—

pentru SOVAG – Schwarzmeer und Ostsee Versicherungs‑Aktiengesellschaft, de R. Heß, Rechtsanwalt, de E. Salonen, asianajaja, și de A. Staudinger;

—

pentru If Vahinkovakuutusyhtiö Oy, de J. Tanhuanpää;

—

pentru guvernul finlandez, de J. Heliskoski, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de E. Paasivirta, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 punctul 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 12 p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SOVAG – Schwarzmeer und Ostsee Versicherungs‑Aktiengesellschaft (denumită în continuare „SOVAG”), societate de asigurări cu sediul în Germania, pe de o parte, și If Vahinkovakuutusyhtiö Oy (denumită în continuare „If”), societate de asigurări cu sediul în Finlanda, pe de altă parte, privind o cerere de rambursare a unei sume de bani plătită cu titlu de despăgubire persoanei vătămate în urma unui accident de circulație.

3

Din considerentul (2) al Regulamentului nr. 44/2001 reiese că acesta vizează, pentru buna funcționare a pieței interne, adoptarea „de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor de către statele membre legate prin prezentul regulament”.

4

Considerentele (11)-(13) și (15) ale acestui regulament enunță:

[…]

5

Normele de competență figurează în capitolul II din regulamentul menționat.

6

Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care face parte din secțiunea 1 din capitolul II din acesta, intitulată „Dispoziții generale”, are următorul cuprins:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

7

Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament, care figurează tot în secțiunea 1, prevede:

„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

8

Articolul 4 din regulamentul menționat, care face parte din aceeași secțiune, prevede:

„(1)   Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolelor 22 și 23.

(2)   Împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naționalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce normele de competență în vigoare în statul în cauză și, în special, cele prevăzute în anexa I, în aceeași manieră ca și cetățenii statului în cauză.”

9

Articolul 5 punctul 5 din Regulamentul nr. 44/2001, inclus în secțiunea 2 din capitolul II din acesta, intitulată „Competențe speciale”, prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru, în privința unei contestații privind exploatarea unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză.

10

Articolul 6 din acest regulament, inclus în secțiunea 2, prevede următoarele:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție:

[…]”

11

Articolul 8 din regulamentul menționat, care este inclus în secțiunea 3 din capitolul II din acesta, intitulată „Competența în materie de asigurări”, prevede:

„În materie de asigurări, competența este determinată de prezenta secțiune, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 4 și articolului 5 punctul 5.”

12

Articolul 11 din același regulament, care figurează tot în secțiunea 3, prevede:

„(1)   În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanței permite acest lucru, să fie acționat în fața instanței la care persoana vătămată a introdus acțiunea împotriva asiguratului.

(2)   Dispozițiile articolelor 8, 9 și 10 se aplică în cazul acțiunii directe introduse de persoana vătămată împotriva asigurătorului, în situația în care sunt permise asemenea acțiuni directe.

(3)   Dacă legea privind astfel de acțiuni directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deținătorului poliței de asigurare sau a asiguratului, aceeași instanță este competentă asupra acestora.”

13

Articolul 5 din capitolul 18 din Codul de procedură judiciară (Suomen oikeudenkäymiskaaren) prevede următoarele:

„Partea care, în eventualitatea pierderii procesului, s‑ar putea îndrepta cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri sau cu o altă cerere similară împotriva unui terț poate invoca dreptul prin formularea unei cereri corespunzătoare în cadrul aceluiași proces.

Terții pot formula în cadrul procesului în care se judecă litigiul dintre părțile originare o cerere în sensul [primului paragraf] împotriva oricăreia dintre părți.”

14

Articolul 61 din Legea privind asigurarea pentru accidente [Tapaturmavakuutuslaki (1948/608)] din 20 august 1948 (denumită în continuare „Legea privind asigurarea pentru accidente”) are următorul cuprins:

„Persoana care a fost despăgubită pentru prejudiciul suferit în temeiul prezentei legi are dreptul de a solicita în temeiul unei alte legi autorului prejudiciului sau unei alte persoane care are obligația de a repara prejudiciul o despăgubire pentru vătămările suferite. Cu toate acestea, instanța nu poate acorda o despăgubire mai mare decât diferența dintre valoarea totală a prejudiciului și despăgubirea acordată în temeiul prezentei legi.

Societatea de asigurări obligată în temeiul prezentei legi la plata despăgubirilor pentru prejudiciul suferit are dreptul de a solicita rambursarea sumelor plătite din partea persoanei care are obligația de a repara prejudiciul în sensul [primului paragraf]. Cu toate acestea, cererea nu poate fi îndreptată împotriva celui care a reparat deja cu bună‑credință prejudiciul cauzat și nici împotriva celui obligat la reparații în temeiul Legii privind răspunderea pentru produse defectuoase.

Societatea de asigurări nu poate obține despăgubiri mai mari decât ar fi putut obține partea prejudiciată sau aparținătorii acesteia.”

15

Din decizia de trimitere reiese că A, persoană vătămată în urma unui accident de circulație în Germania, a formulat o acțiune împotriva SOVAG, la care era asigurat vehiculul care a produs prejudiciul, în fața Länsi‑Uudenmaan käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Uusimaa occidentală). În cadrul acesteia, A solicita, printre altele, să se constate că suferise un grav traumatism cranian și cervical și că avea, în urma acestui accident, o incapacitate de muncă permanentă.

16

Întrucât acest accident de circulație era și un accident de muncă, în sensul Legii privind asigurarea pentru accidente, If, care are sediul în Finlanda, a plătit lui A, în temeiul acestei legi, despăgubiri pentru accidentul menționat.

17

După formularea de către A a acțiunii împotriva SOVAG, If a formulat ea însăși o acțiune împotriva acestei societăți în fața aceleiași instanțe de prim grad. If a solicitat să se constate că, pe lângă alte prejudicii, A a suferit un traumatism cerebral grav și un traumatism cervical în urma cărora a rămas în incapacitate de muncă permanentă. Pe de altă parte, If a solicitat, în temeiul articolului 61 alineatul (2) din Legea privind asigurarea pentru accidente, să se constate obligația SOVAG de a‑i rambursa toate despăgubirile, cu dobânzile aferente, pe care i le plătise sau i le va plăti lui A pentru accidentul în cauză.

18

If a solicitat de asemenea soluționarea cererii sale în cadrul aceleiași proceduri precum cea inițiată de A împotriva SOVAG. La rândul său, SOVAG a invocat necompetența instanțelor finlandeze pentru a soluționa cererea formulată de If.

19

Prin ordonanța din 20 decembrie 2012, Länsi‑Uudenmaan käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță al Uusimaa occidentală) a declarat inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor secțiunii 3 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001, acțiunea formulată de If împotriva SOVAG pentru motivul necompetenței instanțelor finlandeze.

20

Această instanță a considerat că, în temeiul articolului 8 din regulamentul menționat, competența judiciară nu poate fi stabilită, în materia asigurărilor, decât prin dispozițiile secțiunii 3 din capitolul II din regulamentul amintit, fără a aduce atingere articolului 4 și articolului 5 punctul 5 din același regulament.

21

Prin hotărârea din 24 aprilie 2013, Turun hovioikeus (Curtea de Apel din Turku), în fața căreia If formulase apel împotriva ordonanței menționate, a anulat această ordonanță.

22

Potrivit instanței respective, articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, iar nu dispozițiile secțiunii 3 din capitolul II din acest regulament, era aplicabil în cauza principală, întrucât acțiunea formulată de If împotriva SOVAG avea o legătură directă cu litigiul dintre A și SOVAG.

23

SOVAG a introdus recurs împotriva acestei hotărâri la Korkein oikeus (Curtea Supremă).

24

Potrivit instanței de trimitere, se pune problema dacă articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 se referă și la o situație precum cea din cauza principală, în care un terț acționează în justiție o persoană care este parte în procedura jurisdicțională inițială.

25

În aceste împrejurări, Korkein oikeus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

26

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că în domeniul său de aplicare intră o acțiune pe care a formulat‑o un terț, conform dispozițiilor naționale, împotriva pârâtului din procedura inițială și care are ca obiect o cerere strâns legată de cererea principală respectivă, care vizează obținerea rambursării unor despăgubiri plătite de acest terț solicitantului în cadrul procedurii inițiale menționate.

27

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 8 din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit căruia, în materie de asigurări, competența este determinată de dispozițiile articolelor 8-14 din acesta, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 4 și articolului 5 punctul 5 din regulamentul amintit, nu menționează articolul 6 punctul 2 din același regulament.

28

Potrivit SOVAG, această din urmă dispoziție nu este aplicabilă întrucât secțiunea 3 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001 stabilește, în materie de asigurări, un sistem autonom de repartizare a competențelor jurisdicționale.

29

Cu toate acestea, trebuie amintit că obiectivul acestei secțiuni este, potrivit considerentului (13) al Regulamentului nr. 44/2001, de a proteja partea defavorizată, și anume persoana asigurată, beneficiarul sau deținătorul poliței, prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale.

30

Or, cererea în discuție în litigiul principal se înscrie în raporturile dintre profesioniști din domeniul asigurărilor și nu poate afecta situația procedurală a unei părți apreciate a fi cea mai defavorizată. Obiectivul de a o proteja pe aceasta din urmă fiind atins odată ce este stabilită competența în temeiul secțiunii 3 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001, dezvoltările procedurale ulterioare privind doar raporturile dintre profesioniști nu pot intra în domeniul de aplicare al acestei secțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea GIE Réunion européenne și alții, C‑77/04, EU:C:2005:327, punctele 20 și 23, precum și Hotărârea Vorarlberger Gebietskrankenkasse, C‑347/08, EU:C:2009:561, punctul 42).

31

Prin urmare, întrucât o cerere care, precum cea din litigiul principal, este formulată de un asigurător împotriva unui alt asigurător nu intră sub incidența secțiunii menționate, articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 va fi aplicabil unei astfel de cereri în măsura în care aceasta din urmă se încadrează în situațiile vizate de dispoziția menționată.

32

În această privință, trebuie să se țină cont, în primul rând, de termenii articolului 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001.

33

Modul în care sunt redactate mai multe versiuni lingvistice ale acestei dispoziții, printre care cele în limbile finlandeză, franceză, germană și suedeză, nu exclude posibilitatea ca instanța sesizată cu cererea principală să fie competentă să judece o acțiune formulată de un terț împotriva uneia dintre părțile din această cerere principală.

34

Alte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții, printre care cea în limba engleză, par, în schimb, să limiteze domeniul de aplicare al acțiunii formulate împotriva unui terț („a person domiciled in a Member State may also be sued: […] as a third party”).

35

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea Jakutis și Kretingalės kooperatinė ŽŪB, C‑103/14, EU:C:2015:752, punctul 103).

36

Așadar, în al doilea rând, este necesar să se ia în considerare economia generală și finalitatea Regulamentului nr. 44/2001.

37

În această privință, trebuie arătat că, deși normele de competență specială sunt de strictă interpretare, nefiind posibilă interpretarea lor dincolo de ipotezele avute în vedere în mod explicit de Regulamentul nr. 44/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, C‑352/13, EU:C:2015:335, punctul 18), mai multe obiective ale acestuia pledează în favoarea interpretării conform căreia o acțiune formulată de un terț împotriva uneia dintre părțile din procedura inițială intră de asemenea în domeniul de aplicare al articolului 6 punctul 2 din acest regulament.

38

Astfel, considerentul (15) al regulamentului menționat subliniază că, în interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile, în timp ce considerentul (12) al aceluiași regulament amintește că, în afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.

39

Or, soluționarea în cadrul aceleiași proceduri a cererii principale și a unei cereri formulate de un terț împotriva unei părți din această procedură și strâns legată de prima cerere este de natură să favorizeze obiectivele vizate mai sus într‑o situație în care acțiunea a fost formulată de persoana vătămată împotriva asigurătorului persoanei responsabile pentru daunele produse și în care un alt asigurător, care a despăgubit deja în parte această persoană pentru aceste daune, urmărește să obțină de la primul asigurător rambursarea despăgubirii respective.

40

Astfel, în lipsa acestei posibilități, ar exista riscul ca două instanțe judecătorești să pronunțe în aceeași cauză hotărâri divergente, ale căror recunoaștere și executare ar fi, prin urmare, incerte.

41

Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să arate, în cadrul Convenției privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968 (JO 1972, L 299, p. 32), că acțiunea formulată de asigurat împotriva asigurătorului în vederea obținerii unei despăgubiri pentru daunele produse de accident și acțiunea prin care asigurătorul menționat cheamă în judecată, în scopul acordării unor despăgubiri, un alt asigurător despre care se consideră că a acoperit același eveniment ar trebui să fie considerate o cerere principală și, respectiv, o cerere de chemare în garanție în sensul articolului 6 punctul 2 din aceeași convenție (a se vedea în acest sens Hotărârea GIE Réunion européenne și alții, C‑77/04, EU:C:2005:327, punctul 27).

42

În această privință, Curtea s‑a întemeiat pe raportul privind această convenție întocmit de domnul Jenard (JO 1979, C 59, p. 1, în special p. 27).

43

Dat fiind că interpretarea dată de Curte în ceea ce privește dispozițiile convenției menționate este valabilă și pentru cele ale Regulamentului nr. 44/2001, în cazul în care dispozițiile acestor instrumente pot fi calificate drept echivalente (Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, C‑352/13, EU:C:2015:335, punctul 60), trebuie arătat că această situație se regăsește în ceea ce privește articolul 6 punctul 2 din aceeași convenție și articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001.

44

În lumina interpretării enunțate la punctul 41 din prezenta hotărâre și a obiectivelor amintite la punctele 38 și 39 din aceasta, trebuie să se considere că articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică unei cereri precum cea în discuție în litigiul principal, ceea ce confirmă de altfel constatarea făcută în raportul menționat elaborat de domnul Jenard potrivit căreia cererea de intervenție poate viza și situațiile în care un terț devine parte în procedură pentru a‑și apăra propriile interese.

45

Întrucât articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 impune o legătură între, pe de o parte, cererea principală și, pe de altă parte, cererea de intervenție sau cererea de chemare în garanție care sunt vizate de acesta, este de competența instanței naționale sesizate cu cererea principală să verifice existența unei astfel de legături, în sensul că trebuie să se asigure că cererea de intervenție sau cererea de chemare în garanție nu vizează doar scoaterea pârâtului de sub competența instanței în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea GIE Réunion européenne și alții, C‑77/04, EU:C:2005:327, punctele 30 și 32).

46

În această privință, faptul că o dispoziție națională precum articolul 5 al doilea paragraf din capitolul 18 din Codul de procedură judiciară condiționează posibilitatea unui terț de a formula o acțiune în cadrul unei proceduri jurisdicționale deja începute de obligația ca această acțiune să aibă o legătură cu cererea principală constituie, cu siguranță, un element de natură să evite o eludare a articolului 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001.

47

Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 6 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că în domeniul său de aplicare intră o acțiune pe care a formulat‑o un terț, conform dispozițiilor din legislația națională, împotriva pârâtului din procedura inițială și care are ca obiect o cerere strâns legată de cererea principală respectivă, vizând obținerea rambursării unor despăgubiri plătite de acest terț reclamantului din cadrul procedurii inițiale amintite, cu condiția ca această acțiune să nu fi fost formulată doar pentru a scoate pârâtul menționat de sub competența instanței în cauză.

48

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 6 punctul 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că în domeniul său de aplicare intră o acțiune pe care a formulat‑o un terț, conform dispozițiilor din legislația națională, împotriva pârâtului din procedura inițială și care are ca obiect o cerere strâns legată de cererea principală respectivă, vizând obținerea rambursării unor despăgubiri plătite de acest terț reclamantului din cadrul procedurii inițiale amintite, cu condiția ca această acțiune să nu fi fost formulată doar pentru a scoate pârâtul menționat de sub competența instanței în cauză.