—

pentru Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții, de V. Letellier, de R. Leloup, de E. Huisman, de J. Buelens și de C. T’Sjoen, avocats;

—

pentru domnul Tessens și alții, de J. Toury și de M. Denys, avocats;

—

pentru Orde van Vlaamse Balies, de D. Lindemans și de E. Traversa, avocats;

—

pentru Ordre des avocats du barreau d’Arlon și alții, de D. Lagasse, avocat;

—

pentru Association Syndicale des Magistrats ASBL, de V. Letellier, avocat;

—

pentru Conseil des barreaux européens, de M. Maus și de M. Delanote, avocats;

—

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul elen, de K. Georgiadis și de A. Dimitrakopoulou, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de J.‑S. Pilczer, în calitate de agenți;

—

pentru Consiliul Uniunii Europene, de E. Chatziioakeimidou și de E. Moro, precum și de M. Moore, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de H. Krämer, de J.‑F. Brakeland, și de M. Owsiany‑Hornung, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea și validitatea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între Ordre des barreaux francophones et germanophone, domnul Jimmy Tessens, Orde van Vlaamse Balies, Ordre des avocats du barreau d’Arlon, precum și alte persoane fizice și juridice, pe de o parte, și Conseil des ministres (Belgia), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de anulare a articolului 60 din Legea din 30 iulie 2013 privind dispoziții diverse (loi du 30 juillet 2013 portant des dispositions diverses) (Moniteur belge din 1 august 2013, p. 48270, denumită în continuare „Legea din 30 iulie 2013”), care a eliminat scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată (TVA) pentru prestările de servicii efectuate de avocați în exercitarea activității lor obișnuite.

3

Articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede:

„1.   Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. […]

[…]

3.   Orice acuzat are, mai ales, dreptul:

[…]

[…]”

4

Articolul 14 din CEDO prevede:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

5

Articolul 14 alineatele (1) și (3) din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 și intrat în vigoare la 23 martie 1976 (denumit în continuare „PIDCP”), este redactat după cum urmează:

„1.   Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. […]

[…]

3.   Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții:

[…]

[…]

[…]”

6

Conform articolului 26 din PIDCP:

„Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”

7

Articolul 9 din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201) (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”), prevede:

„(1)   Fiecare parte se asigură, în cadrul legislației interne proprii, că orice persoană care consideră că cererea proprie de informații în conformitate cu articolul 4 a fost ignorată, refuzată pe nedrept, parțial sau total, sau rezolvată în mod necorespunzător sau tratată cu încălcarea dispozițiilor articolului menționat are acces la o cale de atac în fața unei instanțe de judecată sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege.

[…]

(2)   Fiecare parte, în cadrul legislației interne proprii, se asigură că membrii publicului interesat

au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare și/sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege pentru a contesta legalitatea de fond și de procedură a oricărei decizii, acțiuni sau omiteri care intră sub incidența dispozițiilor articolului 6 și, în cazul în care se prevede acest lucru în legislația internă și fără a aduce atingere alineatului (3) menționat în continuare, a altor dispoziții relevante ale prezentei convenții.

Ceea ce constituie un interes suficient și încălcarea unui drept se stabilește în conformitate cu prevederile legislației interne și în conformitate cu obiectivul de a acorda publicului interesat acces larg la justiție în cadrul sferei de aplicare a prezentei convenții. În acest sens, interesul oricărei organizații neguvernamentale care îndeplinește dispozițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (5) este considerat suficient în sensul literei (a) menționate anterior. De asemenea, astfel de organizații sunt considerate ca având drepturi la care se poate aduce atingere în sensul literei (b) menționate anterior.

[…]

(3)   În plus față de căile de atac prevăzute la alineatele (1) și (2) și fără a le aduce atingere, fiecare parte se asigură că, în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă proprie, în cazul în care acestea există, membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni și omiteri ale persoanelor fizice și ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne proprii privind mediul.

(4)   În plus față de alineatul (1) și fără a‑i aduce atingere, procedurile prevăzute la alineatele (1), (2) și (3) prevăd căi de atac adecvate și eficiente, inclusiv prin măsuri provizorii, după caz, și sunt oneste, echitabile, oportune și nu exagerat de costisitoare. Deciziile luate în conformitate cu prezentul articol sunt pronunțate sau consemnate în scris. Hotărârile judecătorești și ale altor organisme, după caz, sunt puse la dispoziția publicului.

(5)   Pentru o mai mare eficiență a dispozițiilor prezentului articol, fiecare parte se asigură că publicului i se furnizează informații privind accesul la căile de atac administrative și judiciare și se preocupă de stabilirea unor mecanisme de asistență adecvate pentru îndepărtarea sau reducerea barierelor financiare și de altă natură din calea accesului la justiție.”

8

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2006/112 prevede:

„Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporționale cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul de operațiuni care au loc în procesul de producție și de distribuție anterior etapei în care este percepută taxa.

La fiecare operațiune, TVA, calculată la prețul bunurilor sau serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibilă după deducerea valorii TVA suportate direct de diferitele componente ale prețului.

Sistemul comun privind TVA se aplică până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv.”

9

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această directivă:

„Următoarele operațiuni sunt supuse TVA:

[…]

[…]”

10

Conform articolului 96 din directiva menționată, statele membre aplică o cotă standard de TVA, care este fixată de fiecare stat membru ca procent din baza de impozitare și care este aceeași pentru livrarea de bunuri și pentru prestarea de servicii.

11

Articolul 98 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă prevede:

„(1)   Statele membre pot aplica fie una, fie două cote reduse.

(2)   Cotele reduse se aplică numai livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii din categoriile prevăzute în anexa III.

[…]”

12

Anexa III la Directiva 2006/112, intitulată „Lista livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii cărora le pot fi aplicate cotele reduse prevăzute la articolul 98”, menționează la punctul 15 „livrarea de bunuri și prestarea de servicii de către organizații recunoscute ca având un caracter social de către statele membre și angajate în activități de asistență și securitate socială, în măsura în care respectivele operațiuni nu sunt scutite în temeiul articolelor 132, 135 și 136”.

13

Articolul 132 din această directivă, care figurează în capitolul 2 din titlul IX din aceasta, intitulat „Scutiri pentru anumite activități de interes general”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre scutesc următoarele tranzacții:

[…]

[…]”

14

Potrivit articolului 168 litera (a) din directiva menționată:

„În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:

[…]”

15

Conform articolului 371 din aceeași directivă, „statele membre care, la 1 ianuarie 1978, scuteau operațiunile enumerate în anexa X partea B pot continua să scutească respectivele operațiuni, în condițiile aplicabile în statul membru în cauză la data respectivă”. Operațiunile vizate în această listă includ printre altele prestările de servicii de către avocați.

16

Articolul 44 alineatul 1 din Legea din 3 iulie 1969 de instituire a Codului privind taxa pe valoarea adăugată (loi du 3 juillet 1969 créant le code de la taxe sur la valeur ajoutée) (Moniteur belge din 17 iulie 1969, p. 7046), prevedea, în versiunea anterioară intrării în vigoare a Legii din 30 iulie 2013:

„Sunt scutite de taxă prestările de servicii efectuate în exercitarea activității lor obișnuite de persoanele următoare:

[…]”

17

Potrivit articolului 60 din Legea din 30 iulie 2013, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2014:

„Se abrogă punctul 1° al articolului 44 [alineatul 1] din Codul privind taxa pe valoarea adăugată, înlocuit prin Legea din 28 decembrie 1992 și modificat prin Legea din 28 decembrie 2011.”

18

În cadrul litigiului principal, Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională, Belgia) a fost sesizată cu o serie de acțiuni care vizau anularea articolului 60 din Legea din 30 iulie 2013. Această dispoziție a eliminat, începând de la 1 ianuarie 2014, scutirea de TVA pentru serviciile prestate de avocați pe care Regatul Belgiei o menținuse în temeiul dispoziției tranzitorii prevăzute la articolul 371 din Directiva 2006/112.

19

Cota legală de TVA aplicată serviciilor prestate de avocați se ridică la 21 % în Belgia.

20

Instanța de trimitere ridică problema dacă perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați și creșterea costurilor acestor servicii pe care o implică această percepere sunt compatibile cu dreptul la o cale de atac efectivă și în special cu dreptul la asistența unui avocat. În plus, aceasta se întreabă dacă reglementarea în discuție în litigiul principal este conformă cu principiul egalității armelor, întrucât această creștere a costurilor nu îi afectează decât pe justițiabilii neimpozabili care nu beneficiază de asistență juridică, în timp ce justițiabilii impozabili au posibilitatea de a deduce TVA‑ul achitat pentru aceste prestații.

21

În aceste condiții, Cour constitutionnelle a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Prin intermediul primei întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență Curții, să examineze validitatea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112 în raport cu dreptul la o cale de atac efectivă și cu principiul egalității armelor garantate de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în măsura în care aceste dispoziții supun la plata TVA‑ului serviciile prestate de avocați justițiabililor care nu beneficiază de asistență juridică în cadrul unui regim național de asistență juridică.

23

Întrucât instanța de trimitere se referă nu numai la articolul 47 din cartă, dar și la articolul 14 din PIDCP și la articolul 4 din CEDO, trebuie amintit că, deși, astfel cum confirmă articolul 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale garantate de CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii și deși articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că drepturile conținute în aceasta, corespunzătoare drepturilor garantate de CEDO, au același înțeles și aceeași întindere ca și cele pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 44, Hotărârea din 3 septembrie 2015, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Comisia, C‑398/13 P, EU:C:2015:535, punctul 45, precum și Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 45). Această din urmă constatare este valabilă de asemenea și în cazul PIDCP. Astfel, aprecierea validității Directivei 2006/112 trebuie să se realizeze numai din perspectiva drepturilor fundamentale garantate de cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 46 și jurisprudența citată).

24

În ceea ce privește întinderea examinării solicitate prin întrebarea adresată, trebuie să se arate că aceasta se limitează la costul specific care rezultă din perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați la o cotă de 21 % și nu vizează ansamblul costurilor aferente procedurii judiciare.

25

În plus, îndoielile exprimate de instanța de trimitere nu privesc decât situația justițiabililor care nu beneficiază de asistență juridică în temeiul dispozițiilor relevante de drept național. Astfel, potrivit indicațiilor furnizate de această instanță, justițiabilii care beneficiază de această asistență nu sunt afectați de o eventuală majorare a onorariilor avocaților care ar putea rezulta din perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați, din moment ce aceste prestări de servicii sunt suportate de statul belgian.

26

În schimb, ceilalți justițiabili trebuie, în principiu, să suporte, în temeiul regulilor prevăzute de dreptul național, onorariile avocaților care includ TVA-ul, ceea ce ridică, potrivit instanței de trimitere, îndoieli privind compatibilitatea unei astfel de sarcini fiscale în raport cu dreptul la o cale de atac efectivă garantat de articolul 47 din cartă. În plus, această instanță are îndoieli privind compatibilitatea acestei sarcini fiscale cu principiului egalității armelor, întrucât numai justițiabilii care sunt impozabili au dreptul de a deduce TVA‑ul plătit în amonte pentru serviciile prestate de avocați, în temeiul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112 și întrucât perceperea TVA‑ului pentru aceste prestări de servicii afectează, astfel, în mod diferit justițiabilii, în funcție de aspectul dacă au sau nu au calitatea de persoane impozabile.

27

Articolul 47 din cartă prevede dreptul la o cale de atac efectivă, acest drept cuprinzând, potrivit celui de al doilea paragraf al acestui articol, în special posibilitatea oricărei persoane de a fi consiliată, apărată și reprezentată de un avocat. Al treilea paragraf al articolului menționat garantează dreptul la o cale de atac efectivă prin acordarea unei asistențe juridice justițiabililor care nu dispun de resurse suficiente.

28

În această privință, trebuie să se arate că reiese din dosarul prezentat Curții că se presupune că justițiabilii care nu au dreptul la asistență juridică, singurii vizați de prima întrebare litera a) dispun, în temeiul dispozițiilor relevante din dreptul național, de resurse suficiente pentru a avea acces la justiție prin reprezentarea lor de către un avocat. Or, cu privire la acești justițiabili, dreptul la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă nu garantează, în principiu, dreptul ca serviciile prestate de avocați să fie scutite de TVA.

29

Prima întrebare litera a), privind validitatea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112 în raport cu articolul 47 din cartă, se apreciază în funcție de caracteristicile specifice acestor dispoziții și nu poate depinde de circumstanțele particulare ale unui anumit caz.

30

În plus, dacă accesul la justiție și efectivitatea protecției juridice depind de o multitudine de factori de orice natură, nu este mai puțin adevărat că costurile aferente unei proceduri judiciare, printre care figurează TVA‑ul aferent serviciilor prestate de avocați, pot de asemenea să aibă o incidență asupra deciziei justițiabilului de a‑și valorifica drepturile în justiție prin reprezentarea sa de către un avocat.

31

Cu toate acestea, reiese din jurisprudența Curții, pronunțată în alte domenii decât dreptul privind TVA‑ul, că impunerea unor astfel de costuri nu poate fi pusă la îndoială în raport cu dreptul la o cale de atac efectivă garantat de articolul 47 din cartă decât dacă aceste costuri au un caracter insurmontabil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C‑279/09, EU:C:2010:811, punctul 61, și Ordonanța din 13 iunie 2012, GREP, C‑156/12, nepublicată, EU:C:2012:342, punctul 46) sau sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctele 48, 49 și 58).

32

Reclamanții din litigiul principal au subliniat, desigur, faptul că perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați la o cotă de 21 % implică, pentru justițiabilii care nu beneficiază de asistență juridică, singurii vizați de prima întrebare litera a), o majorare importantă a costurilor aferente procedurii judiciare.

33

Totuși, astfel cum a arătat printre altele guvernul belgian în observațiile sale scrise, perceperea de TVA pentru aceste prestări de servicii la o cotă de 21 % nu implică, în aceeași proporție, o majorare a onorariilor avocaților, din moment ce, în calitate de persoane impozabile, aceștia au dreptul de a deduce TVA‑ul aferent achizițiilor de bunuri sau servicii în cadrul serviciilor pe care le furnizează, conform articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112. Or, întrucât exercitarea dreptului la deducere este susceptibilă să le reducă sarcinile, măsura în care avocații sunt ținuți din punct de vedere economic să repercuteze sarcina care rezultă din TVA asupra onorariilor lor rămâne incertă.

34

Amploarea unei eventuale majorări a acestor onorarii este cu atât mai incertă cu cât în Belgia se aplică un regim al onorariilor negociate în mod liber. În cadrul unui astfel de regim, fondat pe concurența dintre avocați, aceștia trebuie să ia în considerare situația economică a clienților lor. În plus, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 85 din concluzii, potrivit reglementării naționale relevante, onorariile avocaților trebuie să respecte limitele care rezultă din cerința justei moderații.

35

Prin urmare, nicio corelație strictă, mecanică, nu poate fi stabilită între perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați și o majorare a prețului acestor servicii.

36

În orice caz, întrucât valoarea TVA‑ului în discuție în litigiul principal nu constituie, de departe, fracțiunea cea mai importantă din costurile aferente unei proceduri judiciare, nu se poate considera că perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați constituie, în sine, un obstacol insurmontabil în calea accesului la justiție sau că face ca exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii să fie imposibilă sau excesiv de dificilă. În aceste condiții, faptul că această percepere poate, eventual, să antreneze o majorare a acestor costuri nu poate pune în discuție, în raport cu dreptul la o cale de atac efectivă garantat de articolul 47 din cartă, o astfel de percepere.

37

În ipoteza în care circumstanțele particulare ale unui caz dat ar implica faptul că perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați creează, în sine, un obstacol insurmontabil în calea accesului la justiție sau că face exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii imposibilă sau excesiv de dificilă, ar trebui să se țină seama de aceasta printr‑o organizare adecvată a dreptului la asistență juridică, conform articolului 47 al treilea paragraf din cartă.

38

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că protecția conferită de dreptul la o cale de atac efectivă nu se extinde la perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați.

39

Reclamanții din litigiul principal contestă validitatea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112 și în raport cu principiul egalității armelor, pentru motivul că perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați la o cotă de 21 % îi dezavantajează pe justițiabilii neimpozabili în raport cu justițiabilii care au calitatea de persoane impozabile. Acest dezavantaj ar decurge din faptul că aceștia din urmă, spre deosebire de cei dintâi, beneficiază de un drept de deducere și nu suportă sarcina financiară care rezultă din această aplicare a TVA‑ului.

40

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiului egalității armelor, care este un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil și are drept scop asigurarea echilibrului între părțile la procedură, presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții, C‑199/11, EU:C:2012:684, punctele 71 și 72, Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 31, precum și Ordonanța din 16 iulie 2015, Sánchez Morcillo și Abril García, C‑539/14, EU:C:2015:508, punctul 48).

41

Acest principiu are drept scop asigurarea echilibrului procedural între părțile la o procedură judiciară, garantând egalitatea drepturilor și obligațiilor acestor părți în ceea ce privește în special regulile care reglementează administrarea probelor și dezbaterea contradictorie în fața instanței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții, C‑199/11, EU:C:2012:684, punctele 71 și 72), precum și dreptul la o cale de atac al părților menționate (Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctele 44, 48 și 49).

42

Cu toate acestea, principiului egalității armelor nu implică, astfel cum a arătat Consiliul în observațiile prezentate Curții, obligația de a trata părțile pe picior de egalitate în ceea ce privește cheltuielile suportate în cadrul procedurii judiciare.

43

În ceea ce privește perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați la o cotă de 21 %, trebuie să se arate că, dacă perceperea acestei taxe și exercitarea dreptului de deducere pot, cu siguranță, să confere, pentru onorarii într‑un cuantum identic, un avantaj pecuniar justițiabilului care are calitatea de persoană impozabilă în raport cu justițiabilul neimpozabil, acest avantaj pecuniar nu poate totuși să afecteze echilibrul procedural dintre părți.

44

Astfel, s‑a constatat la punctul 28 din prezenta hotărâre că se presupune că acești justițiabili dispun de resurse suficiente care să le permită să acopere costurile aferente procedurii judiciare, inclusiv onorariile avocaților. Prin urmare, în pofida unui eventual avantaj financiar pe care îl poate acorda unuia sau altuia dintre acești justițiabili, perceperea de TVA pentru serviciile prestate de avocați în discuție în litigiul principal nu este de natură, în raport cu dreptul la un proces echitabil, să pună justițiabilii neimpozabili într‑o situație net mai dezavantajoasă în raport cu justițiabilii care au calitatea de persoane impozabile.

45

Astfel cum a arătat Comisia în observațiile prezentate Curții, capacitatea unei părți într‑un litigiu de a achita onorarii ale avocaților mai ridicate decât cele achitate de adversarul său nu se traduce în mod necesar într‑o mai bună reprezentare juridică. Astfel, potrivit constatării care figurează la punctul 34 din prezenta hotărâre, în cadrul unui regim al onorariilor avocaților negociate în mod liber, precum cel în vigoare în Belgia, avocații pot ține seama de situația economică a clienților lor și solicita clienților lor neimpozabili plata de onorarii, inclusiv de TVA, mai scăzute decât cele pe care le solicită de la clienții impozabili.

46

Prin urmare, trebuie să se constate că garanția conferită de principiul egalității armelor nu se extinde la perceperea de TVA la o cotă de 21 % pentru serviciile prestate de avocați.

47

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare litera a) că examinarea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112 în raport cu dreptul la o cale de atac efectivă și cu principiul egalității armelor garantate de articolul 47 din cartă nu a revelat niciun element de natură să le afecteze validitatea, în măsura în care aceste dispoziții supun la plata TVA‑ului serviciile prestate de avocați în favoarea justițiabililor care nu beneficiază de asistență juridică în cadrul unui regim național de asistență juridică.

48

Prin intermediul primei întrebări litera b), instanța de trimitere solicită în esență Curții să examineze validitatea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112 în raport cu articolul 9 alineatele (4) și (5) din Convenția de la Aarhus, în măsura în care acestea supun la plata TVA‑ului serviciile prestate de avocați.

49

În această privință, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că dispozițiile unui acord internațional la care Uniunea este parte nu pot fi invocate în susținerea unei acțiuni în anularea unui act de drept derivat al Uniunii sau a unei excepții întemeiate pe nelegalitatea unui asemenea act decât cu condiția, pe de o parte, ca natura și economia acordului respectiv să nu se opună acestei acțiuni și, pe de altă parte, ca acele dispoziții să fie, în ceea ce privește conținutul lor, necondiționate și suficient de precise (Hotărârea Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4, punctul 54 și jurisprudența citată).

50

În ceea ce privește articolul 9 alineatul (4) din Convenția de la Aarhus, reiese chiar din cuprinsul acestei dispoziții că nu se aplică decât procedurilor vizate la articolul 9 alineatele (1), (2) și (3) din această convenție. Or, aceste din urmă dispoziții nu conțin nicio obligație necondiționată și suficient de precisă care să poată guverna în mod direct situația juridică a particularilor.

51

Astfel, Curtea a statuat, în ceea ce privește articolul 9 alineatul (3) din convenția menționată, că, din moment ce numai „în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă, membrii publicului” sunt titulari ai drepturilor prevăzute de această dispoziție, aceasta este condiționată, în aplicarea sau în efectele sale, de intervenția unui act ulterior (Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctul 45, precum și Hotărârea din 13 ianuarie 2015, Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4, punctul 55).

52

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 92 din concluzii, articolul 9 alineatele (1) și (2) din Convența de la Aarhus se referă de asemenea la criterii stabilite de dreptul național. Astfel, potrivit prevederilor acestor dispoziții, căile de atac pe care le vizează trebuie să fie stabilite „în cadrul legislației interne proprii” a părților la această convenție, legiuitorul național trebuind printre altele să decidă dacă dorește să prevadă posibilitatea unei căi de atac „în fața unei instanțe de judecată sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege”. În plus, din articolul 9 alineatul (2) al doilea paragraf din convenția menționată reiese că revine dispozițiilor de drept intern sarcina să determine „ceea ce constituie un interes suficient și încălcarea unui drept”.

53

Rezultă că aplicarea articolului 9 alineatul (4) din Convenția de la Aarhus se referă în mod exclusiv la dispoziții ale acestei convenții care nu îndeplinesc condițiile vizate la punctul 49 din prezenta hotărâre pentru a putea fi invocate în sprijinul unei acțiuni în anularea unui act de drept derivat al Uniunii.

54

Așadar, articolul 9 alineatul (4) din convenția menționată nu poate fi invocat pentru a pune la îndoială validitatea Directivei 2006/112.

55

În ceea ce privește articolul 9 alineatul (5) din Convenția de la Aarhus, reiese din această dispoziție, potrivit căreia fiecare dintre părțile la o convenție trebuie să se „preocupe” de stabilirea unor „mecanisme de asistență adecvate” pentru îndepărtarea sau reducerea barierelor financiare și de altă natură din calea accesului la justiție, că ea nu conține o obligație necondiționată și suficient de precisă și că este condiționată, în aplicarea sau în efectele sale, de intervenția unui act ulterior.

56

În aceste condiții, articolul 9 alineatul (5) din convenția menționată nu poate, din cauza naturii sale înseși, să fie invocat în vederea contestării validității Directivei 2006/112.

57

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare litera b) că articolul 9 alineatele (4) și (5) din Convenția de la Aarhus nu poate fi invocat în scopul aprecierii validității articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112.

58

Prin intermediul primei întrebări litera c), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 132 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2006/112 sau „alte dispoziții” din această directivă trebuie să fie interpretate în sensul că serviciile prestate de avocați în favoarea justițiabililor care beneficiază de asistență juridică în cadrul unui regim național de asistență juridică, precum cel în discuție în litigiul principal, sunt scutite de TVA. În cazul unui răspuns negativ la această întrebare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să examineze validitatea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din această directivă în raport cu articolul 47 din cartă, în măsura în care aceste dispoziții supun serviciile prestate de avocați la plata de TVA.

59

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, dacă întrebarea adresată cu titlu principal se referă atât la articolul 132 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2006/112, cât și la eventuale „alte dispoziții” din această directivă, cererea de decizie preliminară nu permite identificarea acelor dispoziții din directiva menționată, altele decât articolul 132 alineatul (1) litera (g) din aceasta, pe baza cărora serviciile prestate de avocați în cadrul unui regim național de asistență juridică ar putea fi scutite de TVA.

60

Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 54 și 55 din concluzii, deși Curtea nu s‑a pronunțat încă asupra aplicării scutirii prevăzute la articolul 132 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2006/112 privind serviciilor prestate de avocați în cadrul unui regim național de asistență juridică, ea a statuat totuși că acestor prestări de servicii nu li se poate aplica o cotă de TVA redusă în temeiul articolului 98 alineatul (2) din această directivă coroborat cu punctul 15 din anexa III la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2010, Comisia/Franța, C‑492/08, EU:C:2010:348, punctul 47).

61

În această hotărâre, Curtea a considerat că, din moment ce punctul 15 din anexa III la directiva menționată nu autorizează statele membre să aplice o cotă redusă de TVA tuturor prestărilor de servicii cu caracter social, ci numai celor acordate de organizații care răspund dublei cerințe de a avea ele însele un caracter social și de a fi angajate în activități de asistență și securitate socială, voința legiuitorului Uniunii de a oferi posibilitatea aplicării unei cote reduse numai în cazul prestărilor de servicii acordate de organizații care răspund acestei duble cerințe ar fi contracarată dacă un stat membru ar fi liber să califice entitățile private care urmăresc un scop lucrativ drept organizații în sensul punctului 15 menționat datorită simplului fapt că aceste entități prestează și servicii cu caracter social (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2010, Comisia/Franța, C‑492/08, EU:C:2010:348, punctele 43 și 44).

62

Astfel, Curtea a statuat că un stat membru nu poate să aplice o cotă redusă de TVA unor prestări de servicii acordate de entități private care urmăresc un scop lucrativ numai pe baza aprecierii caracterului acestor servicii, fără a ține seama în special de obiectivele urmărite de aceste entități apreciate în ansamblul lor și de stabilitatea angajamentului social al acestora. Or, având în vedere obiectivele sale globale și lipsa de stabilitate a unui eventual angajament social, categoria profesională a avocaților și a avoués în general nu poate fi considerată ca prezentând un caracter social (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2010, Comisia/Franța, C‑492/08, EU:C:2010:348, punctele 45 și 46).

63

Această jurisprudență se aplică mutatis mutandis scutirii prevăzute la articolul 132 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2006/112, din moment ce aplicarea sa este nu doar supusă unei condiții privind caracterul social al prestărilor de servicii în cauză, acestea trebuind să fie legate în mod strâns de asistență și de securitatea socială, dar este, în plus, limitată la prestările de servicii efectuate de organisme recunoscute ca având un caracter social.

64

În speță, din dosarul prezentat Curții reiese că prestările de servicii în condițiile regimului național de asistență juridică nu sunt furnizate de toți avocații, ci numai de cei care se oferă voluntari pentru a furniza aceste prestări de servicii cu titlu principal sau cu titlu accesoriu și care sunt, în acest scop, înscriși pe o listă stabilită anual. Astfel, rezultă că prestarea serviciilor în condițiile unui astfel de regim nu constituie decât un obiectiv printre altele ale profesiei de avocat.

65

Prin urmare, serviciile prestate de avocați în cadrul regimului național de asistență juridică în discuție în litigiul principal nu sunt scutite de TVA în temeiul articolului 132 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2006/112.

66

În sfârșit, în ipoteza în care aceste prestări de servicii nu ar fi scutite de TVA, instanța de trimitere ridică problema validității articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 alineatul (1) litera (c) din directiva menționată în raport cu articolul 47 din cartă, în măsura în care aplică o cotă de 21 % de TVA prestărilor de servicii menționate. În această privință, pare să reiasă din indicațiile instanței de trimitere că regimul național de asistență juridică în discuție în litigiul principal suportă în totalitate onorariile avocaților cu privire la justițiabilii care beneficiază de această asistență, inclusiv TVA‑ul aferent serviciilor prestate de avocați.

67

Or, în absența unor indicații complementare din partea instanței de trimitere privind efectele sale, aplicarea TVA‑ului serviciilor prestate de avocați în cadrul acestui regim național de asistență juridică nu pare să pună în discuție dreptul la o cale de atac efectivă a justițiabililor care beneficiază de o astfel de asistență.

68

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare litera c) că articolul 132 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2006/112 trebuie să fie interpretat în sensul că serviciile prestate de avocați în favoarea justițiabililor care beneficiază de asistență juridică în cadrul unui regim național de asistență juridică precum cel în discuție în litigiul principal nu sunt scutite de TVA.

69

Având în vedere răspunsurile date la prima întrebare literele a)-c), nu trebuie să se examineze a doua‑a patra întrebare.

70

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: