1. 

 ( 2 ) impune statelor membre să garanteze că o clauză contractuală sau o practică referitoare la data de plată sau la termenul de plată, rata dobânzii pentru efectuarea cu întârziere a plăților sau despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare nu este aplicabilă sau generează dreptul de a cere despăgubiri, dacă este vădit inechitabilă pentru creditor. În acest sens, printre clauzele contractuale sau practicile vădit inechitabile se numără cele care exclud dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților sau despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare. Statele membre se asigură de asemenea că, în tranzacțiile comerciale în care debitorul este o autoritate publică, creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă legală pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare.

2. 

În Spania, Real Decreto‑ley 8/2013, de 28 de junio, de medidas urgentes contra la morosidad de las administraciones públicas y de apoyo a entidades locales con problemas financieros (Decretul‑lege regal nr. 8/2013 din 28 iunie 2013 privind măsurile urgente pentru combaterea întârzierii în efectuarea plăților de către autoritățile publice și pentru sprijinirea entităților locale care se confruntă cu probleme financiare, denumit în continuare „Legea nr. 8/2013”) prevedea un mecanism extraordinar de finanțare prin care întreprinderile care aveau creanțe față de autoritățile publice a căror capacitate de a plăti era compromisă ar fi putut conveni să renunțe la dobânzi, la cheltuieli judiciare și la cheltuieli de recuperare în schimbul plății imediate a principalului. Efectul era stingerea obligației de a lichida datoria în întregime și închiderea oricărei proceduri jurisdicționale inițiate.

3. 

O societate de factoring a achiziționat o serie de creanțe exigibile deținute de furnizori față de o autoritate sanitară regională din Spania și a urmărit în fața instanțelor spaniole creanțele respective împreună cu dobânzile și cu cheltuielile de recuperare aferente. Ulterior, a aderat la mecanismul extraordinar de finanțare și a recuperat (aproape) întreaga valoare a creanțelor principale. Cu toate acestea, ea a inițiat o altă acțiune în justiție pentru a contesta excluderea dobânzilor și a cheltuielilor de recuperare, pe care o consideră contrară Directivei privind întârzierea efectuării plăților.

4. 

Pentru a stabili dacă acest argument este valid, Juzgado Contencioso‑Administrativo (Tribunalul administrativ) no 6, Murcia, solicită pronunțarea unei decizii preliminare cu privire la interpretarea acestei directive. O altă problemă, ridicată de Comisie, este aspectul dacă în cazul creanțelor care fac obiectul procedurii principale este aplicabilă ratione temporis versiunea actuală a Directivei privind întârzierea efectuării plăților (Directiva 2011/7) sau predecesoarea acesteia (Directiva 2000/35).

5.

Directiva 2000/35 se aplica „tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale” (articolul 1), și anume „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost” [articolul 2 punctul 1].

6.

Articolul 3 prevedea în special:

„(1)   Statele membre garantează că:

[…]

(3)   Statele membre garantează că un acord asupra datei plății sau a consecințelor întârzierii în efectuarea plăților care nu respectă dispozițiile alineatului (1) literele (b)-(d) și ale alineatului (2) fie nu este aplicabil, fie generează dreptul de a cere despăgubiri, dacă, ținând cont de toate circumstanțele cazului, inclusiv practicile și uzanțele comerciale și natura produselor, este extrem de inechitabil pentru creditor. Pentru a determina dacă un acord este extrem de inechitabil pentru creditor se ia în considerare, inter alia, dacă debitorul are motive obiective de derogare de la dispozițiile alineatului (1) literele (b)-(d) și ale alineatului (2). Dacă se constată că un astfel de acord este extrem de inechitabil, se aplică dispozițiile legale, cu excepția cazurilor în care instanțele naționale stabilesc clauze diferite care sunt echitabile.

(4)   Statele membre garantează că, în interesul creditorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficiente pentru a stopa aplicarea unor clauze extrem de inechitabile în înțelesul alineatului (3).

[…]”

7.

Articolul 6 impunea statelor membre să transpună directiva până la 8 august 2002, dar le permitea să mențină sau să adopte dispoziții legale mai favorabile creditorului decât dispozițiile necesare pentru respectarea directivei și, în special, să excludă contractele care au fost încheiate anterior datei de 8 august 2002.

8.

Articolul 1 prevede:

„(1)   Prezenta directivă urmărește să combată întârzierea în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, în vederea asigurării funcționării adecvate a pieței interne, promovând astfel competitivitatea întreprinderilor, în special cea a IMM‑urilor.

(2)   Prezenta directivă se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.

(3)   Statele membre pot exclude datoriile care sunt subiect al procedurilor de insolvență instituite împotriva debitorului, inclusiv al procedurilor care au ca obiectiv reeșalonarea datoriei.”

9.

Articolul 2 punctul 1 definește „tranzacțiile comerciale” în termeni identici cu cei enunțați la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2000/35.

10.

Articolul 4 privește tranzacțiile dintre întreprinderi și autoritățile publice. Alineatul (1) prevede:

„Statele membre se asigură că, în tranzacțiile comerciale în care debitorul este o autoritate publică, creditorul este îndreptățit, la expirarea termenului menționat la alineatele (3), (4) sau (6), să perceapă dobândă legală pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

11.

Articolul 4 alineatele (3), (4) și (6) precizează un termen de plată de 30 de zile sau, în anumite cazuri, de 60 de zile.

12.

Articolul 6 are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre se asigură că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale devine exigibilă în conformitate cu articolul 3 sau 4, creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă fixă de 40 EUR, în calitate de despăgubire minimă.

(2)   Statele membre se asigură că suma fixă menționată la alineatul (1) este exigibilă fără a fi necesară o notificare și reprezintă o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare ale creditorului.

(3)   În plus față de suma fixă menționată la alineatul (1), creditorul este îndreptățit să solicite o despăgubire rezonabilă de la debitor pentru orice cheltuieli de recuperare care depășesc suma fixă respectivă angajate din cauza efectuării cu întârziere a plăților de către debitor. Aceste cheltuieli ar putea să includă cheltuielile suportate, printre altele, în vederea angajării unui avocat sau a unei firme de colectare a debitelor.”

13.

Articolul 7 prevede în special că:

„(1)   Statele membre garantează că o clauză contractuală sau o practică referitoare la data de plată sau la termenul de plată, rata dobânzii pentru efectuarea cu întârziere a plăților sau despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare nu este aplicabilă sau generează dreptul de a cere despăgubiri, dacă este vădit inechitabilă pentru creditor.

Pentru a determina dacă o clauză contractuală sau o practică este vădit inechitabilă pentru creditor, în sensul primului paragraf, se ține cont de toate circumstanțele cazului, inclusiv de următoarele:

(2)   În scopul aplicării alineatului (1), orice clauză contractuală sau practică care exclude achitarea unor dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților este considerată ca fiind vădit inechitabilă.

(3)   În scopul aplicării alineatului (1), orice clauză contractuală sau practică care exclude compensarea cheltuielilor de recuperare așa cum se menționează la articolul 6 este considerată ca fiind vădit inechitabilă.

[…]”

14.

Articolul 12 prevede în special:

„(1)   Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma articolelor 1-8 și articolului 10 până la 16 martie 2013. […]

[…]

(3)   Statele membre pot menține sau adopta dispoziții legale mai favorabile creditorului decât cele necesare pentru respectarea prezentei directive.

(4)   În transpunerea prezentei directive, statele membre decid dacă exclud contractele care au fost încheiate înainte de 16 martie 2013.”

15.

Articolul 13 prevede în special:

„Directiva 2000/35/CE se abrogă de la 16 martie 2013, fără a aduce atingere obligațiilor care revin statelor membre privind termenele de transpunere a directivei în legislația națională și de aplicare a acesteia. Cu toate acestea, directiva menționată continuă să se aplice contractelor încheiate înainte de data de la care prezenta directivă nu se mai aplică în temeiul articolului 12 alineatul (4).

[…]”

16.

Directiva 2000/35 a fost transpusă în dreptul spaniol prin Ley 3/2004, de 29 de diciembre, por la que se establecen medidas de lucha contra la morosidad en las operaciones comerciales (Legea nr. 3/2004 din 29 decembrie 2004 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, denumită în continuare „Legea nr. 3/2004”). Această lege se aplica contractelor încheiate ulterior datei de 8 august 2002.

17.

Directiva 2011/7 a fost transpusă prin Real Decreto‑ley 4/2013, de 22 de febrero, de medidas de apoyo al emprendedor y de estímulo del crecimiento y de la creación de empleo [Decretul‑lege regal nr. 4/2013 din 22 februarie 2013 privind măsurile de sprijinire a întreprinzătorilor și de stimulare a creșterii economice și a creării de locuri de muncă; denumit în continuare „Legea nr. 4/2013”) ( 3 ), al cărui articol 33 modifică Legea nr. 3/2004. Articolul 9 alineatul (1) din Legea nr. 3/2004 prevede, în prezent, în special:

„Sunt nule clauzele încheiate între părți cu privire la data plății sau la consecințele întârzierii în efectuarea plăților care nu sunt conforme cu termenul de plată […] ori cu rata dobânzii legale […], precum și clauzele care contravin condițiilor privind aplicarea dobânzilor de întârziere prevăzute la articolul 6, în cazul în care constituie un abuz manifest față de creditor, având în vedere toate circumstanțele cauzei, printre care natura produsului sau a serviciului, oferirea de către debitor de garanții suplimentare și uzanțele comerciale obișnuite. Este prezumată drept abuzivă orice clauză care exclude compensația pentru cheltuielile de recuperare […]

[…]

Pentru a stabili dacă o clauză sau o practică este abuzivă față de creditor trebuie să se aibă în vedere, printre alți factori, dacă debitorul are vreun motiv obiectiv pentru a nu respecta termenul de plată și pentru a nu plăti dobânda de întârziere legală […]; trebuie să se aibă în vedere natura bunului sau a serviciului sau dacă acesta implică o abatere gravă de la practicile și uzanțele comerciale, contrară bunei‑credințe și corectitudinii.

De asemenea, pentru a determina dacă o clauză sau o practică este abuzivă, trebuie avute în vedere toate circumstanțele cauzei, și anume dacă scopul principal [al clauzei sau al practicii] este furnizarea de active lichide debitorului pe cheltuiala creditorului, sau dacă contractantul principal impune furnizorilor sau subcontractanților săi condiții de plată care nu sunt justificate de condițiile de care beneficiază el însuși sau prin alte motive obiective.” ( 4 )

18.

În ceea ce privește contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 4/2013, această lege prevede la a treia dispoziție tranzitorie că:

„Dispozițiile [Legii nr. 3/2004], cu modificările prevăzute în această lege, se aplică în aceea ce privește executarea tuturor contractelor după o perioadă de un an de la data intrării în vigoare a prezentului Decret‑lege regal, chiar dacă acestea au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.”

19.

Legea nr. 8/2013 ( 5 ) a reglementat o a treia și ultimă etapă a unui mecanism extraordinar de finanțare inițiat și continuat prin două legi anterioare, pentru plata furnizorilor, inter alia, ai Comunidad Autónoma de la Región de Murcia [Comunitatea autonomă a regiunii Murcia]. În cadrul acestui mecanism, furnizorii au convenit să renunțe la o parte din creanțele care decurg din plata cu întârziere de către autoritatea administrativă în schimbul plății imediate a datoriei principale ( 6 ).

20.

Potrivit instanței de trimitere, legea respectivă avea ca obiect reglementarea de măsuri punctuale, extraordinare și urgente care să contribuie la reducerea și la eliminarea întârzierilor autorităților publice în efectuarea plăților drept condiție prealabilă pentru aplicarea de măsuri structurale în vederea îndeplinirii obiectivelor de stabilitate bugetară și viabilitate financiară.

21.

Articolul 6 din această lege, denumit „Efectele plății obligațiilor exigibile”, prevedea:

„Plata către furnizor determină stingerea datoriei contractate, după caz, de comunitatea autonomă sau entitatea locală față de furnizor, în ceea ce privește principalul, dobânzile, cheltuielile judiciare și orice alte costuri accesorii.”

22.

Între anii 2008 și 2013, o serie de furnizori din sectorul sanitar au furnizat bunuri și au prestat servicii pentru unitățile medicale din cadrul Servicio Murciano de Salud (Serviciul de sănătate din Murcia; denumit în continuare „Serviciul de sănătate”), care nu a achitat la scadență facturile emise.

23.

IOS Finance EFC SA a achiziționat de la acești furnizori anumite creanțe provenite din facturi neachitate ( 7 ). În septembrie 2013, a solicitat Serviciului medical să achite: 2780463,37 EUR reprezentând valoarea facturilor neachitate ale căror creanțe aferente i‑au fost cesionate, 165164,24 EUR cu titlu de dobânzi de întârziere datorate pentru facturile neplătite până la 2 septembrie 2013, precum și dobânzile de întârziere care urmează să devină scadente, și 14256,35 EUR cu titlu de compensație pentru cheltuielile de recuperare. Serviciul de sănătate nu a efectuat plata.

24.

În decembrie 2013, IOS Finance a notificat că va introduce o acțiune în contencios‑administrativ împotriva respingerii tacite a cererii de plată. Cu toate acestea, ulterior, a aderat la mecanismul extraordinar de finanțare pentru plata furnizorilor Comunidad Autónoma de la Región de Murcia, în cadrul tranșei a doua, etapa a treia, prevăzută în Legea nr. 8/2013, cu efectele prevăzute de această reglementare. Din principalul solicitat, IOS Finance a recuperat astfel 2765621,79 EUR prin intermediul mecanismului menționat. Cu toate acestea, societatea nu a recuperat dobânzile de întârziere și nici compensația pentru cheltuielile de recuperare.

25.

În mai 2014, IOS Finance a introdus o acțiune în fața Juzgado Contencioso‑Administrativo no 6, Murcia (Tribunalul administrativ nr. 6 din Murcia) având ca obiect suma de 272771,03 EUR cu titlu de dobânzi de întârziere datorate și suma de 14256,35 EUR cu titlu de compensație pentru cheltuielile de recuperare.

26.

Aceasta susține că: (a) dreptul de încasare a dobânzilor de întârziere și a cheltuielilor de recuperare este indisponibil și se naște „ope legis” prin împlinirea termenului de plată fără ca administrația să fi achitat principalul datorat, (b) Legea nr. 8/2013 este contrară dreptului Uniunii, întrucât prevede că, prin achitarea principalului, se sting dobânzile, cheltuielile judiciare și orice alte costuri accesorii și (c) Directiva privind întârzierea efectuării plăților are aplicabilitate directă în cauză, deoarece aceasta declară clauzele contractuale și practicile prin care sunt eliminate dobânzile de întârziere și compensațiile pentru cheltuielile de recuperare ca fiind vădit inechitabile.

27.

Serviciul de sănătate susține că aderarea la mecanismul extraordinar privind planul de plată a furnizorilor a fost voluntară și că renunțarea la dreptul de încasare a dobânzilor de întârziere și a cheltuielilor de recuperare nu a intervenit înainte de nașterea datoriei, ci odată cu nașterea și ca urmare a neplății acesteia.

28.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea reglementării Uniunii aplicabile și la compatibilitatea dreptului spaniol relevant cu aceasta. În consecință, instanța formulează următoarea cerere de decizie preliminară:

„Având în vedere dispozițiile articolului 4 alineatul (1), ale articolului 6, ale articolului 7 alineatele (2) și (3) din [Directiva 2011/7]:

Articolul 7 alineatul (2) din directivă trebuie interpretat în sensul că un stat membru nu poate condiționa recuperarea datoriei principale de renunțarea la dobânzile de întârziere?

Articolul 7 alineatul (3) din directivă trebuie interpretat în sensul că un stat membru nu poate condiționa recuperarea datoriei principale de renunțarea la cheltuielile de recuperare?

În cazul unui răspuns afirmativ la cele două întrebări, un debitor care are calitatea de putere adjudecătoare poate invoca autonomia de voință a părților pentru a eluda obligația sa de plată a dobânzilor de întârziere și a cheltuielilor de recuperare?”

29.

Au prezentat observații scrise IOS Finance, guvernele german și spaniol, precum și Comisia Europeană. La ședința care a avut loc la 2 martie 2016 au prezentat observații orale IOS Finance, guvernul spaniol și Comisia.

30.

Deși întrebările adresate de instanța de trimitere par să se bazeze pe premisa potrivit căreia reglementarea aplicabilă ratione temporis situației de fapt din procedura principală este Directiva 2011/7, Comisia arată în observațiile sale scrise că situația s‑ar putea să nu fie atât de clară.

31.

