—

pentru Sandler AG, de H.‑M. Wolffgang, Steuerberater, precum și de N. Harksen și de R. Hannemann‑Kacik, Rechtsanwältinnen;

—

pentru Hauptzollamt Regensburg, de M. Brandl și de C. Stephan, în calitate de agenți;

—

pentru Republica Elenă, de F. Dedousi, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de L. Keppenne și de B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 16 și 32 din Protocolul nr. 1 din anexa V la Acordul de parteneriat dintre statele din Africa, Caraibe și Pacific, pe de o parte, și Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de altă parte, semnat la Cotonou la 23 iunie 2000 (JO L 317, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 23, p. 3) și aprobat în numele Comunității prin Decizia 2003/159/CE a Consiliului din 19 decembrie 2002 (JO 2003, L 65, p. 27, Ediție specială, 11/vol. 31, p. 93, denumit în continuare „Acordul de la Cotonou”), a articolelor 220 și 236 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (JO L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 al Consiliului din 20 noiembrie 2006 (JO L 363, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 7, p. 15, denumit în continuare „Codul vamal”), precum și a articolului 889 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului nr. 2913/92 (JO L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3), astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 214/2007 al Comisiei din 28 februarie 2007 (JO L 62, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul nr. 2454/93”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Sandler AG (denumită în continuare „Sandler”), pe de o parte, și Hauptzollamt Regensburg [Biroul vamal principal din Ratisbonne (Germania), denumit în continuare „HZA”], pe de altă parte, în legătură cu două decizii de impunere a taxelor la import emise de HZA în urma unui control a posteriori pentru motivul neconformității ștampilelor care figurau pe certificatele de circulație a mărfurilor EUR.1 (denumite în continuare „certificatele EUR.1”) întocmite de autoritățile competente din Nigeria cu cele comunicate de aceste autorități Comisiei Europene.

3

Prin Acordul de la Cotonou, Uniunea Europeană a acordat, în mod nereciproc, un tratament tarifar preferențial produselor originare din grupul statelor din Africa, din Caraibe și din Pacific (ACP) (denumite în continuare „statele ACP”). În acest scop, Uniunea a obținut o derogare, până la 31 decembrie 2007, de la clauza națiunii celei mai favorizate prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994 (GATT), cuprins în anexa 1A la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3). Acest regim nu mai este aplicabil de la 1 ianuarie 2008.

4

Articolul 36 alineatul (3) din Acordul de la Cotonou prevedea că preferințele comerciale nereciproce aplicate în cadrul celei de a patra convenții încheiate între statele ACP și Comunitate erau menținute în perioada de pregătire pentru toate țările ACP, în conformitate cu condițiile definite în anexa V la acest acord. Anumite produse, inclusiv textilele originare din statele ACP, erau, în consecință, admise la import în Uniune cu scutire de taxe vamale și de taxe cu efect echivalent. Articolul 37 alineatul (1) din acordul menționat preciza că perioada de pregătire se termina cel târziu la 31 decembrie 2007.

5

Anexa V la același acord stabilea condițiile de aplicare a regimului comercial care era în vigoare în perioada de pregătire. În temeiul dispozițiilor Protocolului nr. 1 din anexa menționată, privind definiția conceptului „produse originare” și metodele de cooperare administrativă (denumit în continuare „Protocolul nr. 1”), produsele originare din statele ACP beneficiau, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Protocolul nr. 1, de dispozițiile anexei V la Acordul de la Cotonou la importul în Uniune prin prezentarea unui certificat EUR.1 eliberat de autoritățile vamale din statul de export în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Protocolul nr. 1.

6

Certificatele EUR.1 aveau aplicate ștampilele autorităților vamale din statul de export, ale căror specimene trebuiau, în temeiul articolului 31 alineatul (1) din Protocolul nr. 1, să fie comunicate Comisiei, care le comunica statelor membre. Aceeași dispoziție prevedea că certificatele EUR.1 erau acceptate în scopul aplicării tratamentului preferențial de la data primirii informațiilor necesare de către Comisie. Articolul 31 alineatul (2) din Protocolul nr. 1 preciza că Uniunea și statele ACP își acordă asistență reciprocă prin intermediul administrațiilor lor vamale competente pentru controlul autenticității certificatelor EUR.1.

7

Articolul 23 din Protocolul nr. 1 prevedea că dovezile de origine trebuiau să fie prezentate autorităților vamale ale țării importatoare în conformitate cu procedurile aplicabile în această țară.

8

Articolul 16 din Protocolul nr. 1, intitulat „Certificate de circulație EUR.1 eliberate a posteriori”, avea următorul cuprins:

„(1)   […] se poate elibera un [certificat EUR.1], cu titlu excepțional, după exportul produselor la care se referă:

(2)   În scopul punerii în aplicare a alineatului (1), exportatorul trebuie să indice în cererea sa locul și data exportului produselor la care se referă certificatul EUR.1, precum și motivele solicitării sale.

(3)   Autoritățile vamale nu pot să elibereze un [certificat EUR.1] a posteriori decât după verificarea concordanței dintre informațiile furnizate în cererea exportatorului și cele din dosarul corespondent.

(4)   Certificatelor de circulație a mărfurilor EUR.1 eliberate a posteriori trebuie să li se aplice una dintre mențiunile următoare:

«NACHTRÄGLICH AUSGESTELLT», «DÉLIVRÉ A POSTERIORI», «RILASCIATO A POSTERIORI», «AFGEGEVEN A POSTERIORI», «ISSUED RETROSPECTIVELY», «UDSTEDT EFTERFØLGENDE», «ΕΚΔΟΘΕΝ ΕΚ ΤΩΝ ΥΣΤΕΡΩΝ», «EXPEDIDO A POSTERIORI», «EMITIDO A POSTERIORI», «ANNETTU JÄLKIKÄTEEN», «UTFÄRDAT I EFTERHAND».

(5)   Mențiunea la care se face referire la alineatul (4) se inserează la rubrica «Observații» [din certificatul EUR.1].”

9

Articolul 18 din Protocolul nr. 1, intitulat „Eliberarea unor certificate de circulație a mărfurilor EUR.1 pe baza unei dovezi de origine eliberate sau întocmite anterior”, prevedea:

„În cazul în care produsele originare se plasează sub controlul unui birou vamal dintr‑un stat ACP sau din [Uniune], este posibil să se înlocuiască dovada de origine printr‑unul sau mai multe certificate de circulație a mărfurilor EUR.1 în scopul trimiterii tuturor sau a unei părți din aceste produse oriunde în statele ACP sau în [Uniune]. Certificatele […] EUR.1 înlocuitoare sunt eliberate de către biroul vamal sub controlul căruia sunt plasate produsele.”

10

Articolul 32 din Protocolul nr. 1, intitulat „Controlul dovezilor de origine”, prevedea:

„(1)   Controlul a posteriori al dovezilor de origine se efectuează prin sondaj sau de fiecare dată când autoritățile vamale ale țării importatoare au îndoieli fondate în ceea ce privește autenticitatea acestor documente, caracterul originar al produselor în cauză sau îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de prezentul protocol.

(2)   În scopul aplicării dispozițiilor alineatului (1), autoritățile vamale ale țării importatoare returnează certificatul de circulație EUR.1 și factura, în cazul în care a fost prezentată, declarația pe factură sau o copie a acestor documente autorităților vamale ale țării exportatoare, indicând, după caz, temeiurile de fond sau de formă care justifică o anchetă. Orice documente sau informații obținute care sugerează că informațiile furnizate referitoare la dovada de origine sunt incorecte sunt transmise în sprijinul cererii de control a posteriori.

(3)   Controlul este efectuat de către autoritățile vamale ale țării exportatoare. În acest sens, autoritățile menționate anterior au dreptul să ceară orice dovadă și să realizeze orice control al conturilor exportatorului sau orice alt control considerat necesar.

(4)   În cazul în care autoritățile vamale ale țării importatoare decid să suspende acordarea tratamentului preferențial pentru produsele în cauză în așteptarea rezultatelor controlului, acestea acordă liberul de vamă importatorului pentru aceste produse, sub rezerva măsurilor conservatorii considerate necesare.

(5)   Autoritățile vamale care solicită controlul sunt informate asupra rezultatelor acestuia cât mai curând posibil. Aceste rezultate trebuie să indice cu claritate dacă documentele sunt autentice și dacă produsele în cauză pot fi considerate produse originare dintr‑un stat ACP […] și dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de prezentul protocol.

(6)   În cazul unor îndoieli fondate, dacă în termen de 10 luni de la data cererii de control nu se primește un răspuns sau dacă răspunsul nu conține suficiente informații pentru a determina autenticitatea documentului în cauză sau a originii reale a produselor, autoritățile vamale care solicită controlul refuză acordarea preferințelor, cu excepția unor circumstanțe excepționale.

(7)   În cazul în care procedura de control sau orice altă informație disponibilă pare să indice că dispozițiile prezentului protocol sunt încălcate, statul ACP, din proprie inițiativă sau la cererea [Uniunii], efectuează anchetele necesare sau dispune efectuarea anchetelor cu celeritate pentru a identifica și [a] preveni astfel de încălcări, iar statul ACP în cauză poate invita [Uniunea] să participe la aceste anchete.”

11

Pentru a veni în sprijinul statelor membre de import în aplicarea dispozițiilor privind regimurile de schimburi preferențiale prevăzute de Acordul de la Cotonou, Comisia a publicat un document intitulat „Note privind Protocolul nr. 1 din anexa V la Acordul de parteneriat ACP‑CE, privind definiția noțiunii de produse originare și metodele de cooperare administrativă” (JO 2002, C 228, p. 2, denumite în continuare „notele”).

12

La punctele 10, 15 și 17, notele conțin explicații suplimentare privind articolele 16 și 32 din Protocolul nr. 1, precum și exemple cu indicarea comportamentului care trebuie adoptat.

13

Punctul 10 din note, intitulat „Articolul 16 – Motive tehnice”, prevede:

„Un [certificat EUR.1] poate fi respins din «motive tehnice» dacă nu este întocmit cu respectarea dispozițiilor prevăzute. Este vorba despre cazuri în care un certificat eliberat a posteriori poate fi prezentat ulterior. Această categorie include, cu titlu de exemplu, situațiile următoare:

[…]

[…]

[…]

Comportamentul care trebuie adoptat

După aplicarea mențiunii «DOCUMENT REFUZAT», cu indicarea motivului sau a motivelor de refuz, certificatul este restituit importatorului pentru a‑i permite să obțină eliberarea a posteriori a unui nou certificat. Administrația vamală poate, cu toate acestea, să păstreze eventual o fotocopie a certificatului refuzat în vederea unui control a posteriori sau dacă are motive să bănuiască un comportament fraudulos.”

14

Punctul 15 din note, intitulat „Articolul 32 – Refuzul regimului preferențial fără verificare”, prevede:

„Este vorba despre cazurile în care dovada originii este considerată inaplicabilă. Această categorie acoperă printre altele următoarele situații:

[…]

Comportamentul care trebuie adoptat

Pe dovada originii trebuie să fie înscrisă mențiunea «INAPLICABIL», iar dovada să fie reținută de administrația vamală unde este prezentată pentru a evita orice nouă tentativă de utilizare.

La nevoie, autoritățile vamale din țara de import informează imediat autoritățile vamale din țara de export în legătură cu acest refuz.”

15

Punctul 17 din note, intitulat „Articolul 32 – Îndoială întemeiată”, are următorul cuprins:

„Această situație privește, cu titlu de exemplu, cazurile următoare:

[…]

[…]

Comportamentul care trebuie adoptat

Documentul este trimis pentru control a posteriori autorităților emitente cu indicarea motivelor pentru care se solicită controlul. În așteptarea rezultatelor controlului, sunt adoptate măsurile asigurătorii considerate necesare de autoritățile vamale pentru a garanta plata taxelor aplicabile.” [traducere neoficială]

16

Codul vamal a fost abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat) (JO L 145, p. 1), anumite dispoziții din acesta fiind aplicabile de la 24 iunie 2008, iar celelalte dispoziții fiind aplicabile de la 24 iunie 2013. Cu toate acestea, ținând seama de data faptelor din litigiul principal, acesta rămâne sub reglementarea normelor prevăzute în Codul vamal.

17

Articolul 77 din Codul vamal viza cazurile în care declarația vamală era întocmită printr‑o tehnică de prelucrare a datelor și prevedea că în aceste cazuri autoritățile vamale puteau dispensa declarantul de obligația de a prezenta documentele de însoțire împreună cu declarația. În astfel de cazuri, aceste documente trebuiau totuși să fie păstrate la dispoziția autorităților vamale.

18

Articolul 78 din Codul vamal permitea autorităților vamale să procedeze la modificarea declarației vamale, precum și la controlul a posteriori al documentelor comerciale și al datelor referitoare la operațiunile de import, după acordarea liberului de vamă. Atunci când revizuirea unei declarații sau un control ulterior indica faptul că dispozițiile care reglementau regimul vamal respectiv fuseseră aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale trebuiau să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informație nouă de care dispuneau.

19

Articolul 236 alineatul (1) din Codul vamal preciza, printre altele, cu privire la procedura de rambursare sau de remitere a drepturilor aferente unei datorii vamale considerate inexistente, următoarele:

„Drepturile de import sau de export se rambursează în măsura în care se stabilește că, în momentul în care au fost plătite, valoarea acestor drepturi nu era datorată legal sau că valoarea lor a fost înscrisă în evidența contabilă contrar dispozițiilor articolului 220 alineatul (2).

[…]

Nu se acordă rambursarea sau remiterea drepturilor dacă faptele care au dus la achitare sau la înscrierea în evidența contabilă a unei sume care nu era legal datorată sunt rezultatul unei acțiuni deliberate de către o persoană interesată.”

20

În temeiul articolului 247 din Codul vamal, măsurile necesare pentru punerea în aplicare a acestui cod erau adoptate de Comisie.

21

În ceea ce privește procedura de rambursare sau de remitere a taxelor, articolul 889 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93 cuprindea un anumit număr de reguli cu privire la acordarea a posteriori a unui regim tarifar preferențial și dispunea:

„În cazul în care cererea de rambursare sau de remitere se bazează, la data acceptării declarației de punere în circulație liberă a mărfurilor, pe existența unui drept de import redus sau zero, aplicabil în cadrul unui contingent tarifar, a unui plafon tarifar sau a unui alt regim tarifar preferențial, rambursarea sau remiterea se acordă numai cu condiția ca, la data depunerii cererii pentru rambursare sau remitere, însoțită de documentele necesare:

Cu toate acestea, în cazul în care condițiile prevăzute în paragraful precedent nu se îndeplinesc, rambursarea sau remiterea se va acorda dacă omisiunea de a aplica drepturile zero sau reduse la mărfuri a fost rezultatul unei erori din partea autorităților vamale, iar declarația de liberă circulație a cuprins toate datele și a fost însoțită de toate documentele necesare pentru aplicarea drepturilor reduse sau zero.”

22

Între 19 mai 2005 și 11 iulie 2007, Sandler a introdus în liberă circulație în Uniune, prin declarații vamale făcute prin mijloace electronice și în aplicarea sistemului ATLAS, mai multe loturi de fibre sintetice. Hauptzollamt Hamburg‑Hafen‑Waltershof [Biroul vamal principal al portului Hamburg (Germania)] a introdus aceste mărfuri în liberă circulație pe baza originii declarate, și anume Nigeria, permițând obținerea tarifului vamal preferențial „zero”. Autoritățile vamale nu au mai solicitat prezentarea certificatelor EUR.1 menționate în declarațiile vamale și nu au mai efectuat verificarea acestora.

23

În cursul anului 2008, cu ocazia unui control a posteriori, în temeiul articolului 78 din Codul vamal, a certificatelor EUR.1, HZA a constatat că pe 34 de certificate EUR.1 era aplicată o ștampilă rotundă, pe conturul căreia erau înscrise mențiunile „NIGERIA CUSTOMS SERVICE” și „TIN CAN ISLAND PORT. LAGOS”, precum și, în interior, după dată, termenii „ASST.COMPTROLLER o/c Export Seat Releasing Officer”. Potrivit HZA, această ștampilă nu era conformă cu specimenul comunicat Comisiei de autoritățile din Nigeria în aplicarea articolului 31 alineatul (1) din Protocolul nr. 1, aceasta fiind o ștampilă cu formă bombată având pe contur mențiunile „NIGERIA CUSTOMS SERVICE” și „EXPORT SEAT”, precum și, în interior, după dată, termenii „TINCAN PORT”:

24

Potrivit informațiilor furnizate de HZA instanței de trimitere, specimenele de ștampile comunicate de autoritățile din Nigeria erau în vigoare de la 1 iulie 2003 și până la expirarea regimului preferențial prevăzut în anexa V la Acordul de la Cotonou, și anume la 31 decembrie 2007, și nicio modificare a acestor specimene nu a fost comunicată de autoritățile din Nigeria între aceste două date.

25

Pentru acest motiv, HZA a informat Sandler, printr‑o scrisoare din 30 aprilie 2008, că certificatele EUR.1 nu puteau fi acceptate și că trebuia să fie aplicată mențiunea „document refuzat”. Mai mult, HZA a precizat că se impunea perceperea de taxe vamale la import, dar, cu toate acestea, era posibilă o rambursare a taxelor încasate dacă se prezenta un nou certificat EUR.1. Prin două decizii de stabilire a taxelor la import din 14 mai 2008 și 3 iunie 2008, HZA a dispus încasarea de taxe vamale în cuantum total de 65612,71 euro, prin aplicarea taxei vamale de 4 % aplicabilă mărfurilor originare din state terțe.

26

La 10 septembrie 2008, Sandler a prezentat certificatele EUR.1 prevăzute cu ștampile conforme specimenului comunicat Comisiei și a solicitat rambursarea taxelor vamale achitate pe baza celor două decizii de impunere. Aceste certificate EUR.1 cuprindeau la rubrica nr. 7, intitulată „Observații”, mențiunea „being issued in replacement of EUR.1 …” („ține locul certificatului EUR.1 […]”), împreună cu data și numărul certificatelor EUR.1 refuzate de HZA.

27

Printr‑o decizie din 22 septembrie 2008, HZA a refuzat rambursarea pentru motivul că, în temeiul articolului 889 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93, acordarea a posteriori a regimului preferențial nu putea avea loc decât dacă taxa vamală preferențială solicitată era încă în vigoare la momentul depunerii cererii de rambursare. Or, întrucât regimul preferențial prevăzut de Acordul de la Cotonou expirase la 31 decembrie 2007, nicio taxă vamală preferențială nu era prevăzută pentru mărfurile importate din Nigeria începând cu 1 ianuarie 2008.

28

Pe de altă parte, Sandler solicitase rambursarea taxelor vamale în temeiul echității, pe baza articolului 239 din Codul vamal. Această cerere a fost respinsă de asemenea de HZA printr‑o decizie din 23 februarie 2009.

29

Sandler a formulat opoziție împotriva fiecăreia dintre aceste două decizii ale HZA, ambele opoziții fiind respinse. Sandler a introdus ulterior acțiuni împotriva fiecăreia dintre aceste două decizii de respingere la instanța de trimitere. Aceste acțiuni au fost conexate de instanța menționată.

30

În fața instanței de trimitere, Sandler afirmă că o inexactitate într‑un certificat EUR.1 întocmit de autoritățile vamale dintr‑un stat terț în cadrul sistemului de cooperare administrativă trebuie să fie considerată o eroare pe care operatorul economic nu o poate identifica. Astfel, acestuia nu îi este încredințată nicio funcție de control, cu atât mai mult cu cât nu se prevede ca specimenul de ștampilă necesar să poată fi consultat la autoritățile vamale ale statului de import. Sandler arată, în plus, că certificatele EUR.1 inițiale fuseseră întocmite în mod corect din punct de vedere material și că fusese utilizată numai o ștampilă incorectă. Sandler susține că nu era vorba, prin urmare, nici de certificate EUR.1 nevalide. Prin aplicarea unei ștampile incorecte, autoritățile din Nigeria ar fi săvârșit pur și simplu o eroare de formă pe care ar fi corectat‑o prin eliberarea a posteriori a certificatelor EUR.1 modificate.

31

În susținerea punctului său de vedere, Sandler afirmă că, în speță, în loc să fie invocată procedura prevăzută la articolul 16 din Protocolul nr. 1, ar fi trebuit să fie efectuat un control a posteriori al certificatelor EUR.1 în temeiul articolului 32 din protocolul menționat, întrucât certificatele EUR.1 de origine întocmite de autoritățile competente dintr‑un stat parte la Acordul de la Cotonou nu ar putea fi anulate în mod unilateral, fără participarea autorităților acestui stat. În cazul refuzului unui certificat EUR.1 bazat pe articolul 16 din Protocolul nr. 1, originea preferențială a mărfurilor ar fi incontestabilă și numai eliberarea legală a certificatelor EUR.1 ar fi problematică, din motive de administrare internă. Întrucât HZA nu a introdus nicio cerere de control a posteriori, în temeiul articolului 32 din Protocolul nr. 1, ar trebui să se considere că acesta nu avea nicio îndoială cu privire la autenticitatea atestării regimului preferențial.

32

HZA susține, în esență, că articolul 16 din Protocolul nr. 1 era aplicabil în speță întrucât certificatele EUR.1 originale prezentau o ștampilă care era clar diferită de specimenele comunicate de autoritățile din Nigeria. Erorile tehnice vizate la articolul 16 din Protocolul nr. 1 ar privi deficiențe mai grave decât cele vizate la articolul 32 din protocolul menționat. HZA mai arată că, în speță, ștampila utilizată era total diferită de specimenele comunicate și nu prezenta nicio asemănare cu acestea, astfel încât nu era vorba despre o „diferență” în sensul punctului 17 din note în raport cu un specimen comunicat care ar justifica o îndoială cu privire la autenticitatea certificatului EUR.1. Diferența dintre ștampilele care fac obiectul litigiului principal și specimenele comunicate de autoritățile din Nigeria ar fi atât de importantă încât aplicarea taxei vamale preferențiale ar fi de neconceput.

33

Instanța de trimitere consideră că, pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată, este esențial să se stabilească dacă HZA a opus în mod întemeiat cererii de rambursare formulate de Sandler faptul că, în temeiul articolului 889 din Regulamentul nr. 2454/93, o rambursare poate fi acordată numai dacă tariful preferențial care era în vigoare la momentul introducerii mărfurilor în liberă circulație este încă aplicabil la momentul depunerii cererii de rambursare. Deși articolul 889 din Regulamentul nr. 2454/93 nu se opune unei rambursări în astfel de circumstanțe, se pune problema dacă autoritățile unui stat membru pot, fără să emită o cerere oficială de control a posteriori în temeiul articolului 32 din Protocolul nr. 1, să controleze și/sau să refuze un certificat EUR.1 eliberat de un stat ACP atunci când autoritățile vamale din acest stat au utilizat o altă ștampilă decât cea care fusese comunicată Comisiei și, în consecință, să refuze din proprie inițiativă importatorului acordarea unei taxe vamale preferențiale.

34

În aceste condiții, Finanzgericht München a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

35

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă articolul 889 alineatul (1) primul paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 2454/93 trebuie interpretat în sensul că se opune unei cereri de rambursare a taxelor atunci când a fost solicitat un regim preferențial și a fost acordat cu ocazia introducerii în liberă circulație a mărfurilor și numai ulterior, în cadrul unei verificări a posteriori intervenite după expirarea regimului tarifar preferențial și restabilirea taxei datorate în mod normal, autoritățile statului de import au procedat la recuperarea diferenței în raport cu taxa vamală aplicabilă mărfurilor originare din țări terțe.

36

Trebuie constatat în această privință că, astfel cum arată de altfel instanța de trimitere în cererea de decizie preliminară, excepția de la aplicarea articolului 236 din Codul vamal prevăzută la articolul 889 alineatul (1) primul paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 2454/93 vizează, potrivit modului de redactare a acestei din urmă dispoziții, numai cazurile în care o marfă este pusă în liberă circulație cu aplicarea taxei vamale datorate în mod normal, dar ulterior rezultă că o taxă vamală redusă sau chiar o scutire vamală ar fi putut fi invocată în temeiul, de exemplu, al unui regim preferențial.

37

În consecință, într‑o situație precum cea din litigiul principal, atunci când un regim tarifar preferențial a fost solicitat și a fost acordat cu ocazia introducerii în liberă circulație a mărfurilor și numai ulterior, în cadrul unei verificări a posteriori intervenite după expirarea regimului tarifar preferențial și restabilirea taxei datorate în mod normal, autoritățile statului membru de import au procedat la recuperarea diferenței în raport cu taxa vamală aplicabilă mărfurilor originare din țări terțe articolul 889 alineatul (1) primul paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 2454/93 nu se opune unei cereri de rambursare a diferenței menționate.

38

În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 889 alineatul (1) primul paragraf a doua liniuță din Regulamentul nr. 2454/93 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei cereri de rambursare a taxelor atunci când un regim tarifar preferențial a fost solicitat și a fost acordat la introducerea în liberă circulație a mărfurilor și numai ulterior, în cadrul unei verificări a posteriori intervenite după expirarea regimului tarifar preferențial și restabilirea taxei datorate în mod normal, autoritățile statului de import au procedat la recuperarea diferenței în raport cu taxa vamală aplicabilă mărfurilor originare din țări terțe.

39

Prin intermediul celei de a doua întrebări, precum și prin intermediul primei părți a celei de a treia întrebări, care trebuie să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 16 alineatul (1) litera (b) și articolul 32 din Protocolul nr. 1 trebuie interpretate în sensul că, dacă se constată, cu ocazia unui control a posteriori, că pe certificatul EUR.1 a fost aplicată o ștampilă care nu corespunde specimenului comunicat de autoritățile statului de export, autoritățile vamale ale statului de import pot refuza acest certificat și îl pot restitui importatorului pentru a‑i permite să obțină eliberarea unui certificat a posteriori pe baza articolului 16 alineatul (1) litera (b) din Protocolul nr. 1 în loc să inițieze procedura prevăzută la articolul 32 din acest protocol.

40

Trebuie amintit în această privință că, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Protocolul nr. 1, prezentarea unui certificat EUR.1 emis de autoritățile vamale din statul de export era o condiție procedurală prealabilă pentru ca produsele originare din statele ACP să beneficieze de regimul instituit prin anexa V la Acordul de la Cotonou.

41

Articolul 31 alineatul (1) din Protocolul nr. 1 prevedea, pe de altă parte, că certificatele EUR.1 trebuiau să aibă aplicată ștampila autorităților vamale ale statului de export al cărei specimen a fost comunicat Comisiei, care îl comunica statelor membre. În temeiul celui de al doilea paragraf al aceleiași dispoziții, certificatele EUR.1 erau acceptate în scopul aplicării tratamentului preferențial de la data primirii informațiilor necesare de către Comisie.

42

Este cert că ștampilele aplicate pe certificatele EUR.1 în discuție în litigiul principal nu erau în mod vădit conforme specimenului comunicat Comisiei de autoritățile din Nigeria, aceste specimene de ștampile fiind în vigoare de la 1 iulie 2003 și până la expirarea regimului preferențial prevăzut în anexa V la Acordul de la Cotonou, și anume la 31 decembrie 2007, fără ca, între timp, să fi fost comunicată vreo modificare de către autoritățile din Nigeria.

43

Rezultă că, în temeiul articolului 31 alineatul (1) al doilea paragraf din Protocolul nr. 1, autoritățile din statul membru de import nu puteau, în orice caz, să accepte certificate EUR.1 precum cele în discuție în litigiul principal.

44

În ceea ce privește comportamentul care trebuie adoptat într‑o astfel de situație de autoritățile statului membru de import, Protocolul nr. 1 nu cuprinde nicio dispoziție care să delimiteze în mod expres domeniul de aplicare, pe de o parte, al procedurii vizate la articolul 16 din acest protocol și, respectiv, pe de altă parte, al procedurii prevăzute la articolul 32. Acest protocol pare, așadar, să permită o anumită marjă de apreciere pentru autoritățile statului membru de import.

45

Alegerea între aceste două proceduri trebuie să fie efectuată luând în considerare, pe lângă regulile din Protocolul nr. 1 și din note, toate circumstanțele speței, inclusiv elementele situației de fapt.

46

Notele care, deși nu au niciun caracter obligatoriu pentru autoritățile statelor membre, constituie un instrument util pentru a asigura aplicarea uniformă a dispozițiilor Protocolului nr. 1 nu cuprind, pe de altă parte, nici ele, indicații în această privință.

47

Astfel, punctele 10 și 17 din aceste note sunt de natură să îndrume conduita unei autorități confruntate cu o neconcordanță între ștampilele utilizate și specimenul comunicat. Punctul 10 din notele menționate recomandă, în ipoteza utilizării unei „noi ștampile care încă nu a fost comunicată”, restituirea certificatului importatorului pentru a‑i permite să obțină eliberarea unui certificat a posteriori în temeiul articolului 16 alineatul (1) litera (b) din Protocolul nr. 1. În schimb, punctul 17 din aceleași note recomandă, în ipoteza în care ștampila utilizată „prezintă diferențe în raport cu cea care a fost comunicată”, trimiterea certificatului pentru control a posteriori autorităților din statul de export în temeiul articolului 32 din Protocolul nr. 1.

48

Trebuie să se amintească totuși că punctul 10 din note menționează posibilitatea unei aplicări paralele a dispozițiilor articolului 16 alineatul (1) și ale articolului 32 din Protocolul nr. 1 și confirmă în consecință că, spre deosebire de ceea ce a susținut Comisia în observațiile sale scrise, domeniile de aplicare ale acestor dispoziții nu se exclud reciproc. Astfel, punctul 10 menționat prevede că autoritatea din statul membru de import care restituie un certificat refuzat importatorului pentru a‑i permite să solicite eliberarea a posteriori a unui nou certificat în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Protocolul nr. 1 păstrează o fotocopie a certificatului refuzat, printre altele, „în vederea unui control a posteriori” în temeiul articolului 32 din Protocolul nr. 1.

49

Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că sistemul de cooperare administrativă instituit printr‑un protocol care cuprinde, într‑o anexă la un acord încheiat între Uniune și o țară terță, norme privind originea produselor se întemeiază pe încrederea reciprocă dintre autoritățile statelor membre de import și cele ale statului exportator și că cooperarea instituită printr‑un protocol privind originea produselor nu poate funcționa decât dacă statul de import recunoaște aprecierile făcute în mod legal în acest sens de statul de export (a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2011, Afasia Knits Deutschland, C-409/10, Rep., p. I-13331, punctele 28 și 29, precum și jurisprudența citată).

50

Cu toate acestea, cerința încrederii reciproce nu este repusă în discuție de faptul că Protocolul nr. 1 permite, în funcție de circumstanțe, ca autoritățile statului de import să aleagă între procedurile prevăzute la articolele 16 și 32 din acest protocol. Astfel, contrar celor sugerate de Sandler și de Comisie, atât una, cât și cealaltă dintre aceste proceduri necesită participarea autorităților din statul de export, singura diferență constând în aspectul dacă aceste autorități sunt contactate de autoritățile statului membru de import, în temeiul articolului 32 din Protocolul nr. 1, sau de importator, în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Protocolul nr. 1. În ambele cazuri, produsele originare din statul ACP în cauză pot beneficia de regimul instituit de anexa V la Acordul de la Cotonou numai după intervenția autorităților statului de export. Astfel, în temeiul articolului 16 din Protocolul nr. 1, autoritățile statului de export erau cele care puteau, după verificarea indicațiilor cuprinse în cererea exportatorului, să emită un certificat EUR.1 a posteriori. De asemenea, controalele prevăzute la articolul 32 din protocolul menționat erau efectuate de autoritățile statului de export pentru a confirma autenticitatea certificatelor EUR.1 și originea produselor.

51

În plus, trebuie respinsă argumentația Comisiei potrivit căreia autoritățile statului membru de import pot refuza certificatul EUR.1 numai atunci când au bănuieli că există noi ștampile și se așteaptă ca acestea să le fie comunicate de statul terț, în timp ce, în cazul în care nu consideră că le vor fi notificate noi ștampile, acestea nu au altă alegere decât să inițieze procedura de control a posteriori prevăzută la articolul 32 din Protocolul nr. 1. Astfel, în practică ar fi imposibil ca autoritățile statului membru de import să distingă în mod util între cele două situații.

52

În ceea ce privește problema dacă, atunci când o neconcordanță între ștampile, precum cea în cauză în litigiul principal, nu este recunoscută în mod direct la import, ci numai cu ocazia unui control a posteriori, autoritățile statului membru de import pot totuși să refuze un certificat EUR.1 și să oblige importatorul să se conformeze procedurii prevăzute la articolul 16 alineatul (1) litera (b) din Protocolul nr. 1, este necesar să se precizeze că noțiunea „import”, în sensul acestei dispoziții, trebuie, astfel cum a arătat Comisia, să fie interpretată în sens larg și acoperă, așadar, în principiu, întreaga perioadă scursă până la stingerea tuturor obligațiilor importatorului.

53

Potrivit articolului 23 din Protocolul nr. 1, dovezile de origine trebuiau într‑adevăr să fie prezentate autorităților vamale în conformitate cu procedurile aplicabile în statul de import, ceea ce înseamnă, într‑o situație precum cea din cauza principală, în conformitate cu Codul vamal.

54

Articolul 77 alineatul (2) din Codul vamal preciza în această privință că atunci când declarația vamală era întocmită printr‑o tehnică de prelucrare a datelor, precum cea din cauza principală, autoritățile vamale puteau accepta ca certificatele EUR.1 să nu fie prezentate împreună cu declarația vamală, ci să fie păstrate la dispoziția autorităților menționate pentru ca acestea să poată realiza ulterior controale. Articolul 16 din Codul vamal prevedea, pe de altă parte, că persoanele interesate trebuiau să păstreze, pentru un termen prevăzut în dispozițiile în vigoare și timp de cel puțin trei ani calendaristici, toate documentele și informațiile, indiferent de suportul folosit, iar articolul 221 alineatul (3) din Codul vamal coroborat cu articolul 201 alineatul (2) din același cod permitea o comunicare a drepturilor până la trei ani de la momentul acceptării declarației vamale.

55

Având în vedere aceste considerații, termenii „nu a fost acceptat la import din motive tehnice”, care figurează la articolul 16 alineatul (1) litera (b) din Protocolul nr. 1, trebuie coroborați cu articolul 23 din acest protocol și cu articolul 77 alineatul (2) din Codul vamal, în sensul că acești termeni au în vedere momentul în care țara importatoare controlează efectiv pentru prima dată, în conformitate cu normele sale de procedură, certificatele EUR.1. Prin urmare, termenii menționați pot fi aplicați și cu ocazia unui control efectuat a posteriori.

56

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare, precum și la prima parte a celei de a treia întrebări că articolul 16 alineatul (1) litera (b) și articolul 32 din Protocolul nr. 1 trebuie interpretate în sensul că, dacă se constată, cu ocazia unui control a posteriori, că pe certificatul EUR.1 a fost aplicată o ștampilă care nu corespunde specimenului comunicat de autoritățile statului de export, autoritățile vamale ale statului de import pot refuza acest certificat și îl pot restitui importatorului pentru a‑i permite să obțină eliberarea unui certificat a posteriori pe baza articolului 16 alineatul (1) litera (b) din Protocolul nr. 1 în loc să inițieze procedura prevăzută la articolul 32 din acest protocol.

57

Prin intermediul celei de a doua părți a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă articolul 16 alineatele (4) și (5) din Protocolul nr. 1 trebuie interpretat în sensul că un certificat EUR.1 care nu cuprinde la rubrica nr. 7, intitulată „Observații”, mențiunea specificată la alineatul (4) al acestei dispoziții, ci o indicație care, în fond, trebuie interpretată în sensul că certificatul EUR.1 a fost eliberat în temeiul articolului 16 alineatul (1) din acest protocol trebuie, în împrejurări precum cele din cauza principală, să fie considerat un certificat EUR.1 eliberat a posteriori de natură să permită mărfurilor respective să beneficieze de regimul instituit de anexa V la Acordul de la Cotonou.

58

Trebuie amintit în această privință că, potrivit articolelor 14 și 15 alineatul (7) din Protocolul nr. 1, certificatul EUR.1 trebuie, în principiu, să fie eliberat de îndată ce exportul real al mărfurilor a fost efectuat pentru a putea fi prezentat autorităților vamale ale statului de import.

59

Articolul 16 alineatul (1) din Protocolul nr. 1 constituie o excepție de la această regulă, întrucât permite, cu titlu excepțional și prin derogare expresă de la articolul 15 alineatul (7) din acest protocol, întocmirea certificatelor EUR.1 după export, printre altele, atunci când se demonstrează că un certificat EUR.1 a fost eliberat, dar nu a fost acceptat la import din motive tehnice.

60

Articolul 16 alineatele (4) și (5) din Protocolul nr. 1 impune în acest context ca certificatele EUR.1 eliberate a posteriori să cuprindă la rubrica „Observații” una dintre mențiunile specifice al căror cuprins precis figurează la alineatul (4) menționat, și anume „eliberat a posteriori”.

61

În schimb, este cert, în cauza principală, că certificatele EUR.1 prezentate de Sandler după ce HZA a refuzat să accepte certificatele EUR.1 pe care aceasta le prezentase inițial, deși aveau aplicate ștampile conforme specimenului comunicat Comisiei, nu cuprindeau la rubrica „Observații” mențiunea specificată la articolul 16 alineatul (4) din Protocolul nr. 1, ci mențiunea „ține locul” împreună cu data și cu numărul certificatelor EUR.1 refuzate.

62

Desigur, această din urmă formulă ar putea lăsa să se înțeleagă că certificatele prezentate de Sandler într‑o a doua etapă fuseseră eliberate în temeiul articolului 18 din Protocolul nr. 1 privind certificatele înlocuitoare.

63

Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, autoritatea emitentă a indicat, în esență, prin aceste mențiuni, în mod suficient de precis, că certificatele EUR.1 eliberate ulterior trebuiau să înlocuiască atestările privind regimul preferențial emise inițial. În plus, nu reiese din dosarul prezentat Curții că Sandler sau autoritățile statului de export intenționaseră să invoce articolul 18 din Protocolul nr. 1 sau că erau îndeplinite condițiile pentru aplicarea acestei dispoziții.

64

În astfel de circumstanțe, certificatele EUR.1 precum cele în discuție în litigiul principal puteau, în principiu, să fie asimilate unor certificate EUR.1 eliberate a posteriori și, în consecință, nu era permis autorităților statului de import să refuze să le accepte ca atare.

65

Astfel, autoritățile statului de import sunt obligate, după ce au apreciat toate circumstanțele relevante, fie să accepte că noile certificate EUR.1 rectifică eroarea tehnică săvârșită în primul set de certificate, fie, dacă au îndoieli întemeiate cu privire la autenticitatea documentelor în cauză sau la caracterul originar al produselor respective, să inițieze procedura de control prevăzută la articolul 32 din Protocolul nr. 1.

66

Trebuie, așadar, să se răspundă la a doua parte a celei de a treia întrebări că articolul 16 alineatele (4) și (5) și articolul 32 din Protocolul nr. 1 trebuie interpretate în sensul că se opun refuzului autorităților unui stat de import de a accepta, în calitate de certificat EUR.1 eliberat a posteriori în sensul articolului 16 alineatul (1) din acest protocol, un certificat EUR.1 care, deși este conform în ceea ce privește toate celelalte elemente ale sale cu cerințele prevăzute de acest protocol, nu cuprinde la rubrica „Observații” mențiunea specificată la alineatul (4) al acestei dispoziții, ci o indicație care trebuie, în fond, să fie interpretată în sensul că certificatul EUR.1 a fost eliberat în temeiul articolului 16 alineatul (1) din acest protocol. În cazul în care au îndoieli cu privire la autenticitatea acestui document sau la caracterul originar al produselor în cauză, aceste autorități au obligația să inițieze procedura de control prevăzută la articolul 32 din protocolul menționat.

67

Având în vedere răspunsul dat la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

68

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a cincea întrebare.

69

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară: