1.

Prezenta cauză are ca obiect un recurs formulat de societatea Timab Industries și de societatea Cie financière et de participations Roullier (CFPR) (denumite în continuare, împreună, „Timab și alții” sau „recurentele”) împotriva Hotărârii din 20 mai 2015, Timab Industries și CFPR/Comisia (T‑456/10, denumită în continuare „hotărârea atacată”) ( 2 ), prin care Tribunalul Uniunii Europene a respins acțiunea acestora având ca obiect anularea Deciziei C(2010) 5001 final adoptate de Comisia Europeană ( 3 ) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), precum și cererea acestora formulată în subsidiar de reducere a cuantumului amenzii care le fusese aplicată prin această decizie.

2.

Hotărârea atacată prezintă două particularități notabile, care constau în faptul că Tribunalul s‑a pronunțat atunci pentru prima dată, pe de o parte, cu privire la procedura de tranzacționare în cazurile privind carteluri instituită prin Regulamentul (CE) nr. 622/2008 ( 4 ) și, pe de altă parte, cu privire la așa‑numitul caz „hibrid” ( 5 ), în care două decizii ale Comisiei prin care sunt aplicate amenzi în temeiul unei încălcări unice au destinatari diferiți și sunt adoptate în urma a două proceduri de natură distinctă. Astfel, situația care face obiectul litigiului se caracterizează prin faptul că Comisia a adoptat două decizii având aceeași dată, care privesc aceeași încălcare, una notificată unor întreprinderi care au luat parte la o procedură de tranzacție până la finalizarea acesteia, iar cealaltă notificată unor întreprinderi – și anume Timab și alții – care au decis să se retragă din această procedură și să opteze pentru o procedură administrativă ordinară. Acest dublu caracter inedit al acțiunii introduse în fața sa a determinat Tribunalul, în complet extins, să formuleze în această hotărâre observații introductive importante cu privire la procedura de tranzacție ( 6 ).

3.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv de recurs. Acestea ridică în esență, în principal, problema întinderii competenței de fond recunoscute Tribunalului și pe cea a respectării principiilor protecției încrederii legitime și egalității de tratament, în contextul specific al unei situații hibride, în care o procedură de tranzacție și o procedură ordinară s‑au desfășurat în paralel. Indicăm de la bun început că, în opinia noastră, pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare, Tribunalul nu a încălcat nici întinderea menționată, nici principiile amintite, nici normele care guvernează procedurile respective și că, prin urmare, recursul nu poate fi admis pentru aceste două motive.

4.

Istoricul prezentei cauze a fost detaliat în hotărârea atacată, la care se face trimitere ( 7 ). Elementele esențiale și necesare pentru înțelegerea prezentelor concluzii pot fi rezumate după cum urmează.

5.

În urma unor inspecții efectuate în anul 2004, Comisia a considerat că șase întreprinderi active în domeniul fosfaților pentru hrana animalelor (denumite în continuare „FHA”), printre care figurau Timab și alții, participaseră la o înțelegere susceptibilă să constituie o încălcare unică și continuă contrară articolului 101 TFUE și articolului 53 din Acordul privind SEE ( 8 ).

6.

Prin scrisorile din 19 februarie 2009, Comisia a informat toate părțile la înțelegere cu privire la deschiderea unei proceduri administrative în vederea adoptării unei decizii de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1/2003 ( 9 ) și le‑a solicitat să îi comunice dacă erau dispuse să participe la discuții în vederea încheierii unei tranzacții conform articolului 10a din Regulamentul nr. 773/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 622/2008.

7.

Toate întreprinderile vizate s‑au angajat într‑o procedură de tranzacție. În cadrul discuțiilor purtate în vederea ajungerii la o tranzacție, Comisia a informat Timab și alții ( 10 ) că intenționa să le aplice în solidar o amendă într‑un cuantum cuprins între 41 și 44 de milioane de euro pentru participarea lor la o încălcare unică și continuă între 31 decembrie 1978 și 10 februarie 2004. Aceasta a precizat că acest cuantum includea ( 11 ), în afara reducerii de 10 % pentru tranzacție ( 12 ), o reducere de 35 % pentru circumstanțe atenuante în temeiul orientărilor aplicabile ( 13 ) – consimțită pentru că au permis Comisiei să extindă durata propriei lor participări la înțelegere –, precum și o reducere de 17 % în temeiul programului de clemență ( 14 ).

8.

Spre deosebire de celelalte întreprinderi vizate, Timab și alții au decis să se retragă din procedura de tranzacție și, în consecință, au făcut obiectul unei proceduri administrative ordinare. Ca urmare a acestei retrageri, care a avut loc în anul 2009, recurentele au putut să aibă acces la dosar, au răspuns la comunicarea privind obiecțiunile la 2 februarie 2010 și au participat la o ședință, care a avut loc la 24 februarie 2010.

9.

La 20 iulie 2010, Comisia a adoptat două decizii cu privire la același caz, și anume, pe de o parte, cea a cărei destinatari erau părțile la înțelegere care finalizaseră procedura de tranzacție ( 15 ) și, pe de altă parte, decizia în litigiu notificată către Timab și alții. În această din urmă decizie, Comisia a reținut că recurentele au participat la încălcarea în discuție între 16 septembrie 1993 și 10 februarie 2004 și le‑a aplicat în solidar o amendă în cuantum de 59850000 de euro, care includea numai o reducere de 5 % în temeiul clemenței ( 16 ).

10.

Prin cererea introductivă formulată la 1 octombrie 2010, Timab și alții au solicitat Tribunalului anularea totală sau cel puțin parțială a deciziei în litigiu și, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată în temeiul acesteia ( 17 ). Recurentele au susținut în principal că, prin faptul că le‑a aplicat o amendă mult mai mare decât limita maximă avută în vedere în cadrul discuțiilor purtate în scopul tranzacției, Comisia a sancționat în mod nelegal retragerea lor din procedura de tranzacție ( 18 ).

11.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins cele trei categorii de motive ( 19 ) invocate de Timab și alții în susținerea concluziilor lor în anulare și în reformare și le‑a obligat la plata cheltuielilor de judecată.

12.

Prin cererea depusă la grefa Curții la 27 iulie 2015, Timab și alții au formulat un recurs prin care solicită Curții anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal pentru a reduce în mod adecvat cuantumul amenzii în litigiu. Cu titlu incident, acestea solicită să se constate că Tribunalul a încălcat dreptul lor la un proces echitabil pentru motivul duratei nerezonabile a procedurii jurisdicționale. În sfârșit, acestea solicită obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

13.

Comisia solicită Curții, pe de o parte, să respingă recursul pentru că cele cinci motive invocate cu titlu principal și motivul invocat cu titlu incident de către Timab și alții ar fi în totalitate inoperante, inadmisibile sau nefondate și, pe de altă parte, să oblige recurentele la plata cheltuielilor de judecată.

14.

Nu a avut loc o ședință.

15.

Al treilea și al patrulea motiv de recurs, care fac, împreună, obiectul prezentelor concluzii, privesc corelația dintre procedura de tranzacție instituită prin Regulamentul nr. 622/2008 ( 20 ), căreia Timab și alții au optat să îi pună capăt, și procedura administrativă ordinară reglementată de dispozițiile generale ale Regulamentului nr. 733/2004 astfel cum a fost modificat de regulamentul menționat, căreia acestea i s‑au supus în final ca urmare a alegerii amintite.

16.

Potrivit acestor două motive, recurentele susțin că, prin confirmarea deciziei în litigiu, Tribunalul nu ar fi respectat competența sa de fond și ar fi afectat hotărârea cu o motivare contradictorie în acest context. În plus, al patrulea motiv critică Tribunalul pentru că a încălcat principiile încrederii legitime și egalității de tratament. În sfârșit, prin același motiv, Timab și alții reproșează Tribunalului că a săvârșit erori de drept în aplicarea procedurii de tranzacție. Acestea sunt cele trei perspective din care vom analiza motivele menționate.

17.

Vom examina, mai întâi, criticile de fond formulate de Timab și alții cu privire la modul în care Tribunalul a utilizat competența sa de fond, analizând ulterior mai succint motivarea contradictorie invocată, de asemenea din perspectiva competenței amintite, atât în cel de al treilea motiv, cât și în cel de al patrulea.

18.

Recurentele susțin în esență că Tribunalul nu și‑a îndeplinit obligațiile de control jurisdicțional pentru că nu a efectuat o verificare suficientă a tuturor elementelor amenzii care le fusese aplicată prin decizia în litigiu și în special a reducerilor pe care acestea doreau să le obțină.

19.

Prin al treilea motiv, Timab și alții susțin că Tribunalul nu ar fi exercitat în mod adecvat competența sa de fond, „considerând că pretinse «elemente noi» au permis Comisiei, după retragerea recurentelor din procedura de tranzacție, să impună o amendă considerabil majorată pentru o încălcare cu o durată foarte mult redusă”, fără să fi verificat realitatea elementelor invocate de această instituție ( 21 ). Ele afirmă că niciun element nou de fapt nu a fost depus la dosar după retragerea menționată și că singurul element nou, în măsura în care există unul, ar consta într‑o examinare mai minuțioasă a situației de către Comisie, care ar fi determinat‑o să recunoască că recurentele nu au participat la încălcarea în discuție începând din 1978 ( 22 ), în condițiile în care ar fi trebuit să ajungă la această constatare încă din etapa tranzacției.

20.

Comisia susține, cu titlu principal, că acest motiv ar trebui respins ca inoperant, întrucât se întemeiază pe o comparație lipsită de relevanță între situația existentă în cadrul procedurii de tranzacție și cea care a dus la adoptarea deciziei în litigiu, în timp ce, astfel cum a arătat în mod corect Tribunalul, după abandonarea tranzacției, decizia adoptată la finalul procedurii ordinare ar trebui apreciată exclusiv în raport cu fondul propriu acesteia. Comisia adaugă că recurentele deformează afirmațiile Tribunalului din cadrul expunerii hotărârii atacate ( 23 ). În subsidiar, Comisia susține inadmisibilitatea motivului în discuție pentru motivele că Tribunalul a controlat legalitatea deciziei în litigiu verificând toate elementele luate în considerare la calculul amenzii și că aprecierea de către acesta a faptelor nu poate face obiectul unui recurs.

21.

Amintim că, astfel cum indică hotărârea atacată, reiese dintr‑o jurisprudență consacrată că, în ceea ce privește controlul jurisdicțional al deciziilor Comisiei prin care se aplică o amendă pentru încălcarea normelor dreptului Uniunii în materie de concurență, controlul de legalitate este completat de competența de fond care este recunoscută instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 261 TFUE. Revine Tribunalului, pronunțându‑se în exercitarea competenței menționate, să examineze caracterul adecvat al cuantumului unor astfel de amenzi și, dacă este cazul, să anuleze, să reducă sau să majoreze acest cuantum ( 24 ).

22.

Atunci când Curtea este invitată să se pronunțe în acest domeniu în cadrul unui recurs, aceasta nu poate substitui, din motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere pentru a controla modul în care Comisia a evaluat, în fiecare caz, gravitatea comportamentelor ilicite ( 25 ). Astfel, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze elementele de fapt care i‑au fost prezentate, această apreciere neconstituind, cu excepția cazului denaturării elementelor menționate, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții ( 26 ). Întrucât acest control se limitează la erorile vădite ( 27 ), Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal în această privință și să anuleze hotărârea atacată doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat ( 28 ).

23.

În speță, Comisia arată în mod întemeiat că problema ridicată în fața Tribunalului nu era dacă aplicarea unei amenzi mai ridicate pentru o încălcare cu o durată mai mică era justificată ( 29 ), astfel cum se invocă în esență de recurente, ci mai degrabă dacă această instituție a motivat în mod corect calculul amenzii impuse prin decizia în litigiu și dacă, în acest scop, a luat în considerare toate elementele de care dispunea la momentul luării acestei decizii.

24.

Or, considerăm că Tribunalul și‑a exercitat pe deplin competența de fond, efectuând un control aprofundat atât al legalității deciziei în litigiu, cât și al caracterului adecvat al cuantumului amenzii reținute în aceasta ( 30 ). Astfel, acesta a verificat în mod corespunzător temeinicia analizei efectuate de Comisie cu privire la toate împrejurările existente la adoptarea deciziei menționate și în special având în vedere gradul de cooperare arătat de Timab și alții după retragerea din tranzacție, așadar pe parcursul procedurii ordinare ( 31 ). Această apreciere de natură factuală nu poate face obiectul unui control de către Curte în cadrul prezentului recurs, în lipsa stabilirii unei eventuale denaturări a faptelor.

25.

În plus, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit în special nicio eroare de drept atunci când a confirmat în mod corect abordarea Comisiei potrivit căreia faptul că Timab și alții s‑au retras din procedura de tranzacție a determinat‑o să reia în privința acestora cursul procedurii administrative ordinare, astfel cum se precizează la punctul 19 din Comunicarea privind tranzacția ( 32 ). Tocmai pentru motivul acestei modificări a situației procedurale recurentele au putut să aibă acces deplin la dosar ( 33 ), să primească o comunicare completă a obiecțiunilor, să răspundă la aceasta și să beneficieze de o audiere ( 34 ), etapă de răspuns în cursul căreia acestea au contestat pentru prima dată în mod formal participarea lor la încălcarea reproșată în perioada anterioară anului 1993. Prin urmare, Timab și alții nu au fost deloc prejudiciate din punct de vedere juridic prin această abordare, care consta în luarea în considerare a elementelor, calificate drept noi, existente în acel moment.

26.

În sfârșit, trebuie să se constate că recurentele nu au demonstrat în ce mod cuantumul amenzii care le‑a fost aplicată este „excesiv, până la a fi disproporționat” în sensul jurisprudenței citate anterior ( 35 ).

27.

Prin urmare, în lipsa stabilirii existenței unei denaturări a faptelor sau a unei erori de drept, al treilea motiv ar trebui, în opinia noastră, să fie respins ca inadmisibil sau, în orice caz, ca nefondat.

28.

Prin cel de al patrulea motiv, a doua parte a primului aspect, Timab și alții susțin că Tribunalul ar fi încălcat de asemenea competența sa de fond prin faptul că nu a infirmat erorile, contradicțiile ( 36 ) sau incoerențele ( 37 ) care ar fi fost prezente în aprecierea de către Comisie a încălcării. Recurentele reproșează Tribunalului faptul că a validat astfel în mod eronat eliminarea aproape integrală a reducerilor amenzii acordate în temeiul programului de clemență sau a celor care puteau fi acordate în afara acestuia.

29.

Subliniem de la bun început, asemenea Comisiei, că Tribunalul a consacrat paragrafe lungi din hotărârea sa verificării sistematice a elementelor reținute de Comisie pentru a calcula cuantumul amenzii impuse prin decizia în litigiu ( 38 ). Acesta a efectuat în special un control aprofundat al modului în care Comisia a luat în considerare factorii care permiteau să se acorde sau să nu se acorde recurentelor reduceri ale acestei amenzi, atât în temeiul clemenței ( 39 ), cât și în temeiul cooperării „în afara clemenței” ( 40 ). Având în vedere considerațiile extensive ale Tribunalului, considerăm că acesta nu a încălcat deloc întinderea competenței sale de fond cu privire la acest aspect.

30.

În opinia noastră, sub pretextul unor pretinse erori de drept, Timab și alții reproșează în realitate Tribunalului faptul că a confirmat în întregime analiza faptelor efectuată de Comisie și solicită Curții să efectueze o nouă apreciere factuală, ceea ce nu intră în competența acesteia din urmă, potrivit jurisprudenței citate anterior ( 41 ). În consecință, considerăm că toate criticile formulate în acest temei în cadrul celui de al patrulea motiv ar trebui declarate inadmisibile.

31.

Cu privire la fond, vom arăta doar că Comisia și Tribunalul ( 42 ) au considerat în mod întemeiat că principiul și cota de reducere a amenzilor care pot fi acordate în temeiul cooperării în cadrul clemenței sau „în afara clemenței” nu sunt stabilite numai în funcție de durata încălcării reproșate, ci depind de calitatea cooperării și de valoarea adăugată a informațiilor furnizate de întreprinderile în cauză, iar aceste aporturi trebuie evaluate de Comisie în momentul luării deciziei finale, și anume la finalul procedurii ordinare referitoare la Timab și alții, sub controlul efectiv al Tribunalului. Considerăm așadar, în subsidiar, că criticile menționate sunt, în orice caz, nefondate.

32.

În conformitate atât cu cererea de recurs, cât și cu memoriul în replică, Timab și alții afirmă că, în cadrul exercitării competenței de fond a Tribunalului, acesta ar fi afectat hotărârea cu o motivare contradictorie intrinsecă ( 43 ). Totuși, în opinia noastră, aceasta nu se confirmă.

33.

În primul rând, recurentele reproșează Tribunalului faptul că a considerat că retragerea lor din procedura de tranzacție are drept rezultat o situație de„tabula rasa” în raport cu trecutul și că, în același timp, a reținut totuși în privința lor faptul că și‑au modificat poziția în cadrul răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile dat în cursul procedurii ordinare ( 44 ). Acestea consideră că Tribunalul nu ar fi trebuit să accepte, cu încălcarea drepturilor lor fundamentale ( 45 ), argumentul Comisiei potrivit căruia în etapa răspunsului menționat ar fi apărut un „element nou”, care ar fi justificat revizuirea cuantumului amenzii.

34.

Totuși, asemenea Comisiei, subliniem că Timab și alții denunță o pretinsă contradicție între două serii de puncte din hotărârea atacată, în condițiile în care acestea privesc aspecte de drept diferite, unele referitoare la procedura de tranzacție, iar celelalte la recompensele acordate eventual în temeiul clemenței ( 46 ). Astfel, normele privind tranzacția și cele privind clemența nu sunt aceleași, dat fiind că ele răspund unor obiective diferite, astfel cum a amintit Tribunalul ( 47 ). În plus, hotărârea atacată a disociat în mod întemeiat desfășurarea procedurii de tranzacție, care în speță nu s‑a finalizat, și cea a procedurii administrative ordinare, care s‑a finalizat prin decizia în litigiu. Această primă critică este, așadar, nefondată.

35.

În al doilea rând, Timab și alții susțin că punctul 96 din hotărârea atacată, unde Tribunalul a considerat – în mod perfect întemeiat, în opinia noastră – că „Comisia nu [era] obligată să respecte limitele comunicate cu ocazia discuțiilor din cadrul procedurii de tranzacționare”, ar intra în contradicție cu punctul 91 din această hotărâre, unde Tribunalul ar fi evocat, potrivit recurentelor, o simplă „reajustar[e] [a] modului de calcul al amenzii” pornind de la aceleași limite.

36.

Cu titlu principal, considerăm că această critică este inadmisibilă, întrucât nu îndeplinește cerințele pe care trebuie să le respecte un recurs, astfel cum rezultă acestea în special din articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții și din jurisprudența în acest domeniu ( 48 ). Astfel, Timab și alții se limitează la a cita paragrafele menționate anterior din hotărârea atacată, fără a prezenta nicio argumentație juridică în susținerea motivării contradictorii invocate.

37.

În subsidiar, în ceea ce privește eventuala examinare a fondului criticii amintite, împărtășim analiza Comisiei potrivit căreia recurentele prezintă în mod deformat declarațiile Tribunalului, izolând în mod eronat din context expresia „reajustarea modului de calcul al amenzii” de la punctul 91 din hotărârea atacată. Astfel, o lectură globală a acestui punct și a celor alăturate arată că Tribunalul a reținut că, prin luarea în considerare a modificării poziției recurentelor cu privire la durata participării lor la încălcare, Comisia a efectuat o „reexaminare” a cuantumului amenzii stabilite pe baza normelor cuprinse în Comunicarea privind clemența și în Orientările din 2006, însă urmând aceeași metodologie precum cea utilizată pentru limitele amenzii indicate recurentelor Timab și alții.

38.

În sfârșit, recurentele au invocat pentru prima dată în memoriul în replică o altă pretinsă motivare contradictorie, pe care au inclus‑o în al treilea motiv al recursului lor, fără a preciza măcar la care paragrafe din hotărârea atacată fac referire ( 49 ), contrar dispozițiilor articolului 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții ( 50 ). Acest argument este în mod vădit inadmisibil, fiind în același timp nou ( 51 ), incomplet și de asemenea nefondat în drept.

39.

Prin urmare, criticile examinate mai sus, cuprinse în cel de al treilea motiv și în a doua parte a primului aspect al celui de al patrulea motiv, trebuie respinse în totalitate.

40.

Chiar la începutul celui de al patrulea motiv, recurentele susțin că, „confirmând eliminarea aproape integrală a reducerilor pentru cooperare acordate în cadrul procedurii de tranzacție, aspect pe care [ele înseși] nu îl puteau anticipa în mod rezonabil în astfel de proporții”, Tribunalul ar fi încălcat în egală măsură principiul încrederii legitime și principiul egalității de tratament. În această privință, dorim să indicăm, încă din această etapă, că apreciem că participanții la o înțelegere care decid să se retragă din procedura de tranzacție pierd, din acest motiv, beneficiul efectelor pozitive care pot fi acordate părților care acceptă să rămână în aceasta până la sfârșit, de unde rezultă că însăși invocarea acestor două principii este, în opinia noastră, lipsită de relevanță ( 52 ).

41.

Timab și alții invocă o încălcare a principiului încrederii legitime prin stabilirea amenzii care le‑a fost aplicată pentru motivele că, contrar afirmațiilor Tribunalului, acestea nu ar fi putut să „anticip[eze] în mod rezonabil” ( 53 ) faptul că, alegând să se retragă din procedura de tranzacție, reducerile pentru cooperare aveau să se modifice de la 52 % în cadrul procedurii de tranzacție la 5 % în decizia în litigiu. Potrivit recurentelor, Comisia ar fi efectuat o „revenire” care a avut astfel drept efect „paradoxal” majorarea considerabilă a cuantumului amenzii, în condițiile în care, în același timp, durata încălcării fusese foarte mult redusă.

42.

Recurentele afirmă că o astfel de decizie nu era justificată, întrucât, pe de o parte, ar trebui să se aplice același standard de probă ( 54 ) și aceeași „metodologie generală” ( 55 ) de calcul al amenzii atât în procedura ordinară, cât și în procedura de tranzacție, pe de altă parte, niciun element nou nu ar fi fost depus la dosar în urma retragerii lor din tranzacție și, în sfârșit, efectele altor mecanisme, cum ar fi cele ale procedurii de clemență, ar trebui să subziste indiferent de retragerea respectivă. Recurentele consideră că, în aceste împrejurări, nu au fost în măsură să ia o decizie „avizată” ( 56 ) cu privire la oportunitatea tranzacției.

43.

Comisia susține că afirmațiile făcute de Timab și alții sunt inoperante. Aceasta consideră că faptul generator al noului cuantum al amenzii care a fost adoptat în decizia în litigiu nu rezidă în ieșirea din tranzacție aleasă de recurente, ci numai în apărarea dezvoltată de acestea în răspunsul lor la comunicarea privind obiecțiunile, apărare care a constat în negarea, din acel moment, a participării lor la înțelegere anterior anului 1993. Comisia adaugă că reevaluarea amenzii menționate putea fi anticipată de Timab și alții, dat fiind că cuantumul impus rezulta dintr‑o aplicare strictă a normelor de calcul relevante în raport cu elementele care existau la momentul luării deciziei în litigiu. Aceasta arată că, dacă persoanele interesate nu au evaluat corect consecințele luărilor lor de poziție, acestea nu ar putea imputa eroarea decât lor înseși, iar nu vreunei lipse de informații.

44.

În opinia noastră, critica în discuție formulată de Timab și alții nu ar trebui admisă, întrucât considerăm că este cel puțin nefondată, dacă nu chiar inadmisibilă, pentru următoarele motive.

45.

Comisia subliniază în mod întemeiat că recurentele nu pot reproșa în mod valabil Tribunalului că nu a verificat dacă acestea s‑au putut retrage „în cunoștință de cauză” din procedura de tranzacție, întrucât din hotărârea atacată reiese că această instanță a efectuat efectiv verificarea menționată ( 57 ). Dat fiind că Tribunalul însuși a efectuat un control aprofundat al respectării în speță a principiului protecției încrederii legitime ( 58 ), această critică are în realitate drept obiect să solicite Curții reexaminarea aprecierii de natură factuală efectuate de Tribunal, în lipsa unei erori de drept sau a unei denaturări dovedite, cu scopul de a obține reformarea amenzii în litigiu, ceea ce nu intră în competența Curții în cadrul unui recurs ( 59 ). Prin urmare, acest argument ar trebui declarat, în opinia noastră, inadmisibil.

46.

În scopul exhaustivității, cu privire la fond, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul protecției încrederii legitime face parte dintre principiile fundamentale ale Uniunii, iar posibilitatea de a se prevala de acesta este deschisă oricărui operator economic pe care o autoritate competentă a Uniunii l‑a determinat să nutrească așteptări întemeiate, furnizându‑i asigurări precise, necondiționate și concordante ( 60 ).

47.

Totuși, Curtea s‑a pronunțat deja, în materia înțelegerilor contrare dreptului Uniunii, în sensul că Comisia nu poate furniza nicio asigurare precisă cu privire la beneficiul vreunei reduceri a amenzii sau al vreunei imunități la amendă în etapa procedurii anterioară adoptării deciziei finale și că părțile la o astfel de înțelegere nu pot nutri, așadar, o încredere legitimă în această privință ( 61 ). Astfel, un operator economic nu poate solicita, invocând o astfel de încredere, un nivel determinat al amenzii, care trebuie să fie calculată în momentul în care persoana interesată decide să își concretizeze intenția de a coopera cu Comisia ( 62 ), având în vedere ansamblul împrejurărilor de fapt și de drept existente în speță în acel moment ( 63 ).

48.

În speță, Timab și alții nu se puteau prevala de o „încredere legitimă” în menținerea estimărilor care le fuseseră transmise de Comisie în cursul procedurii de tranzacție, sub forma „cuantumului eventualelor amenzi” care fusese stabilit în funcție de „elementele […] luate în considerare până în acel moment” ( 64 ), și anume pentru o perioadă avută în vedere atunci a participării la încălcare care se întindea din 1978 până în 2004 ( 65 ).

49.

Chiar dacă recurentele ar fi finalizat procedura, limitele menționate ar fi putut face obiectul unei adaptări în decizia finală, pentru a ține seama de elemente aduse la cunoștința Comisiei ulterior estimărilor acesteia, întrucât astfel de limite au doar o valoare indicativă, iar nu obligatorie, astfel cum reiese în mod clar, în opinia noastră, din dispozițiile aplicabile în acest domeniu ( 66 ). Inexistența unor „așteptări întemeiate” este valabilă a fortiori având în vedere că, după ieșirea din procedura de tranzacție, persoanele interesate au invocat, pentru prima dată în cadrul procedurii ordinare, elemente vizând reducerea duratei participării lor la încălcarea reproșată, situație nouă care a determinat această instituție să revizuiască întreaga sa analiză inițială ( 67 ).

50.

În plus, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia, atunci când recurentele s‑au retras din tranzacție, acestea dispuneau de toate elementele care le permiteau să prevadă că o contestare a participării lor la înțelegere pentru perioada anterioară anului 1993 ar fi influențat în mod necesar reducerile care le puteau fi acordate atât în cadrul „clemenței”, cât și „în afara clemenței” ( 68 ), întrucât cunoșteau faptul că cooperarea lor, susceptibilă de a fi recompensată, privea în esență această perioadă ( 69 ). Prin urmare, acestea nu pot reproșa Tribunalului că a încălcat principiul protecției încrederii legitime.

51.

În sfârșit, subliniem că, în cazul în care teza susținută de Timab și alții ar fi admisă de Curte, acest fapt ar avea drept consecință practică incitarea întreprinderilor urmărite să opteze, într‑o primă etapă, pentru procedura de tranzacție, care presupune în special recunoașterea răspunderii lor pentru încălcare ( 70 ), cu unicul scop de a obține informații cu privire la ceea ce li se reproșează și garanția unui plafon al amenzii la mijlocul limitelor indicate, înainte de a se retrage, într‑o a doua etapă, pentru a beneficia de un acces complet la elementele de probă deținute de Comisie și de dreptul la audiere, având astfel posibilitatea să conteste încălcarea ( 71 ) în cadrul procedurii ordinare, fără a risca o amendă mai ridicată, chiar în prezența unor împrejurări noi.

52.

Recurentele pretind astfel posibilitatea de a cumula avantajele oferite de aceste două tipuri de proceduri, fără a‑și asuma constrângerile care reprezintă contrapartida acestora, procedeu pe care îl considerăm contrar obiectivelor Regulamentului nr. 773/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 622/2008, în special în ceea ce privește simplificarea și eficiența urmăririlor ( 72 ). Astfel, atunci când anumite întreprinderi care au participat la o înțelegere optează, spre deosebire de ceilalți participanți, să nu finalizeze procedura de tranzacție, misiunea Comisiei devine în acest caz mai complicată, ca urmare a faptului că, într‑un astfel de caz hibrid, aceasta este constrânsă să urmeze două proceduri în paralel și să adopte două decizii diferite pentru una și aceeași încălcare ( 73 ).

53.

În cererea formulată, Timab și alții afirmă că Tribunalul nu ar fi respectat principiul egalității de tratament, susținând numai că, „întrucât nu s‑au putut retrage «în cunoștință de cauză» din procedura de tranzacție și au fost confruntate cu un rezultat cel puțin «paradoxal», acestea [ar fi fost] tratate mai puțin favorabil decât celelalte părți care, fiind în măsură să anticipeze cuantumul amenzii care urma să le fie aplicată, au acceptat să facă o propunere de tranzacție”.

54.

Comisia afirmă, dimpotrivă, că din indicațiile furnizate în decizia în litigiu rezultă nu a fost efectuată nicio discriminare între recurente și celelalte părți la înțelegere, având în vedere că au fost aplicați aceiași parametri pentru stabilirea tuturor amenzilor și că singura diferență rezidă în reducerea de 10 % acordată întreprinderilor care au încheiat tranzacția ( 74 ).

55.

Amintim că reiese dintr‑o jurisprudență consacrată că principiul egalității de tratament constituie un principiu general de drept al Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a cărui respectare este asigurată de Curte și de Tribunal, printre altele în materie de amenzi aplicate pentru încălcările dreptului concurenței ( 75 ). Acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 76 ).

56.

Or, în susținerea criticii lor întemeiate pe o încălcare a principiului menționat, recurentele nu stabilesc în niciun mod că condițiile de aplicare amintite anterior ar fi reunite în prezenta cauză. În special, acestea nu demonstrează în fața Curții nici că s‑au aflat într‑o situație comparabilă cu cea a celorlalte părți la înțelegere, care au acceptat să finalizeze tranzacția, nici că au fost tratate mai puțin favorabil decât acestea din urmă ( 77 ), fără ca această presupusă discriminare să fie justificată de motive obiective. Prin urmare, în opinia noastră, acest argument ar trebui considerat inadmisibil, conform jurisprudenței Curții citate anterior ( 78 ).

57.

În subsidiar, cu privire la fond, subliniem că în hotărârea atacată Tribunalul s‑a asigurat că precizează că, chiar și într‑un caz hibrid precum cel în speță, în care au fost adoptate două decizii având destinatari diferiți în urma a două proceduri distincte – una de tranzacție și una de tip ordinar –, principiul egalității de tratament este aplicabil, întrucât este vorba despre participanți la una și aceeași înțelegere. Acesta a dedus, în mod întemeiat, că Orientările din 2006 se aplică pe deplin în acest context și că trebuie aplicate aceleași criterii și metode de calcul al amenzii, fără a discrimina între părțile la înțelegere ( 79 ), cu excepția normelor specifice inerente procedurii de tranzacție, cum ar fi dreptul la o reducere de 10 % pentru părțile care au încheiat tranzacția ( 80 ). Urmând aceste principii, Tribunalul a efectuat un control corespunzător al respectării de către Comisie a principiului menționat în cadrul deciziei în litigiu, și aceasta sub mai multe aspecte, în conformitate cu cererile formulate de Timab și alții în fața acestei instanțe ( 81 ).

58.

În concluzie, considerăm că criticile formulate în prima parte a primului aspect al celui de al patrulea motiv trebuie să fie declarate inadmisibile sau, în orice caz, nefondate.

59.

În primul rând, Timab și alții susțin că aprecierea Tribunalului potrivit căreia acestea au fost informate de Comisie cu privire la efectele pe care le‑ar fi avut ieșirea lor din procedura de tranzacție se întemeiază pe o eroare de drept. În opinia acestora, Tribunalul ar fi prezentat în mod eronat din punct de vedere juridic, la punctul 125 din hotărârea atacată ( 82 ), cuprinsul schimburilor care au avut loc cu ocazia audierii din 24 februarie 2010, în cursul căreia Comisia a indicat că va ține seama, la calculul amenzii, de poziția exprimată de Timab și alții potrivit căreia acestea nu se alăturaseră înțelegerii decât începând din 1993. Recurentele susțin că, contrar a ceea ce ar putea lăsa să se înțeleagă termenul generic „cooperare” ( 83 ) utilizat la acest paragraf din hotărâre, Comisia nu ar fi menționat niciodată în mod explicit, în cursul procedurii ordinare, eliminarea reducerii de 35 % pentru cooperarea „în afara clemenței” și că noțiunea „clemență” evocată în cadrul audierii amintite s‑ar limita doar la reducerea de 17 % avută în vedere în cursul procedurii de tranzacție ( 84 ).

60.

Comisia apreciază că această primă critică este inoperantă și indică, în mod întemeiat în opinia noastră, că aceasta întreține o confuzie nefondată între, pe de o parte, efectele retragerii din tranzacție decise de Timab și alții și, pe de altă parte, consecințele posibile ale modificării poziției în ceea ce privește durata participării lor la încălcare, pe care persoanele interesate au adoptat‑o în răspunsul lor din 2 februarie 2010 la comunicarea privind obiecțiunile. Or, considerăm că paragraful din hotărârea atacată vizat de recurente evocă numai avertizarea dată de Comisie în cursul audierii din 24 februarie 2010 ca urmare a modificării amintite a poziției, iar nu pentru motivul abandonării procedurii de tranzacție, astfel cum pretind acestea ( 85 ). Prin urmare, trebuie să se constate că această critică, care se întemeiază pe o premisă inexactă, este nefondată.

61.

În al doilea rând, recurentele afirmă că Comisia ar fi trebuit să indice încă din etapa tranzacției ceea ce a calificat drept „elemente noi”, și anume imposibilitatea de a stabili o încălcare unică și continuă începând din 1978. Acestea susțin că Tribunalul ar fi încălcat competența sa de fond neindicând erorile săvârșite, în opinia lor, de Comisie în aprecierea acesteia cu privire la încălcare în etapa procedurii de tranzacție și confirmând, astfel, eliminarea aproape integrală a reducerilor amenzii.

62.

Astfel cum obiectează Comisia, este vorba aici de o simplă reiterare a unei critici deja formulate în cadrul celui de al treilea motiv. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă pentru aceleași motive ( 86 ), cu precizarea că, sub pretextul invocării unor erori de drept săvârșite de Tribunal, recurentele urmăresc în realitate să conteste aprecierea faptelor efectuată de Comisie, apoi de Tribunal, apreciere care nu intră în competența de control a Curții ( 87 ). Prin urmare, această critică este inadmisibilă.

63.

Întrucât elementele din hotărârea atacată avute în vedere la al doilea aspect al celui de al patrulea motiv nu sunt afectate, în opinia noastră, de nicio eroare de drept, motivul menționat nu trebuie admis în acest temei.

64.

În consecință, considerăm că toate criticile cuprinse în al treilea și al patrulea motiv de recurs trebuie declarate în parte inadmisibile și cel puțin parțial, dacă nu în totalitate, respinse cu privire la fond.

65.

Având în vedere considerațiile care precedă și fără a aduce atingere caracterului întemeiat al altor motive de recurs, propunem Curții să respingă al treilea motiv ca inadmisibil sau, în subsidiar, ca nefondat, precum și al patrulea motiv ca fiind parțial inadmisibil și parțial nefondat sau, în subsidiar, ca complet nefondat. Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.