Aceasta observă că articolul 12 alineatul (4) din Directiva 2011/7 permite statelor membre, în procesul de transpunere a directivei, să excludă din domeniul său de aplicare contractele încheiate înainte de 16 martie 2013. Comisia remarcă în continuare dispoziția tranzitorie prevăzută de Legea nr. 4/2013 potrivit căreia „executarea” tuturor contractelor „după o perioadă de un an de la data intrării în vigoare a Decretului‑regal, chiar dacă acestea au fost încheiate înainte de intrarea sa în vigoare”, trebuia să facă în continuare obiectul dispozițiilor Legii nr. 3/2004. Ea deduce de aici că legiuitorul spaniol a ales să excludă din domeniul de aplicare al Directivei 2011/7 contractele executate înainte de data intrării în vigoare a Legii 4/2013, și anume 24 februarie 2014. Prin urmare, aceste contracte vor face în continuare obiectul Directivei 2000/35.

32.

Nu exprimăm niciun punct de vedere cu privire la semnificația dispoziției tranzitorii în cauză sau cu privire la aplicarea sa în cazul contractelor în discuție în procedura principală. Aceasta este o chestiune care intră în totalitate în competența instanței naționale. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, împrejurarea că, pe plan formal, instanța națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În acest context, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul informațiilor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 8 ).

33.

În aceste condiții, vom examina întrebările adresate de instanța de trimitere din perspectiva atât a Directivei 2000/35, cât și a Directivei 2011/7, în mod succesiv.

34.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, pe care le vom analiza împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă reglementarea Uniunii privind plata cu întârziere a creanțelor de natură comercială trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări din dreptul național care (a) oferă creditorilor dreptul de a adera la un sistem care prevede ca plata „accelerată” a sumei principale datorate în temeiul unui contract să fie efectuată atunci când creditorul și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul contractului, sub rezerva condiției ca acesta să renunțe la dreptul la plata dobânzilor pentru întârziere în efectuarea plăților și a compensației pentru costurile de recuperare și, în același timp (b) permite creditorului să refuze să adere la un astfel de sistem astfel încât își va menține dreptul său la dobânzi și la compensație, cu toate că, probabil, va trebui să aștepte mult mai mult pentru a i se efectua plata. Instanța de trimitere adresează întrebări în special cu privire la dispozițiile articolului 7 alineatele (2) și (3) din Directiva 2011/7 privind clauzele contractuale și practicile vădit inechitabile.

35.

Directiva 2000/35 a fost adoptată în scopul de a combate așa‑numitele „mari greutăți administrative și financiare […] [cu care se confruntă întreprinderile] […] ca rezultat al termenelor îndelungate de plată și al întârzierii efectuării plăților” ( 9 ). Potrivit considerentului (12), „[o]biectivul combaterii întârzierii în efectuarea plăților pe piața internă nu poate fi atins suficient de către statele membre acționând individual și poate fi, în consecință, realizat mai bine de către Comunitate. Prezenta directivă se limitează la un minimum necesar în vederea atingerii acestui obiectiv. Prezenta directivă respectă, în consecință, în toate elementele sale, principiile subsidiarității și proporționalității stabilite la articolul 5 din tratat”. În conformitate cu considerentul (16), „[î]ntârzierea efectuării plăților constituie o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori în majoritatea statelor membre datorită dobânzilor mici aplicate întârzierii efectuării plăților și/sau procedurilor greoaie de acțiune”. În continuare, considerentul (19) enunță că „[p]rezenta directivă ar trebui să interzică abuzul la libertatea contractuală în dezavantajul creditorilor”.

36.

Este important să se precizeze de la bun început că domeniul de aplicare al Directivei 2000/35 era limitat. În Hotărârea Caffaro, Curtea a statuat că este necesar ca interpretarea directivei să fie efectuată în raport cu obiectivul urmărit de aceasta și cu sistemul pe care îl instituie ( 10 ). Ea a adăugat că directiva „nu are ca obiectiv decât să armonizeze, în măsura în care este posibil, anumite norme și practici de plată în statele membre cu scopul de a combate întârzierea efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale” și că aceasta „reglementează numai anumite norme specifice referitoare la astfel de întârzieri, și anume dobânzile în cazul întârzierii efectuării plăților […], dreptul de retenție […] și procedurile de recuperare a creanțelor necontestate […]” ( 11 ). În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general Trstenjak a arătat că această directivă reprezintă „o măsură de armonizare minimă” ( 12 ). Directiva nu ar trebui, cu alte cuvinte, să fie interpretată în sensul că urmărește să armonizeze toate aspectele legislației statelor membre legate de plata cu întârziere a datoriilor rezultate din tranzacții comerciale ( 13 ).

37.

În contextul primelor două întrebări preliminare, vom analiza mai detaliat nivelul de armonizare pe care directiva a urmărit să îl obțină.

38.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2000/35 acorda creditorilor o serie de drepturi concepute pentru a le oferi protecție împotriva întârzierilor în efectuarea plăților. În special, acesta preciza data de la care dobânzile deveneau exigibile ( 14 ) și nivelul dobânzii pe care debitorul era obligat să o plătească pentru întârzierea efectuării plăților ( 15 ). Dobânzile deveneau exigibile numai în măsura în care creditorul își îndeplinise obligațiile contractuale și legale și nu primise suma datorată la timp, cu excepția cazurilor în care debitorul nu era răspunzător pentru întârziere ( 16 ). Directiva oferea creditorului și dreptul de a solicita o compensație rezonabilă de la debitor pentru toate costurile de recuperare angajate datorită întârzierii în efectuarea plăților a celui din urmă (cu excepția cazurilor în care acesta nu era răspunzător pentru întârziere) ( 17 ). Aceste costuri trebuiau să respecte principiile transparenței și proporționalității cu privire la creanța în cauză, iar statelor membre li s‑a permis să fixeze sume maxime ale costurilor de recuperare pentru diferite niveluri ale datoriei, cu condiția ca acestea să respecte principiile menționate. Articolul 3 alineatul (2) stabilea data de la care dobânda devenea exigibilă și rata acesteia în anumite cazuri ( 18 ).

39.

Drepturile conferite de articolul 3 alineatul (1) în ceea ce privește data de plată și rata dobânzii datorate se aplicau numai în măsura în care contractul nu prevedea altfel. Articolul 3 alineatul (3) a completat ceea ce, în caz contrar, ar fi putut constitui o lacună evidentă în materie de protecție prin stabilirea unor dispoziții privind clauzele contractuale extrem de inechitabile. Statele membre trebuiau să garanteze că un acord asupra datei plății sau a consecințelor întârzierii în efectuarea plăților care nu respecta dispozițiile articolului 3 alineatul (1) literele (b)-(d) și alineatul (2) fie nu era aplicabil, fie genera dreptul de a cere despăgubiri, dacă, ținând cont de toate circumstanțele cazului, inclusiv practicile și uzanțele comerciale și natura produselor, era extrem de inechitabil pentru creditor. Pentru a stabili dacă un acord intra în respectiva categorie, trebuia să se ia în considerare dacă debitorul avea motive obiective să nu respecte dispozițiile menționate. Dacă se constata că un astfel de acord era extrem de inechitabil, se aplicau dispozițiile articolului 3 alineatul (1) literele (b)-(d) și alineatul (2) (definite ca „dispoziții legale”), cu excepția cazurilor în care instanțele naționale stabileau condiții diferite care erau echitabile. Domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (3) nu se extindea asupra măsurilor privind costurile de recuperare prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (e). Cu toate acestea, protecția acordată prin această dispoziție nu varia în funcție de clauzele contractuale.

40.

Astfel, articolul 3 din Directiva 2000/35 conferea creditorilor o serie de drepturi în cazul întârzierii efectuării plăților ( 19 ). În cazul în care și în măsura în care contractul de bază nu conținea nicio clauză în acest sens, clauzele trebuiau să se subînțeleagă de drept în ceea ce privește data de plată prevăzută de contract și rata dobânzii datorate. În măsura în care contractul în cauză prevedea aceste aspecte, dar nu includea și protecția conferită de articolul 3 alineatul (1) literele(b)-(d) și alineatul (2), acesta risca să nu fie aplicabil sau să genereze dreptul de a cere despăgubiri. Dreptul la despăgubiri în cazul întârzierii efectuării plăților trebuia inclus în dreptul național. Contractul, astfel cum era încheiat între creditor și debitor, era modificat în acest sens și numai în acest sens în ceea ce privește dobânda și compensația pentru întârzierea efectuării plăților. Acesta era gradul (limitat) de armonizare urmărit de directivă. Altfel spus, creditorului îi erau acordate o serie de avantaje de care acesta putea să aleagă să profite sau să nu profite.

41.

Se poate afirma că Directiva 2000/35 se opunea ca un creditor căruia i‑au fost conferite aceste drepturi să opteze în favoarea renunțării la acestea pentru a beneficia, în schimb, de efectuarea promptă a plății, în situația în care acesta ar fi putut, de asemenea, dacă dorea, să refuze să facă acest lucru și să aștepte plata integrală? În opinia noastră, răspunsul este negativ.

42.

Este adevărat că, pentru ca o astfel de renunțare să producă efecte, este necesar să existe un contract. Cu toate acestea, un astfel de contract ar fi, prin definiție, accesoriu în raport cu primul contract, prin care a fost constituită creanța însăși. Acesta ar institui o derogare de la drepturile acordate creditorului prin primul contract, acestea fiind înlocuite de un nou drept, și anume dreptul la plata imediată. În măsura în care dreptul de a aștepta plata integrală a fost un drept real, iar nu iluzoriu, nu considerăm că un astfel de acord poate fi calificat drept „extrem de inechitabil” pentru creditor, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2000/35. Însăși existența opțiunilor de care beneficiază creditorul s‑ar opune acestei concluzii.

43.

Aplicând acest raționament în cauza principală, am dori să formulăm câteva observații. Pe de o parte, astfel cum avocatul IOS Finance a arătat în cadrul ședinței, Curtea a considerat că, deși condițiile în care un contract este încheiat se caracterizează, în general, prin principiul autonomiei de voință, din reglementarea Uniunii aplicabilă pot rezulta totuși anumite limite ale acestei libertăți contractuale ( 20 ). Dar, ca să se aplice acest raționament, dreptul Uniunii trebuie mai întâi să fi intervenit pentru a restricționa această libertate. Deși se poate observa că, prin dispozițiile articolului 3 alineatul (3), directiva a avut drept efect să restrângă într‑o anumită măsură libertatea contractuală a părților în ceea ce privește orice neîndeplinire din partea debitorului a obligației de a plăti la termen, în opinia noastră, nu a făcut acest lucru în ceea ce privește situația descrisă la punctul 41 de mai sus.

44.

În al doilea rând, mecanismul de finanțare introdus prin Legea nr. 8/2013 a acordat creditorului dreptul de opțiune. Acesta putea adera la mecanism, caz în care ar fi beneficiat de plată, dacă nu imediat, cel puțin în scurt timp. Pe de altă parte, aceasta putea opta pentru a continua procedura standard. În acest caz, trebuia să se aștepte ca plata să aibă loc după mai mult timp (posibil, după o perioadă mult mai lungă), însă acesta și‑ar fi păstrat dreptul la dobânzi de întârziere și cheltuieli de recuperare. Întrebat cu privire la acest aspect în cadrul ședinței, agentul guvernului spaniol a declarat că toți creditorii care au ales să nu adere la acest mecanism au obținut plata integrală până la acest moment. Deși, ca răspuns, Comisia a încercat să argumenteze în mod ferm că într‑un fel mecanismul nu ar fi fost voluntar și că, de fapt, creditorii nu au avut posibilitatea de a alege, un astfel de argument ni se pare a fi nefondat, având în vedere explicațiile furnizate de guvernul spaniol ( 21 ).

45.

În fapt, această posibilitate de opțiune – și riscurile asociate cu ea – pare a fi o componentă normală a mediului de afaceri. În urma introducerii mecanismului de finanțare, au fost propuse două alternative. Prima (aderarea la mecanism) presupunea un grad mai scăzut de risc și un grad mai scăzut de recompensă. Cea de a doua (opțiunea de a continua ca până atunci) presupunea unui risc mai mare, dar și posibilitatea unei recompense mai mari. Nu considerăm că prevenirea unei astfel de situații s‑a avut în vedere la adoptarea directivei.

46.

În al treilea rând, în opinia noastră, faptul că debitorul în procedura principală era o emanație a statului, iar nu o întreprindere privată nu schimbă cu nimic rezultatul general. Este adevărat că obligațiile ce revin unui stat membru în temeiul unei directive depășesc simpla adoptare a unor măsuri în dreptul național care să reflecte normele substanțiale prevăzute în directivă. Există, de asemenea, obligația de a aplica normele respective și de a asigura aplicarea acestora în practică ( 22 ). Această situație se va regăsi a fortiori în cazul în care debitorul ținut de o obligație este statul sau o emanație a statului. Însă cerința impusă statului membru în această privință, prin definiție, nu depășește limitele obligațiilor impuse de directivă. Întrucât, astfel cum am concluzionat, aceste obligații nu au mers atât de departe încât să excludă măsurile necesare pentru plata creditorilor, precum cele în discuție în procedura principală, principiile pe care tocmai le‑am subliniat nu pot interveni pentru a impune statului membru obligația de a respecta o cerință pe care directiva însăși nu a prevăzut‑o ( 23 ).

47.

Privind dintr‑o altă perspectivă, problema este, în opinia noastră, dacă acțiunile întreprinse de statul membru în cauză în procedura principală au fost licite. Să presupunem că debitorul obligației nu era statul sau o emanație a acestuia, ci o întreprindere privată. În opinia noastră, nu ar fi deosebit de dificil să se concluzioneze că o astfel de întreprindere, conform directivei, ar putea oferi creditorului în mod legal un acord de compromis similar celui oferit IOS Finance prin mecanismul de finanțare în discuție în prezenta cauză. Răspunsul ar trebui să fie diferit dacă în această ecuație s‑ar substitui statul membru sau o emanație a statului? În opinia noastră, răspunsul nu ar trebui să fie diferit.

48.

În sfârșit, tot în ședință, a avut loc o dezbatere cu privire la impactul faptului că creditorul din cauza principală nu era furnizorul inițial de bunuri sau servicii către Serviciul de Sănătate, ci o societate de factoring. Ceea ce am putea numi ca fiind titluri de proprietate subiacente are un impact asupra concluziei enunțate la punctul 41 de mai sus?

49.

În opinia noastră, răspunsul este negativ.

50.

Societățile de factoring prestează un serviciu către comunitatea de afaceri. Ele procedează astfel achiziționând la un preț redus creanțele întreprinderilor, de obicei cele din industria de prelucrare, din sectorul comerțului cu amănuntul sau din sectorul serviciilor. La calcularea acestei reduceri, întreprinderile în cauză vor lua în considerare toate elementele relevante, inclusiv data probabilă de plată și riscul de neplată. Un astfel de exercițiu va atrage după sine în mod inevitabil o anumită marjă de apreciere din partea societății. Capacitatea sa de a stabili nivelul adecvat de reducere ca urmare a acestei aprecieri va dicta succesul sau eșecul său pe piață. În schimbul acceptării reducerii oferite, întreprinderea în cauză va primi plata imediată a (unei părți a) datoriei sale. Societatea de factoring, pe de altă parte, va beneficia de cesiunea datoriei integrale. Potrivit maximei assignatus utitur iure auctoris, datoria, astfel cum a fost cesionată, va fi exact datoria – nici mai mult, dar nici mai puțin – care, înainte de transfer, apărea în evidențele întreprinderii de la care a fost achiziționată. Împrejurarea că, în cauza principală, societatea de factoring în discuție pare să fi plătit datoriile de bază înainte de introducerea mecanismului și, ca urmare, să fi obținut ceea ce ar putea părea un câștig excepțional nu afectează, în opinia noastră, aspectele subiacente.

51.

Rezultă că Directiva 2000/35, în special articolul 3 alineatul (3) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări din dreptul național care (a) oferă creditorilor dreptul de a adera la un sistem care prevede ca plata „accelerată” a sumei principale datorate în temeiul unui contract să fie efectuată atunci când creditorul și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul contractului, sub rezerva condiției că acesta să renunțe la dreptul la plata dobânzilor pentru întârzierea în efectuarea plăților și la compensația pentru costurile de recuperare și, în același timp (b) permite creditorului să refuze să adere la un astfel de sistem astfel încât își va menține dreptul său la dobânzi și la compensație, cu toate că, probabil, va trebui să aștepte mult mai mult pentru a i se efectua plata.

52.

Directiva 2011/7 a realizat o reformare a Directivei 2000/35, sporind, în raport cu actul care a precedat‑o, nivelul de protecție oferit creditorilor în ceea ce privește întârzierea efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale. Exista, se pare, percepția potrivit căreia Directiva 2000/35 nu reușea să atingă obiectivele sale în această privință sau cel puțin nu într‑o măsură suficientă ( 24 ). În continuare, sunt prezentate principalele modificări introduse prin noua reglementare.

53.

Articolul 1 alineatul (3) permite statelor membre să excludă datoriile care sunt subiect al procedurilor de insolvență instituite împotriva debitorului, inclusiv al procedurilor care au ca obiectiv reeșalonarea datoriei. Întrucât Curtea a fost informată în cadrul ședinței că Spania nu a adoptat măsuri în acest sens, nu vom examina în continuare această chestiune.

54.

Articolele 3 și 4 din Directiva 2011/7 prevăd, fiecare, că creditorul este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților, reflectând astfel textul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2000/35. Cu toate acestea, articolele respective introduc o distincție între tranzacțiile între două sau mai multe întreprinderi ( 25 ) (conform articolului 3) și tranzacțiile între întreprinderi și autoritățile publice (conform articolului 4) ( 26 ). Întrucât acestea din urmă sunt, în general, considerate a avea surse mai importante de venit și a fi în măsură să obțină finanțare în condiții mai avantajoase decât întreprinderile ( 27 ), ele sunt, de regulă, supuse unor condiții mai stricte. În ceea ce privește data sau termenul de plată, articolul 3 prevede că acesta poate fi stabilit în contract, dar că nu trebuie să depășească 60 de zile calendaristice, în afara cazului în care contractul prevede în mod expres dispoziții contrare și cu condiția ca acest lucru să nu fie vădit inechitabil pentru creditor, în sensul articolului 7 ( 28 ). În temeiul articolului 4, această perioadă, în majoritatea cazurilor, nu trebuie să depășească 30 de zile. Rata dobânzii care se aplică pentru efectuarea cu întârziere a plăților în temeiul articolului 3 este rata convenită de părți, fără a aduce atingere dispozițiilor care reglementează practicile și clauzele contractuale inechitabile prevăzute la articolul 7 ( 29 ). Rata echivalentă prevăzută la articolul 4 este în orice caz o rată de penalitate care urmează a fi calculată prin raportare la așa‑numita „rată de referință” ( 30 ) la care se adaugă cel puțin opt puncte procentuale.

55.

Articolul 6 din directivă asigură o securitate sporită creditorilor care doresc să obțină despăgubire pentru costurile de recuperare în comparație cu soluția echivalentă prevăzută la articolul 3 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2000/35. În special, se prevede că statele membre se asigură că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale devine exigibilă în conformitate cu articolul 3 sau 4, creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă fixă de 40 EUR, ca despăgubire minimă.

56.

Articolul 7 din Directiva 2011/7 înlocuiește articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2000/35. În temeiul articolului 7 alineatul (1), statele membre trebuie să garanteze că o clauză contractuală sau o practică referitoare la data de plată sau la termenul de plată, rata dobânzii pentru efectuarea cu întârziere a plăților sau despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare nu este aplicabilă sau generează dreptul de a cere despăgubiri, dacă este vădit inechitabilă pentru creditor. Pentru a determina dacă o clauză contractuală sau o practică este vădit inechitabilă, trebuie să se țină cont de toate circumstanțele cazului. În acest sens, deși nu este formulată în termeni identici cu cei folosiți în cuprinsul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2000/35, protecția conferită creditorilor de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2011/7 nu diferă, în esență, de cea conferită de versiunea precedentă a directivei. Cu toate acestea, articolul 7 alineatele (2) și (3) a introdus o protecție suplimentară semnificativă pentru creditor și, prin urmare, merită o analiză detaliată.

57.

În primul rând, articolul 7 alineatul (2) prevede că, în scopul aplicării articolului 7 alineatul (1), orice clauză contractuală sau practică care exclude achitarea unor dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților este considerată ca fiind vădit inechitabilă. În timp ce expresia „clauze contractuale” nu necesită explicații, noțiunea „practică” ar putea necesita explicații. Termenul nu este definit în directivă. Considerăm că acesta trebuie înțeles ca ceva ce produce efecte la momentul încheierii contractului. Prin aceasta înțelegem un acord care, deși nu apare sau nu este stabilit în mod explicit în contract, are caracter obligatoriu pentru părți, de cele mai multe ori ca urmare a negocierii dintre părți sau ca urmare a uzanței și a cutumelor specifice domeniului respectiv sau întreprinderii vizate. Aceasta reflectă economia generală și finalitatea părții relevante a reglementării, și anume stabilirea de norme care să reglementeze efectul real al contractelor încheiate între părți a căror putere de negociere va fi, de regulă, inegală. Pentru a oferi protecția necesară, articolul 7 alineatul (2) stabilește norme cu privire la plată și la consecințele întârzierii efectuării plății pe care părțile, prin definiție, sunt încurajate să le includă în contractele lor (morcovul) și care, în cazul în care nu sunt incluse, trebuie să se considere fie că determină lipsirea de efecte (sau, în unele cazuri, ca fiind susceptibile să determine lipsirea de efecte), fie că generează dreptul de a cere despăgubiri (bățul).

58.

Concluzia noastră este susținută și de interpretarea noțiunii „practică” din considerentul (28) al Directivei 2011/7, potrivit căruia „prezenta directivă ar trebui să interzică abuzul în materie de libertate contractuală în dezavantajul creditorilor. Prin urmare, în cazul în care o clauză contractuală sau o practică referitoare la scadența sau la termenul de plată, rata dobânzii pentru întârzierea efectuării plăților sau compensația pentru costurile de recuperare nu este justificată pe baza termenelor acordate debitorului sau în cazul în care aceasta are drept scop principal furnizarea de active lichide debitorului, pe cheltuiala creditorului, aceasta poate fi considerată drept un astfel de abuz. În acest sens și în conformitate cu «proiectul de cadru comun de referință»[ ( 31 )], elaborat la nivel academic, orice clauză contractuală sau practică care se abate grav de la bunele practici comerciale și este contrară bunei‑credințe și corectitudinii ar trebui considerată inechitabilă pentru creditor […]”. În acest context, observăm că în cadrul comun de referință apare următoarea definiție a noțiunii „clauze contractuale”: „clauzele contractuale își pot avea sursa în acordul expres sau tacit al părților, în normele de drept sau în practicile sau uzanțele statornicite între părți” ( 32 ).

59.

În al doilea rând, articolul 7 alineatul (3) introduce o prezumție potrivit căreia orice clauză contractuală sau practică ce exclude compensarea cheltuielilor de recuperare este vădit inechitabilă. În această privință, acesta se deosebește de articolul 7 alineatul (2), în măsura în care această din urmă dispoziție prevede că excluderea achitării unor dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților este „considerată” ca fiind vădit inechitabilă. Cu alte cuvinte, nu poate avea loc o discuție cu privire la această chestiune, atât timp cât prezumția prevăzută la alineatul (3) este o prezumție relativă. În consecință, debitorul care dorește să răstoarne această prezumție va trebui să aducă dovezi suficiente pentru a refuta orice argumente contrare și pentru a‑și fonda teza.

60.

În afară de acest aspect, articolul 7 alineatul (3) trebuie să fie interpretat în același mod ca articolul 7 alineatul (2).

61.

Deși Directiva 2011/7 a consolidat, fără îndoială, protecția acordată creditorilor în ceea ce privește efectuarea cu întârziere a plăților, structura generală a rămas, în esență, similară cu cea a Directivei 2000/35. Astfel, ea impune statelor membre să garanteze că creditorilor le sunt conferite drepturi în ceea ce privește data de la care dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților devine exigibilă în temeiul contractului, rata dobânzii respective și compensația pentru costurile de recuperare. Orice încercare a debitorului de a impune clauze sau practici vădit inechitabile în cadrul contractului încheiat poate conduce sau chiar va conduce la lipsirea de efecte a dispoziției respective sau la nașterea dreptului de a cere despăgubiri.

62.

Cu toate acestea, în opinia noastră, nicio dispoziție din Directiva 2011/7 nu se opune ca un creditor să încheie în mod valabil un acord voluntar cu debitorul, după executarea contractului de către creditor, în baza căruia acesta să beneficieze de plata imediată a sumei principale datorate în temeiul contractului în schimbul renunțării la creanțele la care ar fi avut dreptul în mod normal pentru efectuarea cu întârziere a plăților și la compensația pentru costurile de recuperare. În special, considerăm că dispozițiile unui astfel de acord nu reprezintă „o clauză contractuală sau o practică” în sensul articolului 7 alineatele (1)-(3) din directivă și, prin extrapolare, nu sunt „vădit inechitabile” pentru motivele deja expuse la punctul 42 de mai sus. În ceea ce privește aplicarea acestei directive în cauza principală, considerațiile pe care le‑am enunțat la punctele 43-50 de mai sus referitoare la Directiva 2000/35 sunt, în egală măsură, relevante pentru Directiva 2011/7.

63.

Adăugăm că, deși guvernul german este de părere că articolul 7 alineatele (2) și (3) din Directiva 2011/7 nu se aplică în împrejurările din cauza principală, acesta susține că articolul 7 alineatul (1) va fi totuși relevant. Cu alte cuvinte, această dispoziție nu face obiectul aceleiași limitări temporale care se aplică alineatelor (2) și (3).

64.

Nu suntem de acord cu această opinie.

65.

Prin utilizarea expresiei „clauză contractuală sau practică” la fiecare dintre alineatele (1), (2) și (3) ale articolului 7, legiuitorul a urmărit în mod clar ca fiecare dintre aceste dispoziții să se aplice în aceleași condiții. În consecință, alineatele (2) și (3) reprezintă doar dispoziții mai stricte care vizează în special cazurile deosebit de evidente de abuz. Se recurge la acestea „în scopul aplicării alineatului (1)”. Domeniul de aplicare ratione temporis al tuturor celor trei alineate este identic.

66.

Rezultă, în opinia noastră, că Directiva 2011/7, în special articolul 7 alineatele (2) și (3) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări din dreptul național care (a) oferă creditorilor dreptul de a adera la un sistem care prevede ca plata „accelerată” a sumei principale datorate în temeiul unui contract să fie efectuată atunci când creditorul și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul contractului, sub rezerva condiției ca acesta să renunțe la dreptul la plata dobânzilor pentru întârziere în efectuarea plăților și a compensației pentru costurile de recuperare, și, în același timp (b) permite creditorului să refuze să adere la un astfel de sistem astfel încât își va menține dreptul său la dobânzi și compensație, cu toate că, probabil, va trebui să aștepte mult mai mult pentru a i se efectua plata.

67.

Întrucât instanța de trimitere a formulat a treia întrebare numai în eventualitatea unui răspuns afirmativ la prima și la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la această întrebare.

68.

În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, apreciem că răspunsul Curții la întrebările adresate de Juzgado Contencioso‑Administrativo no 6, Murcia (Tribunalul administrativ nr. 6 din Murcia, Spania) ar trebui formulat după cum urmează: