1.

Compușii organici volatili și produșii de degradare ai acestora contribuie la formarea de ozon troposferic. Concentrațiile ridicate de ozon pot afecta sănătatea umană și pot cauza daune pădurilor, vegetației și culturilor ( 2 ). Prin urmare, Uniunea și statele sale membre depun deja de mult timp eforturi pentru a reduce emisiile de compuși organici volatili.

2.

Directiva privind reducerea emisiilor de compuși organici volatili ( 3 ) (denumită în continuare „Directiva COV”) are ca scop prevenirea sau reducerea în mediu, în principal în aer, a emisiilor de compuși organici volatili provenite din anumite instalații. În acest scop, printre altele, instalațiile existente care produc astfel de emisii trebuiau, în principiu, până la 31 octombrie 2007, fie să se conformeze anumitor valori limită, fie să pună în aplicare un plan de reducere.

3.

Cu toate acestea, operatorului unei instalații trebuie să i se acorde o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor în cazul în care substituenții fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți sunt încă în curs de sintetizare. Prin intermediul prezentei cereri de decizie preliminară, se solicită clarificarea condițiilor în care trebuie acordată o astfel de prelungire.

4.

Deși Directiva COV a fost abrogată în anul 2010 prin Directiva privind emisiile industriale ( 4 ), cererea de decizie preliminară prezintă interes și pentru viitor, întrucât dispoziția privind prelungirea termenului a fost preluată pe deplin în Directiva privind emisiile industriale.

5.

Scopul Directivei COV este prevăzut la articolul 1:

„Scopul prezentei directive este de a preveni sau a reduce efectele directe sau indirecte ale emisiilor de compuși organici volatili în mediu, în principal în aer, și potențialele lor riscuri pentru sănătatea publică, prin măsuri și proceduri care să fie puse în aplicare în activitățile industriale definite în anexa I, în măsura în care acestea din urmă se situează la un nivel superior pragurilor de consum al solvenților, indicate în anexa IIA.”

6.

Articolul 4 din Directiva COV stabilește obligațiile aplicabile instalațiilor existente:

„Fără a aduce atingere prevederilor Directivei 96/61/CE, statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că:

[…]”

7.

Reducerea emisiilor este reglementată la articolul 5 alineatul (2) din Directiva COV:

„Toate instalațiile se conformează:

8.

Sistemul de reducere este prevăzut în anexa II B la Directiva COV:

9.

Nannoka Vulcanus Industries BV (denumită în continuare „Nannoka”) exploatează o instalație pentru procedee de vopsire și acoperire. Prin decizia din 7 octombrie 2010, College van gedeputeerde staten van Gelderland (guvernul provinciei Gelderland) a emis împotriva Nannoka un ordin sub sancțiunea plății de penalități cominatorii pentru încălcarea dispozițiilor naționale de transpunere a Directivei COV.

10.

Până la 31 octombrie 2007, Nannoka nu s‑a conformat valorilor limită de emisie prevăzute în anexa II A la Directiva COV, dar susține că, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, îndeplinește cerințele specificate în sistemul de reducere în conformitate cu anexa II B, întrucât această anexă oferă posibilitatea obținerii unei prelungiri după data de 31 octombrie 2007 în vederea punerii în aplicare a sistemului de reducere.

11.

În consecință, Nannoka a formulat o acțiune împotriva deciziei din 7 octombrie 2010. Cauza se află în prezent pe rolul Raad van State. Decizia a fost între timp anulată, însă, potrivit cererii de decizie preliminară, Nannoka are în continuare un interes în privința aprecierii pe fond a căii de atac formulate. Aceasta a arătat în mod credibil că decizia anulată i‑a produs prejudicii, deoarece a fost nevoită să subcontracteze o parte din activitățile sale către altă întreprindere.

12.

Prin urmare, Raad van State a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

13.

Au prezentat observații scrise Regatul Țărilor de Jos și Comisia Europeană. La ședința din 26 februarie 2015 a participat, în plus, Nannoka.

14.

Directiva COV permite atingerea în moduri diferite a obiectivului de reducere a emisiilor de solvenți. Principalele două moduri sunt, pe de o parte, conformarea cu valorile limită de emisii, în special prin izolarea instalațiilor și prin filtrarea gazelor reziduale, precum și, pe de altă parte, punerea în aplicare a sistemelor de reducere a emisiilor referitoare la instalații [articolul 5 alineatul (2)]. Sistemele de reducere se diferențiază de aplicarea valorilor limită printr‑o flexibilitate mai ridicată. Ele se întemeiază, în general, pe utilizarea unor substituenți și a unor proceduri cu emisii mai reduse. Cererea de decizie preliminară privește această a doua modalitate, și anume punerea în aplicare a sistemelor de reducere.

15.

Prin intermediul primei întrebări, Raad von State solicită să se stabilească dacă trebuie să se acorde o prelungire a termenului, în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor, operatorului instalațiilor pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului, în cazul în care substituenții fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți sunt încă în curs de sintetizare.

16.

Răspunsul la această întrebare rezultă deja din dispoziția relevantă. Punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV prevede astfel că, în cazul în care substituenții fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți sunt încă în curs de sintetizare, se acordă operatorului o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor.

17.

Totuși, atât Țările de Jos, cât și Comisia contestă această concluzie. Presupunem că această poziție se întemeiază, cel puțin în parte, pe faptul că punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV nu cuprinde nicio reglementare expresă privind limitarea în timp a unei eventuale prelungiri a termenului. În cazul în care ar exista însă un drept la o prelungire nelimitată a termenului, Directiva COV ar putea fi lipsită de sens. Concret, ambele părți se întemeiază în schimb pe alte considerații.

18.

Țările de Jos merg foarte departe, negând orice prelungire a termenului dincolo de data de 31 octombrie 2007. Aceasta este data la care, potrivit articolului 4 punctul 1 din Directiva COV și punctului 2 al doilea paragraf litera (i) din anexa II B la aceasta, ar trebui să se reducă emisiile provenite de la instalațiile existente.

19.

Țările de Jos susțin că, din punct de vedere tehnic, reducerea emisiilor ar fi fost posibilă anterior datei respective. Comisia a specificat deja acest lucru în propunerea sa din anul 1996 privind Directiva COV ( 5 ). Și, conform considerentului (8) al directivei, la momentul adoptării sale în anul 1999, se dispunea sau cel puțin era de așteptat că se va dispune, în următorii ani, de substituenții necesari.

20.

Prin urmare, Țările de Jos pleacă de la premisa că după data de 31 octombrie 2007 nu ar mai putea exista o necesitate legitimă pentru o prelungire a termenului. La această dată, conform articolului 4 punctul 1 din Directiva COV, instalațiile existente trebuiau să se conformeze cerințelor articolului 5, așadar, valorilor limită prevăzute în anexa II A sau sistemului de reducere prevăzut în anexa II B.

21.

Opinia Țărilor de Jos se întemeiază însă doar pe previziunea legiuitorului la momentul adoptării Directivei COV. Țările de Jos nu susțin că sintetizarea unor eventuali substituenți era deja finalizată efectiv la data de 31 octombrie 2007.

22.

Or, în primul rând, poziția Țărilor de Jos este incompatibilă cu textul de la punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV, în care se prevede în mod expres prelungirea termenului. Despre o prelungire a termenului se poate vorbi însă numai în cazul în care termenele prevăzute de directivă – pentru instalațiile existente, 31 octombrie 2007 – pot fi prelungite în fapt. Opinia Țărilor de Jos ar priva această dispoziție de caracterul său normativ și ar reduce‑o la o simplă explicație a modului de calculare a termenelor.

23.

O astfel de reinterpretare a normei clare privind prelungirea termenului ar putea fi cel mult posibilă în cazul în care contextul normativ sau scopurile identificabile ale măsurii ar susține în mod imperativ acest lucru. Întrucât însă această situație nu se regăsește în speță, opinia exprimată de Țările de Jos este incompatibilă cu principiul securității juridice.

24.

În plus, Uniunea a reținut posibilitatea de prelungire a termenului și ulterior. Astfel se prevede și în Protocolul privind reducerea gradului de acidifiere, de eutrofizare și a nivelului de ozon troposferic ( 6 ), care a fost adoptat, asemenea Directivei COV, în anul 1999, dar a fost ratificat de Uniune abia în anul 2003 ( 7 ).

25.

În sfârșit, la momentul adoptării, în anul 2010, a Directivei privind emisiile industriale, legiuitorul Uniunii a preluat, utilizând o formulare identică, posibilitatea prelungirii termenului cu ocazia punerii în aplicare a sistemelor de reducere, și anume în partea 5 punctul 2 litera (a) a anexei VII. Acesta a plecat, așadar, de la premisa că o prelungire a termenului este în continuare posibilă și utilă și după data de 31 octombrie 2007.

26.

Prin urmare, opinia exprimată de Țările de Jos trebuie respinsă.

27.

Comisia exprimă o poziție diferită, pe care se întemeiază și întrebarea adresată de Raad van State. Aceasta presupune că punctul 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva COV cuprinde o normă specială pentru instalații cu un conținut constant în materie uscată al produsului, care prevalează față de norma privind prelungirea termenului. Potrivit acestuia, prelungirea termenului ar fi posibilă numai în cazul instalațiilor fără un conținut constant în materie uscată al produsului.

28.

Într‑adevăr, potrivit punctului 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva COV, se aplică un anumit sistem de reducere instalațiilor pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului și se poate utiliza acest conținut în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor. Conform acestui sistem, instalațiile existente trebuie să atingă valoarea țintă finală până la 31 octombrie 2007.

29.

Spre deosebire de opinia exprimată de Comisie, anexa menționată nu cuprinde însă o normă specială care să excludă o prelungire a termenului. Acest lucru este sugerat de integrarea Directivei COV în Directiva privind emisiile industriale, precum și de obiectivele normelor în cauză.

30.

În cazul în care termenele sistemului de reducere în conformitate cu punctul 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva COV, în calitate de normă specială, ar elimina posibilitatea unei prelungiri a termenului în temeiul punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B, Directiva COV ar fi fost mult mai restrictivă decât norma aplicabilă în prezent prevăzută în partea 5 a anexei VII la Directiva privind emisiile industriale. Aceasta din urmă cuprinde, în continuare, la punctul 2 litera (a) posibilitatea prelungirii termenului, însă nu și termenele prevăzute la punctul 2 al doilea paragraf litera (i) din anexa VII la Directiva COV. Prin urmare, domeniul de aplicare al Directivei privind emisiile, aplicabilă în prezent, include posibilitatea prelungirii termenului și în cazul unui conținut constant în materie uscată al produsului.

31.

Însă nu există niciun motiv pentru care instalațiile actuale ar trebui să beneficieze în prezent de o prelungire a termenului, instalații care nu ar fi fost avute în vedere în acest scop în perioada de validitate a Directivei COV. Dimpotrivă, trebuie să se prezume că, între timp, sintetizarea substituenților a înregistrat progrese, astfel încât necesitatea unor prelungiri ale termenului ar trebui să fie mult mai redusă.

32.

În plus, nu este evident că normele prevăzute de Directiva COV și în special posibilitatea unei prelungiri a termenului ar trebui să fie modificate cu ocazia integrării în Directiva privind emisiile industriale. Această directivă are ca obiectiv principal consolidarea diferitor directive. Acestui obiectiv îi corespunde eliminarea termenelor prevăzute la punctul 2 al doilea paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV, întrucât acestea expiraseră deja la momentul adoptării Directivei privind emisiile industriale. În cazul în care prin aceasta ar fi fost afectată și prelungirea termenului, norma corespunzătoare ar fi fost de asemenea eliminată, iar în cazul în care prelungirea termenului ar fi continuat să fie valabilă doar pentru anumite tipuri de instalații, legiuitorul ar fi trebuit să clarifice acest aspect cu ocazia eliminării termenelor.

33.

Prin urmare, trebuie să se considere că, cel puțin la adoptarea Directivei privind emisiile industriale, legiuitorul a prezumat că Directiva COV permitea deja o prelungire a termenului și pentru instalațiile cu un conținut constant în materie uscată al produsului.

34.

Obiectivele normelor privind prelungirile termenului și pentru instalații cu un conținut constant în materie uscată al produsului confirmă posibilitatea prelungirii termenelor în cazul tuturor tipurilor de instalații.

35.

Deși Directiva COV nu stabilește în mod expres obiectivele normelor privind prelungirea termenului, trebuie să se prezume totuși că se urmărește un dublu scop.

36.

În primul rând, ar urma să se evite cheltuieli nerezonabile. Nu este util să se investească în reducerea emisiilor unei instalații în cazul în care aceste emisii pot fi evitate puțin mai târziu în condiții mult mai avantajoase, de îndată ce sunt disponibili substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți. În această măsură, prelungirea termenului reprezintă o expresie a principiului proporționalității.

37.

În al doilea rând, ar trebui să se creeze un stimulent pentru sintetizarea de substituenți. În cazul în care, cu ajutorul substituenților, o întreprindere poate evita măsuri costisitoare de reducere a emisiilor, aceasta va fi probabil dispusă să sintetizeze substituenți sau să promoveze sintetizarea acestora.

38.

Din perspectiva dreptului mediului, acest al doilea scop prezintă un interes deosebit, întrucât substituenții fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți pot să contribuie, dincolo de instalația în cauză, la limitarea, cu costuri reduse, a emisiilor de compuși organici volatili. Prin urmare, sintetizarea acestora poate justifica perioade de tranziție mai lungi.

39.

În ceea ce privește aplicarea prelungirii termenului pentru instalații cu un conținut constant în materie uscată al produsului, Directiva COV nu cuprinde niciun indiciu cu privire la diferențele față de alte instalații care ar prezenta importanță pentru realizarea acestui dublu scop.

40.

Singurul motiv identificabil pentru utilizarea efectivă a criteriului privind conținutul constant în materie uscată al produsului este exprimat în referința de la punctul 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva COV: acest conținut se poate „utiliza în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor”. Astfel cum au precizat și părțile în ședință, acest criteriu urmărește, așadar, în mod direct stabilirea printr‑o anumită metodă a valorilor de emisie pentru instalația în cauză.

41.

În cazul unui conținut constant în materie uscată al produsului, este într‑adevăr relativ simplu să se calculeze masa totală a substituenților rezultați și, pe baza normelor prevăzute la punctul 2 al doilea paragraf litera (ii) din anexa II B la Directiva COV, valorile țintă ale sistemului de reducere.

42.

În cazul în care conținutul constant în materie uscată al produsului într‑o instalație nu este constant, nu este posibilă aplicarea acestei metode. Așadar, valorile țintă ale unui sistem de reducere pentru aceste alte instalații trebuie stabilite într‑un alt mod.

43.

Prin urmare, trebuie să se constate că criteriul unui conținut constant în materie uscată al produsului nu vizează excluderea unei prelungiri a termenului. Acesta nu are nicio legătură cu obiectivele prelungirii termenului și nu justifică, așadar, în această măsură nicio diferențiere față de alte instalații.

44.

Comisia și Țările de Jos au susținut astfel în ședință că, la momentul adoptării Directivei COV, ar fi existat deja cunoștințe relativ cuprinzătoare cu privire la instalații cu un conținut constant în materie uscată al produsului. În special, în opinia Comisiei, aceste cunoștințe și similaritatea tipurilor de instalații vizate ar fi justificat sistemul de reducere specific prevăzut la punctul 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva COV prin renunțarea la posibilitatea unei prelungiri a termenului.

45.

Acest punct de vedere nu și‑a găsit însă expresia nici în Directiva COV, nici în materialele rezultate din procedura legislativă. În plus, cazul Nannoka sugerează că, aparent, există și instalații cu un conținut constant în materie uscată al produsului care au un interes în prelungirea termenului în timpul sintetizării substituenților. Prin urmare, considerăm că acest argument nu este suficient pentru a exclude, în principiu, o prelungire a termenului în detrimentul operatorului instalațiilor cu un conținut constant în materie uscată al produsului, deși, conform textului de la punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B, se prezumă deschiderea acestei posibilități.

46.

La prima întrebare trebuie, așadar, să se răspundă că, potrivit punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV și prin derogare de la programul cuprins în această anexă, operatorului instalațiilor pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului trebuie să i se acorde, în principiu, o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor în cazul în care substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți sunt încă în curs de sintetizare.

47.

Răspunsul la prima întrebare are drept consecință faptul că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare. Totuși, este rațional ca acestea să fie examinate în ordine inversă.

48.

A treia întrebare sugerează problemele care rezultă din răspunsul la prima întrebare.

49.

