1

La 19 februarie 2007, intervenienta, TVR Italia Srl, a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI) în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 26/vol. 78, p. 1), cu modificările ulterioare [înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1)].

2

Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul figurativ următor:

3

Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasele 12, 25 și 37 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri:

4

Cererea de înregistrare a mărcii comunitare a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 4/2008 din 28 ianuarie 2008.

5

La 25 aprilie 2008, Muadib Beteiligung GmbH a formulat opoziție, în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 [devenit articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009] la înregistrarea mărcii solicitate pentru produsele și serviciile menționate la punctul 3 de mai sus.

6

Motivele invocate în susținerea opoziției erau cele prevăzute la articolul 8 alineatul (1) litera (b), la articolul 8 alineatul (4) și la articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 40/94 [devenite articolul 8 alineatul (1) litera (b), articolul 8 alineatul (4) și articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009].

7

Opoziția era fondată în special, pe de o parte, pe marca comunitară verbală anterioară TVR, înregistrată la 14 aprilie 1998 sub numărul 61283, care desemnează „autovehicule și părțile lor componente incluse”, care fac parte din clasa 12, și, pe de altă parte, pe marca verbală anterioară TVR, înregistrată în Regatul Unit la 27 februarie 2004 sub numărul 2343460, care desemnează produse și servicii care fac parte din clasele 9, 11, 25 și 41 (denumită în continuare „marca britanică anterioară”).

8

Ca urmare a unei solicitări a intervenientei privind furnizarea de către Muadib Beteiligung a dovezii utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare, în sensul articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, aceasta din urmă a depus mai multe documente cu titlu de elemente de probă, pe baza unei mărturii a doamnei H., avocat în materie de mărci al societății Marks & Clerk și reprezentant legal al Muadib Beteiligung în cadrul procedurii de opoziție.

9

Prin decizia din 21 septembrie 2010, divizia de opoziție a admis în parte opoziția și a respins‑o în parte. În primul rând, divizia de opoziție a admis opoziția în considerarea faptului că Muadib Beteiligung făcuse dovada utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare pentru „mașinile de sport, precum și părțile lor componente”, care fac parte din clasa 12. În al doilea rând, ținând cont de aceste din urmă produse, precum și de produsele și serviciile vizate de marca britanică anterioară, divizia de opoziție a concluzionat în sensul existenței unui risc de confuzie între mărcile în conflict, în ceea ce privește produsele și serviciile care fac parte din clasele 12, 25 și 37, cu excepția produselor: „camioane”, „tractoare”, „autobuze”, „motorete”, „biciclete”, „triciclete”, „avioane”, „elicoptere”, „planoare”, „vapoare”, „bărci pneumatice”, „nave”, „aparate de locomoție în aer sau pe apă”, „componente ale bicicletelor, motoretelor” și „componente ale ambarcațiunilor și avioanelor”, care fac parte din clasa 12. În al treilea rând, divizia de opoziție a respins motivele de opoziție întemeiate pe articolul 8 alineatul (4) și, respectiv, pe articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009. În al patrulea rând, aceasta a respins cererea de înregistrare a unei mărci comunitare „pentru produsele și serviciile citate anterior” și a admis‑o pentru „restul produselor [care fac parte din] clasa 12”.

10

La 14 aprilie 2011, intervenienta a formulat o cale de atac la OAPI, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009, împotriva deciziei diviziei de opoziție, în măsura în care aceasta respinsese cererea de înregistrare.

11

La 17 aprilie 2011, intervenienta a sesizat OAPI cu o cerere de decădere din drepturile asupra mărcii comunitare anterioare, în temeiul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, pentru toate produsele vizate prin marca menționată care fac parte din clasa 12.

12

La 25 mai 2011, intervenienta a solicitat să fie suspendată procedura în fața camerei de recurs referitoare la opoziție, în așteptarea deciziei cu privire la cererea de decădere.

13

La 15 iulie 2011, Muadib Beteiligung și‑a prezentat observațiile cu privire la calea de atac, precum și cu privire la cererea de suspendare, la care aceasta s‑a opus.

14

La 26 octombrie 2011, camera de recurs a decis să suspende procedura privind opoziția, în așteptarea deciziei cu privire la cererea de decădere.

15

Prin decizia din 8 mai 2012, divizia de anulare a respins cererea de decădere, pentru motivul că Muadib Beteiligung făcuse dovada utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare în perioada 17 mai 2006-16 mai 2011.

16

La 13 iulie 2012, intervenienta a formulat o cale de atac împotriva deciziei diviziei de anulare.

17

Prin Decizia din 9 octombrie 2012, camera de recurs a respins ca inadmisibilă calea de atac, ca urmare a caracterului tardiv al acesteia.

18

La 1 martie 2013, OAPI a informat părțile că suspendarea procedurii privind opoziția fusese revocată și că procedura menționată continua.

19

Prin Decizia din 14 mai 2013 (denumită în continuare „decizia atacată”), notificată către Muadib Beteiligung la 23 mai 2013, Camera a doua de recurs a OAPI a admis în totalitate calea de atac, a anulat decizia diviziei de opoziție și a respins opoziția în integralitatea sa. În susținerea deciziei sale, camera de recurs a considerat, în esență, că, pe de o parte, în perioada 28 ianuarie 2003-27 ianuarie 2008, Muadib Beteiligung nu făcuse dovada utilizării serioase nici a mărcii comunitare anterioare (punctele 16-31 din decizia atacată), nici a mărcii britanice anterioare (punctul 32 din decizia atacată) și, pe de altă parte, opoziția trebuia să fie respinsă, în măsura în care era întemeiată pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 (punctele 33-39 din decizia atacată).

20

Ca urmare a mai multor operațiuni de cesiune, reclamanta, TVR Automotive Ltd, a dobândit proprietatea asupra mărcilor comunitară și britanică anterioare, al căror fost titular era Muadib Beteiligung. Astfel, la 1 august 2013, reclamanta era menționată în bazele de date ale OAPI și ale United Kingdom Intellectual Property Office (Oficiul pentru proprietate intelectuală din Regatul Unit) ca titular al mărcilor comunitară și britanică anterioare.

21

Reclamanta solicită Tribunalului:

22

OAPI solicită Tribunalului:

23

Intervenienta solicită Tribunalului:

24

Trebuie respins de la bun început argumentul intervenientei potrivit căruia prezenta acțiune ar fi fost prezentată tardiv.

25

În acest sens, este suficient să se constate că, în speță, în temeiul articolului 65 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 58 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în urma notificării deciziei atacate către Muadib Beteiligung la 23 mai 2013, termenul de introducere a acțiunii de două luni, prelungit cu termenul invariabil pentru considerente de distanță de zece zile prevăzut la articolul 60 din Regulamentul de procedură, care se aplică, contrar celor susținute de intervenientă, oricărui reclamant, independent de locul de domiciliu al acestuia, a expirat la 2 august 2013. Rezultă că acțiunea, depusă prin fax la 2 august 2013, completată prin trimiterea originalului cererii introductive la 5 august 2013, a fost depusă cu respectarea termenului menționat.

26

În măsura în care intervenienta contestă calitatea procesuală a reclamantei, întrucât aceasta nu ar fi demonstrat că era titulara mărcilor anterioare, este necesar să se arate că reclamanta a prezentat, pe de o parte, extrase din banca de date CTM‑online a OAPI, din 1 august 2013, care o desemnează drept titulară a mărcii comunitare anterioare, și, pe de altă parte, extrase din banca de date analogă a United Kingdom Intellectual Property Office, având aceeași dată, care o desemnează drept titulară a mărcii britanice anterioare și care relevă realocările acestei mărci, intervenite la 17 octombrie 2011 și la 3 mai 2013, ca urmare a unui transfer de proprietate legat de o succesiune de drepturi, mai întâi, între Muadib Beteiligung și TVR GmbH și, ulterior, între aceasta din urmă și reclamantă.

27

Contestarea vagă și nefondată de către intervenientă a acestor transferuri de proprietate asupra mărcilor anterioare nu este susceptibilă să repună în discuție valoarea probatorie a documentelor menționate anterior.

28

În această privință, nu poate fi admisă afirmația intervenientei potrivit căreia, în calitate de „filială italiană”, ea ar fi fost adevăratul succesor al vechii societăți‑mamă TVR Engineering Ltd, cu sediul în Regatul Unit. Astfel, documentele prezentate de intervenientă în susținerea acestei afirmații se limitează să indice că societatea‑mamă menționată nu deținea decât o parte socială ridicându‑se la 24 % din capitalul acestei filiale și nu rezultă niciun indiciu al unei succesiuni legale între cele două societăți sau al unui parteneriat între acestea pentru atribuirea către filiala menționată a exploatării exclusive a mașinilor sport purtând marca TVR.

29

În aceste împrejurări, argumentul intervenientei potrivit căruia reclamanta nu și‑ar justifica calitatea procesuală, pe motiv că aceasta nu ar fi titulara mărcilor anterioare, trebuie respins.

30

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că prezenta acțiune este admisibilă.

31

În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă două motive întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009 și, al doilea, pe încălcarea principiului autorității de lucru judecat sau ne bis in idem și a adagiului venire contra factum proprium, precum și pe încălcarea articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din același regulament.

32

În cadrul primului motiv, reclamanta invocă încălcarea articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, ca urmare a respingerii de către camera de recurs a opoziției întemeiate pe marca britanică anterioară, pentru motivul neutilizării acesteia, chiar dacă dovada utilizării sale serioase nu fusese solicitată și nu putea, de altfel, să fie solicitată. OAPI este de acord cu argumentele avansate de reclamantă și solicită de asemenea admiterea primului motiv. În schimb, intervenienta consideră că marca britanică anterioară nu a fost luată în considerare de camera de recurs pentru a concluziona în sensul absenței utilizării „mărcii” reclamantei. Decizia atacată s‑ar limita să aprecieze absența utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare și nu ar face referire decât la finalul acestei analize la marca britanică anterioară, pentru a o aplica acesteia prin analogie. În plus, chiar dacă, pentru cea din urmă marcă, perioada de cinci ani, în temeiul articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, nu expirase încă, elementele de probă prezentate ar demonstra în mod clar intenția reclamantei de a nu utiliza marca menționată, precum și lipsa activității sale.

33

În această privință, este suficient să se constate că, la punctul 32 din decizia atacată, camera de recurs a concluzionat în mod efectiv în sensul respingerii opoziției întemeiate pe marca britanică anterioară pentru motivul utilizării sale insuficiente, referindu‑se mutatis mutandis la aprecierea sa cu privire la elementele de probă prezentate pentru a dovedi utilizarea mărcii comunitare anterioare (punctele 25-31 din decizia atacată). Totuși, după cum susțin în mod întemeiat reclamanta și OAPI, intervenienta nu solicitase, în cursul procedurii în fața OAPI, dovada utilizării serioase a mărcii britanice anterioare și nici nu a fost în măsură să o facă într‑o manieră admisibilă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 30 mai 2013, Wohlfahrt/OAPI, C‑357/12 P, EU:C:2013:356, punctele 30 și 31). Astfel, întrucât marca britanică anterioară a fost înregistrată la 27 februarie 2004, termenul de cinci ani prevăzut la articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din același regulament nu expirase încă la data publicării cererii de înregistrare a unei mărci comunitare, la 28 ianuarie 2008. Prin urmare, în mod întemeiat divizia de opoziție, în decizia sa, își limitase aprecierea la dovada utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare.

34

În consecință, camera de recurs nu era în drept să concluzioneze în sensul respingerii opoziției în temeiul unei eventuale utilizări insuficiente a mărcii britanice anterioare.

35

În consecință, primul motiv trebuie admis.

36

În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta reproșează camerei de recurs încălcarea principiului autorității de lucru judecat sau ne bis in idem și a adagiului venire contra factum proprium, precum și a articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din același regulament. Pe de o parte, decizia diviziei de anulare ar fi soluționat în mod definitiv, în favoarea sa, problema utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare în perioada mai 2006-mai 2011 sau cel puțin pentru perioada mai 2006-ianuarie 2008. Astfel, camera de recurs nu ar fi fost autorizată să efectueze o nouă apreciere a acelorași elemente de probă, ci ar fi trebuit să respingă ca inadmisibilă cererea privind dovedirea utilizării, formulată de intervenientă. Pe de altă parte, camera de recurs ar fi concluzionat în mod greșit că marca menționată nu făcuse obiectul unei utilizări serioase pentru produsele în cauză, în perioada de cinci ani care a precedat publicarea cererii de înregistrare a unei mărci comunitare.

37

OAPI, precum și intervenienta contestă faptul că principiul autorității de lucru judecat sau ne bis in idem și adagiul venire contra factum proprium sunt aplicabile într‑o procedură administrativă aflată pe rolul său. Ambele părți contestă de asemenea existența dovezii utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare, întrucât elementele de probă prezentate nu au fost suficiente în acest scop. Astfel, în urma unei proceduri de insolvență, activitatea economică a societății care a exploatat marca menționată ar fi încetat, ultimele situații financiare ale acestei societăți fiind depuse în anul 2004 și fabrica sa fiind închisă în anul 2007. Această fabrică ar fi fost deja aproape de închidere atunci când un investitor rus o cumpărase, în anul 2004. Reclamanta nu ar fi demonstrat o prezență reală pe piață, nici faptul că au avut loc în mod efectiv vânzări de mașini marca TVR în perioada respectivă. Afirmația vagă și nedemnă de încredere potrivit căreia producția ar fi scăzut la două sau la trei mașini pe săptămână în anul 2006 nu ar fi suficientă. În plus, deși participarea dovedită la saloane auto ar fi un indiciu al unei prezențe pe piață, prezentarea unor prototipuri cu această ocazie precum cel al TVR Sagaris la Salonul auto de la Birmingham (Regatul Unit) în anul 2004 nu ar însemna că mașina în cauză a fost lansată în producție sau a fost vândută după aceste evenimente. De asemenea, materialul publicitar și comunicatele de presă prezentate nu ar demonstra nici că modelele în cauză au fost vândute în mod real în perioada relevantă, nici existența unei veritabile cote de piață. Or, reclamanta ar fi putut prezenta dovezi convingătoare privind utilizarea serioasă a mărcii comunitare anterioare precum situațiile financiare ale societății în cauză, cifrele de vânzări, facturi sau alte dovezi financiare relevante.

38

În ceea ce privește primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului autorității de lucru judecat sau ne bis in idem și a adagiului venire contra factum proprium, trebuie amintită jurisprudența constantă care a recunoscut că principiul autorității de lucru judecat, care impune necontestarea caracterului definitiv al unei decizii judecătorești, nu este aplicabil în raportul dintre o decizie finală în materia opoziției și o cerere de declarare a nulității, având în vedere în special, pe de o parte, că procedurile de pe rolul OAPI sunt administrative, iar nu jurisdicționale, și, pe de altă parte, că dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 207/2009, mai precis articolul 53 alineatul (4) și articolul 100 alineatul (2), nu conțin prevederi în acest sens [Hotărârea din 14 octombrie 2009, Ferrero/OAPI – Tirol Milch (TiMi KiNDERJOGHURT), T‑140/08, Rep., EU:T:2009:400, punctul 34, Hotărârea din 22 noiembrie 2011, mPAY24/OAPI – Ultra (MPAY24), T‑275/10, EU:T:2011:683, punctul 15, și Hotărârea din 23 septembrie 2014, Tegometall International/OAPI – Irega (MEGO), T‑11/13, EU:T:2014:803, punctul 12]. După cum susține OAPI, aceeași afirmație este valabilă în situația inversă, referitoare la relația dintre procedura în urma căreia se adoptă o decizie finală în materie de decădere sau de nulitate și o procedură de opoziție. Totuși, OAPI nu poate face abstracție în totalitate de constatările efectuate în decizia finală în materie de decădere sau de nulitate, atunci când se pronunță asupra opoziției între aceleași părți, cu privire la același obiect și întemeiate pe aceleași motive, precum în speță, dovada utilizării serioase a unei mărci comunitare, cu condiția ca aceste constatări sau aspectele soluționate să nu fie afectate de elemente de fapt noi, de probe noi sau de motive noi. Astfel, această afirmație nu este decât o expresie specifică a jurisprudenței potrivit căreia practica decizională anterioară a OAPI constituie un element care poate fi luat în considerare pentru a aprecia dacă un semn este susceptibil de a fi înregistrat ca marcă comunitară (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea TiMi KiNDERJOGHURT, citată anterior, EU:T:2009:400, punctul 35, și Hotărârea MPAY24, citată anterior, EU:T:2011:683, punctul 17).

39

În consecință, în speță, camera de recurs nu era ținută să urmeze în mod fidel considerațiile și concluziile reținute în decizia diviziei de anulare. În caz contrar, ar fi compromis efectul util al căilor de atac distincte de opoziția la înregistrarea unei mărci comunitare, pe de o parte, și de decăderea și de nulitatea unei mărci comunitare înregistrate, pe de altă parte, chiar dacă angajarea lor succesivă sau paralelă este posibilă, potrivit Regulamentului nr. 207/2009 (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea TiMi KiNDERJOGHURT, punctul 38 de mai sus, EU:T:2009:400, punctul 36, și Hotărârea MPAY24, punctul 38 de mai sus, EU:T:2011:683, punctul 18). Această apreciere este confirmată de faptul că, prin prisma articolului 42 alineatul (2) și a articolului 57 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, în funcție fie de data prezentării cererii de decădere sau de nulitate, fie de publicarea cererii de înregistrare, perioadele de cinci ani pentru care este solicitată dovada utilizării serioase a unei mărci comunitare pot fi diferite. Astfel, în speță, după cum recunoaște reclamanta, aceste perioade ar curge din ianuarie 2003 până în ianuarie 2008, în ceea ce privește procedura de opoziție, și din mai 2006 până în mai 2011, în ceea ce privește procedura de decădere, astfel încât obiectul acestor două proceduri nu era în întregime identic.

40

În consecință, reclamanta nu are temei pentru a afirma că Decizia diviziei de anulare ar fi soluționat definitiv, în favoarea sa, problema utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare în perioada cuprinsă între mai 2006 și mai 2011 sau, cel puțin, între mai 2006 și ianuarie 2008.

41

Aprecierile de mai sus sunt valabile mutatis mutandis atât pentru principiul non bis in idem, care este aplicabil doar sancțiunilor, în special de natură penală în sens strict sau în materie de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., EU:C:2007:277, punctele 24-30, Hotărârea din 21 iulie 2011, Beneo‑Orafti, C‑150/10, Rep., EU:C:2011:507, punctele 68-70, și Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, Rep., EU:C:2012:72, punctul 94), cât și pentru adagiul venire contra factum proprium (a se vedea în acest sens Hotărârea TiMi KiNDERJOGHURT, punctul 38 de mai sus, EU:T:2009:400, punctul 36). În această privință, reclamanta invocă în mod inutil articolul 53 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, care nu vizează decât introducerea repetată a unor cereri de nulitate sau a unor cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere.

42

În consecință, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

43

În ceea ce privește al doilea aspect al primului motiv, trebuie amintit că reclamanta susține că a făcut dovada utilizării serioase a mărcii comunitare anterioare cu privire la produsele pentru care aceasta era înregistrată și pentru care divizia de opoziție recunoscuse o asemenea utilizare, în perioada de cinci ani care preceda publicarea cererii de înregistrare a unei mărci comunitare, în sensul articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 15 din același regulament și cu norma 22 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 (JO L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1041/2005 al Comisiei din 29 iunie 2005 (JO L 172, p. 4, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 71), normă potrivit căreia dovada utilizării trebuie să se refere la „locul, timpul, măsura și natura folosirii mărcii anterioare”.

44

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că o marcă face obiectul unei „utilizări serioase” atunci când este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială, care este aceea de a garanta identitatea originii produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, în scopul de a crea sau de a păstra un debușeu pentru aceste produse și servicii, cu excluderea utilizărilor cu caracter simbolic având ca unic obiect menținerea drepturilor conferite de marcă. Aprecierea caracterului serios al utilizării mărcii trebuie să se bazeze pe ansamblul faptelor și împrejurărilor adecvate pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a acesteia, în special pe utilizările considerate ca fiind justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau pentru crearea cotelor de piață în beneficiul produselor sau serviciilor protejate de marcă, pe natura acestor produse sau servicii, pe caracteristicile pieței, pe întinderea și frecvența utilizării mărcii (Hotărârea din 11 mai 2006, Sunrider/OAPI, C‑416/04 P, Rec., EU:C:2006:310, punctul 70, Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, Rep., EU:C:2012:816, punctul 29, și Hotărârea din 17 iulie 2014, Reber Holding/OAPI, C‑141/13 P, EU:C:2014:2089, punctul 29). Totuși, analiza utilizării serioase a unei mărci anterioare nu se poate limita la simpla constatare a unei utilizări a acestei mărci în comerț, întrucât trebuie, în plus, să fie vorba de o utilizare serioasă, în conformitate cu formularea articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. Pe de altă parte, calificarea „utilizare serioasă” a unei mărci depinde de caracteristicile produsului sau serviciului respectiv pe piața aferentă. În consecință, orice exploatare comercială dovedită nu poate fi automat calificată drept utilizare serioasă a mărcii în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Reber Holding/OAPI, citată anterior, EU:C:2014:2089, punctul 32).

45

S‑a precizat de asemenea în jurisprudență că, reiese din articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, interpretat în lumina considerentului (10) al regulamentului menționat și a normei 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95, că ratio legis a cerinței potrivit căreia marca anterioară trebuie să fi făcut obiectul unei utilizări serioase pentru a fi opozabilă unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare constă în limitarea conflictelor dintre două mărci, în măsura în care nu există un motiv economic întemeiat pentru absența utilizării serioase a mărcii anterioare, care să decurgă dintr‑o funcție efectivă a mărcii pe piață. În schimb, dispozițiile menționate nu urmăresc nici să evalueze reușita comercială, nici să controleze strategia economică a unei întreprinderi sau să rezerve protecția mărcilor numai în favoarea exploatărilor comerciale importante din punct de vedere cantitativ [Hotărârea din 8 iulie 2004, Sunrider/OAPI – Espadafor Caba (VITAFRUIT), T‑203/02, Rec., EU:T:2004:225, punctul 38 și jurisprudența citată].

46

În ceea ce privește importanța utilizării mărcii anterioare, trebuie să se ia în considerare în special volumul comercial al totalității actelor de utilizare, pe de o parte, și perioada în care au fost îndeplinite actele de utilizare, precum și frecvența acestor acte, pe de altă parte. În plus, pentru a examina caracterul serios al utilizării unei mărci anterioare este necesar să se efectueze o apreciere globală ținând seama de toți factorii pertinenți din cauză. Această apreciere implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare. Astfel, un volum scăzut de produse comercializate sub marca menționată poate fi compensat printr‑o intensitate accentuată sau o mare constanță în timp a utilizării acestei mărci și invers. În sfârșit, utilizarea serioasă a unei mărci nu poate fi demonstrată prin probabilități sau prin prezumții, ci trebuie să se întemeieze pe elemente concrete și obiective care dovedesc o utilizare efectivă și suficientă a mărcii pe piața relevantă [Hotărârea VITAFRUIT, punctul 45 de mai sus, Rec., EU:T:2004:225, punctele 41 și 42, și Hotărârea MFE Marienfelde/OAPI – Vétoquinol (HIPOVITON), T‑334/01, Rec., EU:T:2004:223, punctele 35 și 36].

47

Trebuie amintit că respectiva cameră de recurs a concluzionat în sensul absenței dovezii unei utilizări serioase a mărcii comunitare anterioare în perioada cuprinsă între ianuarie 2003 și ianuarie 2008. Astfel, prin prisma elementelor de probă prezentate, aceasta a considerat, în esență, că, în primul rând, mărturia doamnei H., provenind chiar de la reclamantă, nu oferea nicio garanție de imparțialitate sau de independență, că, în al doilea rând, în anul 2006, situația „societății TVR” era foarte precară, unitatea sa de producție fiind declarată insolvabilă în decembrie 2006 și ultimul model, TVR Cerbera, care nu a fost produs niciodată, făcând obiectul unei vânzări prin licitație, fără a se atinge prețul de rezervă fixat în august 2006 (punctul 27 din decizia atacată), că, în al treilea rând, lipseau dovezile cu privire la vânzările de produse sub marca comunitară anterioară după august 2006 precum copii după registrele comerciale și după declarațiile către autoritățile fiscale, participarea la saloane auto în anii 2007 și 2008 și publicarea tarifelor de comercializare în anul 2007 și a unor recenzii cu privire la TVR Sagaris în decembrie 2006, în iulie 2007 și la 11 iulie 2008, nefiind suficiente în acest scop (punctele 28 și 29 din decizia atacată). Rezumând, aceste elemente nu ar oferi nicio informație cu privire la volumul afacerilor pentru produsele vândute sub marca comunitară anterioară în Regatul Unit sau altundeva și nici dovada unei utilizări care să poată crea sau păstra un debușeu pentru produsele în cauză după vara anului 2006 (punctul 30 din decizia atacată).

48

În acest sens, camera de recurs a respins considerațiile contrare ale diviziei de opoziție referitoare la această perioadă și cu privire la aceleași elemente de probă, potrivit cărora, în esență, în ansamblul lor, respectivele elemente stabileau în mod suficient utilizarea serioasă a mărcii comunitare anterioare pentru „mașinile de sport, precum și părțile lor componente”, din moment ce informațiile conținute în acestea, în special în articolele de presă și în listele de prețuri, furnizau suficiente indicații cu privire la perioada, precum și la locul utilizării, în special în Regatul Unit. Chiar dacă reclamanta nu prezentase facturi sau cifre de vânzări, un articolul al BBC din 18 octombrie 2006 ar oferi o indicație cu privire la întinderea utilizării mărcii comunitare anterioare, în măsura în care menționa că, în aprilie 2006, comenzile scăzuseră de la douăsprezece mașini pe săptămână la două mașini. Divizia de opoziție concluzionase în acest sens că, luate în ansamblu, aceste documente îndeplineau criteriul minimal necesar pentru stabilirea unei utilizări serioase a mărcii comunitare anterioare în perioada relevantă (pagina 4 din decizia diviziei de opoziție).

49

În același fel, în ceea ce privește perioada cuprinsă între mai 2006 și mai 2011, divizia de anulare a constatat că, chiar în absența unor facturi și a unor dovezi cu privire la cifrele de vânzări, existau alte documente precum articolele de presă ca surse de informație independente, tarife, specificații tehnice ale mașinilor, precum și publicitatea mărcii comunitare anterioare în presă și în revistele specializate, care ar fi demonstrat că marca menționată făcuse obiectul unei exploatări comerciale reale și serioase pe piață „în ultimii ani” (punctele 36 și 37 din decizia diviziei de anulare). În ceea ce privește importanța utilizării, deși este adevărat că articolele de presă și cataloagele nu furnizează informații cu privire la cantitatea de produse vândute în mod efectiv, un număr mare de mașini desemnate prin marca comunitară anterioară ar fi fost propuse spre vânzare în cataloagele menționate și aceste articole ar fi fost disponibile cel puțin în Regatul Unit pentru o parte a perioadei relevante. Astfel, în mod global, aceste elemente de probă ar permite să se concluzioneze în sensul unei anumite importanțe a acestei utilizări și că aceasta nu ar fi pur simbolică (punctele 38 și 39 din decizia diviziei de anulare) în ceea ce privește aceleași produse (punctele 42-44 din decizia diviziei de anulare).

50

În această privință, este necesar să se respingă de la bun început argumentul reclamantei potrivit căruia camera de recurs nu ar fi ținut cont de aprecierea expusă în decizia diviziei de anulare, în măsura în care aceasta privea aceleași elemente de probă, și în care exista o concordanță între perioadele relevante respective, între mai 2006 și ianuarie 2008. Astfel, pe de o parte, obligația generală a OAPI de a ține cont de practica sa decizională anterioară nu afectează obligația sa de a examina utilizarea serioasă a unei mărci anterioare prin prisma documentelor furnizate de persoana care a formulat opoziție și a circumstanțelor de fapt ale fiecărui caz concret (a se vedea în acest sens Hotărârea Reber Holding/OAPI, punctul 44 de mai sus, EU:C:2014:2089, punctul 46). Aceasta nu implică, în consecință, faptul că, în speță, camera de recurs ar fi fost obligată de considerațiile diviziei de anulare sau nu ar fi putut ajunge la alte concluzii cu privire la existența unei utilizări serioase a mărcii comunitare anterioare (a se vedea jurisprudența citată la punctul 38 de mai sus), având în vedere că această utilizare a trebuit să fie dovedită pentru două perioade diferite, chiar dacă acestea se suprapuneau. Pe de altă parte, după cum susține OAPI, simplul fapt că respectiva cameră de recurs a așteptat finalizarea procedurii de decădere este suficient pentru a constata că aceasta apreciase necesar să ia în considerare decizia diviziei de anulare înainte să adopte propria decizie.

51

Totuși, aprecierea camerei de recurs provine dintr‑o interpretare eronată a articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din același regulament și cu norma 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95, precum și dintr‑o apreciere eronată a valorii probante a ansamblului elementelor de probă relevante.

52

În ceea ce privește durata utilizării, s‑a statuat deja că fac obiectul sancțiunilor prevăzute de articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 numai mărcile a căror utilizare serioasă a fost suspendată pentru un termen neîntrerupt de cinci ani. Prin urmare, pentru a nu cădea sub incidența sancțiunilor menționate, este suficient ca o marcă să fi făcut obiectul unei utilizări serioase pentru o parte din perioada relevantă [Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Charlott/OAPI – Charlo (Charlott Franța Entre Luxe et Tradition), T‑169/06, EU:T:2007:337, punctul 41, Hotărârea din 16 decembrie 2008, Deichmann‑Schuhe/OAPI – Design for Woman (DEITECH), T‑86/07, EU:T:2008:577, punctul 52, și Hotărârea din 8 martie 2012, Arrieta D. Gross/OAPI – International Biocentric Foundation și alții (BIODANZA), T‑298/10, EU:T:2012:113, punctul 58]. În mod similar, norma 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95 enunță criteriul duratei utilizării, fără să impună demonstrarea caracterului său continuu pe parcursul termenului de cinci ani, și îl distinge în special de criteriile importanței și naturii utilizării, care, doar luate în ansamblu, permit să se concluzioneze în sensul caracterului serios al utilizării mărcii anterioare. Astfel, doar luarea în considerare a tuturor elementelor supuse aprecierii camerei de recurs trebuie să permită dovedirea utilizării menționate [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 16 septembrie 2013, Avery Dennison/OAPI – Dennison‑Hesperia (AVERY DENNISON), T‑200/10, EU:T:2013:467, punctele 85 și 86 și jurisprudența citată].

53

Astfel, prevederea unui termen de cinci ani prin dispozițiile articolului 42 alineatul (2) și ale articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 nu implică faptul că dovada utilizării serioase a mărcii anterioare trebuie prezentată separat pentru fiecare an cuprins în termenul menționat, ci este suficient să se demonstreze că, ținând seama de toți factorii relevanți specifici cauzei, cel puțin în timpul unei părți din termenul menționat, această marcă a fost utilizată nu cu titlu pur simbolic, ci în mod efectiv și în scopul de a crea sau de a păstra un debușeu pentru produsele și serviciile în cauză. În caz contrar, în special într‑un caz precum cel din speță, faptul de a surveni o criză financiară temporară care ar împiedica utilizarea mărcii anterioare pentru o perioadă limitată, chiar dacă titularul acesteia intenționează să continue să utilizeze marca menționată în viitorul apropiat, ar putea fi suficient pentru a nu îi mai permite să se opună înregistrării unei mărci similare.

54

În speță, având în vedere ansamblul elementelor de probă prezentate de reclamantă atât în fața diviziei de opoziție, cât și în fața camerei de recurs, este necesar să se arate că utilizarea ca atare a mărcii comunitare anterioare este dovedită, cel puțin până în anul 2006.

55

Chiar dacă declarația unui martor nu constituie, în sine, un element de probă suficient în acest scop, aceasta prezintă totuși o serie de documente relevante, provenind din surse independente, dintre care un extras de pe site‑ul internet Wikipédia care descrie istoria producătorului mașinilor sport TVR, TVR Motors Company Ltd, și care conține o listă de modele produse până în anul 2006, printre care TVR Tuscan și Sagaris, două articole privind producătorul TVR, care au fost publicate pe site‑ul internet al BBC la 18 octombrie 2006 și la 22 februarie 2007, articole privind modelele TVR 350C și TVR Sagaris, care au apărut în reviste specializate în iunie 2003, în aprilie 2005, în decembrie 2006 și în iulie 2008, cataloage care prezintă modelele TVR Tuscan produse între 1999 și 2006 și, respectiv, TVR Sagaris produs între 2004 și 2006 și un catalog care expune caracteristicile tehnice și prețurile de vânzare în Regatul Unit ale TVR Tuscan.

56

Astfel, documentele vizate la punctul 55 de mai sus stabilesc existența unei utilizări a mărcii comunitare anterioare pentru mașinile sport TVR, cel puțin între ianuarie 2003 și decembrie 2006, cu alte cuvinte, pentru o parte substanțială a perioadei de cinci ani care a luat sfârșit în anul 2008, lucru care nu este contestat în sine de OAPI, nici de intervenientă.

57

În ceea ce privește locul, natura și importanța acestei utilizări, este necesar să se arate că piața în cauză privește producția și vânzarea de mașini sport de calitate superioară, având specificații tehnice care nu sunt destinate circulației rutiere cotidiene și normale și al căror preț de vânzare îl depășește pe cel al majorității mașinilor pentru uz personal. Or, este de notorietate faptul că această piață este adesea caracterizată de o cerere relativ slab dezvoltată, de o producție pe bază de comenzi speciale și de vânzarea unui număr limitat de vehicule, astfel cum acest lucru este confirmat de articolul BBC din 18 octombrie 2006 (a se vedea punctul 27 din decizia atacată). În consecință, furnizarea unor documente contabile care prezintă cifrele de vânzări sau a unor facturi nu este indispensabilă pentru stabilirea unei utilizări serioase a mărcii în cauză. În schimb, reiese cu claritate din documentele depuse la dosar (a se vedea punctul 55 de mai sus), printre care mai multe articole publicate pe internet și cataloage, că modelele TVR au fost comercializate între 2003 și 2006, cel puțin pe teritoriul Regatului Unit, ceea ce este suficient din punct de vedere teritorial (a se vedea în acest sens Hotărârea Leno Merken, punctul 44 de mai sus, EU:C:2012:816, punctele 50 și 54) și atestă natura și o anume importanță a utilizării mărcii comunitare anterioare în această perioadă. În plus, publicații datând din iulie 2007 și din anul 2008 demonstrează că marca menționată a făcut obiectul unei dezbateri publice în perspectiva unei relansări a producției și a vânzării modelului TVR Sagaris (a se vedea de asemenea punctele 28 și 29 in fine din decizia atacată).

58

Având în vedere aceste circumstanțe, contrar celor subliniate de camera de recurs și susținerilor OAPI și ale intervenientei, nu este posibil să considerăm că utilizarea mărcii comunitare anterioare în perioada în cauză nu era decât simbolică și că marca menționată nu a fost utilizată în scopul de a crea sau de a păstra un debușeu pentru mașinile sport TVR. În această privință, faptul că producția și vânzarea mașinilor menționate a scăzut în anul 2006 și că s‑a pus capăt producției lor la sfârșitul anului 2006 pe motivul insolvabilității fabricii situate în Regatul Unit nu este suficient pentru a se ajunge la concluzia contrară, ținând seama de tentativele dovedite ale titularului mărcii menționate de a relansa producția de mașini sport TVR și activitatea sa comercială în anii 2007 și 2008. Astfel, trebuie respinsă de asemenea afirmația camerei de recurs prezentată la punctul 29 din decizia atacată, potrivit căreia dificultățile financiare care au afectat exploatarea mărcii comunitare anterioare au creat îndoieli asupra utilizării acesteia după vara anului 2006, această afirmație neținând cont de faptul că este suficient ca o marcă să fi făcut obiectul unei utilizări serioase cel puțin pentru o parte a termenului de cinci ani, în sensul dispozițiilor articolului 42 alineatul (2) și ale articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 (a se vedea punctele 52 și 53 de mai sus). Trebuie amintit, în cele din urmă, că jurisprudența a recunoscut că dispozițiile menționate nu urmăresc nici să evalueze reușita comercială, nici să controleze strategia economică a unei întreprinderi sau să rezerve protecția mărcilor numai în favoarea exploatărilor comerciale importante din punct de vedere cantitativ (a se vedea punctul 45 de mai sus).

59

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că în mod greșit camera de recurs a respins opoziția pentru motivul că persoana care a formulat opoziția nu dovedise în mod suficient utilizarea serioasă a mărcii comunitare anterioare.

60

În consecință, trebuie admis de asemenea al doilea aspect al celui de al doilea motiv.

61

Întrucât primul motiv și al doilea aspect al celui de al doilea motiv au fost admise, trebuie anulată decizia atacată în totalitate.

62

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere al reclamantei, privind respingerea de către Tribunal a căii de atac a intervenientei împotriva deciziei diviziei de opoziție, trebuie amintit că competența de modificare recunoscută Tribunalului în temeiul articolului 65 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 nu are ca efect să confere acestuia posibilitatea de a substitui propria apreciere celei a camerei de recurs și cu atât mai puțin de a proceda la o apreciere cu privire la care camera respectivă nu s‑a pronunțat încă. Exercitarea competenței de modificare trebuie, așadar, în principiu, să fie limitată la situațiile în care Tribunalul, după ce a controlat aprecierea făcută de camera de recurs, este în măsură să determine, pe baza elementelor de fapt și de drept, astfel cum acestea sunt stabilite, care este decizia pe care camera de recurs era obligată să o adopte (Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, Rep., EU:C:2011:452, punctul 72).

63

În această privință, este suficient să se arate că camera de recurs a întemeiat decizia atacată doar pe circumstanța că utilizarea serioasă a mărcii anterioare nu fusese dovedită, fără să procedeze la aprecierea riscului de confuzie dintre mărcile în conflict, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. Prin urmare, o asemenea apreciere nu a făcut obiectul litigiului prezentat Tribunalului. În aceste împrejurări, nu revine acestuia obligația să aprecieze acest risc de confuzie, în temeiul competenței sale de modificare, astfel încât al doilea capăt de cerere al reclamantei trebuie respins.

64

În temeiul articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

65

Întrucât OAPI și intervenienta au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra)

declară și hotărăște: