—

pentru M, de B. Burns și de S. Man, solicitors, și de I. Whelan și de P. O’Shea, BL;

—

pentru Irlanda, de E. Creedon, de J. Davis și de J. Stanley, în calitate de agenți, asistați de N. Butler, SC, și de K. Mooney, BL;

—

pentru guvernul ceh, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de F.‑X. Bréchot, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de M. Condou‑Durande, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea dreptului de a fi ascultat în cadrul procedurii de acordare a statutului conferit prin protecția subsidiară, prevăzut de Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri între M, resortisant ruandez, pe de o parte, și Minister for Justice and Equality (Ministrul Justiției și Egalității, Irlanda) (denumit în continuare „ministrul”), Irlanda și Attorney General, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea procedurii de examinare a cererii de protecție subsidiară depuse de M la autoritățile irlandeze.

3

Articolul 2 din Directiva 2004/83, intitulat „Definiții”, prevedea:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

4

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Evaluarea faptelor și circumstanțelor”, avea următorul cuprins:

„(1)   Statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Statele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii.

(2)   Elementele menționate la alineatul (1) înseamnă informațiile furnizate de solicitant și toate documentele de care acesta dispune privind vârsta sa, trecutul său, inclusiv cel al rudelor relevante, identitatea, cetățenia sau cetățeniile, țara sau țările, precum și localitatea sau localitățile în care a avut reședința anterioară, cererile anterioare de azil, itinerarul, documentele de identitate și de călătorie, precum și motivele care justifică cererea de protecție internațională.

(3)   Evaluarea unei cereri de protecție internațională trebuie efectuată individual, ținând seama de următoarele elemente:

(4)   Faptul că solicitantul a fost deja persecutat, a suferit deja vătămări grave sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții sau a unor astfel de vătămări reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat sau al riscului real de a suferi vătămări grave, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție sau respectivele vătămări grave nu se vor mai repeta.

(5)   Atunci când statele membre aplică principiul conform căruia este obligația solicitantului să își susțină cererea și când anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură, aceste aspecte nu necesită o confirmare în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

5

Articolul 15 din aceeași directivă, intitulat „Vătămări grave”, prevedea:

„Vătămările grave sunt:

Directiva 2005/85/CE

6

Sub titlul „Domeniul de aplicare”, articolul 3 din Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO 2005, L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242) prevedea:

„(1)   Prezenta directivă se aplică tuturor cererilor de azil depuse pe teritoriul statelor membre, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit ale statelor membre, precum și retragerii statutului de refugiat.

[…]

(3)   În cazul în care statele membre utilizează sau instituie o procedură prin care cererile de azil sunt examinate atât ca cereri în temeiul Convenției de la Geneva, cât și ca cereri pentru alte forme de protecție internațională acordată în situațiile prevăzute la articolul 15 din Directiva 2004/83 […], acestea aplică prezenta directivă pe tot parcursul procedurii acestora.

[…]”

7

Dreptul irlandez distinge două tipuri de cereri pentru obținerea unei protecții internaționale, și anume:

8

Fiecare dintre aceste două cereri face obiectul unei proceduri specifice, procedura referitoare la o cerere de protecție subsidiară, care nu este deschisă decât în cazul respingerii cererii de azil, derulându‑se ulterior procedurii care a avut ca obiect examinarea acestei din urmă cereri.

9

Din decizia de trimitere reiese că dispozițiile naționale care reglementează examinarea cererilor de azil figurează, în esență, în Refugee Act 1996 (Legea din 1996 privind refugiații), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal. Procedura de examinare a cererilor de azil cuprinde, printre altele, un interviu personal cu solicitantul.

10

Dispozițiile aferente procedurii de examinare a cererilor de protecție subsidiară figurează în European Communities (Eligibility for Protection) Regulations 2006 [Regulamentul din 2006 referitor la Comunitățile Europene (condiții care permit să se beneficieze de protecție)], adoptat de ministru la 9 octombrie 2006, având ca obiect în special transpunerea Directivei 2004/83 în dreptul național.

11

Cererea de protecție subsidiară este introdusă prin intermediul unui formular al cărui model figurează în anexa la acest regulament.

12

Regulamentul menționat nu conține nicio prevedere în sensul că solicitantul protecției subsidiare trebuie să fie ascultat oral în cadrul examinării cererii sale.

13

M a fost primit în Irlanda în luna septembrie 2006, în baza unei vize de studii. La finalul studiilor sale, M a depus o cerere de azil care a fost respinsă de Refugee Applications Commissioner (Comisarul însărcinat cu cererile de azil, Irlanda) la 30 august 2008. Acțiunea formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă printr‑o hotărâre din 28 octombrie 2008 a Refugee Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel privind Refugiații, Irlanda).

14

Ulterior, M a depus o cerere de protecție subsidiară. Această cerere a fost respinsă la 30 septembrie 2010, iar împotriva lui M a fost adoptată de ministru, la 5 octombrie 2010, o decizie de expulzare. În decizia din 30 septembrie 2010, ministrul s‑a întemeiat în mare măsură pe deciziile anterioare privind cererea de azil depusă de M, pentru a concluziona că acesta nu dovedise existența unor motive serioase pentru a se considera că risca să sufere vătămări grave, ținând seama, printre altele, de îndoielile serioase cu privire la credibilitatea susținerilor formulate în cererea sa.

15

La 6 ianuarie 2011, M a introdus o acțiune la High Court (Înalta Curte, Irlanda) împotriva deciziei de respingere a cererii de protecție subsidiară.

16

În cadrul examinării acestei acțiuni, High Court (Înalta Curte) a sesizat Curtea cu următoarea întrebare preliminară:

„În cazul în care o persoană solicită să i se acorde statutul conferit prin protecție subsidiară ulterior respingerii cererii de acordare a statutului de refugiat și se propune respingerea unei astfel de cereri, cerința de cooperare cu solicitantul impusă unui stat membru în temeiul articolului 4 alineatul (1) a doua teză din Directiva 2004/83 obligă autoritățile administrative ale statului membru în cauză să comunice solicitantului rezultatele acestei evaluări înaintea luării deciziei finale, astfel încât să permită solicitantului să analizeze acele aspecte ale deciziei propuse care sugerează un rezultat negativ?”

17

În Hotărârea sa din 22 noiembrie 2012, M. (C‑277/11, EU:C:2012:744), Curtea a considerat printre altele că într‑un sistem precum cel instituit prin reglementarea națională în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, caracterizat prin existența a două proceduri distincte și succesive pentru examinarea cererii prin care se urmărește obținerea statutului de refugiat și, respectiv, a cererii de protecție subsidiară, revine instanței de trimitere sarcina de a asigura respectarea, în cadrul fiecăreia dintre aceste proceduri, a drepturilor fundamentale ale solicitantului și în special a dreptului de a fi ascultat, în sensul că trebuie să aibă posibilitatea să își prezinte în mod util observațiile înainte de adoptarea oricărei decizii de respingere a acordării beneficiului protecției solicitate. Într‑un asemenea sistem, împrejurarea că persoana interesată a fost deja ascultată în mod legal cu ocazia examinării cererii sale de acordare a statutului de refugiat nu înseamnă că se poate face abstracție de această formalitate în cadrul procedurii privind cererea de protecție subsidiară.

18

În urma Hotărârii din 22 noiembrie 2012, M. (C‑277/11, EU:C:2012:744), High Court (Înalta Curte) a statuat, la 23 iunie 2013, că ministrul omisese în mod eronat să organizeze o audiere efectivă a domnului M în cadrul examinării cererii sale de protecție subsidiară.

19

Ministrul a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii la Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda). La rândul său, M a introdus o cale de atac incidentă împotriva deciziei menționate.

20

În aceste condiții, prin decizia din 24 noiembrie 2014, Supreme Court (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dreptul de a fi ascultat consacrat de legislația Uniunii implică obligația ca persoana care a formulat o cerere de protecție subsidiară în temeiul Directivei 2004/83 să beneficieze de o audiere în raport cu această cerere, inclusiv de dreptul de a propune martori sau de a participa la audierea încrucișată a martorilor, atunci când cererea este formulată în împrejurări în care statul membru respectiv aplică în mod succesiv două proceduri distincte pentru examinarea cererilor de acordare a statutului de refugiat și, respectiv, a cererilor de protecție subsidiară?”

21

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul de a fi ascultat impune ca, atunci când o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal prevede două proceduri distincte și succesive pentru examinarea cererii de obținere a statutului de refugiat și, respectiv, a cererii de protecție subsidiară, solicitantul protecției subsidiare să beneficieze de dreptul la un interviu cu privire la cererea sa și de dreptul de a propune martori sau de a participa la audierea încrucișată a martorilor cu ocazia acestui interviu.

22

Directiva 2005/85 stabilește standarde minime cu privire la procedurile de examinare a cererilor de protecție internațională și precizează drepturile solicitanților de azil. Articolul 3 alineatele (1) și (3) din această directivă precizează că aceasta se aplică cererilor de azil care sunt examinate atât ca cereri întemeiate pe Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], cât și ca cereri pentru alte forme de protecție internațională acordată în situațiile prevăzute la articolul 15 din Directiva 2004/83 (Hotărârea din 20 octombrie 2016, Danqua, C‑429/15, EU:C:2016:789, punctul 26).

23

Prin urmare, Curtea a decis că Directiva 2005/85 nu se aplică cererilor de protecție subsidiară decât în cazul în care un stat membru a instaurat o procedură unică în cadrul căreia examinează o cerere în lumina ambelor forme de protecție internațională, și anume cea privind statutul de refugiat și cea aferentă protecției subsidiare (Hotărârea din 20 octombrie 2016, Danqua, C‑429/15, EU:C:2016:789, punctul 27).

24

Reiese însă din dosar că nu aceasta era situația în Irlanda la data faptelor din litigiul principal, astfel încât Directiva 2005/85 nu se aplică în cazul examinării cererilor de protecție subsidiară în acest stat membru.

25

În aceste condiții, întrucât dreptul de a fi ascultat face parte integrantă din respectarea dreptului la apărare, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, obligația de a respecta dreptul de a fi ascultat al destinatarilor deciziilor care le afectează în mod semnificativ interesele revine în principiu administrațiilor statelor membre atunci când acestea adoptă măsuri care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, chiar în cazul în care reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega, C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctele 49 și 50, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctele 39 și 40).

26

Prin urmare, după cum a constatat Curtea la punctul 91 din Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M. (C‑277/11, EU:C:2012:744), atunci când o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal prevede două proceduri distincte și succesive pentru examinarea cererii de obținere a statutului de refugiat și, respectiv, a cererii de protecție subsidiară, dreptul solicitantului de a fi ascultat trebuie să fie pe deplin garantat în cadrul fiecăreia dintre aceste două proceduri.

27

Cu toate acestea, din cele ce precedă nu poate decurge că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, acest drept impune efectuarea în mod necesar a unui interviu în cadrul procedurii de examinare a cererii de protecție subsidiară.

28

Astfel, în primul rând, din constatările care figurează în Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M. (C‑277/11, EU:C:2012:744), nu reiese că trebuie să fie organizat în mod necesar un interviu în cadrul procedurii referitoare la acordarea protecției subsidiare.

29

După cum a arătat avocatul general la punctele 52-55 din concluzii, Curtea s‑a limitat să precizeze, la punctul 90 din Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M. (C‑277/11, EU:C:2012:744), că nu poate fi admisă teza susținută de instanța de trimitere și de Irlanda, potrivit căreia împrejurarea că solicitantul a beneficiat deja de o audiere în cadrul examinării cererii de azil ar face inutilă organizarea unei audieri în cadrul examinării unei cereri subsecvente de protecție subsidiară. Astfel, Curtea doar a reamintit necesitatea de a se garanta respectarea dreptului de a fi ascultat al solicitantului de protecție subsidiară chiar și atunci când acesta ar fi fost deja audiat în cadrul examinării cererii sale de azil, fără a constata însă o obligație de a se organiza în toate cazurile un interviu cu privire la cererea de protecție subsidiară.

30

În al doilea rând, trebuie arătat că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie aplicabile în Irlanda, revine ordinii juridice interne a acestui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale referitoare la examinarea unei cereri de protecție subsidiară, statul membru menționat având responsabilitatea de a asigura, în acest cadru, o protecție efectivă a drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii și, în special, de a garanta respectarea dreptului de a fi ascultat al solicitantului de protecție subsidiară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 65).

31

În această privință, trebuie subliniat că dreptul de a fi ascultat îi garantează acestui solicitant posibilitatea de a‑și prezenta în mod util și efectiv, în cursul procedurii administrative, punctul de vedere cu privire la cererea sa de protecție subsidiară și la motivele care pot justifica neadoptarea unei decizii nefavorabile de către autoritatea competentă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctul 54, și Hotărârea din 17 martie 2016, Bensada Benallal, C‑161/15, EU:C:2016:175, punctul 33).

32

În plus, dreptul de a fi ascultat trebuie să permită acestei autorități să efectueze cercetări în dosar pentru a lua o decizie în deplină cunoștință de cauză, ținând seama de toate elementele relevante, și să o motiveze în mod adecvat, astfel încât, dacă este cazul, solicitantul să își poată exercita dreptul la o cale de atac (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2008, Sopropé, C‑349/07, EU:C:2008:746, punctul 49, și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctul 59).

33

Pe de altă parte, din jurisprudența Curții reiese că existența unei încălcări a dreptului de a fi ascultat trebuie apreciată în special în funcție de normele juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 34 și jurisprudența citată).

34

Prin urmare, modalitățile potrivit cărora un solicitant de protecție subsidiară trebuie să își poată exercita dreptul de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii finale cu privire la cererea sa trebuie să fie apreciate în lumina dispozițiilor Directivei 2004/83, care urmăresc, printre altele, să stabilească standarde minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe pentru a beneficia de protecția subsidiară (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega, C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctul 55, și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctul 45).

35

Pentru a se pronunța asupra unei cereri de protecție subsidiară, autoritatea competentă trebuie să verifice dacă solicitantul îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 2 litera (e) din directiva menționată, ceea ce presupune în special să stabilească dacă există motive serioase și întemeiate de a crede că acesta, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămări grave, iar solicitantul în cauză nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește să solicite protecția respectivei țări.

36

În acest scop, din articolul 4 din aceeași directivă rezultă că printre elementele relevante de care trebuie să țină seama autoritatea competentă figurează și informațiile și documentele referitoare la vârsta solicitantului, la trecutul său, la identitatea sa, la cetățenia sau cetățeniile sale, la țara în care a locuit anterior, la cererile sale de azil anterioare, la itinerarul său, la motivele care îi justifică cererea și, în sens mai larg, la vătămările grave al căror obiect a fost sau ar putea fi. Dacă este cazul, autoritatea competentă trebuie de asemenea să ia în considerare explicațiile furnizate cu privire la lipsa elementelor de probă și credibilitatea generală a solicitantului.

37

Prin urmare, dreptul de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii referitoare la o cerere de protecție subsidiară trebuie să îi permită solicitantului să își expună punctul de vedere cu privire la ansamblul acestor elemente, cu scopul de a‑și susține cererea și de a permite administrației să efectueze în deplină cunoștință de cauză evaluarea individuală a faptelor și a circumstanțelor prevăzută la articolul 4 din Directiva 2004/83, pentru a stabili dacă există un risc real ca acest solicitant să sufere vătămări grave, în sensul acestei directive, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine.

38

În aceste condiții, nu se poate considera, în general, că faptul că un solicitant de protecție subsidiară nu și‑a putut exprima un asemenea punct de vedere decât în formă scrisă nu permite respectarea în mod efectiv a dreptului său de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii cu privire la cererea sa.

39

Astfel, având în vedere natura elementelor menționate la punctul 36 din prezenta hotărâre, nu poate fi exclus în principiu ca acestea să poată fi aduse la cunoștința autorității competente în mod util prin intermediul declarațiilor scrise ale solicitantului de protecție subsidiară sau al unui formular adaptat prevăzut în acest scop, însoțite, dacă este cazul, de dovezi documentare pe care acest solicitant dorește să le anexeze cererii sale.

40

Un astfel de mecanism procedural – cu condiția ca solicitantului să îi fie lăsată o marjă de manevră suficientă pentru a‑și exprima punctul de vedere și ca acesta să poată beneficia, la nevoie, de o asistență adecvată – este de natură să îi permită solicitantului să se exprime în mod detaliat cu privire la elementele care trebuie să fie luate în considerare de autoritatea competentă și să expună, dacă apreciază necesar, informații sau aprecieri diferite de cele deja prezentate autorității competente cu ocazia examinării cererii sale de azil.

41

De asemenea, acest mecanism este de natură să îi furnizeze autorității competente elementele referitoare la solicitantul de protecție internațională menționate la articolul 4 alineatele (2)-(5) din Directiva 2004/83, pe baza cărora această autoritate trebuie să efectueze evaluarea individuală a faptelor și a circumstanțelor relevante și, prin urmare, să îi permită acesteia să își adopte decizia în deplină cunoștință de cauză și să o motiveze în mod corespunzător.

42

În plus, trebuie amintit că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, examinarea cererii de protecție subsidiară are loc în urma unei proceduri de azil în cursul căreia solicitantul de protecție internațională a beneficiat de un interviu cu privire la cererea sa de azil.

43

Or, anumite informații sau anumite elemente obținute cu ocazia acestui interviu s‑ar putea dovedi utile și pentru aprecierea temeiniciei unei cereri de protecție subsidiară. În special, unele elemente referitoare la statutul individual al solicitantului sau la situația sa personală ar putea fi relevante atât pentru examinarea cererii sale de azil, cât și pentru examinarea cererii sale de protecție subsidiară.

44

Prin urmare, deși un interviu realizat în cursul procedurii de azil nu este suficient, ca atare, pentru a se asigura respectarea dreptului solicitantului de a fi ascultat cu privire la cererea sa de protecție subsidiară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M., C‑277/11, EU:C:2012:744, punctul 90), nu poate fi exclus totuși ca autoritatea competentă să ia în considerare, în scopul examinării cererii de protecție subsidiară, anumite informații sau anumite elemente obținute cu ocazia unui asemenea interviu care sunt de natură să contribuie la posibilitatea sa de a se pronunța cu privire la respectiva cerere în deplină cunoștință de cauză.

45

În această privință, trebuie de altfel să se arate că dreptul solicitantului de protecție subsidiară de a se exprima în scris cu privire la motivele care îi pot susține cererea îi oferă acestuia ocazia de a‑și expune punctul de vedere asupra aprecierii acestor informații sau a acestor elemente de către autoritatea competentă, pentru a se pronunța cu privire la cererea sa de azil.

46

Pe de altă parte, este necesar să se sublinieze că, deși organizarea unui nou interviu în cadrul examinării cererii de protecție subsidiară îi poate oferi solicitantului o ocazie de a adăuga noi elemente la cele pe care le‑a expus deja în scris, dreptul de a fi ascultat nu presupune să îi fie oferită o asemenea posibilitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega, C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctul 71).

47

În aceste condiții, nu este mai puțin adevărat că, în anumite cazuri, unele circumstanțe specifice pot face necesară organizarea unui interviu pentru ca dreptul de a fi ascultat al solicitantului de protecție subsidiară să fie efectiv respectat.

48

În această privință, trebuie amintit că, dacă, indiferent din ce motiv, elementele furnizate de solicitantul unei protecții internaționale nu sunt complete, actuale sau relevante, din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/83 reiese că statul membru în cauză trebuie să coopereze în mod activ cu solicitantul pentru a permite strângerea tuturor elementelor care permit aprecierea cererii sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M., C‑277/11, EU:C:2012:744, punctul 66).

49

Prin urmare, trebuie să fie organizat un interviu atunci când autoritatea competentă nu este în mod obiectiv în măsură să stabilească în deplină cunoștință de cauză, pe baza elementelor de care dispune în urma procedurii scrise și a interviului solicitantului realizat cu ocazia examinării cererii sale de azil, dacă există motive serioase și întemeiate de a crede că solicitantul respectiv, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămări grave, iar acesta nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește să solicite protecția acelei țări.

50

Într‑o asemenea situație, un interviu ar putea astfel să îi permită autorității competente să audieze solicitantul cu privire la elementele care lipsesc pentru a se pronunța asupra cererii sale și, dacă este cazul, pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2004/83.

51

Un interviu trebuie să fie de asemenea organizat dacă, ținând seama de situația personală sau generală în care se înscrie cererea de protecție subsidiară și mai ales de eventuala vulnerabilitate deosebită a solicitantului, de exemplu, din cauza vârstei sale, a stării sale de sănătate sau a faptului că ar fi fost supus unor forme grave de violență, un asemenea interviu pare necesar pentru a‑i permite acestuia să se exprime în mod complet și coerent cu privire la elementele care pot susține respectiva cerere.

52

În consecință, instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica dacă, în cauza în discuție în litigiul principal, există circumstanțe specifice care determină necesitatea interviului solicitantului de protecție subsidiară pentru ca dreptul acestuia de a fi ascultat să fie respectat în mod efectiv.

53

În ipoteza în care un asemenea interviu ar trebui să fie organizat în cadrul unei proceduri precum cea în discuție în litigiul principal, instanța de trimitere urmărește să afle dacă solicitantul de protecție subsidiară trebuie să aibă dreptul de a propune martori și de a participa la audierea încrucișată a martorilor cu ocazia acestui interviu.

54

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că un asemenea drept depășește cerințele care decurg de regulă din dreptul de a fi ascultat în cadrul procedurilor administrative, după cum rezultă din jurisprudența Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 200), și, pe de altă parte, că normele aplicabile examinării cererilor de protecție subsidiară, în special cele prevăzute la articolul 4 din Directiva 2004/83, nu conferă mărturiei o importanță deosebită pentru aprecierea faptelor și a circumstanțelor relevante.

55

Prin urmare, dreptul de a fi ascultat nu presupune ca un solicitant de protecție subsidiară să beneficieze de dreptul de a propune martori sau de a participa la audierea încrucișată a martorilor cu ocazia unui eventual interviu în cadrul examinării cererii sale.

56

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că dreptul de a fi ascultat, astfel cum se aplică în cadrul Directivei 2004/83, nu impune în principiu ca, atunci când o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal prevede două proceduri distincte și succesive pentru examinarea cererii de obținere a statutului de refugiat și, respectiv, a cererii de protecție subsidiară, solicitantul protecției subsidiare să beneficieze de dreptul la un interviu cu privire la cererea sa și de dreptul de a propune martori sau de a participa la audierea încrucișată a martorilor cu ocazia acestui interviu.

57

Cu toate acestea, trebuie să fie organizat un interviu atunci când circumstanțe specifice, care țin de elementele de care dispune autoritatea competentă sau de situația personală sau generală în care se înscrie cererea de protecție subsidiară, îl fac necesar pentru examinarea în deplină cunoștință de cauză a acestei cereri, fapt a cărui verificare îi revine instanței de trimitere.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Dreptul de a fi ascultat, astfel cum se aplică în cadrul Directivei 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate, nu impune în principiu ca, atunci când o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal prevede două proceduri distincte și succesive pentru examinarea cererii de obținere a statutului de refugiat și, respectiv, a cererii de protecție subsidiară, solicitantul protecției subsidiare să beneficieze de dreptul la un interviu cu privire la cererea sa și de dreptul de a propune martori sau de a participa la audierea încrucișată a martorilor cu ocazia acestui interviu.

Cu toate acestea, trebuie să fie organizat un interviu atunci când circumstanțe specifice, care țin de elementele de care dispune autoritatea competentă sau de situația personală sau generală în care se înscrie cererea de protecție subsidiară, îl fac necesar pentru examinarea în deplină cunoștință de cauză a acestei cereri, fapt a cărui verificare îi revine instanței de trimitere.