când o parte îl invocă, merită a fi protejat ( 63 ).

67.

Acest argument nu este însă convingător. Articolul 97 alineatul (1) din RMC nu urmărește ca, prin conexiunea cu unitatea pârâtei, să protejeze interesele reclamantei, ci pe cele ale pârâtei ( 64 ). Trebuie de asemenea subliniat, din nou, că astfel de criterii obiective sunt necesare pentru a produce impresia existenței unei conduceri și a unui control ale pârâtei asupra entității care potențial este o unitate. În orice caz, primul element al centrului efectiv al operațiunilor de comerț este în continuare necesar. Prin urmare, potrivit abordării urmate în speță, unitatea nu este niciodată în totalitate fictivă.

68.

În acest context, siguranța juridică și previzibilitatea ( 65 ) sunt asigurate, atât din perspectiva reclamantei, cât și din perspectiva pârâtei. În prezenta cauză, întrucât Nike Inc., prima pârâtă, este societatea‑mamă a Nike Group, este în măsură să formuleze susțineri clare și să corecteze impresiile greșite. În consecință, Nike Inc. suportă riscul de a clarifica legăturile juridice și comerciale dintre ea și pretinsa unitate prin mesaje publice explicite, prin restructurarea organizării sale privind comercializarea sau prin limitarea utilizării brandului său de către filiala germană, în cazul în care aceasta dorește să evite să se supună competenței speciale a instanțelor germane în temeiul articolului 97 alineatul (1) din RMC.

69.

Deși articolul 97 alineatul (1) din RMC nu impune în mod expres ca litigiul să se fi născut „cu privire la exploatarea unității” ( 66 ), în opinia pârâtelor ( 67 ), trebuie să existe totuși o anumită implicare a unității în comportamentul delictual pentru care pârâta este acționată în judecată ( 68 ).

70.

Considerentul (12) al Regulamentului Bruxelles I ar putea sprijini afirmația că pe lângă simpla prezență a unei unități mai este necesar un alt element. Potrivit considerentului (12), „trebuie să existe alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției”.

71.

Pentru a stabili dacă articolul 97 alineatul (1) din RCM instituie „alte instanțe autorizate” de acest tip, ar putea fi acordată atenția cuvenită raționamentului care stă la baza normei, naturii acestuia și funcției noțiunii „unitate” în contextul mai larg al normei.

72.

Articolul 97 alineatele (1)-(4) din RMC enumeră criterii pentru stabilirea statului membru ale cărui instanțe sunt responsabile cu acordarea, printr‑o singură hotărâre eficientă, a unei protecții a mărcilor comunitare pe întreg teritoriul Uniunii Europene ( 69 ).

73.

Pentru a se asigura că cel puțin un stat membru are instanțe competente pentru orice situație, legiuitorul a introdus la articolul 97 alineatele (1)-(3) din RMC ( 70 ) o „scară de legătură” pentru competența internațională care instituie o ordine ierarhică alcătuită din mai multe puncte de legătură. Unul dintre aceste puncte de legătură îl constituie existența unei „unități” aparținând pârâtului.

74.

Scara de legătură pentru competența internațională are un total de cinci trepte, prima fiind domiciliul din Uniunea Europeană al pârâtului și a doua fiind unitatea din Uniunea Europeană a pârâtului ( 71 ). A treia este domiciliul din Uniunea Europeană al reclamantului și a patra este unitatea din Uniunea Europeană a reclamantului ( 72 ). În cele din urmă, sediul Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne poate determina instanța competentă ( 73 ).

75.

„Unitatea” intervine la al doilea nivel de legătură. Se aplică numai în cazul în care pârâtul nu are domiciliul în interiorul Uniunii Europene dat fiind că acesta reprezintă prima etapă. Prin urmare, domiciliul își menține poziția de factor primordial de legătură în ceea ce privește competența, în timp ce unitatea este unul secundar.

76.

Potrivit regimului general instituit prin Regulamentul Bruxelles I, în care domiciliul pârâtului din Uniunea Europeană este de asemenea un punct primordial de legătură ( 74 ), stabilirea competenței internaționale, în cazul pârâților din țări terțe, rămâne la latitudinea dreptului intern al statul membru al instanței ( 75 ). Acest lucru nu este de dorit în cazul competenței extinse paneuropene stabilite de RMC. Protecția unei mărci uniforme pe întreg teritoriul Uniunii printr‑o singură hotărâre pronunțată în temeiul competenței extinse necesită un temei juridic unitar în materie de competență. Acesta este motivul pentru care, în temeiul RMC, normele generale în materie de competență stabilite de Regulamentul Bruxelles I au fost declarate inaplicabile în contextul RMC ( 76 ) și au fost înlocuite cu scara specifică de legătură, de sine stătătoare, de la articolul 97 alineatele (1)-(3) din RMC.

77.

În ceea ce privește natura articolului 97 alineatele (1)-(3) din RMC, se poate deduce din cele de mai sus că acesta constituie mai curând o normă specifică de competență generală decât o normă de competență specială. Acesta nu creează „alte instanțe autorizate” cu competență internațională ( 77 ), ci definește competența generală în sensul RMC, înlăturând astfel aplicarea normelor generale, care ar fi în mod normal aplicabile. Noțiunea „unitate” de la articolul 97 alineatul (1) din RMC nu furnizează un temei de competență „în afară de instanța domiciliului pârâtului” ( 78 ). Aceasta se aplică mai curând „în locul domiciliului pârâtului” atunci când nu există unul. Este, așadar, mai bine să fie considerată un surogat decât o „alternativă”.

78.

Prin urmare, nu este necesar niciun alt element.

79.

Pe de altă parte, nu există niciun motiv pentru a admite argumentul pârâtelor din procedura principală potrivit căruia articolul 97 alineatul (1) din RMC trebuie interpretat stricto sensu. Acest lucru ar fi necesar doar în cazul competențelor speciale, dat fiind că ele constituie excepții de la regula generală ( 79 ).

80.

Noțiune „unitate” prevăzută la articolul 97 alineatul (1) din RMC ar trebui mai curând să fie interpretată în sens larg. Aceasta nu constituie o excepție de la regula generală, ci mai degrabă asigură punerea acesteia în aplicare. Această regulă generală este prevăzută în considerentul (11) al Regulamentului Bruxelles I, care prevede că „competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite”.

81.

Articolul 97 alineatul (1) din RMC, care instituie o legătură primordială cu domiciliul pârâtului, secondată de legătura cu unitatea acestuia, pune în aplicare tocmai acest principiu care este (pentru cauze civile generale) codificat la articolul 2 din Regulamentul Bruxelles I și care respectă maxima „actor sequitur forum rei” ( 80 ).

82.

Acest principiu general de competență al legăturii are scopul de a proteja interesele procedurale ale pârâtului, considerat a fi nu doar fizic mai aproape de locul unde își are domiciliul, ci și mai familiar cu limba și cu normele de procedură și de drept material din țara respectivă. Cu toate că nu este un principiu universal, această veche maximă, inspirată din abordările europene continentale, este o regulă jurisdicțională europeană de bază, aplicată în mod obișnuit ( 81 ).

83.

Principiul favorizează în mod clar interesele jurisdicționale ale pârâtului în raport cu cele ale reclamantului. În Hotărârea Dumez France SA/Hessische Landesbank ( 82 ), Curtea, interpretând Convenția de la Bruxelles ca act care a precedat Regulamentul Bruxelles I ( 83 ), chiar a făcut referire la „ostilitatea Convenției față de atribuirea competenței instanței de la domiciliul reclamantului ( 84 ).

84.

Scara de legătură pe care legiuitorul a instituit‑o la articolul 97 alineatele (1)-(3) din RMC este întru totul conformă cu această abordare generală din procedura civilă europeană, deoarece nu există nicio etapă de stabilire a competenței în funcție de domiciliul sau de sediul reclamantului înainte de a asigura că pârâtul nu are nicio legătură relevantă cu unul dintre statele membre, legătură care, în lipsa unui domiciliu, poate fi sediul său.

85.

Dubla funcție a acestei legături secundare cu unitatea pârâtului trebuie să ofere cel puțin o anumită protecție părții respective prin legătura dintre aceasta și un loc unde se presupune că există cel puțin un nivel minim de prezență a pârâtului, chiar dacă aceasta nu reprezintă o prezență la scară completă, o astfel de prezență putând fi asigurată doar de un domiciliu ( 85 ). Astfel, „unitatea” ca factor de legătură în acest context servește (1) ca ultimă metodă de punere în aplicare a principiului care stabilește competența în funcție de locul pârâtului și, în același timp, (2) ca prag de prevenire a trecerii bruște la aplicarea regulii locului reclamantului.

86.

În cazul în care Curtea este invitată să ofere o interpretare a articolului 97 alineatul (1) din RMC și mai precis a noțiunii „unitate” din cuprinsul acestuia, definiția dată de Curte va influența, prin urmare, dacă a treia etapă care urmează, mai puțin favorizată pe scara stabilită, va sau nu va fi activată, punct în care competența internațională va trece de la un stat membru care are o legătură cu pârâtul la unul care are o legătură cu reclamantul. Aceasta este o trecere care trebuie evitată, dacă este posibil. Între aceste două etape, se regăsește schisma conceptuală centrală descrisă mai sus. O interpretare în sens larg a noțiunii „unitate” este, prin urmare, necesară pentru a se putea pune în aplicare principiul central „actor sequitur forum rei”.

87.

Interpretarea în sens larg care a fost propusă în prezenta cauză ar putea conduce la o situație în care se consideră că pârâtul are mai mult de o unitate pe teritoriul Uniunii Europene. În speță, este probabil ca nu numai Nike Deutschland, ci și Nike Retail B. V. să fie considerată o unitate.

88.

Prin urmare, se pune întrebarea dacă toate entitățile sunt pe picior de egalitate sau dacă doar una dintre acestea poate servi drept factor de legătură în temeiul articolului 97 alineatul (1) din RMC. Așa cum au indicat pârâtele în ședință, Nike Retail este sediul din Europa al organizației Nike. Astfel, în cazul în care competența internațională poate fi stabilită numai în funcție de locul sediului, Oberlandesgericht Düsseldorf nu putea pronunța somația paneuropeană solicitată. Aceasta ar putea fi pronunțată doar de către o instanță din Țările de Jos.

89.

Cu toate acestea, în loc să prevadă o condiție privind „sediul” ( 86 ), articolul 97 alineatul (1) din RMC se limitează să facă trimitere la „instanțel[e] statului membru pe teritoriul căruia [pârâtul] are o unitate” ( 87 ). Mai mult, „centrul de afaceri” intră deja în definiția „domiciliului” ( 88 ). Ar fi ilogic să existe în articolul 97 alineatul (1) din CTMR două categorii având un „domiciliu” cu titlu principal și o „unitate” cu titlu secundar, dacă „unitatea” ar include doar unitatea principală ( 89 ).

90.

Având în vedere toate acestea, orice unitate dintr‑un stat membru poate servi drept factor de legătură pentru stabilirea competenței internaționale în temeiul articolului 97 alineatul (1) din RMC. Această ipoteză este reflectată la articolul 97 alineatul (1) din RMC în sensul că, în contextul domiciliului societăților, o societate poate avea mai mult de un domiciliu ( 90 ). În astfel de cazuri în care există și alte instanțe autorizate, în conformitate cu principiile generale de procedură civilă, alegerea între mai multe instanțe competente revine reclamantului.

91.

Cu toate acestea, având în vedere obiectivul de a limita numărul instanțelor competente în domeniul mărcilor comunitare ( 91 ), care este deosebit de important în contextul competenței internaționale extinse ( 92 ), perspectiva unui număr mare de state membre competente ar putea fi utilizată ca un contraargument față de interpretarea în sens larg a noțiunii „unitate” prevăzute la articolul 97 alineatul (1) din RMC.

92.

Faptul că atât instanțele din Țările de Jos, cât și cele din Germania ar putea deține o competență extinsă cu privire la Nike Inc. creează riscul, deși unul limitat, al căutării instanței. Cu toate acestea, hotărârile contradictorii pot fi prevenite ( 93 ) prin mecanismele stabilite de Regulamentul Bruxelles I, în special prin dispozițiile acestui regulament cu privire la lis pendens, ( 94 ) care se aplică și în temeiul RMC. Această situație trebuie, în cele din urmă, să fie acceptată ținând seama de importanța mai mare a susținerii ideii de protecție procedurală a pârâtului care este garantată prin acordarea unui sens larg noțiunii „unitate” prevăzute la articolul 97 alineatul (1) din RMC.

93.

Protecția juridică conferită pârâtului prin stabilirea competenței în raport cu unitatea acestuia nu este, desigur, la fel de puternică ca protecția obținută prin stabilirea competenței în raport cu domiciliul acestuia, în cazul în care pârâtul dispune de întreaga panoplie a resurselor sale. Cu toate acestea, în cazul în care pârâtul nu are domiciliul în Uniunea Europeană, protecția minimă de bază în cazul unui litigiu, care se bazează pe competența extinsă, este asigurată prin intermediul unităților sale din statele membre.

94.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară după cum urmează:

„În împrejurări precum cele din procedura principală, o subfilială distinctă din punct de vedere juridic, cu sediul într‑un stat membru al Uniunii Europene, al unei întreprinderi care nu are ea însăși sediul în cadrul Uniunii Europene trebuie considerată o «unitate» a acestei întreprinderi în sensul articolului 97 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO 2009, L 78, p. 1) în cazul în care această subfilială distinctă din punct de vedere juridic reprezintă un centru al operațiunilor care, în statul membru în care este situată, se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a societății‑mamă din tara terță.”