1. 

În prezenta cauză, Curtea este sesizată cu trei întrebări preliminare care privesc interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 2 ), dispoziție care acordă titularilor dreptului de autor un drept exclusiv de distribuire a originalului sau a copiilor operelor lor protejate. Situația de fapt din litigiul principal, diferită de cele întâlnite până în prezent, în special în Hotărârile Peek & Cloppenburg ( 3 ) și Donner ( 4 ), oferă Curții posibilitatea de a examina din nou înțelesul și domeniul de aplicare al dreptului de distribuire în sensul acestei dispoziții, precum și de a defini mai precis contururile acestei noțiuni.

2.

Considerentul (28) al Directivei 2001/29 prevede:

„În temeiul prezentei directive, protecția dreptului de autor include dreptul exclusiv de a controla distribuția unei opere încorporate într‑un bun corporal. Prima vânzare a originalului unei opere sau a unor copii ale acesteia în cadrul Comunității de către titularul dreptului de autor sau cu consimțământul acestuia epuizează dreptul de a controla revânzarea acestuia în cadrul Comunității. Acest drept nu ar trebui epuizat prin vânzarea originalului sau a copiilor acestuia în afara Comunității de către titularul dreptului de autor sau cu consimțământul acestuia. Dreptul de închiriere sau de împrumut al autorului a fost reglementat prin Directiva 92/100/CEE. Dreptul de distribuție prevăzut prin prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor privind drepturile de închiriere sau împrumut prevăzute în capitolul I din directiva menționată.”

3.

Articolul 4 din Directiva 2001/29, având ca obiect dreptul exclusiv de distribuire, prevede:

„(1)   Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acestuia.

(2)   Dreptul de distribuire a originalului sau a copiilor operei nu se epuizează în cadrul Comunității, exceptând cazul în care prima vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății asupra obiectului în cauză în cadrul Comunității se face de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia.”

4.

Articolul 15 din Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe (Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz) ( 5 ) prevede:

„(1)   Autorul are dreptul exclusiv de a‑și utiliza opera sub o formă materială; acest drept include în principal:

[…]”

5.

Articolul 17 alineatul (1) din UrhG definește dreptul de distribuire în următorii termeni:

„Dreptul de distribuire este dreptul de a pune la dispoziția publicului sau de a comercializa originalul sau copiile operei.”

6.

Knoll International ( 6 ) SpA este o societate de drept italian, membră a grupului internațional Knoll, a cărei societate‑mamă, Knoll Inc. ( 7 ), are sediul în Pennsylvania (Statele Unite). Grupul Knoll produce și comercializează mobilier la nivel mondial, în special piese de mobilier create de Marcel Breuer și Ludwig Mies van der Rohe, protejate de dreptul de autor ca opere de artă aplicată. În temeiul dreptului de autor, Knoll International deține drepturile exclusive de utilizare a pieselor de mobilier create de Marcel Breuer și este autorizată să se prevaleze de drepturile de autor deținute de Knoll pentru piesele de mobilier create de Ludwig Mies van der Rohe.

7.

Dimensione Direct Sales srl ( 8 ), prima reclamantă în cauza principală, este o societate cu răspundere limitată de drept italian, iar administratorul său, domnul Labianca, este al doilea reclamant în cauza principală. Dimensione Direct Sales distribuie în Europa mobilier „design” prin vânzare directă și oferă spre vânzare mobilier pe site-ul său internet www.dimensione‑bauhaus.com, disponibil în principal în limba germană. Pe de altă parte, societatea a publicat, în anii 2005 și 2006, reclame la ofertele sale în diferite ziare și reviste din Germania, precum și într‑o broșură publicitară cu indicația: „Achiziționați mobila din Italia, însă plătiți abia la ridicare sau la livrarea prin intermediul unei firme de expediere autorizate să colecteze plățile (serviciu furnizat la cerere).”

8.

În temeiul dreptului de autor, Knoll International a formulat o acțiune în fața Landgericht Hamburg (Germania) prin care a solicitat, pe de o parte, ca pârâților în cauza principală să li se interzică oferirea spre comercializare în Germania a unor piese de mobilier care corespund celor create de Marcel Breuer și de Ludwig Mies van der Rohe, întrucât acestea nu provin nici de la reclamantă, nici de la Knoll. În plus, reclamanta a solicitat informații de la pârâți și a solicitat constatarea obligației acestora de a plăti despăgubiri și publicarea hotărârii instanței.

9.

Landgericht Hamburg a admis solicitările formulate de Knoll International, decizia sa fiind confirmată în apel de Hanseatisches Oberlandesgericht (Germania). În consecință, reclamanții în cauza principală au fost autorizați să formuleze recurs în fața instanței de trimitere.

10.

Considerând că, în vederea soluționării litigiului cu care a fost sesizată, este necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, Bundesgerichtshof (Germania) a adresat Curții următoarele trei întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

11.

În decizia sa de trimitere, Bundesgerichtshof a expus motivele pentru care consideră că răspunsul la cele trei întrebări formulate ar trebui să fie afirmativ. Amintind că unul dintre obiectivele Directivei 2001/29 este acela de a asigura un grad ridicat de protecție a dreptului de autor și o remunerație adecvată, Bundesgerichtshof consideră că articolul 4 alineatul (1) din directivă trebuie interpretat în sensul că are un domeniu de aplicare larg.

12.

În opinia Bundesgerichtshof, dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice „orice formă de distribuire” către public, „prin vânzare sau prin altă modalitate”, a originalului unei opere sau a copiilor acestuia ar trebui să cuprindă și oferirea spre vânzare a reproducerilor, altfel spus nu doar ofertele contractuale, ci și operațiunile publicitare, chiar și în cazurile în care nu se achiziționează originalul unei opere sau o reproducere a acestuia. Prin urmare, noțiunea de ofertă ar trebui înțeleasă în sens economic, iar nu în sensul că ar corespunde noțiunii juridice „ofertă contractuală”, având drept consecință faptul că o operațiune publicitară care îndeamnă la achiziționarea reproducerii unei opere ar constitui, în sine, o ofertă către public care intră sub incidența dreptului de distribuire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

13.

Instanța de trimitere consideră că Hotărârea Peek & Cloppenburg ( 9 ) nu se opune acestei interpretări a dreptului de distribuire. Deși este adevărat că în respectiva hotărâre Curtea a considerat că noțiunea „distribuire către public” nu se referă decât la acțiunile care implică un transfer de proprietate, motivele adoptate de Curte în această privință nu trebuie însă interpretate în sensul că dreptul de distribuire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu include nicio acțiune de pregătire a unui astfel de transfer. Oferta de vânzare a originalului unei opere sau a unei copii a acestuia este asociată unui transfer de proprietate în ceea ce privește obiectul în cauză prin faptul că vizează un astfel de transfer.

14.

Pe de altă parte, instanța de trimitere amintește că, în Hotărârea Donner ( 10 ), Curtea a considerat că un comerciant care își îndreaptă activitatea publicitară spre membri ai publicului cu reședința într‑un stat membru determinat și creează sau pune la dispoziția lor un sistem de livrare și un mod de plată specific – sau permite unui terț să facă acest lucru –, punând astfel membrii publicului în situația de a obține livrarea de copii ale unor opere protejate prin dreptul de autor în acest stat membru, realizează, în statul membru în care are loc livrarea, o „distribuire către public”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

15.

Reclamanții și pârâții din litigiul principal, guvernul spaniol și Comisia Europeană au prezentat observații scrise și au fost ascultați în ședința publică desfășurată la 11 septembrie 2014.

16.

Reclamanții din litigiul principal susțin că, în ipoteza situației din litigiul principal, și anume aceea a simplei oferte de piese de mobilier protejate, nu se poate vorbi despre distribuire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, nici „prin vânzare”, nici „prin altă modalitate”. Deși, în Hotărârea Donner ( 11 ), Curtea a luat în considerare operațiunile publicitare, acest lucru s-a petrecut doar cu titlu de indicație privind intenția comerciantului de a se adresa publicului din statul membru în care a avut loc efectiv operațiunea de distribuire.

17.

Ideea că ar trebui promovată o interpretare largă a noțiunii de distribuire în vederea protejării titularilor drepturilor, în special pentru a nu se aduce atingere piețelor de desfacere ale acestora, ar fi lipsită de temei în cazul în care oferta nu implică nicio achiziție. Într‑un astfel de caz, titularul dreptului nu suferă niciun prejudiciu și, prin urmare, nu ar avea dreptul la nicio despăgubire. În plus, nu ar fi necesar să se extindă noțiunea de distribuire în vederea interzicerii operațiunilor publicitare, întrucât Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ( 12 ) prevede în mod expres, la articolul 9 alineatul (1) litera (a), posibilitatea autorităților judecătorești competente de a pronunța o ordonanță de urgență cu scopul de a preveni orice încălcare iminentă a unui drept de proprietate intelectuală. În consecință, acțiunile pregătitoare ale unei acțiuni care încalcă un drept de proprietate intelectuală pot să fie interzise pe acest temei, fără a fi necesar să fie considerate ele însele încălcări ale dreptului respectiv.

18.

Având în vedere împrejurările din cauza principală, Knoll International consideră că instanța de trimitere urmărește în special să stabilească, prin intermediul întrebărilor formulate, dacă publicitatea realizată de Dimensione Direct Sales poate să fie interzisă în temeiul faptului că aduce atingere dreptului exclusiv de distribuire al societății Knoll International în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Knoll International consideră însă că întrebările formulate se bazează pe o interpretare greșită a domeniului de aplicare al dreptului de distribuire în sensul respectivei dispoziții, întrucât se bazează pe interpretarea dată de Curte în Hotărârea Peek & Cloppenburg ( 13 ), care ar fi prea restrictivă.

19.

Astfel, Curtea ar fi statuat că titularul drepturilor de autor nu dispune, cu titlu de drepturi exclusive de distribuire, decât de dreptul de a controla transferul de proprietate asupra originalului sau a copiei unei opere de artă aplicată, cu excluderea oricărui alt drept. Or, această interpretare ignoră sensul și obiectivul Directivei 2001/29.

20.

Knoll International consideră că problema ridicată de cererea de decizie preliminară este, în esență, aceea dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie să fie considerat, în conformitate cu dreptul internațional, o reglementare care instituie o protecție minimă sau, dimpotrivă, o protecție maximă armonizată.

21.

În această privință, Knoll International apreciază că Tratatul privind drepturile de autor adoptat de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale la 20 decembrie 1996 la Geneva și aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 ( 14 ), nu trebuie interpretat în sensul că ar aduce atingere drepturilor garantate de legislațiile naționale, în speță tuturor drepturilor imaginabile, cunoscute și necunoscute, de a‑și utiliza opera în mod imaterial și material pe care articolul 17 alineatul (1) din UrhG le recunoaște titularului drepturilor de autor. Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, astfel cum a fost interpretat în conformitate cu TDA, nu ar putea, așadar, să aibă un efect restrictiv asupra drepturilor de care autorii operelor de artă aplicată beneficiau deja în statele membre înainte de adoptarea respectivei directive.

22.

În consecință, Knoll International propune să se răspundă la întrebările preliminare în sensul că dreptul de distribuire prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 cuprinde și dreptul de a oferi spre vânzare publicului originalul sau o copie a unei opere, precizându‑se că acest drept are ca obiect nu doar oferta contractuală, ci și operațiunile publicitare, și că dreptul poate fi încălcat chiar și atunci când oferta nu conduce la realizarea unei achiziții. Knoll International consideră că, în orice caz, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu se opune unei reglementări naționale care acordă autorului acest drept.

23.

Guvernul spaniol propune un răspuns afirmativ separat la cele trei întrebări adresate Curții.

24.

Mai întâi, guvernul spaniol subliniază, cu privire la Hotărârea Donner ( 15 ), că nu se poate vorbi despre distribuire în lipsa unui contract de vânzare și a livrării obiectului vânzării către cumpărător. Cu toate acestea, subliniază că, pentru a exista vânzare, este indispensabil să se facă publicului o ofertă de contract de vânzare și apreciază, în consecință, că dreptul de distribuire trebuie să cuprindă oferta de vânzare ca element pregătitor indispensabil oricărui contract de vânzare.

25.

În continuare, el consideră că dreptul de distribuire cuprinde nu doar oferta de contract, ci și publicitatea, întrucât aceasta se înscrie, prin însăși finalitatea sa, în lanțul de acțiuni pregătitoare ale vânzării unui produs, vânzarea neputându-se realiza în lipsa acesteia.

26.

În sfârșit, guvernul spaniol arată că se poate aduce atingere dreptului exclusiv de distribuire și în lipsa vânzării efective dacă oferta intervine în cadrul unui canal de vânzare și de distribuire destinat în mod special achiziționării obiectelor protejate în litigiu, întrucât acest fapt implică un comportament care vizează un public precis.

27.

Poziția Comisiei a evoluat între faza scrisă și faza orală a procedurii.

28.

În observațiile sale scrise, Comisia arată în esență că, în starea actuală a jurisprudenței Curții, astfel cum reiese aceasta din Hotărârea Peek & Cloppenburg ( 16 ) și din Hotărârea Donner ( 17 ), existența unei acțiuni de distribuire, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, presupune o vânzare sau orice alt transfer de proprietate. Această interpretare restrictivă a noțiunii de distribuire, care exclude operațiunile premergătoare încheierii unui contract de vânzare din domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, nu ar contrazice obiectivul urmărit de directiva în cauză, și anume asigurarea unui grad ridicat de protecție, și ar garanta, pe de altă parte, securitatea juridică, în măsura în care se poate constata pe baza unor criterii obiective existența unei vânzări sau a oricărui alt transfer de proprietate.

29.

Cu toate acestea, Comisia a arătat în cursul procedurii orale că excluderea oricărei oferte de vânzare din noțiunea de distribuire ar putea crea o lacună în protecția titularilor de drepturi de autor în măsura în care aceștia nu ar putea exercita căile de atac prevăzute de Directiva 2004/48 decât după constatarea unei vânzări efective. În consecință, Comisia apreciază că se poate lua în considerare interpretarea noțiunii de distribuire astfel încât aceasta să includă anumite oferte, dar cu condiția, pe de o parte, a unei delimitări atente a acestei deschideri și a definirii precise și uniforme de către Curte a acelor criterii ale ofertei care intră sub incidența dreptului de distribuire și, pe de altă parte, a interpretării separate a alineatelor (1) și (2) ale articolului 4 din Directiva 2001/29. Altfel spus, dacă, eventual, s‑ar putea considera că o simplă ofertă intră sub incidența alineatului (1) menționat, indiferent dacă se realizează efectiv o vânzare sau orice alt transfer de proprietate, nu se poate considera, în schimb, că oferta în cauză ar atrage după sine epuizarea dreptului de distribuire în sensul alineatului (2) menționat anterior.

30.

Înainte de a oferi un răspuns la întrebările adresate de instanța de trimitere, ar trebui făcute trei observații introductive.

31.

Mai întâi, trebuie subliniat că prin acțiunea formulată în litigiul principal de Knoll International se urmărește în principal să se obțină de la instanța de trimitere pronunțarea, în temeiul articolului 15 alineatul (1) punctul 2 din UrhG, a unei interdicții la adresa societății Dimensione Direct Sales în ceea ce privește oferirea spre vânzare a copiilor unor piese de mobilier protejate care nu provin nici de la Knoll International, nici de la Knoll, cu precizarea că solicitarea formulată de Knoll International nu este întemeiată pe constatarea unor vânzări efective ale pieselor de mobilier, dovedite în mod corespunzător. În esență, măsura solicitată ar consta – deși nici Knoll International, nici instanța de trimitere nu au specificat acest lucru – în a interzice societății Dimensione Direct Sales să utilizeze site‑ul său internet pentru a oferi spre vânzare către publicul din Germania piesele de mobilier în litigiu. Altfel spus, ar fi vorba despre o interdicție adresată acestei societăți cu privire la comercializarea pieselor de mobilier în litigiu pe teritoriul german prin intermediul site‑ului său internet și chiar, în sens mai larg, prin intermediul unor simple operațiuni publicitare.

32.

În consecință, prezenta cauză se distinge din punct de vedere factual de cauzele legate de interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 care au fost examinate anterior de Curte și au fost citate de părți. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Peek & Cloppenburg ( 18 ), faptele în litigiu aveau drept obiect expunerea în public a reproducerilor unor piese de mobilier protejate și posibilitatea de utilizare a respectivelor reproduceri de către publicul în cauză, însă în lipsa oricărei comercializări sau intenții de comercializare și deci a oricărei vânzări efective și constatate în mod corespunzător a respectivelor reproduceri. În cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea Donner ( 19 ) și Hotărârea Blomqvist ( 20 ), dimpotrivă, mărfurile în litigiu făcuseră obiectul unei vânzări efective și constatate și/sau al unei livrări sau încercări de livrare. În cauza principală, în schimb, se presupune că Dimensione Direct Sales are intenția de a comercializa piesele de mobilier în litigiu, fără să se fi constatat însă nicio vânzare sau livrare efectivă.

33.

În continuare, instanța de trimitere precizează – fără ca afirmațiile sale să fie contestate – că, pe de o parte, piesele de mobilier în litigiu sunt protejate în Germania de dreptul de autor ca opere de artă aplicată și că, pe de altă parte, societatea Dimensione Direct Sales oferă spre vânzare, în special către publicul german, copii ale pieselor de mobilier respective pe site-ul său internet, fără autorizația titularilor drepturilor asupra respectivelor copii, în speță fără autorizația societății Knoll International și/sau a grupului Knoll.

34.

În această privință, trebuie amintit că, deși este adevărat că instanței de trimitere îi revine obligația de a stabili situația de fapt, nu este mai puțin adevărat că este de competența acesteia și să supravegheze în acest cadru, conform articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2004/48, ca măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a se asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală să se aplice într-un mod care să evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal ( 21 ) și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive. Instanței de trimitere îi revine în special obligația de a se asigura că piesele de mobilier în litigiu nu au fost introduse pe piață în mod legal de titularii dreptului sau cu consimțământul acestora și că dreptul exclusiv de distribuire de care beneficiau aceștia din urmă nu s-a epuizat, conform articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29.

35.

În sfârșit, trebuie observat că, prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, în esență, „operațiunile publicitare” sunt susceptibile, în lipsa unei oferte contractuale, să intre sub incidența dreptului de distribuire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Instanța de trimitere nu oferă însă decât foarte puține informații privind operațiunile publicitare care ar fi fost realizate de Dimension Direct Sales sau care ar fi fost vizate în alt mod, rezumându‑se să menționeze reclamele publicate în ziare și reviste în anii 2005 și 2006 ( 22 ). Instanța de trimitere nu oferă explicații precise nici în privința motivelor pentru care consideră că îi este necesar un răspuns la această întrebare pentru a putea soluționa litigiul cu care a fost sesizată și pentru a adopta măsurile solicitate de Knoll, astfel cum sunt acestea rezumate în mod sintetic la punctul 31 din prezentele concluzii.

36.

Or, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări ( 23 ). De asemenea, Curtea a statuat în repetate rânduri că justificarea unei cereri de decizie preliminară nu o constituie formularea de opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci necesitatea inerentă soluționării efective a unui litigiu privind dreptul Uniunii ( 24 ).

37.

În consecință, considerăm că, în lipsa unor elemente detaliate privind situația de fapt vizată și a oricărei mențiuni privind natura și întinderea măsurilor pe care instanța de trimitere intenționează să le aplice, Curtea nu poate da un răspuns specific util ( 25 ) la a doua întrebare adresată și că întrebarea respectivă trebuie, prin urmare, să fie declarată inadmisibilă.

38.

În susținerea acestor observații și cu precizarea că prima și a treia întrebare vor fi examinate împreună, trebuie să începem prin a aminti că, în Hotărârea Peek & Cloppenburg ( 26 ), Curtea a constatat că nici articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și nici o altă dispoziție din respectiva directivă nu definesc suficient noțiunea de distribuire către public a unei opere protejate prin dreptul de autor ( 27 ). Curtea a subliniat însă și faptul că noțiunea în cauză ar trebui interpretată, în măsura posibilului ( 28 ), în special în lumina dispozițiilor din TDA, întrucât Directiva 2001/29 urmărește punerea în aplicare pe plan comunitar a obligațiilor ce revin Comunității ( 29 ) în temeiul tratatului menționat, iar articolul 4 din directivă are ca obiect transpunerea articolului 6 din acesta ( 30 ).

39.

Subliniind că articolul 6 alineatul (1) din TDA definește noțiunea de drept de distribuire recunoscut autorilor operelor literare și artistice ca fiind dreptul exclusiv de a autoriza punerea la dispoziția publicului a originalului și a copiilor operelor prin vânzare sau prin „alt tip de transfer de proprietate” ( 31 ), Curtea a statuat că noțiunea de distribuire prin vânzare sau prin altă modalitate ar trebui interpretată ca fiind „o formă de distribuire care trebuie să implice un transfer de proprietate” ( 32 ).

40.

Amintind, pe de altă parte, că conținutul noțiunii „distribuire”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, ar trebui să primească o interpretare autonomă în dreptul Uniunii, care să nu depindă de legea aplicabilă operațiunilor în cadrul cărora a avut loc o acțiune de distribuire ( 33 ), Curtea a precizat de asemenea că „distribuirea către public se caracterizează printr‑o serie de operațiuni care se întind, cel puțin, de la încheierea contractului de vânzare până la executarea acestuia prin livrarea către un membru al publicului” ( 34 ).

41.

Contrar celor susținute de Dimensione Direct Sales, definițiile date astfel de Curte – care trebuie plasate în contextul lor, astfel cum am subliniat deja ( 35 ) – nu trebuie interpretate în sensul că s-ar opune faptului că o atingere adusă dreptului exclusiv de distribuire poate fi constatată în lipsa oricărei realizări efective a unei vânzări, cu condiția să se poată considera că operațiunile eventual interzise în temeiul dreptului exclusiv de distribuire se înscriu într-un context menit în mod evident să faciliteze realizarea unei astfel de vânzări.

42.

Pentru a relua ideea perfect exprimată de avocatul general Jääskinen în Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Donner ( 36 ), „noțiunea de distribuire prin vânzare trebuie interpretată în așa fel încât să confere autorilor controlul practic și efectiv asupra comercializării copiilor operelor lor, de la reproducerea și trecerea lor prin circuitele comerciale până la epuizarea dreptului de autor în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva2001/29”.

43.

Acest lucru poate fi valabil, în primul rând, pentru oferta contractuală sau pentru oricare altă ofertă de vânzare a obiectelor protejate realizată, fără consimțământul titularului dreptului, în cadrul unui site internet care pune la dispoziția persoanelor interesate instrumente care să le permită să achite contravaloarea cumpărăturilor și care le oferă mijloacele de livrare.

44.

Astfel, în măsura în care un site internet se prezintă ca site comercial care asigură comercializarea unor obiecte protejate, indiferent că o face în mod permanent, periodic sau punctual, oferind indicații precise privind respectivele obiecte și prețul lor și cuprinzând elemente care fac posibilă din punct de vedere tehnic achiziționarea acestora și livrarea lor către cumpărător ( 37 ), altfel spus este similar unui site configurat pentru a permite încheierea de contracte de vânzare, trebuie să se considere că site‑ul respectiv dovedește existența intenției de a crea un canal de distribuire a respectivelor obiecte și, chiar dacă persoanele fizice sau juridice care răspund de el respectă prevederile legale aplicabile ( 38 ), site‑ul ca atare intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

45.

În asemenea împrejurări, care par să corespundă celor din litigiul principal, intenția responsabililor site-ului de a comercializa obiectele protejate este suficient de evidentă, iar probabilitatea să se fi realizat sau să se realizeze efectiv vânzări este suficient de mare pentru ca titularii drepturilor de autor asupra obiectelor în cauză să poată obține împiedicarea acestor vânzări în temeiul dreptului lor exclusiv de distribuire, cu condiția ca respectivul drept să nu se fi epuizat în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29 și, după caz, cu condiția ca instanța sesizată eventual cu o solicitare în acest sens să adopte măsurile prevăzute în special în temeiul articolului 6 din Directiva 2004/48 în vederea obținerii probelor necesare.

46.

Din această perspectivă, trebuie respins argumentul prezentat de Dimensione Direct Sales potrivit căruia nu ar fi necesar să se adopte o interpretare largă a dreptului de distribuire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 în condițiile în care autoritățile judecătorești din statele membre au posibilitatea, în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2004/48, să pronunțe împotriva „presupușilor contravenienți” ordonanțe în procedură de urgență cu scopul de a preveni orice încălcare iminentă a unui drept de proprietate intelectuală. Astfel, întrebările adresate Curții de către instanța de trimitere au ca obiect substanța dreptului de distribuire, iar nu modalitățile procedurale conform cărora se poate împiedica, pe de altă parte, orice atingere iminentă adusă unui drept de proprietate intelectuală.

47.

Acest lucru ar putea fi de asemenea valabil, în sens mai larg, dar din aceeași perspectivă, în cazul oricărei invitații de prezentare a unei oferte (invitatio ad offerendum) și chiar al oricărei operațiuni publicitare ( 39 ) legate de obiecte protejate și care vizează un public‑țintă, cu condiția ca acțiunile în cauză să fie întreprinse, prin intermediul sau în conexiune cu un site internet, în special cu intenția evidentă de a conduce la încheierea de contracte de vânzare a obiectelor în cauză sau de a contribui în mod decisiv la transferul de proprietate asupra acestora.

48.

În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere declarând că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că dreptul de distribuire în sensul acestei dispoziții include dreptul titularului dreptului de autor asupra originalului sau a copiilor unei opere protejate de a interzice oricărei persoane să ofere spre vânzare către public originalul sau copiile în cauză fără consimțământul său, inclusiv în cazul în care oferta în cauză nu a generat nicio achiziție, cu condiția ca respectiva ofertă să fie făcută cu intenția evidentă de a încheia contracte de vânzare sau orice alt act care implică un transfer de proprietate asupra obiectelor în cauză.

49.

Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere după cum urmează:

„Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretat în sensul că dreptul de distribuire în sensul acestei dispoziții include dreptul titularului dreptului de autor asupra originalului sau a copiilor unei opere protejate de a interzice oricărei persoane să ofere spre vânzare către public originalul sau copiile în cauză fără consimțământul său, inclusiv în cazul în care oferta în cauză nu a generat nicio achiziție, cu condiția ca respectiva ofertă să fie făcută cu intenția evidentă de a încheia contracte de vânzare sau orice alt act care implică un transfer de proprietate asupra obiectelor în cauză.”