Raad van State solicită să se stabilească criteriile pe baza cărora se poate stabili durata prelungirii termenului. Punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV cuprinde însă, la prima vedere, doar puține criterii. Această dispoziție prevede că operatorului trebuie să i se acorde o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor în cazul în care substituenții fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți sunt încă în curs de sintetizare.

50.

Acest lucru ar putea fi înțeles în sensul că autoritățile competente trebuie să prelungească termenul până când vor exista substituenți disponibili, așadar, potențial pe o perioadă nelimitată.

51.

Astfel, celelalte norme ale Directivei COV ar putea fi lipsite pe deplin de efectul lor util. Operatorii ar putea refuza să aplice valorile limită sau alte măsuri de reducere pentru simplul motiv că așteaptă substituenții pentru a reduce emisiile. Directiva COV ar fi în această privință obligatorie numai în măsura în care operatorii trebuie să utilizeze substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, de îndată de aceștia sunt utilizabili.

52.

Această interpretare ar fi însă incompatibilă cu obiectivul urmărit de Directiva COV. Potrivit articolului 1 din aceasta, directiva menționată ar trebui să prevină sau să reducă efectele directe sau indirecte ale emisiilor de compuși organici volatili în mediu și potențialele lor riscuri pentru sănătatea publică prin măsuri și prin proceduri care să fie puse în aplicare în activitățile industriale vizate, în măsura în care acestea se situează la un nivel superior pragurilor de consum al solvenților. Acest scop corespunde și unei obligații de drept internațional a Uniunii prevăzute de Protocolul de la Göteborg ( 8 ). Așteptarea, fără limite temporale previzibile, a momentului până la care pot fi utilizați substituenții nu ar fi o măsură adecvată de atingere a acestui scop.

53.

În plus, în anul 1999, legiuitorul nu a plecat de la premisa că sintetizarea substituenților ar mai dura foarte mult timp. Potrivit considerentului (8) al Directivei COV, acesta a prezumat, dimpotrivă, că se dispune sau se va dispune în următorii ani de substituenți mai puțin nocivi.

54.

Prin urmare, o prelungire conform punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV este avută în vedere numai în cazul în care sunt efectiv în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți și se prezumă că aceștia vor fi disponibili în câțiva ani.

55.

La concretizarea acestui cadru temporal trebuie să se țină seama de obiectivele prelungirii termenului – evitarea sarcinilor inutile și stimularea sintetizării de substituenți ( 9 ) – în lumina principiului proporționalității.

56.

Prin urmare, trebuie sintetizați în mod efectiv substituenți care pot să fie utilizați în instalația vizată și să reducă emisiile de solvenți. Nu trebuie să existe nici măsuri alternative care să conducă la reduceri similare sau mai mari ale emisiilor, cu costuri comparabile.

57.

În plus, trebuie să se țină seama de raportul dintre reducerea emisiilor care poate fi realizată cu ajutorul substituenților, precum și costurile aferente acesteia, pe de o parte, și emisiile suplimentare generate de prelungirea termenului și eventualele costuri aferente măsurilor alternative, pe de altă parte.

58.

În cazul în care un substituent permite doar reduceri minore ale emisiilor, dar generează costuri similare celor ale măsurilor alternative care pot fi luate imediat, acesta nu justifică, prin urmare, o prelungire a termenului. În schimb, un substituent care promite reduceri mari cu costuri reduse permite o așteptare mai lungă.

59.

Cu toate acestea, cadrul „următorilor” sau al celor câțiva ani ar putea fi depășit în general în cazul în care procesul de sintetizare depășește o perioadă mai mare de cinci ani. În plus, în cazul unor orizonturi de planificare îndelungate, este și dificil să se indice suficiente șanse de succes.

60.

Astfel cum susține Comisia, trebuie, în plus, să se țină seama de faptul că prelungirea termenului, ca excepție de la normele generale prevăzute de Directiva COV, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 10 ). Prin urmare, dovada condițiilor unei prelungiri a termenului, și anume sintetizarea în curs a unor substituenți adecvați, trebuie să fie suficient de concretă. De asemenea, o probabilitate ridicată trebuie considerată un indiciu privind realizarea cu succes a sintetizării.

61.

La aprecierea acestor condiții, autoritățile competente fac o previziune științifică și economică complexă. Prin urmare, acestora trebuie să li se confere o marjă largă de apreciere ( 11 ), care ar trebui să poată fi supusă numai controlului erorilor vădite ( 12 ). Cu toate acestea, ele trebuie să examineze, cu grijă și cu imparțialitate, toate elementele relevante ale cazului și să își motiveze deciziile în mod suficient ( 13 ). Aceasta înseamnă că trebuie să analizeze în mod aprofundat argumentele care susțin o prelungire a termenului.

62.

Prin urmare, la a treia întrebare trebuie să se răspundă că o prelungire a termenului potrivit punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV presupune că este efectiv în curs de sintetizare un substituent despre care se prezumă cu o probabilitate ridicată că este de natură să reducă, în câțiva ani, mai mult emisiile de solvenți dintr‑o instalație decât măsurile alternative care generează costuri comparabile sau să le reducă în aceeași măsură, dar mai eficient din punctul de vedere al costurilor decât măsurile alternative. Emisiile suplimentare din timpul acestei prelungiri a termenului trebuie să fie proporționale cu reducerile de emisii și cu economiile pe care le permite substituentul.

63.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, Raad von State solicită să se stabilească dacă pentru acordarea unei prelungiri a termenului de punere în aplicare a sistemului de reducere a emisiilor, în sensul anexei II B la Directiva COV, este necesară o anumită acțiune a operatorului instalației în discuție sau o aprobare a autorității competente.

64.

Răspunsul rezultă din modul de redactare a dispozițiilor relevante. Astfel, în conformitate cu punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV, prelungirea termenului trebuie să se acorde. Prin urmare, termenul nu se prelungește automat, ci numai printr‑o decizie a autorității competente.

65.

O astfel de decizie necesită depunerea unei cereri de către operatorul instalației, întrucât acesta solicită obținerea unei derogări de la cerințele care ar fi altfel aplicabile. De asemenea, numai acesta poate lua decizia economică cu privire la modul de punere în aplicare în cadrul instalației a cerințelor Directivei COV.

66.

În schimb, în lipsa acestei cereri, autoritățile competente nu dispun în general de informațiile necesare pentru a examina condițiile descrise mai sus. În plus, nu există niciun element care să indice că acestea trebuie să acționeze din oficiu.

67.

În cazul în care autoritățile competente dispun însă de informații relevante, de exemplu, cunoștințe despre proiecte de sintetizare promițătoare, și nu trebuie să le păstreze secrete, ele ar trebui să informeze totuși operatorii instalațiilor vizați în domeniile lor de responsabilitate pentru a le facilita transpunerea Directivei COV.

68.

În practică, se impune depunerea unei cereri de prelungire a termenului împreună cu planul de reducere. Deși Directiva COV nu prevede în mod expres ca operatorul să prezinte sistemul, toate instalațiile existente trebuie, conform articolului 4 punctul 2, fie înregistrate, fie autorizate. Articolul 4 punctul 3 impune, în plus, ca autorității competente să i se notifice aplicarea unui sistem de reducere. Pe de altă parte, derogările de la planul prevăzut, cu titlu de exemplu, la punctul 2 al doilea paragraf din anexa II B implică o „permisiune” din partea autorităților și dovada echivalenței. În sfârșit, potrivit articolului 9 alineatul (1) a doua liniuță, operatorii trebuie să dovedească faptul că instalația respectă cerințele din sistemul de reducere. Această dovadă este posibilă numai în cazul în care, pe lângă informațiile privind emisiile prevăzute la articolul 8, este prezentat și planul însuși.

69.

În ceea ce privește cerințele care trebuie îndeplinite, sistemul de reducere trebuie să descrie cel puțin măsura în care pot fi depășite termenele. Întrucât o astfel de depășire ar deroga de la cerințele prevăzute în anexa II B la Directiva COV, aceasta trebuie justificată în contextul depunerii planului prin dovada condițiilor pentru acordarea unei prelungiri a termenului.

70.

În consecință, la a doua întrebare trebuie să se răspundă că, pentru prelungirea termenului de punere în aplicare a sistemului de reducere a emisiilor, în sensul punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva COV, este necesară o autorizație a autorității competente care presupune depunerea unei cereri de către operator, precum și dovada îndeplinirii condițiilor pentru o prelungire a termenului.

71.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară după cum urmează: